celex_id
stringlengths 11
15
| lang
stringclasses 24
values | input_text
stringlengths 10
1.13M
| keyphrases
sequencelengths 2
45
|
|---|---|---|---|
62019TJ0355 | et | )
[…]
II.
Menetlus ja poolte nõuded
Hageja esitas hagiavalduse, mis saabus Üldkohtu kantseleisse 13. juunil 2019. Samal päeval Üldkohtu kantseleisse saabunud eraldi dokumendiga esitas hageja ELTL artiklite 278 ja 279 alusel ajutiste meetmete kohaldamise taotluse, milles palus esiteks peatada esimese võimalusena vaidlustatud otsuse ja teise võimalusena 16. mai 2019. aasta kirja täitmine ning teiseks võtta etteteatamistähtaja tingimuste suhtes ajutisi meetmeid. Personalieeskirjade artikli 91 lõike 4 alusel põhimenetlus peatati.
Üldkohtu president jättis 12. juuli 2019. aasta määrusega CE vs. Regioonide Komitee (
T‑355/19 R
, ei avaldata,
EU:T:2019:543
) hageja esitatud ajutiste meetmete kohaldamise taotluse rahuldamata põhjendusel, et hageja ei olnud õiguslikult piisavalt tõendanud nimetatud aktide täitmise peatamise kiireloomulisust, ning jättis kohtukulude üle otsustamise edaspidiseks.
Vastavalt personalieeskirjade artikli 91 lõikele 4 jätkati põhimenetlust pärast seda, kui 10. oktoobril 2019 tehti sõnaselge otsus jätta hageja kaebus rahuldamata.
Kuna Üldkohtu koosseisu 18. oktoobri 2019. aasta otsusega muudeti, määras Üldkohtu president Üldkohtu kodukorra artikli 27 lõike 3 alusel kohtuasja uuele ettekandja‑kohtunikule, kes kuulub seitsmendasse kotta.
Hageja palus Üldkohtu kantseleisse 18. oktoobril 2019 saabunud dokumendis rakendada tema suhtes kodukorra artikli 66 alusel anonüümsust. Üldkohus rahuldas selle taotluse 29. oktoobri 2019. aasta otsusega.
Dokumendis, mis saabus Üldkohtu kantseleisse 20. mail 2020, palus hageja kodukorra artikli 106 lõike 2 alusel korraldada kohtuistung.
Üldkohus esitas 24. septembril 2020 kodukorra artiklis 89 ette nähtud menetlust korraldavate meetmete raames pooltele mitu kirjalikku küsimust, millele viimased pidid kohtuistungil suuliselt vastama, ja palus Regioonide Komiteel esitada teatud dokumendid. Regioonide Komitee täitis selle nõude talle määratud tähtaja jooksul.
Poolte kohtukõned ja vastused Üldkohtu küsimustele kuulati ära 10. detsembri 2020. aasta kohtuistungil.
Hageja palub Üldkohtul:
–
tühistada vaidlustatud otsus ja teise võimalusena tühistada 16. mai 2019. aasta kiri;
–
mõista välja hüvitis tekitatud varalise kahju eest summas 19200 eurot ja hüvitis tekitatud mittevaralise kahju eest, mis on hinnanguliselt 83208,24 eurot;
–
mõista kohtukulud välja Regioonide Komiteelt.
Regioonide Komitee palub Üldkohtul:
–
jätta hagi rahuldamata;
–
mõista kohtukulud välja hagejalt.
III.
Õiguslik käsitlus
A.
Tühistamisnõuded
[…]
2.
Sisulised küsimused
[…]
a)
Esimene väide, mille kohaselt on kuritarvitatud menetlust ja rikutud teenistustingimuste artikleid 47 ja 49 ning personalieeskirjade IX lisa artikleid 23 ja 24
Hageja väidab, et Regioonide Komitee teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisikul ei olnud õigust tema lepingut vastavalt teenistustingimuste artikli 47 punkti c alapunktile i etteteatamisega ühepoolselt üles öelda ja kõrvaldada ta ühtlasi teenistustingimuste artikli 49 lõike 1 alusel teenistusest, järgimata teenistusest kõrvaldamiseks haldusmeetme võtmist reguleerivaid norme, mis on kehtestatud personalieeskirjade IX lisa artiklites 23 ja 24. Seega leiab hageja, et teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisiku otsus, millega nähakse ette ühtaegu tema lepingu ülesütlemine teenistustingimuste artikli 47 punkti c alapunkti i alusel ja teenistusest kõrvaldamine kogu etteteatamistähtajaks, kujutab endast kohtupraktika kohaselt menetluse kuritarvitamist.
Repliigis täpsustab hageja, et vastupidi Regioonide Komitee kinnitustele ei kaasne vaidlustatud otsusega mitte „teenistuskohustuste täitmisest vabastamine“, vaid sellega rakendatakse teenistusest kõrvaldamise meedet. Ta rõhutab sellega seoses, et kohtupraktika kohaselt viitab „teenistuskohustuste täitmisest vabastamine“ sellele, et lubatakse jätta määratud ülesanded täitmata. Vaidlustatud otsuses aga nõuti, et ta ei täidaks etteteatamistähtaja jooksul oma teenistuskohustusi. Lisaks väidab hageja, et tema töötasu säilitamine etteteatamistähtaja jooksul ei ole sellega seoses asjasse puutuv tegur. Hageja sõnul on ilmne, et teenistuskohustuste täitmisest vabastamine, mida tema suhtes rakendati, erineb väga vähe teenistusest kõrvaldamisest.
Lisaks märgib hageja, et Regioonide Komitee ei saa oma otsust, millega hageja kõrvaldati etteteatamistähtajaks teenistusest, põhjendada asjaoluga, et teenistuse huvidest lähtudes ei ole võimalik seda ajavahemikku muul moel korraldada. Hageja väidab sellega seoses, et juhul kui Regioonide Komitee leidis, et tema käitumine on käsitatav mõjuva põhjusena, mis võib kaasa tuua tema ette teatamata teenistusest vabastamise, oleks ta pidanud tema suhtes algatama distsiplinaarmenetluse.
Regioonide Komitee vaidleb hageja argumentidele vastu.
Olgu meenutatud, et menetluse kuritarvitamine on võimu kuritarvitamise konkreetne väljendus, millel on kindel ulatus, mis viitab asjaolule, et haldusorgan on kasutanud oma pädevust muul eesmärgil kui sellel, milleks see on talle antud. Haldusakti puhul on võimu kuritarvitamisega tegemist ainult siis, kui objektiivsete asjakohaste ja ühtelangevate tõendite põhjal selgub, et haldusakt on vastu võetud eranditult või peamiselt teiste eesmärkide saavutamiseks kui need, mille jaoks asjaomased volitused anti, või personalieeskirjades konkreetse juhtumi lahendamiseks spetsiaalselt ette nähtud menetluse vältimiseks (vt selle kohta 16. oktoobri 2019. aasta kohtuotsus ZV vs. komisjon,
T‑684/18
, ei avaldata,
EU:T:2019:748
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika).
Mis puudutab ajutise teenistuja tähtajatu lepingu ülesütlemise menetlust, siis teenistustingimuste artikli 47 punkti c alapunktist i tuleneb, et teenistussuhe lõpeb lepingus ette nähtud etteteatamistähtaja lõppemisel. Lisaks on teenistustingimuste artikli 49 lõikes 1 ette nähtud, et pärast personalieeskirjade IX lisas sätestatud distsiplinaarmenetlust, mida kohaldatakse analoogia alusel, võib teenistussuhte distsiplinaarsetel põhjustel ette teatamata üles öelda, kui ajutine teenistuja on kas tahtlikult või hooletuse tõttu jätnud oma kohustused täitmata, ning enne teenistussuhte lõpetamist võib teenistuja teenistusest kõrvaldada vastavalt personalieeskirjade IX lisa artiklitele 23 ja 24.
Sellega seoses tuleneb väljakujunenud kohtupraktikast, et kuna teenistuslepingute sõlmimise pädevusega asutusel või ametiisikul on ulatuslik kaalutlusõigus, siis isegi siis, kui on tegemist eksimusega, mis võib põhjendada ajutise teenistuja teenistusest vabastamist, ei ole ta mingil juhul kohustatud algatama asjaomase isiku vastu distsiplinaarmenetlust, selle asemel et kasutada teenistustingimuste artikli 47 punktis c sätestatud lepingu ühepoolset ülesütlemise võimalust, ning ainult juhul, kui teenistuslepingute sõlmimise pädevusega asutus või ametiisik kavatseb ilma ette teatamata teenistusest vabastada ajutise teenistuja, kes on oma kohustusi jämedalt rikkunud, on vaja teenistustingimuste artikli 49 lõike 1 kohaselt algatada distsiplinaarmenetlus vastavalt personalieeskirjade IX lisale, mida kohaldatakse ajutistele teenistujatele analoogia alusel (vt 2. aprilli 2019. aasta kohtuotsus Fleig vs. Euroopa välisteenistus,
T‑492/17
,
EU:T:2019:211
, punkt
(ei avaldata) ja seal viidatud kohtupraktika).
Käesolevas asjas tuleb tõdeda, et hageja lepingu ülesütlemise peamine põhjus oli fraktsiooni ja hageja vahelise usaldussuhte katkemine seetõttu, et ta kohtles oma töökaaslasi sobimatult ja see avaldas mõju viimaste tervisele, ilma et vaidlustatud otsuses oleks hageja vastu tuginetud ühelegi distsiplinaarsele põhjusele. Nimelt otsustas Regioonide Komitee teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisik hageja lepingu teenistustingimuste artikli 47 punkti c alapunkti i alusel üles öelda, mitte aga kohaldada teenistustingimuste artikli 49 lõiget 1.
Siit järeldub, et põhimõtteliselt oli Regioonide Komitee teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisikul õigus hageja leping teenistustingimuste artikli 47 punkti c alapunkti i alusel enne selle lõppemist kuuekuulise etteteatamistähtajaga üles öelda, ilma et ta oleks pidanud alustama distsiplinaarmenetlust.
Samas on vaidlustatud otsuses ka märgitud, et kuna oli oht, et hageja ja tema töökaaslaste vahelised otsesed tööalased suhted kahjustavad viimaste tervist ja säilitavad keerulise tööõhkkonna, vabastati ta kuuekuuliseks etteteatamistähtajaks oma lepingust tulenevate kohustuste täitmisest, kuid tagati, et ta säilitab oma töötasu ja lepinguga seotud sotsiaalhüvitised. Lisaks täpsustas Regioonide Komitee teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisik vaidlustatud otsuses, et hagejal on võimalik kahe nädala jooksul alates etteteatamistähtaja algusest pääseda oma isiklike asjade kättesaamiseks oma kabinetti ning et seejärel kasutab institutsioon seda kabinetti vastavalt oma vajadustele ja hagejal ei ole enam võimalik sinna siseneda. Ta märkis veel, et etteteatamistähtaja algusele järgneva kuu jooksul pääseb hageja oma elektronpostile ligi üksnes „lugemisrežiimis“, enne kui see automaatselt blokeeritakse. Lõpuks oli vaidlustatud otsuses märgitud, et hagejal säilib etteteatamistähtaja jooksul õigus pääseda Regioonide Komitee ruumidesse, kuid ta peab siiski tagastama oma töötõendi, mis asendatakse uue tõendiga, mistõttu ei saa ta enam osa võtta fraktsiooni juhatuse koosolekutest ega täiskogu istungitest.
Nõnda seisnesid meetmed, mida Regioonide Komitee teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisik soovis usaldussuhte katkemisest tulenevalt võtta, peamiselt küll hageja lepingu ülesütlemises teenistustingimuste artikli 47 punkti c alapunkti i alusel, kuid sellele lisaks ka etteteatamistähtaja suhtes kavandatud kohandustes, niivõrd kui need tõid kaasa tema töötingimuste olulise muutumise, sealhulgas tema lepingust tulenevate töökohustuste täitmisest vabastamise etteteatamistähtaja jooksul.
Sellega seoses tuleb märkida, et kuigi teenistustingimuste artikli 47 punkti c alapunktis i ei ole sõnaselgelt ette nähtud, et selle teenistuja töötingimusi, kelle leping üles öeldakse, võib etteteatamistähtaja jooksul kohandada, mistõttu seda ajavahemikku peetakse normaalseks tööajaks, on liidu institutsioonidel, organitel ja asutustel oma teenistusüksuste töö korraldamisel ning nende käsutuses olevate töötajate ametisse määramisel siiski ulatuslik kaalutlusõigus, kuid seda tingimusel, et ametisse määramisel lähtutakse teenistuse huvidest ja järgitakse ametikohtade võrdväärsust, sealhulgas töötajate puhul, kelles suhtes on hakanud kulgema etteteatamistähtaeg (vt analoogia alusel 13. detsembri 2017. aasta kohtuotsus CJ vs. ECDC,
T‑703/16 RENV
, ei avaldata,
EU:T:2017:892
, punkt
).
Lisaks on otsustatud, et kuigi teenistuslepingute sõlmimise pädevusega asutusel või ametiisikul on juhul, kui tegemist on eksimusega, mis võib põhjendada teenistuja teenistusest vabastamist, õigus leping teenistustingimuste artikli 47 punkti c alapunkti i kohaselt ühepoolselt üles öelda, selle asemel et algatada selle teenistuja suhtes distsiplinaarmenetlus, tuleb siiski asuda seisukohale, et kui sellistel asjaoludel otsustatakse leping üles öelda, tuleb järgida etteteatamise nõuet, mis on kõnealuste sätete keskne element. Seega, kui teenistuslepingute sõlmimise pädevusega asutus või ametiisik leiab, et teenistujale etteheidetavate rikkumiste tõttu ei ole tema lepingu tavapärastel tingimustel täitmine etteteatamistähtaja jooksul enam võimalik, peab ta tegema sellest järeldused ja algatama seega distsiplinaarmenetluse, kohaldades teenistustingimuste artikli 49 lõike 1 kohaselt teenistusest kõrvaldamise meedet, välja arvatud juhul, kui asjaomane isik on nõuetekohaselt teenistuskohustuste täitmisest vabastatud (13. detsembri 2017. aasta kohtuotsus CJ vs. ECDC,
T‑703/16 RENV
, ei avaldata,
EU:T:2017:892
, punkt
).
Peale selle, kui teenistuslepingute sõlmimise pädevusega asutus või ametiisik otsustab olukorras, kus eksimus võib põhjendada teenistuja teenistusest vabastamist, asjaomase teenistuja lepingu etteteatamisega üles öelda, selle asemel et algatada tema suhtes distsiplinaarmenetlus, peab teenistuslepingute sõlmimise pädevusega asutus või ametiisik, kui ta kasutab oma õigust määrata kindlaks haldusülesanded, mida teenistuja peab etteteatamistähtaja jooksul täitma, teatama teenistujale lepingu ülesütlemise otsuse tekstis koos põhjendustega, et ta on kohustatud vajadusel hoiduma teatud ülesannete täitmisest (vt 13. detsembri 2017. aasta kohtuotsus CJ vs. ECDC,
T‑703/16 RENV
, ei avaldata,
EU:T:2017:892
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika).
Sellegipoolest ei saa välistada, et teatud konkreetsetel asjaoludel on põhjused isiku töölepingu ülesütlemiseks teenistustingimuste artikli 47 alusel tingitud olukorrast, mille puhul on põhjendatud, et liidu institutsioonid, organid või asutused võivad neile teenistusüksuste töö korraldamiseks ja nende käsutuses olevate töötajate ametisse määramiseks antud ulatusliku kaalutlusõiguse kasutamisel asuda seisukohale, et teenistuse huvides tuleb asjaomane isik vabastada etteteatamistähtaja jooksul kõikidest oma tööülesannetest.
Nii võib see olla eelkõige juhul, kui usaldussuhte katkemise tõttu vabastatakse teenistusest teenistuja, kes on samamoodi nagu hageja tööle võetud teenistustingimuste artikli 2 punkti c alusel ning kelle suhtes, nagu ka hageja puhul, ei ole tuvastatud ühtegi tõsist üleastumist personalieeskirjade IX lisa artikli 23 tähenduses ega sellise üleastumise toimumist isegi väidetud.
Nimelt on kõikidel teenistustingimuste artikli 2 punkti c alusel tööle võetud ajutistel teenistujatel
intuitu personae
sõlmitud tööleping, mille oluline aspekt on vastastikune usaldus (vt selle kohta 17. oktoobri 2006. aasta kohtuotsus Bonnet vs. Euroopa Kohus,
T‑406/04
,
EU:T:2006:322
, punktid
ja
).
Nagu Regioonide Komitee kohtuistungil rõhutas, võib vastastikuse usaldussuhte katkemine olla laadilt selline, et muudab ajutise teenistuja tööle võtnud isiku või üksuse jaoks võimatuks etteteatamistähtaja jooksul sellele teenistujale ühtegi tööülesannet määrata.
Sellisel juhul on otsus mitte määrata ajutisele teenistujale, kelle tööleping on üles öeldud, etteteatamistähtaja jooksul ühtegi ülesannet teenistuse huvides võetud meede, mis ei ole tingimata samastatav – nagu väidab sisuliselt hageja – teenistusest kõrvaldamise otsusega, mis on vastu võetud personalieeskirjade IX lisa artiklite 23 ja 24 alusel. Ka siis, kui olukord, mis tingis usaldussuhte katkemise teenistustingimuste artikli 2 punkti c alusel tööle võetud ajutise teenistuja suhtes, teeb võimatuks määrata sellele teenistujale etteteatamistähtaja jooksul tööülesandeid, ei saa teenistuslepingute sõlmimise pädevusega asutust või ametiisikut kohustada alustama sel ajavahemikul distsiplinaarmenetlust.
Hageja ei ole esitanud ka ühtegi asjaolu, mis tõendaks, et tegelikult ta kõrvaldati ja vabastati teenistusest distsiplinaarsel põhjusel.
Neil asjaoludel tuleb järeldada, et hageja esimest väidet toetav argument põhineb ekslikul eeldusel, et Regioonide Komitee teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisik kohaldas tema suhtes personalieeskirjade IX lisa artiklite 23 ja 24 kohaselt teenistusest kõrvaldamise meedet distsiplinaarsel põhjusel, mis oleks eeldanud, et tema tööleping öeldakse üles pärast distsiplinaarmenetlust vastavalt teenistustingimuste artiklile 49.
Järelikult võis Regioonide Komitee teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisik hageja töölepingu teenistustingimuste artikli 47 alusel üles öelda ja ühtlasi otsustada, et hageja ei tohi etteteatamistähtaja jooksul töötada, ilma et see oleks kaasa toonud menetluse kuritarvitamist.
Järelikult tuleb esimene väide põhjendamatuse tõttu tagasi lükata.
b)
Teine väide, mille kohaselt on rikutud õigust headele ja õiglastele töötingimustele, hea halduse põhimõtet ja igasuguse ahistamise keeldu
[…]
1)
Esimene väiteosa, mis puudutab sisuliselt hea halduse põhimõtte, kaitseõiguste ja õiguse olla ära kuulatud rikkumist
[…]
ii)
Õiguse olla ära kuulatud väidetav rikkumine vaidlustatud otsuse vastuvõtmisel osas, milles sellega nähakse ette hageja etteteatamistähtaja kohandamise tingimused
Harta artikli 41 lõike 2 kohaselt kätkeb õigus heale haldusele eelkõige igaühe õigust, et teda kuulatakse ära enne seda, kui tema suhtes kohaldatakse üksikmeedet, mis võib teda kahjustada.
Täpsemalt tagab õigus olla ära kuulatud igaühele võimaluse teha haldusmenetluse raames, enne tema huve kahjustada võiva otsuse tegemist, tegelikult ja tõhusalt teatavaks oma seisukoht (vt 4. aprilli 2019. aasta kohtuotsus OZ vs. EIP,
C‑558/17 P
,
EU:C:2019:289
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika, ning 10. jaanuari 2019. aasta kohtuotsus RY vs. komisjon,
T‑160/17
,
EU:T:2019:1
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika).
Asjaomase isiku tõhusa kaitse tagamiseks on selle õiguse eesmärk eelkõige, et nimetatud isik saaks parandada mõne vea või tugineda niisugustele tema isikliku olukorraga seonduvatele asjaoludele, mis mõjutavad otsust tegema või tegemata jätma või otsuse sisu (vt selle kohta 11. detsembri 2014. aasta kohtuotsus Boudjlida,
C‑249/13
,
EU:C:2014:2431
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika).
Sellises kontekstis nagu käesolevas asjas lasub kohustus tõendada, et asjaomase isiku õigust olla ära kuulatud on järgitud, teenistuslepingute sõlmimise pädevusega asutusel või ametiisikul (vt selle kohta 6. detsembri 2007. aasta kohtuotsus Marcuccio vs. komisjon,
C‑59/06 P
,
EU:C:2007:756
, punkt
; 10. jaanuari 2019. aasta kohtuotsus RY vs. komisjon,
T‑160/17
,
EU:T:2019:1
, punkt
; 7. novembri 2019. aasta kohtuotsus WN vs. parlament,
T‑431/18
, ei avaldata,
EU:T:2019:781
, punkt
).
Tuleb tõdeda, et Regioonide Komitee teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisik ei viidanud enne vaidlustatud otsuse vastuvõtmist kordagi võimalusele hageja etteteatamistähtaega kohandada. Kuigi see ametiisik kuulas ta ära seoses faktiliste asjaolude toimumise ja süüksarvamisega ning seoses õigusliku alusega, mille alusel võidakse vaidlustatud otsus vastu võtta, ei olnud hagejal võimalust esitada seisukohti etteteatamistähtaja rakendamist puudutavate eritingimuste kohta, mille asjaomane ametiisik kavatses kehtestada, ja eelkõige selle kohta, et hageja ei täida enam fraktsiooni peasekretäri ülesandeid ning et tehakse kohandusi tema elektronpostile ligipääsemisel ning oma kabinetti ja Regioonide Komitee ruumidesse pääsemisel.
Selliseid meetmeid ei saanud aga võtta ilma, et hageja oleks enne ära kuulatud, tagamaks, et ta saaks nende meetmete suhtes oma seisukohta väljendada. Sellega seoses tuleb meenutada, et õiguse olla ära kuulatud eesmärk on eelkõige võimaldada asjaomasel isikul täpsustada teatavaid asjaolusid või tugineda muudele asjaoludele, näiteks tema isiklikku olukorda puudutavatele asjaoludele, mis võiksid toetada kavandatud otsuse tegemata jätmist või selle teistsugust sisu (vt selle kohta 13. detsembri 2017. aasta kohtuotsus CJ vs. ECDC,
T‑703/16 RENV
, ei avaldata,
EU:T:2017:892
, punkt
).
Regioonide Komitee ei saa sellega seoses tulemuslikult väita, et kontekst, milles ülesütlemisavaldus tehti, viitas kaudselt, kuid olemuslikult võimalusele, et hageja töölepingu ülesütlemisega kaasneb tema lepingust tulenevate töökohustuste täitmisest vabastamine etteteatamistähtaja jooksul, ning et hagejale ei saanud olla teadmata, et etteteatamistähtaja suhtes kavatsetakse kohandusi teha, kui tal paluti esitada oma seisukohad talle ette heidetud asjaolude kohta.
Tuleb märkida, et toimikus olevad erinevad dokumendid, eelkõige fraktsiooni ühe liikme ja hageja vahetatud e‑kirjad ei võimalda asuda seisukohale, et hagejal oli võimalik kindlalt aru saada, et Regioonide Komitee teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisik kavatses etteteatamistähtaja suhtes kohandusi teha. Lisaks sellele, et menetlusdokumendid, mida Regioonide Komitee oma argumentide põhjendamiseks mainib, ei pärine nimetatud ametiisikult, ei viidata nendes niisugustele meetmetele, vaid mainitakse võimalust või vihjatakse võimalusele, et hageja lahkub teenistusest kompromisskokkuleppe alusel.
Järelikult, mis puudutab eespool punktis 96 nimetatud meetmeid, mis hageja etteteatamistähtaja kohandamiseks võeti, siis eiras Regioonide Komitee hageja õigust olla ära kuulatud, rikkudes sellega harta artikli 41 lõike 2 punkti a.
Õiguse olla ära kuulatud rikkumine toob asjaomase haldusmenetluse lõpus tehtud otsuse tühistamise kaasa siiski vaid juhul, kui ilma sellise rikkumiseta oleks menetluse tulemus võinud olla teistsugune (vt 4. aprilli 2019. aasta kohtuotsus OZ vs. EIP,
C‑558/17 P
,
EU:C:2019:289
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika, ning 10. jaanuari 2019. aasta kohtuotsus RY vs. komisjon,
T‑160/17
,
EU:T:2019:1
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika).
Kui hageja oleks käesolevas asjas etteteatamistähtaja suhtes kavandatud tingimuste osas, mida on nimetatud eespool punktis 96, ära kuulatud, oleks see viinud selleni, et Regioonide Komitee teenistuslepingute sõlmimise pädevusega ametiisik oleks võinud kaaluda etteteatamistähtajaga seoses teistsuguseid tingimusi (vt selle kohta analoogia alusel 13. detsembri 2017. aasta kohtuotsus CJ vs. ECDC,
T‑703/16 RENV
, ei avaldata,
EU:T:2017:892
, punkt
).
Lisaks kinnitas hageja vastuseks kohtuistungil esitatud küsimusele, et õigus olla ära kuulatud ei seisne pelgalt võimaluses väljendada oma vastuseisu etteteatamistähtaja rakendamist puudutavatele eritingimustele kui sellistele, vaid tähendab ka võimalust esitada seisukohti, mis võivad kavandatud otsuse sisu mõjutada. Sellega seoses märkis hageja, et kui ta oleks enne etteteatamistähtaja rakendamist puudutavate vaidlusaluste tingimuste kohta otsuse tegemist ära kuulatud, oleks ta saanud väita, et oleks võinud kaaluda sellist meedet nagu kodus töötamine.
Neil asjaoludel ei saa mõistlikult välistada, et vaidlustatud otsuses sisalduvad etteteatamistähtaja rakendamist puudutavad eritingimused, eelkõige hageja vabastamine etteteatamistähtaja jooksul tema lepingust tulenevate töökohustuste täitmisest, oleks võinud viia teistsuguse tulemuseni, kui hageja oleks nõuetekohaselt ära kuulatud.
Seega rikuti hageja õigust olla enne vaidlustatud otsuse tegemist ära kuulatud osas, mis puudutab etteteatamistähtaja kohandamise eritingimusi, mida on nimetatud eespool punktis 96.
Järelikult tuleb käesoleva etteheitega nõustuda ja seetõttu tuleb vaidlustatud otsus osas, milles see kehtestab etteteatamistähtaja rakendamise eritingimused, tühistada, kuna on rikutud hageja õigust olla ära kuulatud. See õigusvastasus ei sea iseenesest siiski kahtluse alla kõnealuse otsuse õiguspärasust osas, milles sellega hageja leping üles öeldi (vt selle kohta analoogia alusel 23. oktoobri 2013. aasta kohtuotsus Gomes Moreira vs. ECDC,
F‑80/11
,
EU:F:2013:159
, punkt
).
[…]
IV.
Kohtukulud
Kodukorra artikli 134 lõikes 2 on ette nähtud, et kui kaotanud poolel on mitu isikut, otsustab Üldkohus kohtukulude jaotamise. Kuna käesoleval juhul rahuldati tühistamisnõue osaliselt ja kahju hüvitamise nõue jäeti rahuldamata, tuleb otsustada, et pooled kannavad ise oma kohtukulud, sealhulgas ajutiste meetmete kohaldamise menetlusega seotud kulud, mille üle otsustamine jäeti edaspidiseks.
Esitatud põhjendustest lähtudes
ÜLDKOHUS (seitsmes koda)
otsustab:
1.
Tühistada Regioonide Komitee 16. aprilli 2019. aasta otsus CE töölepingu ülesütlemise kohta osas, mis puudutab etteteatamistähtaja rakendamise eritingimusi.
2.
Jätta hagi ülejäänud osas rahuldamata.
3.
Jätta poolte kohtukulud, sealhulgas ajutiste meetmete kohaldamise menetlusega seotud kulud, nende enda kanda.
da Silva Passos
Reine
Sampol Pucurull
Kuulutatud avalikul kohtuistungil Luxembourgis 16. juunil 2021.
Allkirjad
(
*1
) Kohtumenetluse keel: prantsuse.
(
) Esitatud on üksnes käesoleva kohtuotsuse need punktid, mille avaldamist peab Üldkohus otstarbekaks. | [
"Avalik teenistus",
"Ajutised teenistujad",
"Muude teenistujate teenistustingimuste artikli 2 punkt c",
"Tähtajatu tööleping",
"Etteteatamisega ennetähtaegne ülesütlemine",
"Teenistustingimuste artikli 47 punkti c alapunkt i",
"Usaldussuhte katkemine",
"Etteteatamistähtaja tingimused",
"Menetluse kuritarvitamine",
"Õigus olla ära kuulatud",
"Hea halduse põhimõte",
"Kaitseõigused",
"Ilmne hindamisviga"
] |
62021CJ0635 | et | Eelotsusetaotlus käsitleb küsimust, kuidas tõlgendada nõukogu 23. juuli 1987. aasta määruse (EMÜ) nr 2658/87 tariifi- ja statistikanomenklatuuri ning ühise tollitariifistiku kohta (
EÜT 1987, L 256, lk 1
; ELT eriväljaanne 02/02, lk 382) I lisas, mida on muudetud komisjoni 6. oktoobri 2016. aasta rakendusmäärusega (EL) 2016/1821 (
ELT 2016, L 294, lk 1
), sisalduva kombineeritud nomenklatuuri (edaspidi „KN“) alamrubriiki 94018000.
Taotlus on esitatud ühelt poolt LB GmbH ja teiselt poolt Hauptzollamt D (D peatolliamet, Saksamaa) vahelises kohtuvaidluses selle äriühingu poolt Saksamaale imporditavate lebokottide (
air loungers
) tariifse klassifitseerimise üle.
Õiguslik raamistik
HS
Rahvusvaheline kaupade kirjeldamise ja kodeerimise harmoneeritud süsteem (edaspidi „HS“) kehtestati Maailma Tolliorganisatsiooni (WCO) raames Brüsselis 14. juunil 1983 sõlmitud rahvusvahelise konventsiooniga ja kiideti Euroopa Majandusühenduse nimel koos 24. juuni 1986. aasta muutmisprotokolliga heaks nõukogu 7. aprilli 1987. aasta otsusega 87/369/EMÜ (
EÜT 1987, L 198, lk 1
; ELT eriväljaanne 02/02, lk 288). HSi selgitavad märkused töötatakse WCO raames välja vastavalt selle konventsiooni sätetele.
Konventsiooni artikli 3 lõike 1 kohaselt kohustub iga konventsiooniosaline järgima HSi üldiseid tõlgendamisreegleid ning kõiki märkusi jaotise, grupi ja alamrubriigi kohta ega tohi muuta nende jaotiste, gruppide, rubriikide või alamrubriikide kohaldamisala.
HSi grupi 94 pealkiri on „Mööbel; madratsid, madratsialused, padjad ja muud täistopitud mööblilisandid; mujal nimetamata, valgustid ja valgustusseadeldised; sisevalgustusega sildid, valgustablood jms; kokkupandavad ehitised“.
HSi selgitavates märkustes grupi 94 kohta esitatud üldistes märkustes on põhikohtuasja suhtes kohaldatavas redaktsioonis ette nähtud:
„Siia gruppi kuuluvad vastavalt selle grupi selgitavates märkustes ära toodud välistavale loetelule järgmised tooted:
1)
Kogu mööbel ja selle osad (rubriigist 9401–9403).
[…]
Sõltuvalt selle grupi otstarbest tähistab siin termin „mööbel“:
A)
Iga „liigutatavat“ toodet (mis ei kuulu nomenklatuuri spetsiifilisemasse rubriiki), mille põhitunnuseks on see, et ta on konstrueeritud põrandale või maapinnale asetamiseks ja mida kasutatakse eramajade, teatrite, hotellide, kinode, kontorite, kirikute, koolide, kohvikute, laboratooriumite, restoranide, haiglate, hambaravikabinettide jne või laevade, lennukite, raudteevagunite, mootorsõidukite või muude transpordivahendite sisustamiseks. (Selle grupi tooted loetakse „liigutatavaks“ isegi siis, kui nad on poldi jms kinnitatud põranda külge (näiteks laevades kasutatavad toolid).) Siia gruppi kuuluvad ka aedades, väljakutel ning promenaadidel kasutatavad sarnased tooted (istmed, toolid jne).
[…]“.
KN
Määruse nr 2658/87, mida on muudetud nõukogu 31. jaanuari 2000. aasta määrusega (EÜ) nr 254/2000 (
EÜT 2000, L 28, lk 16
; ELT eriväljaanne 02/09, lk 357), artikli 1 lõikest 1 tuleneb, et Euroopa Komisjoni kehtestatud KN reguleerib Euroopa Liitu imporditava kauba tariifset klassifitseerimist. Sellesse on üle võetud HSi rubriigid ja kuuekohalised alamrubriigid ning ainult seitsmes ja kaheksas number tähistavad KNi enda alljaotisi.
Määruse nr 2658/87, mida on muudetud määrusega nr 254/2000, artikli 12 lõike 1 kohaselt võtab komisjon igal aastal määruse vormis vastu KNi täieliku variandi koos tollimaksumääradega, nagu see tuleneb Euroopa Liidu Nõukogu või komisjoni vastuvõetud meetmetest. See määrus avaldatakse
Euroopa Liidu Teatajas
hiljemalt 31. oktoobril ja seda kohaldatakse alates järgneva aasta 1. jaanuarist.
Nende sätete alusel võeti vastu rakendusmäärus 2016/1821, mis jõustus 1. jaanuaril 2017 ja mis sisaldab KNi.
KNi esimese osa I jaotise A osas ette nähtud KNi klassifitseerimise üldreegli 1 kohaselt toimub kaupade ametlik klassifitseerimine lähtuvalt rubriikide kirjeldustest ja vastavate jaotiste ja gruppide märkustest, kusjuures jaotiste, kaubagruppide ja alamgruppide nimetused on antud üksnes suunaval eesmärgil.
KNi grupp 94 „Mööbel; madratsid, madratsialused, padjad ja muud täistopitud mööblilisandid; mujal nimetamata lambid ja valgustid; sisevalgustusega sildid, valgustablood jms; kokkupandavad ehitised“ paikneb KNi teise osa, kus määratakse kindlaks „Tollimaksude loend“, XX jaotises „Mitmesugused tööstustooted“. Selle grupi märkustes 1 ja 2 on mainitud:
„1.
Sellesse gruppi ei kuulu:
a)
täispuhutavad või veetäitega madratsid, voodi- või diivanipadjad grupist 39, 40 või 63;
[…]
2.
Rubriikides 9401–9403 osutatud tooted (v.a nende osad) klassifitseeritakse nendesse rubriikidesse vaid juhul, kui nad on konstrueeritud asetamiseks põrandale või maapinnale.
[…]“.
Nimetatud grupp sisaldab eeskätt rubriiki 9401 ja alamrubriiki 94018000, millega seoses on ette nähtud:
„CN-kood
Kauba kirjeldus
Kokkuleppeline tollimaksumäär (%)
Täiendav mõõtühik
(1)
(2)
(3)
(4)
Istmed (v.a rubriigis 9402 nimetatud), voodiks teisendatavad või mitte, ja nende osad
[…]
9401 80 00
– muud istmed
Tollimaksuvaba
–“
Samasse gruppi kuuluvad ka rubriik 9404 ja alamrubriik 94049090, mis on sõnastatud järgmiselt:
„CN-kood
Kauba kirjeldus
Kokkuleppeline tollimaksumäär (%)
Täiendav mõõtühik
[…]
Madratsialused; magamistoa- jms mööbli juurde kuuluvad lisandid (näiteks madratsid, vatt- ja sulgtekid, mitmesugused padjad ja pufid), vedrustatud, mis tahes materjaliga täidetud, vahtkummist või vahtplastist, ümbrisega või ümbriseta
[…]
9404 90 90
– – muud
3,7
–“
KNi teine osa sisaldab XI jaotist „Tekstiil ja tekstiiltooted“, kuhu kuulub grupp 63 „Muud tekstiilist valmistooted; komplektid; kantud rõivad ja kasutatud tekstiiltooted; kaltsud“.
Sellesse gruppi kuulub KNi rubriik 6306, mis on üles ehitatud järgmiselt:
„CN-kood
Kauba kirjeldus
Kokkuleppeline tollimaksumäär (%)
Täiendav mõõtühik
[…]
Presentkatted, markiisid ja päikesekatted; telgid; paatide, purjelaudade või maismaasõidukite purjed; matkatarbed
[…]
[…]
[…]
[…]
6306 40 00
– õhkmadratsid
p/st
6306 90 00
– muud
–“
KNi teine osa sisaldab VII jaotist „Plastid ja plasttooted; kautšuk ja kummitooted“, kuhu kuulub grupp 39 „Plastid ja plasttooted“.
Nimetatud grupp sisaldab eeskätt KNi rubriiki 3926, mis on üles ehitatud järgmiselt:
„CN-kood
Kauba kirjeldus
Kokkuleppeline tollimaksumäär (%)
Täiendav mõõtühik
[…]
Muud plastist ja teistest rubriikidesse 3901–3914 kuuluvatest materjalidest tooted
[…]
[…]
[…]
[…]
3926 90
– muud
[…]
[…]
[…]
[…]
– – muud
3926 90 92
– – – valmistatud lehtmaterjalist
6,5
–“
Põhikohtuasi ja eelotsuse küsimus
LB deklareeris 2017. aasta juulis vabasse ringlusse laskmise eesmärgil Hiinast imporditud
air lounger
’i nimelise kauba KNi alamrubriikidesse 94049090 ja 39269092 kuuluvana. Nendesse alamrubriikidesse kuuluvad vastavalt „muud“„magamistoa- jms mööbli juurde kuuluvad lisandid“, mida ei ole klassifitseeritud selle nomenklatuuri rubriigi 9404 muudesse alamrubriikidesse, ning „muud plastist ja teistest rubriikidesse 3901–3914 kuuluvatest materjalidest tooted“, mida ei ole klassifitseeritud KNi rubriigi 3926 muudesse alamrubriikidesse ning mis on „valmistatud lehtmaterjalist“; nende impordi korral kohaldatakse vastavalt 3,7% ja 6,5% suurust imporditollimaksu määra. Toll aktsepteeris tollideklaratsiooni.
Pärast seda, kui Bildungs- und Wissenschaftszentrum der Bundesfinanzverwaltung (Saksamaa Liitvabariigi rahandusministeeriumi haridus- ja teaduskeskus) oli viinud läbi ekspertiisi ja andnud klassifitseerimisarvamuse, võttis D peatolliamet 2019. aastal vastu arvamuse imporditollimaksu kindlaksmääramise kohta, mille kohaselt asjaomane kaup ei kuulu ei KNi gruppi 94 ega KNi gruppi 39, vaid hoopis selle alamrubriiki 63069000, mis hõlmab „muid matkatarbeid“, mille suhtes kohaldatakse 12% suurust imporditollimaksu määra.
Vastavalt sellele arvamusele nõudis see peatolliamet LB-lt asjaomaselt kaubalt tollivormistusjärgselt sisse täiendava imporditollimaksu ja jättis viimase esitatud vaide põhjendamatuna rahuldamata.
LB esitas seejärel kaebuse Finanzgericht Bremenile (Bremeni maksukohus, Saksamaa), väites, et kõnealune kaup kuulub „muu istmena“ KNi alamrubriiki 94018000 või teise võimalusena KNi alamrubriiki 39269092 kui plasttoode, mis on „valmistatud lehtmaterjalist“.
Eelotsusetaotluse esitanud kohus kirjeldab asjaomast kaupa kui teatavat liiki lebokotti, millel on plastist sisetoru ja tekstiilist väliskate, mis on kinnituskohas omavahel kokku õmmeldud nii, et õhk pääseb kahte kambrisse. Ta täpsustab, et lebokoti õhuga täitmiseks tuleb tõsta selle avatud ots ülespoole ning sulgeda seejärel lebokott kohe ava mitu korda keerates ning kiirsulgemise süsteemi kasutades, mistõttu tekib lohk, kus saab istuda või lamada.
Eelotsusetaotluse esitanud kohtu sõnul sõltub lebokoti stabiilsus sellest, kui õhku täis on lebokott; pärast täielikku täitumist õhuga kaotab lebokott mõne tunni jooksul nii palju õhku, et see mõjutab stabiilsust, ja kott tuleb uuesti õhuga täita. Peale selle tuvastas eelotsusetaotluse esitanud kohus vaatluse teel, et stabiilse istumisasendi võtmiseks peab kasutaja istuma lebokoti keskele (pikisuunal) põlvedest kõverdatud jalgadega ja jalgu maas hoides; kõik teised istumisasendid on ebastabiilsed ning kasutaja võib kukkuda või maha libiseda.
Selleks, et lahendada tema menetluses olev vaidlus, mille ese on sisuliselt küsimus, kas kõnealune kaup kujutab endast „muud istet“ KNi rubriigi 9401 tähenduses, palub eelotsusetaotluse esitanud kohus Euroopa Kohtul määrata kindlaks selle rubriigi kohaldamisala.
Selle kohtu sõnul peab kaup, mis on mõeldud eri ruumide sisustamiseks, sellesse rubriiki „istmena“ ja seega „mööblina“ KNi grupi 94 tähenduses klassifitseerimiseks jääma ruumi teatava püsivusega. Lisaks peaks see kaup selleks, et seda saaks klassifitseerida „istmeks“, võimaldama seda kasutaval isikul võtta sellel stabiilselt istet, kasutades vajaduse korral eri istumisasendeid.
Mis puudutab eelkõige voodiks teisendatavaid istmeid, mida on samuti nimetatud KNi rubriigis 9401, siis märgib eelotsusetaotluse esitanud kohus, et selle inglis- ja prantsuskeelses versioonis on kasutatud vastavalt sõnu „beds“ ja „lits“, mis tähistavad tavatähenduses mööblieset, mida kasutatakse magamiseks, lamamiseks või puhkamiseks ning millel on lamamispind, millele kogu keha saab toetuda mis tahes lamamisasendis. Ta juhib tähelepanu esiteks sellele, et KNi nendes kahes keeleversioonis kasutatud mõisted kajastavad HSi vastava rubriigi sõnastust inglis- ja prantsuskeelses versioonis, mis on siduvad konventsiooni raames, millega kehtestati HS, ja teiseks sellele, et KNi saksakeelses versioonis kasutatakse erinevat mõistet, nimelt sõna „Liegen“ (lamamistoolid).
Eelotsusetaotluse esitanud kohus kaldub arvama, et kõnealune kaup ei ole iste KNi rubriigi 9401 tähenduses, kuna see on suhteliselt ebastabiilne ja seda tuleb regulaarselt õhuga täita; seetõttu sobib see tema arvates erinevatesse kohtadesse kaasavõtmiseks ja seal ajutiselt kasutamiseks ning üksnes piiratult alaliseks kasutamiseks sisustustootena. Eelotsusetaotluse esitanud kohus rõhutab, et ainuüksi võimalusest
air lounger
’ile istuda ei piisa selleks, et selle peamine otstarve oleks olla iste.
Eelotsusetaotluse esitanud kohus märgib siiski, et tal on kahtlusi selle tariifirubriigi tõlgendamise suhtes, kuna siduva tariifiinformatsiooni kohaselt, mille teiste liikmesriikide tolliasutused olid väljastanud põhikohtuasja asjaolude toimumise kuupäeva seisuga sarnase kauba kohta, klassifitseeritakse see kaup „istmeks“.
Neil asjaoludel otsustas Finanzgericht Hamburg (Hamburgi maksukohus) menetluse peatada ja esitada Euroopa Kohtule järgmised eelotsuse küsimused:
„Kas [KNi] tuleb tõlgendada nii, et põhikohtuasjas vaidlusalune ja [eelotsusetaotluses] täpsemalt kirjeldatud
air lounger
tuleb klassifitseerida [KNi] alamrubriiki 94018000?“
Eelotsuse küsimuse analüüs
Oma küsimusega soovib eelotsusetaotluse esitanud kohus sisuliselt teada, kas KNi rubriiki 9401 tuleb tõlgendada nii, et see hõlmab
air lounger
’i nimelist kaupa, mida kirjeldatakse kui teatavat liiki lebokotti, millel on plastist sisetoru ja tekstiilist väliskate.
Alustuseks tuleb meenutada, et kui Euroopa Kohtule esitatakse eelotsusetaotlus tariifse klassifitseerimise küsimuses, on tema ülesanne selle asemel, et ise kõnealune toode klassifitseerida, selgitada pigem eelotsusetaotluse esitanud kohtule kriteeriume, mille kohaldamine võimaldab viimasel asjaomase toote õigesti KNi klassifitseerida. Klassifitseeritakse puhtfaktilise hinnangu alusel, mida Euroopa Kohus ei ole pädev andma eelotsusetaotluse alusel (20. oktoobri 2022. aasta kohtuotsus Mikrotīkls,
C‑542/21
,
EU:C:2022:814
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika).
Samuti on oluline märkida, et KNi klassifitseerimise üldreegli 1 kohaselt toimub kauba klassifitseerimine lähtuvalt selle nomenklatuuri rubriikide kirjeldustest ning jaotiste ja gruppide märkustest.
Euroopa Kohtu praktika kohaselt tuleb õiguskindluse ja kontrolli lihtsuse huvides kauba tariifse klassifitseerimise seisukohast määravat kriteeriumi otsida tavaliselt kauba objektiivsete tunnuste ja omaduste hulgast nii, nagu need on määratletud KNi rubriigi kirjelduses ning vastavate jaotiste ja gruppide märkustes. Lisaks võib objektiivne klassifitseerimiskriteerium olla ka toote kasutuseesmärk, juhul kui see on tootele omane; kas see nii on, tuleb hinnata toote objektiivsete tunnuste ja omaduste alusel (vt selle kohta 20. oktoobri 2022. aasta kohtuotsus Mikrotīkls,
C‑542/21
,
EU:C:2022:814
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika).
Lisaks on Euroopa Kohus korduvalt otsustanud, et vaatamata sellele, et HSi ja KNi selgitavad märkused ei ole siduvad, on need olulised vahendid ühise tollitariifistiku ühetaolise kohaldamise tagamiseks ja annavad sellistena arvestatavaid juhiseid selle tõlgendamiseks (20. oktoobri 2022. aasta kohtuotsus Mikrotīkls,
C‑542/21
,
EU:C:2022:814
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika).
KNi rubriigi 9401, mille kohta küsimus on esitatud, pealkiri on „Istmed (v.a rubriigis 9402 nimetatud), voodiks teisendatavad või mitte, ja nende osad“ ning see hõlmab eeskätt alamrubriiki 94018000„muud istmed“, mis ei kuulu selle rubriigi muudesse alamrubriikidesse.
Vastavalt KNi grupi 94 kohta käivale märkusele 1 ei kuulu sellesse gruppi täispuhutavad või veetäitega madratsid, voodi- või diivanipadjad grupist 39, 40 või 63. Seega, kui kõnealune kaup kuulub mõnda neist gruppidest, välistab see asjaolu ise selle kuulumise KNi gruppi 94.
Lisaks tuleb märkida, et vastavalt grupi 94 märkusele 2 koostoimes HSi selgitavate märkuste üldiste märkustega HSi grupi 94 kohta peab rubriiki 9401 kuuluv kaup olema esiteks konstrueeritud asetamiseks põrandale või maapinnale ning teiseks tuleb seda kasutada peamiselt tarbe-eesmärgil seal näitena toodud eramajade ning muude sise- ja välisruumide ja eri transpordivahendite sisustamiseks. Sellest tuleneb, et kui kaup ei vasta neile kahele kumulatiivsele tingimusele, siis ei saa seda KNi rubriiki 9401 klassifitseerida (vt selle kohta 10. mai 2001. aasta kohtuotsus VauDe Sport,
C‑288/99
,
EU:C:2001:262
, punktid
ja
).
Käesoleval juhul näivad põhikohtuasjas kõne all olevad lebokotid olevat eriti sobivad kaasavõtmiseks erinevatesse kohtadesse ja seal ajutiselt kasutamiseks, eelkõige seetõttu, et neid tuleb regulaarselt õhuga täita. Seega ei saa neid kasutada peamiselt tarbe-eesmärgil ja pigem alaliselt HSi selgitavate märkuste üldistes märkustes HSi grupi 94 kohta nimetatud eramajade või muude sise- ja välisruumide sisustamiseks; kas see nii on, peab kontrollima eelotsusetaotluse esitanud kohus.
Eeltoodut arvestades tuleb esitatud küsimusele vastata, et KNi rubriiki 9401 tuleb tõlgendada nii, et see ei hõlma lebokotti, millel on plastist sisetoru ja tekstiilist väliskate.
Kohtukulud
Kuna põhikohtuasja poolte jaoks on käesolev menetlus eelotsusetaotluse esitanud kohtus pooleli oleva asja üks staadium, otsustab kohtukulude jaotuse liikmesriigi kohus. Euroopa Kohtule seisukohtade esitamisega seotud kulusid, välja arvatud poolte kohtukulud, ei hüvitata.
Esitatud põhjendustest lähtudes Euroopa Kohus (kaheksas koda) otsustab:
Nõukogu 23. juuli 1987. aasta määruse (EMÜ) nr 2658/87 tariifi- ja statistikanomenklatuuri ning ühise tollitariifistiku kohta I lisas, mida on muudetud komisjoni 6. oktoobri 2016. aasta rakendusmäärusega (EL) 2016/1821, sisalduva kombineeritud nomenklatuuri rubriiki 9401 tuleb tõlgendada nii, et see ei hõlma lebokotti, millel on plastist sisetoru ja tekstiilist väliskate.
Allkirjad
(
*1
) Kohtumenetluse keel: saksa. | [
"Eelotsusetaotlus",
"Tolliliit",
"Ühine tollitariifistik",
"Kombineeritud nomenklatuur",
"Tariifne klassifitseerimine",
"Rubriik 9401",
"Kohaldamisala",
"Lebokotid (air loungers)"
] |
62013CJ0547 | sl | Predlog za sprejetje predhodne odločbe se nanaša na razlago tarifnih številk 8543, 9018 in 9019 kombinirane nomenklature (v nadaljevanju: KN) iz Priloge I k Uredbi Sveta (EGS) št. 2658/87 z dne 23. julija 1987 o tarifni in statistični nomenklaturi ter skupni carinski tarifi (UL, posebna izdaja v slovenščini, poglavje 2, zvezek 2, str. 382), v različicah, kot zaporedno izhajajo iz Uredbe Komisije (ES) št. 1214/2007 z dne 20. septembra 2007 (
UL L 286, str. 1
), Uredbe Komisije (ES) št. 1031/2008 z dne 19. septembra 2008 (
UL L 291, str. 1
), Uredbe Komisije (ES) št. 948/2009 z dne 30. septembra 2009 (
UL L 287, str. 1
), Uredbe Komisije (EU) št. 861/2010 z dne 5. oktobra 2010 (
UL L 284, str. 1
) in Uredbe Komisije (EU) št. 1006/2011 z dne 27. septembra 2011 (
UL L 282, str. 1
).
Ta predlog je bil vložen v okviru spora med družbo „Oliver Medical“ SIA (v nadaljevanju: Oliver Medical) in Valsts ieņēmumu dienests (latvijska davčna uprava, v nadaljevanju: VID) zaradi tarifne uvrstitve v KN naprav za zdravljenje dermovaskularnih in dermatoloških težav.
Pravni okvir
Harmonizirani sistem poimenovanj in šifrskih oznak blaga
Svet za carinsko sodelovanje, ki je postal Svetovna carinska organizacija (SCO), je bil ustanovljen s konvencijo o ustanovitvi tega sveta, sklenjeno v Bruslju 15. decembra 1950. Harmonizirani sistem poimenovanj in šifrskih oznak blaga (v nadaljevanju: HS) je pripravila SCO, vzpostavljen pa je bil z Mednarodno konvencijo o harmoniziranem sistemu poimenovanj in šifrskih oznak blaga (v nadaljevanju: Konvencija o HS), sklenjeno v Bruslju 14. junija 1983, ki je bila skupaj s Protokolom o spremembi z dne 24. junija 1986 v imenu Evropske gospodarske skupnosti potrjena s Sklepom Sveta 87/369/EGS z dne 7. aprila 1987 (UL, posebna izdaja v slovenščini, poglavje 2, zvezek 2, str. 288).
Na podlagi člena 3(1) Konvencije o HS se vsaka pogodbena stranka zavezuje, da so njene tarifne nomenklature in statistični podatki v skladu s HS, da uporablja vse njene tarifne številke in podštevilke brez dodajanja ali spreminjanja, pripadajoče oznake in da upošteva pravilo za naštevanje navedenega sistema. Vsaka pogodbena stranka se prav tako zavezuje, da uporablja splošna pravila za razlago HS in vse opombe k oddelkom, poglavjem in podštevilkam HS ter da ne spreminja njihovega obsega.
SCO pod pogoji, določenimi v členu 8 Konvencije o HS, odobri pojasnjevalne opombe in mnenja o uvrstitvi, ki jih je sprejel odbor za HS.
Ob izdaji uvoznih deklaracij v postopku v glavni stvari je bilo v pojasnjevalni opombi HS k tarifni številki 9018 navedeno:
„[…]
Ta tarifna številka zajema – posebej široko – celoto instrumentov in naprav iz kakršnega koli materiala (vključno s plemenitimi kovinami), katerih uporaba običajno oziroma skoraj vedno zahteva posredovanje osebja (na primer zdravnika, kirurga, zobozdravnika, veterinarja, babice itd.), da se postavi diagnoza, da se prepreči oziroma zdravi bolezen, da se operira itd. Mednje sodijo tudi instrumenti in naprave za anatomske naloge ali seciranje, za avtopsije ter pod določenimi pogoji instrumenti in naprave za zobnoprotetične ordinacije […]
[…]
Ti instrumenti in naprave so lahko – pa kljub temu sodijo v to tarifno številko – opremljeni z optično napravo ali uporabljajo električno energijo, ne glede na to, ali se to električno energijo uporabi le kot pogonsko silo oziroma za prenos ali pa ima preventivni, zdravilni ali diagnostični namen.
Ta tarifna številka zajema tudi instrumente in naprave, ki delujejo s pomočjo laserja ali drugega svetlobnega ali fotonskega snopa, ter instrumente in naprave, ki delujejo z ultrazvokom.“
Ob izdaji uvoznih deklaracij v postopku v glavni stvari je bilo v pojasnjevalnih opombah HS k tarifni številki 9019 navedeno:
„[…]
I. – Naprave za mehansko terapijo
Te naprave so namenjene predvsem zdravljenju obolenj sklepov ali mišic, in sicer z mehanskim ustvarjanjem njihovega gibanja. Ker takšno zdravljenje običajno poteka po navodilih ali pod nadzorom osebja, se teh naprav ne sme zamenjevati z napravami za splošno telovadbo ali za terapevtsko vadbo, ki se uporabljajo ali v domačem okolju ali v posebej temu namenjenih prostorih in med katere sodijo: raztegovalniki ali vadbeni pripomočki z elastično vrvjo ali elastičnimi kabli, različne vzmetne ročke, tako imenovane veslaške naprave, ki omogočajo sobno posnemanje veslaških gibov, nekatera kolesa, pritrjena le na eno kolo za treniranje ali krepitev nožnih mišic (vse te naprave sodijo pod tarifno številko 95.06).
[…]“
KN
Carinska uvrstitev blaga, ki je uvoženo v Evropsko unijo, je urejena s KN.
Člen 2 Uredbe št. 2658/87, kakor je bila spremenjena z Uredbo (ES) št. 254/2000 z dne 31. januarja 2000 (UL, posebna izdaja v slovenščini, poglavje 2, zvezek 9, str. 357, v nadaljevanju: Uredba št. 2658/87), določa:
„Integrirano tarifo Evropskih skupnosti, v nadaljnjem besedilu Taric, ki izpolnjuje zahteve Skupne carinske tarife, zunanjetrgovinske statistike, trgovinske, kmetijske in drugih politik Skupnosti v zvezi z uvozom ali izvozom blaga, določi Komisija.
Integrirana tarifa temelji na [KN] in vključuje:
[…]
(d)
stopnje carine ter drugih uvoznih in izvoznih dajatev, vključno oprostitve uvoznih dajatev in preferencialne tarifne stopnje, ki se uporabljajo za uvoz ali izvoz določenega blaga;
[…]“
Na podlagi člena 12(1) Uredbe št. 2658/87 Komisija vsako leto z uredbo objavi celotno različico kombinirane nomenklature, skupaj s stopnjami dajatve, kakor izhaja iz ukrepov, ki jih sprejme Svet Evropske unije ali Komisija. Ta uredba se začne uporabljati 1. januarja naslednjega leta.
Različice KN, ki se uporabljajo za dejansko stanje, obravnavano v postopku v glavni stvari in do katerega je prišlo v obdobju med letoma 2008 in 2012, so tiste, ki izhajajo iz uredb št. 1214/2007, 1031/2008, 948/2009, 861/2010 in 1006/2011.
Besedilo navedenih različic se – glede splošnih pravil za razlago KN, naslova oddelka XVI KN in opombe 2 k temu oddelku, tarifnih številk iz poglavja 85 KN, naslova njenega oddelka XVIII, opombe 2 k poglavju 90 KN ter tarifnih številk in podštevilk 9018, 9018 11 00, 9018 12 00, 9018 13 00, 9018 14 00, 9018 19, 9018 19 90, 9019, 9019 10, 9019 10 10, 9019 10 90 in 9019 20 00, na katere se nanašajo predhodna vprašanja – ne razlikuje.
Splošna pravila za razlago KN, ki so navedena v njenem prvem delu, oddelek I, A, določajo:
„Blago se v [KN] uvršča po teh načelih.
1.
Naslovi oddelkov, poglavij in podpoglavij so podani zato, da se je laže znajti pri uvrščanju; zaradi pravnih razlogov uvrščanje poteka po poimenovanjih tarifnih številk in opombah k ustreznim oddelkom ali poglavjem in po nadalje opisanih pravilih, če niso v nasprotju z vsebino teh tarifnih številk ali opomb.
2.
(a)
Za proizvod ali izdelek, ki je naveden ali zajet v poimenovanju posamezne tarifne številke, se šteje tudi proizvod, ki ni kompleten ali končen, če ima bistvene značilnosti kompletnega ali končnega proizvoda. Pod tarifno številko se uvršča tudi kompleten ali končen proizvod (ali proizvod, ki se uvršča kot kompleten ali končen po tem pravilu), če se predloži nesestavljen ali razstavljen.
(b)
Za proizvod ali izdelek, ki je naveden ali zajet v poimenovanju posamezne tarifne številke, se šteje tudi mešanica ali kombinacija tega materiala ali snovi z drugimi materiali ali snovmi. Proizvod ali izdelek iz danega materiala ali snovi se obravnava kot blago, ki v celoti ali deloma sestoji iz tega materiala ali snovi. Uvrščanje blaga, ki sestoji iz več materialov ali snovi, poteka po pravilu iz točke 3.
3.
Proizvodi, ki bi jih bilo mogoče po pravilu pod točko 2(b) ali iz drugih razlogov na prvi pogled uvrstiti pod dve ali več tarifnih številk, se uvrščajo takole.
(a)
Tarifna številka, v kateri je najbolj konkretno ali najbolj natančno poimenovanje za proizvod, ima prednost pred tarifnimi številkami, v katerih je poimenovanje splošnejše. Kadar pa se poimenovanja dveh ali več tarifnih številk nanašajo samo na del materiala ali snovi, vsebovanih v mešanih ali sestavljenih proizvodih, ali samo na del komponent, pripravljenih kot komplet za prodajo na drobno, poimenovanja teh tarifnih številk štejejo za enako konkretna, celo če ima katero izmed njih bolj kompleten in bolj natančen opis proizvoda;
(b)
mešanice, sestavljeni proizvodi, ki sestoje iz različnih materialov ali so izdelani iz različnih komponent oziroma sestavin, ter proizvodi, pripravljeni v kompletih za prodajo na drobno, ki se ne morejo uvrstiti po pravilu pod 3(a), se uvrstijo, kot da so iz materiala ali sestavine, ki jim daje bistven značaj, če je to merilo uporabno;
(c)
če blaga ni mogoče uvrstiti po pravilu pod 3(a) ali (b), se uvrsti pod tisto tarifno številko, ki je po zaporedju zadnja med tistimi, ki jih je treba enako upoštevati.
4.
Blago, ki ga ni mogoče uvrstiti po zgoraj navedenih pravilih, se uvrsti pod tarifno številko, predvideno za blago, ki je takemu blagu najbolj podobno.
[…]
6.
Iz pravnih razlogov se proizvodi uvrščajo pod tarifne podštevilke v okviru ene tarifne številke po poimenovanjih teh tarifnih podštevilk in morebitnih opombah k tem tarifnim podštevilkam ter, smiselno, po teh pravilih, pri čemer velja, da se tarifne podštevilke lahko primerjajo samo na isti ravni razčlenitve. To pravilo velja tudi za opombe k oddelkom in poglavjem, če ni določeno drugače.“
Drugi del KN vsebuje oddelek XVI, naslovljen „Stroji in mehanske naprave; elektrotehniška oprema; njihovi deli; aparati za snemanje in reprodukcijo zvoka, aparati za snemanje in reprodukcijo televizijske slike in zvoka, deli in pribor za te proizvode“.
Opomba 2 k oddelku XVI KN določa:
„Deli strojev (razen izdelkov iz opombe 1 k temu oddelku, opombe 1 k poglavju 84, opombe 1 k poglavju 85 in delov izdelkov iz tar. št. 8484, 8544, 8545, 8546 in 8547) se uvrščajo po teh pravilih:
(a)
deli izdelkov iz katere koli tarifne številke poglavja 84 ali 85 (razen tar. št. 8409, 8431, 8448, 8466, 8473, 8487, 8503, 8522, 8529, 8538, in 8548) se uvrščajo pod svoje ustrezne tarifne številke;
(b)
drugi deli, ki so uporabni samo ali pretežno s posebno vrsto strojev ali z več vrstami strojev, ki se uvrščajo pod isto tarifno številko (vključno s stroji, ki se uvrščajo pod tar. št. 8479 ali 8543), se uvrščajo skupaj s takimi stroji ali pod tar. št. 8409, 8431, 8448, 8466, 8473, 8503, 8522, 8529 ali 8538. Če se ti deli oziroma izdelki lahko uporabljajo z izdelki iz tar. št. 8517 in z izdelki iz tar. št. 8525 do 8528, se uvrščajo pod tar. št. 8517;
(c)
vsi drugi deli se uvrščajo pod eno izmed naslednjih tar. št. 8409, 8431, 8448, 8466, 8473, 8503, 8522, 8529 ali 8538 ali, če to ni mogoče, pod tar. št. 8487 ali 8548.“
V oddelku XVI KN je poglavje 85, naslovljeno „Električni stroji in oprema ter njihovi deli; aparati za snemanje ali reprodukcijo slike in zvoka ter deli in pribor za te izdelke“. To poglavje zajema med drugim te tarifne številke in podštevilke:
„8543 Električni stroji in aparati s posebnimi funkcijami, ki niso navedeni in ne zajeti na drugem mestu v tem poglavju
[…]
8543 70 – Drugi stroji in aparati:
[…]
8543 70 90 – – Drugi
8543 90 00 – Deli“
V skladu s členom 9(1) Uredbe št. 2658/87 Komisija lahko vsako leto KN dopolni s pojasnjevalnimi opombami. Iz Pojasnjevalnih opomb kombinirane nomenklature Evropskih skupnosti (
UL 2008, C 133, str. 1
; v nadaljevanju: pojasnjevalne opombe KN glede tarifne podštevilke 8543 70 90) izhaja, da tarifna podštevilka 8543 70 90 KN ne zajema „opreme za ultravijolično žarenje, ki se uporablja za medicinske namene, četudi ni nujno, da jo uporabnik uporablja (tarifna številka 9018)“.
Oddelek XVIII KN pod naslovom „Optični, fotografski, kinematografski, merilni, kontrolni, precizni, medicinski ali kirurški instrumenti in aparati; ure; glasbila; njihovi deli in pribor“ vsebuje poglavje 90, naslovljeno „Optični, fotografski, kinematografski, merilni, kontrolni, precizni, medicinski ali kirurški instrumenti in aparati; njihovi deli in pribor“.
Opomba 2 k temu poglavju določa:
„Deli in pribor za stroje, naprave, instrumente ali aparate, razen izdelkov iz opombe 1 […], se uvrščajo takole:
(a)
deli in pribor, zajeti pod katero koli tarifno številko tega poglavja ali v poglavjih 84, 85 ali 91 (razen tar. št. 8487, 8548 ali 9033), se v vseh primerih uvrščajo pod svojo ustrezno tarifno številko;
(b)
drugi deli in pribor, ki so primerni za uporabo izključno s posebno vrsto stroja, instrumenta ali aparata ali z več stroji, instrumenti ali aparati iz iste tarifne številke (vključno s stroji, instrumenti ali aparati iz tar. št. 9010, 9013 ali 9031), se uvrščajo skupaj s stroji, instrumenti ali aparati te vrste;
(c)
vsi drugi deli in pribor se uvrščajo pod tar. št. 9033.“
Poglavje 90 KN vsebuje med drugim naslednje številke in podštevilke:
„9018 Medicinski, kirurški, zobozdravniški in veterinarski instrumenti in aparati, vključno s scintigrafskimi, elektromedicinskimi aparati in aparati za preiskavo vida:
—
Elektrodiagnostični aparati (tudi aparat za funkcionalne raziskovalne preiskave ali za preverjanje fizioloških parametrov)
9018 11 00 – – elektrokardiografi
9018 12 00 – – aparati za ultrazvočno skeniranje
9018 13 00– – aparati za odslikavanje podob na osnovi magnetnih resonanc (NMR)
9018 14 00 – – scintigrafski aparati
9018 19 – – drugi:
9018 19 10 – – – aparati za hkratno opazovanje dveh ali več parametrov
9018 19 90 – – – drugi.“
Tarifni podštevilki 9018 90 in 9018 90 85 KN, v različicah, kot izhajata iz uredb št. 1214/2007, 1031/2008 in 948/2009, sta opredeljeni tako:
„9018 90 – Drugi instrumenti in aparati:
[…]
9018 90 85 – – drugi.“
Tarifni podštevilki 9018 90 in 9018 90 84 KN, v različicah, kot izhajata iz uredb št. 861/2010 in 1006/2011, sta opredeljeni tako:
„9018 90 – Drugi instrumenti in aparati:
[…]
9018 90 84 – – drugi.“
Poglavje 90 KN vsebuje tudi te tarifne številke in podštevilke:
„9019 Aparati za mehanoterapijo; aparati za masažo; aparati za psihološka testiranja; aparati za ozonoterapijo, kisikoterapijo, aerosolno terapijo, umetno dihanje in drugi terapevtski dihalni aparati
9019 10 Aparati za mehanoterapijo; aparati za masažo; aparati za psihološka testiranja
9019 10 10– – električne naprave za vibro-masažo
9019 10 90– – drugi
9019 20 00 Aparati za ozonoterapijo, kisikoterapijo, aerosolno terapijo, umetno dihanje in drugi terapevtski dihalni aparati“.
Z Uredbo Komisije (ES) št. 119/2008 z dne 7. februarja 2008 o uvrstitvi določenega blaga v kombinirano nomenklaturo (
UL L 36, str. 3
), sprejeto na podlagi člena 9(1)(a) Uredbe št. 2658/87, je bil v tarifno podštevilko 8543 70 90 KN uvrščen ta proizvod:
„Aparat za odstranjevanje dlačic in nego kože, ki deluje na podlagi tehnologije intenzivne pulzirajoče svetlobe (IPL), naslednjih dimenzij: 34,5 (V) × 30,5 (Š) × 50,5 (D) cm, teža 25 [kilogramov].
Aparat je namenjen odstranjevanju dlačic in negi kože od popolnoma kozmetične pomladitve do odstranjevanja starostnih peg ter odpravljanja neenakomerne pigmentacije in kapilar. Uporablja se v kozmetičnih salonih.
Aparat vsebuje elektromotor za hlajenje; motor nima vloge v postopku odstranjevanja dlačic in nege kože.“
Za uvrstitev navedenega proizvoda v to tarifno podštevilko je podana ta obrazložitev:
„Uvrstitev opredeljujeta splošni pravili 1 in 6 za razlago [KN] in besedilo tarifnih oznak KN 8543, 8543 70 in 8543 70 90.
Ker postopek odstranjevanja dlačic temelji na tehnologiji IPL in ne na prijemanju in puljenju dlačic pri korenini s pomočjo elektromotorja, je uvrstitev kot naprava za odstranjevanje dlačic pod tarifno številko 8510 izključena (glej pojasnjevalne opombe HS k tarifni številki 8510).
Tudi uvrstitev kot medicinski instrument ali naprava pod tarifno številko 9018 je izključena, saj aparat ni namenjen medicinskemu zdravljenju in se ne uporablja v strokovni praksi (glej pojasnjevalne opombe HS k tarifni številki 9018).
Naprava se uvrsti pod tarifno številko 8543, saj gre za električni aparat z individualno funkcijo, ki ni določena ali zajeta drugje v poglavju 85.“
Izvedbena uredba Komisije (EU) št. 1204/2011 z dne 18. novembra 2011 o uvrstitvi določenega blaga v kombinirano nomenklaturo, sprejeta na podlagi člena 9(1)(a) Uredbe št. 2658/87, je pod tarifno podštevilko 8543 90 00 KN uvrstila te proizvode:
„1. Ročna, zamenljiva naprava, ki obsega bliskovko, lečo, sprožilec in signalno svetilko (t. i. naprava z intenzivno pulzno svetlobo).
Naprava ustvarja intenzivno pulzno svetlobo na različnih pulznih širinah do 100 ms, na valovni dolžini od 650 do 1200 nm, s točko v velikosti 16 × 46 mm in največjo gostoto energije 45 J/cm
.
Deluje samo v povezavi s strojem (osnovno enoto), od katerega prejema energijo, kontrolne signale in hladilno tekočino. Osnovna enota zajema napajalnik, kontrolno enoto s prikazovalnikom in hladilno enoto, ter je zmožna delovati tudi z lasersko napravo.
Kadar je naprava priključena z osnovno enoto, se uporablja za posebne kozmetične posege, npr. za trajno odstranitev dlak.
2. Ročna, zamenljiva naprava, ki obsega trdni laser, lečo, stikalo za izbiro velikosti točke in sprožilec (t. i. laserska naprava).
Naprava ustvarja lasersko svetlobo na različnih pulznih širinah do 100 ms, na valovni dolžini 1064 nm, s prilagodljivimi velikostmi točke premera 1,5, 3, 6 in 9 mm in največjo gostoto energije 700 J/cm
.
Deluje samo v povezavi s strojem (osnovno enoto), od katerega prejema energijo, kontrolne signale in hladilno tekočino. Osnovna enota zajema napajalnik, kontrolno enoto s prikazovalnikom in hladilno enoto, ter je zmožna delovati tudi z napravo z intenzivno pulzno svetlobo.
Kadar je naprava priključena z osnovno enoto, se uporablja posebno za kozmetične posege na krčnih žilah.“
Za uvrstitev zamenljivih naprav z intenzivno pulzno svetlobo v to tarifno podštevilko je podana ta obrazložitev:
„Uvrstitev opredeljujejo splošni pravili 1 in 6 za razlago [KN], opomba 2(b) k oddelku XVI in besedilo tarifnih oznak KN 8543 in 8543 90 00.
Ker intenzivna pulzna svetloba, ki jo ustvari bliskovka, ni laserski žarek, je uvrstitev pod tarifno številko 9013 v smislu laserja izključena.
Zaradi svojih značilnosti in objektivnih lastnosti, namreč konstrukcije elektronske narave, naprava ni podobna zamenljivemu orodju (glej opombo 1(o) k oddelku XVI). Kadar naprava deluje v povezavi z osnovno enoto, je prepoznavna kot delovni stroj, ki opravlja individualno funkcijo in ni naveden ali zajet drugje v 85. poglavju.
Naprava je bistvena za delovanje stroja, saj stroj brez nje ne more delovati.
Naprava se zato uvrsti pod oznako KN 8543 90 00 kot del drugih električnih strojev in aparatov s posebnimi funkcijami, ki niso navedeni ali zajeti drugje v poglavju 85.“
Za uvrstitev ročnih laserskih naprav v tarifno podštevilko 8543 90 00 KN je podana ta obrazložitev:
„Uvrstitev opredeljujejo splošni pravili 1 in 6 za razlago [KN], opomba 2(b) k oddelku XVI in besedilo oznak KN 8543 in 8543 90 00.
Ker je laser narejen posebno za ustvarjanje laserske svetlobe z določenimi širinami impulza in velikostmi točk, je naprava prilagojena za izvajanje posebne funkcije. Kadar naprava deluje v povezavi z osnovno enoto, je prepoznavna kot delovni stroj, ki opravlja individualno funkcijo in ni naveden ali zajet drugje v 85. poglavju.
Uvrstitev pod tarifno številko 9013 v smislu laserja je zato izključena (glej tudi pojasnjevalno opombo HS k tarifni številki 9013(2), četrti odstavek).
Zaradi svojih značilnosti in objektivnih lastnosti, namreč konstrukcije elektronske narave, naprava ni podobna zamenljivemu orodju (glej opombo 1(o) k oddelku XVI).
Naprava je bistvena za delovanje stroja, saj stroj brez nje ne more delovati.
Naprava se zato uvrsti pod oznako KN 8543 90 00 kot del drugih električnih strojev in aparatov s posebnimi funkcijami, ki niso navedeni ali zajeti drugje v poglavju 85.“
Direktiva 93/42/EGS
Medicinski pripomočki, ki jih zajema Direktiva Sveta 93/42/EGS z dne 14. junija 1993 o medicinskih pripomočkih (UL, posebna izdaja v slovenščini, poglavje 13, zvezek 12, str. 82), kakor je bila spremenjena z Direktivo 2007/47/ES Evropskega parlamenta in Sveta z dne 5. septembra 2007 (
UL L 247, str. 21
) (v nadaljevanju: Direktiva 93/42), so opredeljeni v členu 1(2)(a) Direktive 93/42:
„‚medicinski pripomoček‘ pomeni vsak instrument, aparaturo, napravo, programsko opremo, material ali drug predmet, ki se uporablja samostojno ali v kombinaciji, vključno s programsko opremo, ki jo je proizvajalec predvidel izrecno za uporabo za diagnostiko in/ali v terapevtske namene in je potrebna za njegovo pravilno uporabo, ki ga je proizvajalec predvidel za uporabo na ljudeh z namenom:
—
diagnostike, preventive, spremljanja, zdravljenja ali lajšanja bolezni,
—
diagnostike, spremljanja, zdravljenja, lajšanja poškodb ali okvar ali nadomestila za poškodbe in okvare,
—
preiskovanja, nadomeščanja ali spreminjanja anatomije ali fizioloških procesa,
—
nadzor spočetja,
in katerega glavno načrtovano delovanje v človeškem telesu ali na človeško telo se ne doseže na farmakološki, imunološki ali metabolični način, ampak se mu lahko s temi načini pri njegovem delovanju pomaga“.
Spor o glavni stvari in vprašanja za predhodno odločanje
Družba Oliver Medical je v obdobju od novembra 2008 do aprila 2012 z namenom sprostitve v prosti promet prijavila blago proizvajalca Lumenis. Prijavljeni so bili:
—
pod tarifno podštevilko 8471 60 90 KN konice laserske naprave „UltraPulse Encore laser“, in sicer 25. novembra 2008;
—
pod tarifno podštevilko 9018 90 85 KN laserska naprava „Light Sheer ST“ in naprava „IPL Quantum SR“ z njenimi dodatki „HR upgd for IPL Quantum“ in „DL upgd for IPL Quantumsystem“, in sicer 6. aprila oziroma 11. novembra 2009;
—
pod tarifno podštevilko 9019 10 90 KN obdelovalne glave ultrazvočnih naprav „Ultrashape contour I“, in sicer 21. aprila 2010 in 14. januarja 2011;
—
pod tarifno podštevilko 9018 90 84 KN obdelovalne glave naprave „IPL Quantum SR 560“ s sistemom hlajenja, in sicer 14. februarja 2011 in
—
pod tarifno podštevilko 9018 90 85 KN laserska naprava za termoterapijo „Ls‑Duet“ in njeni posebni dodatki.
VID je po nadzoru, opravljenem pri družbi Oliver Medical, menila, da je treba napravi „Light Sheer ST“ in „IPL Quantum SR“ uvrstiti v tarifno podštevilko 8543 70 90 99 KN.
VID je menila, da je treba obdelovalne glave naprave „IPL Quantum SR“, označene kot „HR upgd for IPL Quantum“ in „DL upgd for IPL Quantumsystem“, ter naprav „IPL Quantum SR 560“ in „Ultrashape contour I“ uvrstiti v tarifno podštevilko 8543 90 00 90 KN.
Poleg tega je VID – po opravljenem preverjanju skladnosti podatkov iz carinske deklaracije za lasersko napravo „Ls‑Duet“ in za njene dodatne dele – menila, da je treba ti vrsti blaga uvrstiti v tarifni podštevilki 8543 70 90 99 oziroma 8543 90 00 90 KN.
Na podlagi teh popravkov je bil znesek carine in davka na dodano vrednost, ki ga je VID terjala od družbe Oliver Medical, povečan ter so mu bile dodane še zamudne obresti in denarna kazen.
Družba Oliver Medical je pri VID 13. marca 2012 vložila prošnjo za zavezujočo tarifno informacijo glede razvrstitve naprave za selektivno fototermolizo „Lumenis M22“, ki ima certifikat ES 93/42 za medicinski pripomoček. VID je 25. aprila 2012 izdala zavezujočo tarifno informacijo, s katero je bila zadevna naprava uvrščena v tarifno podštevilko 8543 70 90 KN.
Družba Oliver Medical je odločbe o uvrstitvi, ki jih je sprejela VID, izpodbijala pred predložitvenim sodiščem, in sicer je trdila, da so naprave proizvajalca Lumenis namenjene uporabi v zdravstvenih ustanovah ter da jih je zato treba uvrstiti v tarifni številki 9018 in 9019 KN.
VID pa meni, da so te naprave aparati s posebnimi funkcijami in da zato spadajo v tarifno številko 8543 KN.
Predložitveno sodišče v zvezi s tem dvomi glede uvrstitve navedenih naprav v tarifno številko 8543 KN, zlasti z vidika Uredbe št. 119/2008. Glede tega primeroma navaja aparat „Light Sheer ST“, ki meri 44 cm v višino, 50 cm v širino, 112 cm v globino ter ima težo 48 kg, ter tako ne ustreza dimenzijam, navedenim v tej uredbi, in sicer 34,5 cm višine, 30,5 cm širine, 50,5 cm globine in teže 25 kg. Predložitveno sodišče poleg tega pojasnjuje, da se pri laserskem sistemu tega aparata uporablja žarek z valovno dolžino 900 nm, ki jo absorbira melanin, kar je drugačna tehnologija od tehnologije intenzivne pulzirajoče svetlobe (IPL), navedene v tej uredbi. Dodaja, da aparat „UltraPulse Encore laser“ uporablja laserski žarek hermetičnega tipa CO
in da se ga hladi s tekočino.
Predložitveno sodišče glede aparatov „IPL Quantumsystem“ poudarja, da se na čelni plošči uporabljata hkrati laserska tehnologija in tehnologija visoke jakosti svetlobe, ob nastavitvi parametrov pri veliki moči. Aparat „Ultrashape contour I“ pa oddaja valove visoke jakosti in nizkofrekvenčne ultrazvoke na podlagi analogne tehnologije, ki se uporablja v litotripsiji in zdravljenju lokalnih tumorjev.
Predložitveno sodišče dodaja, da se naprave, navedene v Uredbi št. 119/2008, uporabljalo v kozmetičnih salonih, medtem ko se aparati in njihovi deli, obravnavani v zadevi v glavni stvari, uporabljajo v zdravstvenih ustanovah.
Predložitveno sodišče glede uvrstitve aparata „Lumenis M22“ v tarifno podštevilko 8543 70 90 na podlagi prošnje za zavezujočo tarifno informacijo navaja, da je VID uporabila Izvedbeno uredbo št. 1204/2011, v smislu, da aparata z lasersko napravo ni mogoče uvrstiti v tarifno številko 9013 kot laser. Predložitveno sodišče se je oprlo na pojasnjevalne opombe KN glede tarifne podštevilke 8543 70 90 ter se v tem okviru vprašalo glede obsega posameznih različnih tarifnih podštevilk KN, pomembnih v zadevi v glavni stvari. Predložitveno sodišče meni, da se te tarifne številke medsebojno ne izključujejo. Meni, da je tarifna uvrstitev proizvodov, obravnavanih v zadevi v glavni stvari, odvisna od razlage prava Unije.
Administratīvā rajona tiesa je v teh okoliščinah prekinilo odločanje in Sodišču v predhodno odločanje predložilo tri vprašanja:
„1.
Ali je treba tarifni številki 9018 in 9019 [KN] razlagati tako, da se te naprave: konice ‚UltraPulse Encore laser‘, ‚Light Sheer ST‘, ‚IPL Quantum SR‘ in njihove glave: ‚HR upgd for IPL Quantum‘, ‚DL upgd for IPL Quantumsystem‘; obdelovalne glave ‚Ultrashape contour I‘, napravi ‚IPL Quantum SR 560‘, ‚Ls Duet‘ in njihovi dodatki ter aparat ‚Lumenis M22‘, ki se uporabljajo v medicini, uvrstijo pod ti tarifni številki?
2.
Če se ne uporabita tarifni številki 9018 in 9019, ali se lahko to blago uvrsti pod tarifno številko 8543 [KN]?
3.
Če je odgovor na prejšnje vprašanje nikalen, na katero drugo tarifno številko bi lahko kazala razlaga [KN] za namene uvrstitve?“
Vprašanja za predhodno odločanje
Predložitveno sodišče z vprašanji, ki jih je treba obravnavati skupaj, v bistvu sprašuje, ali je treba KN razlagati tako, da je treba proizvode, obravnavane v postopku v glavni stvari, ki so namenjeni uporabi za zdravljenje dermovaskularnih in dermatoloških težav in ki uporabljajo lasersko tehnologijo in tehnologijo visoke jakosti svetlobe, uvrstiti kot medicinske instrumente oziroma aparate ali kot aparate za mehanoterapijo pod tarifni številki 9018 oziroma 9019 KN, ali pa je treba KN razlagati tako, da je treba te proizvode kot električne stroje s posebnimi funkcijami uvrstiti pod tarifno številko 8543 KN.
Najprej je treba opozoriti, da je vloga Sodišča, kadar mu je predložen predlog za sprejetje predhodne odločbe glede tarifne uvrstitve, bolj to, da nacionalnemu sodišču pojasni merila, ki mu bodo omogočila zadevno blago pravilno uvrstiti v KN, kot pa da bi Sodišče opravilo uvrstitev, zlasti zato, ker ni nujno, da ima za to na voljo vse potrebne podatke. Nacionalno sodišče je namreč vsekakor v boljšem položaju za izvedbo uvrstitve (glej sodbo Data I/O, C‑297/13,
EU:C:2014:331
, točka 36 in navedena sodna praksa).
Dalje, iz ustaljene sodne prakse izhaja, da je treba v interesu pravne varnosti in lažjega nadzora odločilno merilo za tarifno razvrstitev blaga na splošno poiskati v njegovih značilnostih in objektivnih lastnostih, ki so opredeljene v besedilu tarifne številke KN in opombah oddelka ali poglavja (sodba Delphi Deutschland, C‑423/10,
EU:C:2011:315
, točka 23 in navedena sodna praksa).
Prav tako iz ustaljene sodne prakse izhaja, da pojasnjevalne opombe, ki jih v zvezi s KN sestavi Komisija, v zvezi s HS pa Svetovna carinska organizacija, pomembno prispevajo k razlagi obsega različnih tarifnih številk, ne da bi bile pravno zavezujoče (sodba Delphi Deutschland,
EU:C:2011:315
, točka 24 in navedena sodna praksa).
Nazadnje, za namene uvrstitve pod primerno tarifno številko je treba na koncu poudariti, da je lahko namen proizvoda objektivno merilo za uvrstitev, če je neločljivo povezan s proizvodom, kar je mogoče oceniti z objektivnimi značilnostmi in lastnostmi (glej sodbo Olicom, C‑142/06,
EU:C:2007:449
, točka 18).
Glede tarifne številke 9018 KN je treba ugotoviti, da iz preučitve te tarifne številke izhaja, da ta vključuje zlasti medicinske instrumente oziroma aparate. Besedilo te tarifne številke pa ne daje dodatnih pojasnil glede lastnosti teh instrumentov oziroma aparatov. Med proizvodi, uvrščenimi v navedeno tarifno številko, so navedeni aparati z ultravijoličnimi ali infrardečimi žarki.
V zvezi s tem je treba poudariti, da iz pojasnjevalne opombe k HS v zvezi s tarifno številko 9018 izhaja, da ta tarifna številka združuje celoto instrumentov in naprav, katerih uporaba običajno zahteva – skoraj vedno – posredovanje osebja, kot na primer zdravnika, kirurga, zobozdravnika, veterinarja ali babice, da se med drugim postavi diagnoza, da se prepreči oziroma zdravi bolezen ali da se operira.
Iz navedenega po eni strani izhaja da te aparate in instrumente uporablja zdravstveno osebje, pri čemer pa sodelovanje takega osebja ni vedno nujno, in po drugi, da so navedeni aparati in instrumenti namenjeni medicinski uporabi.
Za ugotovitev, ali je proizvod namenjen medicinski uporabi, je treba upoštevati vse upoštevne elemente obravnavane zadeve, kot izhajajo iz predložitvene odločbe, če gre za temu proizvodu lastne značilnosti in objektivne lastnosti. Uvoznik mora v trenutku uvoza predložiti dokaz o tem, da je navedeni proizvod namenjen medicinski uporabi.
Med upoštevnimi elementi so uporaba, ki jo je proizvajalec določil za zadevni proizvod, pa tudi način in kraj njegove uporabe. Tako je dejstvo, da je ta proizvod namenjen zdravljenju ene ali več bolezni ter da mora to zdravljenje potekati v zdravstveni ustanovi pod nadzorom osebja, pomemben indic, da je navedeni proizvod namenjen medicinski uporabi. Nasprotno, dejstvo, da proizvod omogoča predvsem estetske izboljšave, da se ga lahko uporablja zunaj medicinskega okolja – na primer v kozmetičnem salonu – in brez posega osebja, je indic, da navedeni proizvod ni namenjen medicinski uporabi.
Dejstvo, da proizvod nosi oznako CE, ki potrjuje skladnost medicinskega pripomočka z določbami Direktive 93/42, je eden od elementov, ki jih je treba v zvezi s tem upoštevati. Vendar – ker Direktiva 93/42 zasleduje druge cilje, kot so cilji KN, in z namenom ohranitve skladnosti med razlago KN in razlago HS, ki ga vzpostavlja mednarodna konvencija, katere podpisnica je Evropska unija – okoliščina, da proizvod nosi oznako CE, ni odločilna za določitev, ali je ta proizvod namenjen medicinski uporabi v smislu tarifne številke 9018 KN.
Predložitveno sodišče se sprašuje tudi o upoštevnosti drugih elementov – med katerimi so dimenzije in teža zadevnega proizvoda ter tehnologija, ki jo uporablja – da bi presodilo, ali ta proizvod spada pod tarifno številko 9018 KN. Predložitveno sodišče meni, da je treba proizvode, obravnavane v postopku v glavni stvari, na podlagi teh elementov razlikovati od tistih proizvodov, ki so predmet Uredbe št. 119/2008 in glede katerih je Komisija v tej uredbi izključila njihovo uvrstitev v tarifno številko 9018 KN.
V zvezi s tem je treba opozoriti, da ima uredba o uvrstitvi splošni obseg, saj se ne uporablja za določen gospodarski subjekt, vendar za celoto izdelkov, ki so enaki izdelku, ki ga je pregledal odbor za carinski zakonik. Da bi se v okviru razlage uredbe o uvrstitvi ugotovilo področje njene uporabe, je treba med drugim upoštevati njeno utemeljitev (sodba Krings, C‑130/02,
EU:C:2004:122
, točka 33 in navedena sodna praksa).
Res je sicer, da se Uredba št. 119/2008 ne uporablja neposredno za proizvode, obravnavane v postopku v glavni stvari. Ti proizvodi namreč niso enaki tistim, ki jih zadeva ta uredba, saj se od njih med drugim razlikujejo po svojih dimenzijah, teži ter tehnologiji, ki jo uporabljajo.
Vendar pa je treba zaradi uporabe po analogiji uredbe o uvrstitvi, kakršna je Uredba št. 119/2008, za proizvode, podobne tistim, ki jih zadeva ta uredba, zagotoviti skladno razlago KN in enako obravnavanje gospodarskih subjektov (glej v tem smislu Krings,
EU:C:2004:122
, točka 35).
Iz utemeljitve, navedene v stolpcu 3 priloge k Uredbi št. 119/2008, izhaja, da je uvrstitev proizvodov, navedenih v prvem stolpcu te priloge, kot medicinski instrument ali naprava pod tarifno številko 9018 izključena, saj aparat ni namenjen medicinskemu zdravljenju in se ne uporablja v strokovni praksi.
Iz navedenega izhaja, da dimenzije, teža in tehnologija, ki se uporablja, niso odločilni elementi za uvrstitev proizvoda v to tarifno številko.
Glede tarifne številke 9019 KN je treba navesti, da ta tarifna številka med drugim zajema naprave za mehansko terapijo. Iz pojasnjevalne opombe HS glede tarifne številke 9019 izhaja, da so te naprave namenjene predvsem zdravljenju obolenj sklepov ali mišic in da takšno zdravljenje običajno poteka po navodilih ali pod nadzorom osebja. Iz tega izhaja, da so merila, navedena v točkah od 51 do 53 te sodbe glede namena proizvoda za medicinsko uporabo, upoštevna
mutatis mutandis
za razlago tarifne številke 9019 KN.
V izpodbijani odločbi ni navedenih dejstev, na podlagi katerih bi bilo mogoče ugotoviti razloge, zakaj je bila ta tarifna številka pomembna za tarifno uvrstitev proizvodov, obravnavanih v postopku v glavni stvari. Družba Oliver Medical je na obravnavi navedla, da so obdelovalne glave naprav „Ultrashape contour I“ pripomoček za mehansko terapijo, ki se uporablja za ločevanje maščobnih celic.
Ker gre za element dejanskega stanja, ki ni bil naveden v predložitveni odločbi, ampak se je prvič pojavil na obravnavi, je predložitveno sodišče tisto, ki mora – ob upoštevanju vseh elementov v spisu in ob upoštevanju pojasnjevalne opombe HS glede tarifne številke 9019 – preveriti, ali eden ali več proizvodov, obravnavanih v postopku v glavni stvari, bolj spada pod tarifno številko 9019 KN kot pod tarifno številko 8543 KN.
Glede tarifne številke 8543 KN je treba ugotoviti, da so v tej tarifni številki opisani električni stroji in aparati s posebnimi funkcijami, ki niso navedeni in ne zajeti drugje v poglavju 85. Iz točke 3(a) splošnih pravil za razlago KN, ki so navedena v njenem prvem delu, oddelek I, A, izhaja, ker je v navedeni tarifni številki poimenovanje splošnejše od tistega v tarifnih številkah 9018 oziroma 9019 KN, je tarifna številka 8543 KN za uvrstitev proizvodov, obravnavanih v postopku v glavni stvari, upoštevna, le če ti proizvodi ne spadajo pod tarifni številki 9018 oziroma 9019 KN, kar pa mora preveriti predložitveno sodišče ob upoštevanju meril, navedenih v točkah od 51 do 59 te sodbe.
Ker se glede na pojasnjevalne opombe KN, ki se nanašajo na tarifno podštevilko 8543 70 90, različne tarifne številke KN, ki so upoštevne v zadevi v glavni stvari, medsebojno ne izključujejo, se predložitveno sodišče sprašuje o posameznem obsegu teh tarifnih številk.
V zvezi s tem je treba poudariti, prvič, da se navedene pojasnjevalne opombe nanašajo na opremo za ultravijolično žarenje, ki je tehnologija, za katero se zdi, da ni tehnologija, ki služi proizvodom, obravnavanim v postopku v glavni stvari, kar pa mora preveriti predložitveno sodišče. Drugič, poudariti je treba, da tako iz teh opomb kot iz pojasnjevalne opombe HS glede tarifne številke 9018, navedene v točki 49 te sodbe, izhaja, da je za uvrstitev tega proizvoda v tarifno številko 9018 KN odločilno merilo to, da je namenjen medicinski uporabi.
Poleg tega so med proizvodi, obravnavanimi v postopku v glavni stvari, poleg različnih aparatov tudi njim pripadajoče zamenljive naprave, in sicer konice in obdelovalne glave.
Iz opombe 2 k oddelku XVI KN izhaja, da se deli strojev – razen izdelkov iz opombe 1 k temu oddelku, opombe 1 k poglavju 84, opombe 1 k poglavju 85 in nekaterih izjem, ki niso upoštevne v postopku v glavni stvari – uvrščajo po pravilih iz te opombe. Prav tako iz opombe 2 k poglavju 90 KN izhaja, da se deli in pribor za stroje, naprave, instrumente ali aparate – razen izdelkov iz opombe 1 k temu poglavju – uvrščajo po pravilih iz te opombe.
Zato je treba preveriti, ali zadevne zamenljive naprave pomenijo dele in pribor v smislu navedenih opomb.
V zvezi s tem iz sodne prakse Sodišča, sprejete v zvezi s tarifnimi številkami 8473, 8486 in 9018 KN, izhaja, da pojem „deli“ nakazuje, da obstaja celota, za katere delovanje so ti deli nujno potrebni, in da pojem „pribor“ vključuje zamenljivo opremo, ki omogoča prilagoditev stroja za opravljanje določene naloge ali mu omogoča dodatno funkcionalnost ali zagotavlja opravljanje posebnega opravila v povezavi z njegovo glavno funkcijo (glej sodbo Rohm & Haas Electronic Materials CMP Europe in drugi, C‑336/11,
EU:C:2012:500
, točka 34 in navedena sodna praksa). Z namenom zagotovitve dosledne in enotne uporabe skupne carinske tarife se opredelitve pojmov „deli“ in „pribor“ uporabljajo, odvisno od primera, za tarifne številke 8473, 8486 in 9018 KN.
Predložitveno sodišče je tisto, ki mora ob upoštevanju pojasnil iz prejšnje točke te sodbe ugotoviti, ali je treba zamenljive naprave, obravnavane v postopku v glavni stvari, šteti za dele oziroma pribor enega od obravnavanih aparatov ter jih je zato treba uvrstiti v skladu z opombo 2 k oddelku XVI KN oziroma opombo 2 k poglavju 90 KN.
Predložitveno sodišče mora prav tako – ob upoštevanju meril, navedenih v tej sodbi, in na podlagi vseh elementov dejanskega stanja, ki so mu na voljo – preveriti, ali je treba proizvode, obravnavane v postopku v glavni stvari, uvrstiti pod tarifni številki 9018 oziroma 9019 KN ali pod tarifno številko 8543 KN.
Ob upoštevanju vsega navedenega je na zastavljena vprašanja treba odgovoriti, da je treba KN razlagati tako, da je treba – z namenom ugotovitve, ali je treba proizvode, kakršni so obravnavani v postopku v glavni stvari, uvrstiti kot medicinske instrumente ali aparate v tarifno številko 9018 oziroma kot aparate za mehanoterapijo pod tarifno številko 9019 KN ali pa jih je treba namesto tega kot električne stroje s posebnimi funkcijami uvrstiti pod tarifno številko 8543 KN – upoštevati vse upoštevne elemente obravnavane zadeve, če gre za tem proizvodom lastne značilnosti in objektivne lastnosti. Med upoštevnimi elementi so uporaba, ki jo je proizvajalec določil za zadevne proizvode, pa tudi način in kraj njihove uporabe. Dejstvo, da so ti proizvodi namenjeni zdravljenju ene ali več bolezni ter da mora to zdravljenje potekati v zdravstveni ustanovi pod nadzorom osebja, je pomemben indic, da so navedeni proizvodi namenjeni medicinski uporabi. Nasprotno je dejstvo, da proizvodi omogočajo predvsem estetske izboljšave in da se jih lahko uporablja zunaj medicinskega okolja – na primer v kozmetičnem salonu – in brez posega osebja, indic, da navedeni proizvodi niso namenjeni medicinski uporabi. Dimenzije, teža in tehnologija, ki se uporablja, niso odločilni elementi za uvrstitev proizvodov, kakršni so obravnavani v postopku v glavni stvari, v tarifno številko 9018 KN.
Stroški
Ker je ta postopek za stranki v postopku v glavni stvari ena od stopenj v postopku pred predložitvenim sodiščem, to odloči o stroških. Stroški, priglašeni za predložitev stališč Sodišču, ki niso stroški omenjenih strank, se ne povrnejo.
Iz teh razlogov je Sodišče (deseti senat) razsodilo:
Kombinirano nomenklaturo iz Priloge I k Uredbi Sveta (EGS) št. 2658/87 z dne 23. julija 1987 o tarifni in statistični nomenklaturi ter skupni carinski tarifi, v različicah, kot zaporedno izhajajo iz Uredbe Komisije (ES) št. 1214/2007 z dne 20. septembra 2007, Uredbe Komisije (ES) št. 1031/2008 z dne 19. septembra 2008, Uredbe Komisije (ES) št. 948/2009 z dne 30. septembra 2009, Uredbe Komisije (EU) št. 861/2010 z dne 5. oktobra 2010 in Uredbe Komisije (EU) št. 1006/2011 z dne 27. septembra 2011, je treba razlagati tako, da je treba – z namenom ugotovitve, ali je treba proizvode, kakršni so obravnavani v postopku v glavni stvari, uvrstiti kot medicinske instrumente ali aparate v tarifno številko 9018 oziroma kot aparate za mehanoterapijo pod tarifno številko 9019 KN ali pa jih je treba namesto tega kot električne stroje s posebnimi funkcijami uvrstiti pod tarifno številko 8543 KN – upoštevati vse upoštevne elemente obravnavane zadeve, če gre za tem proizvodom lastne značilnosti in objektivne lastnosti. Med upoštevnimi elementi so uporaba, ki jo je proizvajalec določil za zadevne proizvode, pa tudi način in kraj njihove uporabe. Dejstvo, da so ti proizvodi namenjeni zdravljenju ene ali več bolezni ter da mora to zdravljenje potekati v zdravstveni ustanovi pod nadzorom osebja, je pomemben indic, da so navedeni proizvodi namenjeni medicinski uporabi. Nasprotno, dejstvo, da proizvodi omogočajo predvsem estetske izboljšave, da se jih lahko uporablja zunaj medicinskega okolja – na primer v kozmetičnem salonu – in brez posega osebja, je indic, da navedeni proizvodi niso namenjeni medicinski uporabi. Dimenzije, teža in tehnologija, ki se uporablja, niso odločilni elementi za uvrstitev proizvodov, kakršni so obravnavani v postopku v glavni stvari, v tarifno številko 9018 KN.
Podpisi
(
*1
) Jezik postopka: latvijščina. | [
"Predhodno odločanje",
"Uredba (EGS) št. 2658/87",
"Skupna carinska tarifa",
"Tarifna uvrstitev",
"Kombinirana nomenklatura",
"Tarifne številke 8543, 9018 in 9019",
"Laserske in ultrazvočne naprave ter njihovi zamenljivi deli in pribor"
] |
62017CJ0461 | bg | Преюдициалното запитване се отнася до тълкуването на Директива 92/43/ЕИО на Съвета от 21 май 1992 година за опазване на естествените местообитания и на дивата флора и фауна (
ОВ L 206, 1992 г., стр. 7
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 15, том 2, стр. 109, наричана по-нататък „Директивата за местообитанията“) и на Директива 2011/92/ЕС на Европейския парламент и на Съвета от 13 декември 2011 година относно оценката на въздействието на някои публични и частни проекти върху околната среда (
ОВ L 26, 2012 г., стр. 1
, наричана по-нататък „Директивата за ОВОС“).
Запитването е отправено в рамките на спор между Brian Holohan, Richard Guilfoyle, Noric Guilfoyle и Liam Donegan, от една страна, и An Bord Pleanála (Национален съвет по устройство на територията, Ирландия) (наричан по-нататък „Националният съвет“) по повод на това, че последният е одобрил проект за продължение на северния околовръстен път на град Килкени (Ирландия) (наричан по-нататък „инфраструктурният проект“).
Правна уредба
Правото на Съюза
Директивата за местообитанията
Първо и трето съображение от Директивата за местообитанията гласят:
„[…] опазването, защитата и подобряването на качеството на околната среда, включително запазването на естествените местообитания, както и на дивата флора и фауна са важна цел на Общността от общ интерес, както е посочено в член [191 ДФЕС].
[…]
[…] основната цел на настоящата директива е да популяризира опазването на биологичното разнообразие, като се съобразява с икономическите, социалните, културните и регионалните изисквания, и настоящата директива допринася за общата цел на устойчивото развитие; […] опазването на биологичното разнообразие може в определени случаи да изисква поддържането или дори насърчаването на определени човешки дейности“.
Член 1 от тази директива гласи:
„По смисъла на настоящата директива:
[…]
д)
състояние на запазване на естествено местообитание
означава съвкупността от въздействия върху естественото местообитание и характерните за него видове и които могат да повлияят дългосрочно на естественото му разпространение, структура и функции, както и на дългосрочното оцеляване на характерните видове в рамките на територията, посочена в член 2.
Състоянието на запазване на едно естествено местообитание се счита за „благоприятно“, ако:
–
неговият естествен район на разпространение в рамките на територията, която тази област заема, е постоянен или се разширява, и
–
са налице необходимите структура и функции за дългосрочното му поддържане и предпоставките за по-нататъшното му съществуване в обозримо бъдеще,
[…]
к)
територия от значение за Общността
означава територия в биогеографския регион или региони, към които принадлежи, която допринася в значителна степен за съхраняването или за възстановяването в благоприятно състояние на запазване на естественото местообитание съгласно приложение I или на вид съгласно приложение II, а също може да допринесе в значителна степен за свързването на посочената в член 3 мрежа „Натура 2000“ и/или за биологичното разнообразие на съответния биогеографски район или райони.
[…]
л)
специална защитена зона
означава територия от значение за Общността, определена от държавите членки чрез законова или административна разпоредба и/или договор, в която се провеждат мероприятията, необходими за опазване или възстановяване на благоприятно състояние на запазване на естествените местообитания и/или популации на видовете, за които тя е определена;
[…]“.
Съгласно член 2 от посочената директива:
„1. Настоящата директива има за цел да допринесе за осигуряване биологичното разнообразие чрез запазване на естествените местообитания, както и на дивата фауна и флора върху европейската територия на държавите членки, за които е валиден Договорът.
2. Мерките, взети в изпълнение на настоящата директива, имат за цел да запазят или възстановят благоприятното състояние на запазване на естествените местообитания и видовете диви животни и растения от интерес за Общността.
3. Мерките, взети в изпълнение на настоящата директива, вземат под внимание икономическите, социалните и културните изисквания, както и регионалните и местните особености“.
Член 3, параграф 1 от Директивата за местообитанията гласи следното:
„Изгражда се единна европейска екологична мрежа на специалните защитени зони, наречена „Натура 2000“. Тази мрежа, състояща се от територии, обхващащи естествените местообитания от приложение I, както и местообитанията на видовете от приложение II, дава възможност за запазването или където е подходящо, възстановяването на благоприятно състояние на запазване на тези типове естествени местообитания и местообитанията на видовете в техния естествен район на разпространение.
[…]“.
Член 6 от тази директива гласи:
„1. Държавите членки определят необходимите консервационни мерки, които при необходимост включват подходящи планове за управление, специално разработени за териториите или включени в други развойни планове, и подходящи мерки от правно, административно и договорно естество, които да отговарят на екологичните изисквания на типовете естествени местообитания от приложение I и видовете от приложение II, срещащи се в тези райони.
2. Държавите членки вземат подходящи мерки за предотвратяване в специалните защитени територии на влошаването на състоянието на естествените местообитания на видовете, както и обезпокояване[то] на видовете, за които са определени териториите, доколкото това обезпокояване може да има значително въздействие с оглед на целите на настоящата директива.
3. Планове или проекти, които не са непосредствено свързани с управлението на територията или не са необходими за него, но които поотделно или във взаимодействие с други планове и проекти могат да окажат значително влияние, се подлагат на проверка, за да се оцени въздействието им върху територията от гледна точка на целите на съхраняването на тази територия. При съблюдаване на резултатите от [оценката на] въздействието върху територията и при спазване на разпоредбите на параграф 4 компетентните национални органи одобряват плана или проекта само след като установят, че той няма да има отрицателно влияние върху съответната територи[я][,] и ако е подходящо, след като са получили мнението на обществеността“.
4. Ако даден план или проект трябва да бъде осъществен въпреки негативната оценка на въздействието върху територията поради наложителни причини от по-важен обществен интерес, включително и такива от социален или икономически характер, и поради липсата на алтернативно решение, държавата членка предприема всички необходими компенсаторни мерки, за да осигури цялостната кохерентност на „Натура 2000“. Държавата членка информира Комисията за приетите от нея компенсаторни мерки.
Ако в съответната [територия] има приоритетен природен тип местообитание и/или приоритетен вид, единствените съображения, които могат да бъдат посочени, са свързаните със здравето на човека или обществената безопасност, с благоприятни въздействия върху околната среда от първостепенно значение или други наложителни причини от приоритетен обществен интерес съгласно становището на Комисията“.
По силата на член 7 от Директивата за местообитанията задълженията съгласно член 6, параграфи 2—4 от нея се прилагат за специалните защитени зони (наричани по-нататък „СЗЗ“) по смисъла на Директива 2009/147/ЕО на Европейския парламент и на Съвета от 30 ноември 2009 година относно опазването на дивите птици (
ОВ L 20, 2010 г., стр. 7
, наричана по-нататък „Директивата за птиците“).
Директивата за птиците
Член 4, параграф 1, четвърта алинея от Директивата за птиците предвижда:
„Държавите членки класифицират като [СЗЗ] именно най-подходящите по брой и площ територии за опазването на тези видове, съобразно сухоземната и морската географска зона на прилагане на настоящата директива“.
Директивата за ОВОС
Член 1 от Директивата за ОВОС гласи:
„1. Настоящата директива се прилага за оценката на въздействието върху околната среда на такива публични и частни проекти, за които се предполага, че биха оказали значително въздействие върху околната среда.
2. За целите на настоящата директива се прилагат следните определения:
а)
„проект“ означава
–
извършването на строителни работи или изграждане на инсталации или схеми,
–
друга намеса в естествената околна среда и ландшафта, включително добив на полезни изкопаеми;
б)
„възложител“ означава заявител за издаване на разрешение за осъществяване на частен проект или публичен орган, който инициира проекта;
в)
„разрешение за осъществяване“ означава решението на компетентния орган или органи, което дава право на възложителя да развива проекта;
г)
„общественост“ означава едно или повече физически или юридически лица и, в съответствие с националното законодателство или практика, техните сдружения, организации или групи;
д)
„заинтересована общественост“ означава обществеността, която е засегната или може да бъде засегната, или се интересува от процедурите за вземане на решения в областта на околна среда, посочени в член 2, параграф 2. За целите на това определение неправителствените организации, които подкрепят опазването на околната среда и отговарят на всички изисквания съгласно националното право, се счита, че имат интерес;
е)
„компетентен орган или органи“ означава този орган или тези органи, които са определени от държавите членки като отговорни за изпълнението на задълженията по настоящата директива.
[…]“.
Член 2, параграф 1 от тази директива гласи:
„Държавите членки приемат всички необходими мерки, за да гарантират, че преди да бъдат одобрени, проектите, които биха могли да окажат значително въздействие върху околната среда, inter alia, поради своя характер, мащаби или местоположение, са предмет на изискването за получаване на разрешение за осъществяване и на оценка относно тяхното въздействие. Тези проекти са дефинирани в член 4“.
Член 3 от посочената директива гласи:
„Оценката на въздействието върху околната среда определя, описва и оценява по подходящ начин, с оглед всеки отделен случай и в съответствие с членове 4—12, прякото и непрякото въздействие на даден проект върху следните фактори:
а)
хората, флората и фауната[;]
б)
почвата, водата, въздуха, климата и ландшафта;
в)
материалните придобивки и културното наследство;
г)
взаимодействието между факторите, посочени в букви а), б) и в)“.
Член 4, параграф 1 от Директивата за ОВОС предвижда:
„[Извън случаите по] член 2, параграф 4 проектите, изброени в приложение I, подлежат на оценка в съответствие с членове 5—10“.
Член 5 от тази директива предвижда:
„1. В случай на проекти, които съгласно член 4 трябва да бъдат предмет на оценка на въздействието върху околната среда в съответствие с настоящия член и членове 6—10, държавите членки приемат необходимите мерки, за да гарантират, че възложителят предава в подходяща форма информацията, посочена в приложение IV, дотолкова, доколкото:
а)
държавите членки считат, че информацията е съотносима към даден етап от процедурата за даване на разрешение и към специфичните характеристики на дадения проект или тип проект и на онези [аспекти] на околната среда, които вероятно могат да бъдат засегнати;
б)
държавите членки считат, че е възможно от възложител да се изисква събиране на тази информация, като се вземат под внимание, inter alia, текущите познания и методи на оценка.
[…]
3. Информацията, която възложителят трябва да предостави съгласно параграф 1, включва най-малко следното:
[…]
в)
данните, необходими за да се установи и оцени основното въздействие [на] проекта върху околната среда;
г)
кратко описание на основните алтернативи, проучени от възложителя, и посочване на главните причини за неговия избор с оглед на въздействието на проекта върху околната среда;
[…]“.
Точка 3 от приложение IV („Информация, посочена в член 5, параграф 1“) към споменатата директива гласи:
„Описание на аспектите на околната среда, които вероятно биха били сериозно засегнати от предлагания проект, и по-конкретно: населението, флората, фауната, почвата, водата, въздуха, климатичните фактори, материалните активи, включително архитектурното и археологическото наследство, ландшафта и взаимната връзка между горепосочените фактори“.
Член 3, параграф 2 от Директива 2014/52/ЕС на Европейския парламент и на Съвета от 16 април 2014 година за изменение на Директива 2011/92 (
ОВ L 124, 2014 г., стр. 1
) предвижда:
„Проекти са обвързани със задълженията, посочени в член 3 и членове 5—11 от [Директивата за ОВОС], преди да бъде изменена с настоящата директива, когато преди 16 май 2017 г.:
а)
процедурата относно становището, посочен[о] в член 5, параграф 2 от [Директивата за ОВОС] е започнала; или
б)
информацията, посочена в член 5, параграф 1 от [Директивата за ОВОС] е предоставена“.
Ирландското право
Член 177V, параграф 1 от част XAB на Planning and Development Act 2000 (Закон за устройството на територията от 2000 г.) гласи:
„Съгласно тази част подходящата оценка включва посочената в член 6, параграф 3 от [Директивата за местообитанията] проверка от страна на компетентния орган дали проектът на устройствен план или инвестиционното предложение може да окаже отрицателно влияние върху територия на [Европейския съюз], като в случаите, в които компетентният орган констатира съгласно член 177U, параграф 4 необходимост от такава оценка, той я извършва, преди […] да одобри инвестиционното предложение“.
Параграф 2 от този член 177V гласи:
„При извършването на подходящата оценка по параграф 1 компетентният орган взема предвид следното: (a) изготвения за план или съответно проект доклад за оценка на въздействието върху „Натура“; (b) всяка допълнителна информация относно съответния доклад; (c) евентуално всяка допълнителна информация, която компетентният орган е поискал, а заявителят е дал във връзка с доклад за оценка на въздействието върху „Натура“; (d) всяка допълнителна информация, която компетентният орган е изискал и получил във връзка с доклад за оценка на въздействието върху „Натура“; (e) всяка информация или съвет до компетентния орган; (f) евентуално всяко писмено становище или забележка до компетентния орган във връзка със заявлението за одобряване на инвестиционното предложение; (g) всяка друга релевантна информация“.
Член 217B от Закона за устройството на територията от 2000 г. оправомощава Националния съвет да търси допълнителна информация от пътните органи и да изисква от тях да внасят конкретни изменения в предлаганите проекти за пътно строителство.
Член 50 от Roads Act 1993 (Закон за пътищата от 1993 г.) гласи:
„(2)
Докладът за оценка на въздействието върху околната среда съдържа следната конкретна информация:
[…]
d)
кратко описание на основните алтернативи, проучени от възложителя, и посочване на главните причини за направения от него избор с оглед на въздействието на проекта върху околната среда […]“.
Съгласно член 50, параграф 5 от този закон по искане на възложителя се предоставя становище относно обхвата на оценката, тоест писмено становище относно информацията, която трябва да бъде включена в доклада за оценка на въздействието върху околната среда.
Спорът в главното производство и преюдициалните въпроси
Жалбоподателите в главното производство искат съдебна отмяна на решение от 11 юли 2014 г., с което Националният съвет одобрява инфраструктурния проект на Kilkenny County Council (Съвет на графство Килкени, Ирландия). Този инфраструктурен проект включва построяването на около 1,5 км път с едно платно, изграждането на кръстовище с кръгово движение и приспособяването на второ такова, направата на пешеходен път и велосипедна алея покрай града и редица други строителни работи.
Предложеният път преминава през две територии по „Натура 2000“: определената от Ирландия съгласно Директивата за птиците СЗЗ на река Нор и територията от значение за Общността (наричана по-нататък „ТЗО“) на реките Бароу и Нор, вписана през 2004 г. като ТЗО съгласно Директивата за местообитанията.
Жалбоподателите в главното производство твърдят по същество, първо, че Националният съвет е допуснал грешка, като не е преценил какво е въздействието върху околната среда на проучените основни алтернативи; второ, че твърдяната подходяща оценка е недостатъчна и трето, че ответникът е допуснал грешка, като без да извърши екологични проучвания, е одобрил инфраструктурния проект, както и представения от Съвета на графство Килкени доклад за оценка на въздействието върху „Натура“ (наричан по-нататък „ДОВН“).
Запитващата юрисдикция посочва, че през май 2013 г. възложителят, а именно Съветът на графство Килкени, изготвя за инфраструктурния проект ДОВН. Според тази юрисдикция в ДОВН — основан на документ относно консервационните цели, който е изготвен на 19 юли 2011 г. от National Parks and Wildlife Service (Служба за националните паркове и за дивата флора и фауна към Министерство на околната среда, националното наследство и местните власти, Ирландия) и посочва целите, които трябва да бъдат постигнати с оглед на класифицирането като специална защитена зона — не се изследва напълно въздействието върху видове, различни от тези, заради които територията на реките Бароу и Нор е вписана като защитена територия, и не се разглежда въздействието върху намиращите се извън границите на съответните територии защитени местообитания или видове.
През декември 2013 г. възложителят изготвя и доклад за оценка на въздействието върху околната среда (наричан по-нататък „ДОВОС“), а на 16 декември 2013 г. иска от Националния съвет разрешение да осъществи инфраструктурния проект.
През юни 2014 г., след направено възражение и проведено изслушване през април 2014 г., е публикуван инспекторски доклад по това искане. В доклада си инспекторът стига до заключението, че информацията, съдържаща се в искането, както и в ДОВОС и ДОВН, не е достатъчна и че е необходима важна допълнителна информация. Инспекторът изисква допълнителна информация, в частност за строителния етап, научно базово проучване и чертежи, в които са обозначени местоположението или възможното местоположение на защитени видове или местообитания, както и допълнителна информация относно варианта „построяване на мост“, състоящ се в изграждането на мост над залѝвния район. Въпреки този инспекторски доклад компетентният орган издава през юли 2014 г. разрешение за осъществяването на инфраструктурния проект.
Според запитващата юрисдикция в ДОВОС не е разгледан подробно вариантът „построяване на мост“, тъй като този вариант е бил отхвърлен от Съвета на графство Килкени „на ранен етап“ в полза на „икономически по-изгодна алтернатива“. Тя добавя, че в ДОВОС не е било специално изследвано и въздействието на въпросния проект върху всички видове, посочени в този доклад.
При това положение High Court (Висш съд, Ирландия) решава да спре производството и да постави на Съда следните преюдициални въпроси:
„1)
Следва ли [Директивата за местообитанията] да се тълкува в смисъл, че в доклада за оценка на въздействието върху „Натура“ трябва да се посочат изрично всички местообитания и видове, с оглед на които територията е вписана като защитена територия?
2)
Следва ли [Директивата за местообитанията] да се тълкува в смисъл, че потенциалното въздействие върху всички видове (а не само върху защитените видове), които са от значение за и са част от защитено местообитание, трябва да бъде определено и анализирано в доклада за оценка на въздействието върху „Натура“?
3)
Следва ли [Директивата за местообитанията] да се тълкува в смисъл, че докладът за оценка на въздействието върху „Натура“ трябва изрично да посочва въздействието на планираното строителство както върху защитените видове и местообитания, които се намират на територията на [специалната защитена зона], така и върху видовете и местообитанията, намиращи се извън границите ѝ?
4)
Следва ли изменената [Директива за ОВОС] да се тълкува в смисъл, че докладът за оценка на въздействието върху околната среда трябва изрично да посочва дали планираното строителство ще засегне сериозно споменатите в него видове?
5)
Представлява ли „основна алтернатива“ по смисъла на член 5, параграф 3, буква г) от изменената [Директива за ОВОС] вариант, който възложителят е разгледал и обсъдил в оценката на въздействието върху околната среда и/или който е бил поддържан от някоя от заинтересованите страни и/или който е бил разгледан от компетентния орган, дори и да е бил на ранен етап отхвърлен от възложителя?
6)
Следва ли изменената [Директива за ОВОС] да се тълкува в смисъл, че оценката на въздействието върху околната среда трябва да съдържа достатъчно информация за въздействието върху околната среда на всяка от алтернативите, за да може да се сравнят различните алтернативи от гледна точка на тяхната екологична целесъобразност, и/или в смисъл, че в доклада за оценка на въздействието върху околната среда трябва изрично да се посочи как се отчита въздействието на алтернативите върху околната среда?
7)
Съдържащото се в член 5, параграф 3, буква г) от изменената [Директива за ОВОС] изискване причините за избора на възложителя да бъдат посочени „с оглед на въздействието на проекта върху околната среда“, само за избрания вариант ли се отнася, или и за основните проучени алтернативи, така че анализът на тези варианти да включва и въпроса за въздействието им върху околната среда?
8)
Съвместимо ли е с постигането на целите на [Директивата за местообитанията] подробната информация за строителния етап (като разположението на съоръженията и транспортните маршрути) да бъде предмет на решение, издадено след получаването на разрешение, и ако е така, може ли компетентният орган да позволи подобни въпроси да бъдат определени с едностранно решение на възложителя — в контекста на издадено разрешение за съответния проект — което само се съобщава на компетентния орган, а не се одобрява от него?
9)
Следва ли [Директивата за местообитанията] да се тълкува в смисъл, че компетентният орган е длъжен да посочи достатъчно подробно и ясно, за да се разсее всякакво съмнение относно значението и последиците на такова становище, до каква степен представено пред него научно становище изисква събирането на допълнителна информация преди издаването на разрешението за съответния проект?
10)
Следва ли [Директивата за местообитанията] да се тълкува в смисъл, че компетентният орган трябва да обясни или подробно да мотивира отхвърлянето на заключение на свой инспектор, съгласно което преди издаване на разрешението за съответния проект се изисква допълнителна информация или научно изследване?
11)
Следва ли [Директивата за местообитанията] да се тълкува в смисъл, че при извършването на подходяща оценка компетентният орган трябва да изложи подробни и изрични мотиви по всеки пункт от решението си?“.
По преюдициалните въпроси
По Директивата за местообитанията
Като начало следва да се припомни, че член 6 от Директивата за местообитанията налага на държавите членки редица задължения и специфични процедури, с които съгласно член 2, параграф 2 от тази директива се цели осигуряване на опазването или съответно на възстановяването на благоприятното състояние на запазване на естествените местообитания и видовете диви животни и растения от интерес за Съюза, така че да се постигне по-общата цел на същата директива, а именно да се осигури висока степен на опазване на околната среда в защитените с директивата територии (решение от 17 април 2018 г., Комисия/Полша (Беловежка гора),
C‑441/17
,
EU:C:2018:255
, т.
и цитираната съдебна практика).
По-конкретно, член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията предвижда процедура за оценяване, която да гарантира, чрез предварителен контрол, че планове или проекти, които не са непосредствено свързани с управлението на територията или не са необходими за него, но които могат да окажат значително влияние върху територията, се одобряват само след като се установи, че няма да окажат отрицателно влияние върху нея. В този смисъл спомената разпоредба предвижда две фази. Първата фаза, посочена в първото изречение от същата разпоредба, изисква от държавите членки да извършат подходяща оценка на въздействието на определен план или проект върху защитената територия, когато е налице вероятност същият да окаже значително влияние върху нея. Втората фаза, посочена в член 6, параграф 3, второ изречение от Директивата за местообитанията, която настъпва след посочената подходяща оценка, обвързва одобряването на такива планове или проекти с условието те да нямат отрицателно влияние върху съответната територия (вж. в този смисъл решение от 21 юли 2016 г., Orleans и др.,
C‑387/15 и C‑388/15
,
EU:C:2016:583
, т.
—
и цитираната съдебна практика).
По първите три въпроса
С първите си три въпроса, които следва да се разгледат заедно, запитващата юрисдикция пита по същество дали член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията трябва да се тълкува в смисъл, че „подходящата оценка“ трябва, от една страна, да посочва всички типове местообитания и видове, заради които е защитена съответната територия, и от друга страна, да определя и изследва както въздействието на предлагания проект върху видове, които се срещат на тази територия, но не са причина за вписването ѝ като защитена територия, така и въздействието върху намиращите се извън границите ѝ типове местообитания и видове.
Съгласно член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията подходящата оценка на въздействието на плана или проекта върху съответната територия предполага, преди одобряването му и като се вземат предвид най-добрите научни достижения в тази област, да се очертаят всички аспекти на плана или проекта, които поотделно или във взаимодействие с други планове или проекти могат да засегнат целите за опазване на тази територия. Компетентните национални органи разрешават извършването на определена дейност в защитена територия само когато са се уверили, че тя няма да увреди тази територия. Такава е хипотезата, когато от научна гледна точка не съществува никакво основателно съмнение относно липсата на такива последици (решение от 8 ноември 2016 г., Lesoochranárske zoskupenie VLK,
C‑243/15
,
EU:C:2016:838
, т.
и цитираната съдебна практика).
В извършваната съгласно тази разпоредба оценка не може да има пропуски и тя трябва да съдържа пълни, точни и окончателни констатации и изводи, които могат да разсеят всяко разумно съмнение от научна гледна точка относно последиците от предвидените строителни работи за засегнатата защитена територия (решение от 25 юли 2018 г., Grace и Sweetman,
C‑164/17
,
EU:C:2018:593
, т.
и цитираната съдебна практика).
Липсата на отрицателно влияние върху територията в качеството ѝ на естествено местообитание по смисъла на член 6, параграф 3, второ изречение от Директивата за местообитанията предполага територията да остане в благоприятно състояние на запазване, което означава трайно поддържане на съставните характеристики на съответната територия, свързани с наличието на тип естествено местообитание, целта за опазването на който обуславя включването на територията в списъка с територии от значение за Общността по смисъла на тази директива (решение от 17 април 2018 г., Комисия/Полша (Беловежка гора),
C‑441/17
,
EU:C:2018:255
, т.
и цитираната съдебна практика).
Именно с оглед на тези консервационни цели следва да се определи обхватът на задължението за извършване на подходяща оценка на въздействието на даден план или проект върху съответната територия.
Щом като, както бе отбелязано в точки 33 и 34 от настоящото решение, всички аспекти, които могат да засегнат тези цели, трябва да бъдат очертани и щом като извършваната оценка трябва да съдържа в това отношение пълни, точни и окончателни констатации и изводи, следва да се приеме, че всички местообитания и видове, заради които територията е защитена, трябва да бъдат посочени. Всъщност, ако тази оценка не посочва всички местообитания и видове, заради които територията е вписана като защитена, тя би била в разрез със споменатите по-горе изисквания и съответно, както отбелязва по същество генералният адвокат в точка 31 от заключението си, не би могла да разсее всяко разумно съмнение от научна гледна точка относно липсата на вредни за защитената територия последици (вж. в този смисъл решение от 26 април 2017 г., Комисия/Германия,
C‑142/16
,
EU:C:2017:301
, т.
).
Следва също така да се добави, че тъй като от оценката трябва ясно да личи защо няма да бъдат засегнати защитените типове местообитания и видове, може да е достатъчно да се установи, както отбелязва генералният адвокат в точка 30 от заключението си, че само определени защитени типове местообитания и видове се намират в засегнатия от проекта участък от защитената зона и че за другите намиращи се на територията защитени типове местообитания и видове няма опасност от засягане.
Що се отнася до типовете местообитания или видове, които се намират на територията, но не са причина за вписването ѝ като защитена територия, както и що се отнася до типовете местообитания и видовете извън границите ѝ, следва да се припомни, че както произтича от текста на член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията, предвиденият в нея механизъм за опазване на околната среда се прилага за всички „[п]ланове или проекти, които не са непосредствено свързани с управлението на територията или не са необходими за него, но които […] могат да окажат значително влияние“. В това отношение, както отбелязва генералният адвокат в точки 43 и 48 от заключението си, от преследваната с Директивата за местообитанията консервационна цел, припомнена в точка 35 от настоящото решение, следва, че местообитанията и характерните видове трябва да бъдат включени в подходящата оценка, ако са необходими за съхраняването на типовете местообитания и видовете, описани за защитената зона.
С оглед на гореизложените съображения на първите три въпроса следва да се отговори, че член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията трябва да се тълкува в смисъл, че „подходящата оценка“ трябва, от една страна, да посочва всички типове местообитания и видове, заради които е защитена съответната територия, и от друга страна, да определя и изследва както въздействието на предлагания проект върху видовете, които се срещат на тази територия, но не са причина за вписването ѝ като защитена територия, така и въздействието върху намиращите се извън границите ѝ типове местообитания и видове, когато това въздействие може да засегне целите за съхраняване на територията.
По осмия въпрос
С осмия си въпрос, който следва да се разгледа на второ място, запитващата юрисдикция по същество пита дали член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията трябва да се тълкува в смисъл, че допуска компетентният орган да одобри план или проект, по силата на който с последващо решение се определят някои свързани със строителния етап параметри, като например разположението на строителните съоръжения и транспортните маршрути, и ако да, дали тези параметри могат на по-късен етап да бъдат определени едностранно от възложителя и само съобщени на посочения орган.
Следва да се припомни, че съгласно член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията компетентните национални органи одобряват даден план или проект, който не е непосредствено свързан с управлението на територията или необходим за него, но може да окаже значително влияние върху тази територия, само след като установят, чрез подходяща оценка, че той няма да има отрицателно влияние върху съответната територия.
В съответствие със съдебната практика, припомнена в точки 33 и 34 от настоящото решение, подходящата оценка на въздействието на план или проект върху защитена територия предполага, първо, преди одобряването на този план или проект да се очертаят всички негови аспекти, които могат да засегнат целите за съхраняване на тази територия. Второ, такава оценка не може да се счита за подходяща, ако има пропуски и не съдържа пълни, точни и окончателни констатации и изводи, които могат да разсеят всяко разумно съмнение от научна гледна точка относно последиците за посочената територия от въпросния план или проект. Трето, като се вземат предвид най-добрите научни достижения в тази област, трябва да се очертаят всички аспекти на въпросния план или проект, които поотделно или във взаимодействие с други планове или проекти могат да засегнат целите за съхраняване на тази територия.
Тези изисквания, в съответствие с текста на член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията, не се отнасят до възложителя дори когато той е, както в случая, публичен орган, а до компетентния орган, тоест този, който държавата членка е определила като отговорен за изпълнението на задълженията по тази директива.
От това следва, че тази разпоредба изисква от компетентния орган, преди да издаде разрешение за план или проект, който може да засегне целите за съхраняване на защитената територия, да посочи и оцени всички негови аспекти.
Както отбелязва генералният адвокат в точки 56 и 57 от заключението си, с последващо решение на възложителя могат да бъдат определяни само параметрите, за които от научна гледна точка не съществува никакво съмнение, че няма да окажат влияние върху територията.
С оглед на гореизложените съображения на осмия въпрос следва да се отговори, че член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията трябва да се тълкува в смисъл, че допуска компетентният орган да одобри план или проект, по силата на който възложителят може впоследствие да определи някои свързани със строителния етап параметри, като например разположението на строителните съоръжения и транспортните маршрути, само ако е сигурно, че издаденото разрешение поставя достатъчно строги условия, които гарантират, че тези параметри няма да имат отрицателно влияние върху територията.
По деветия, десетия и единадесетия въпрос
С деветия, десетия и единадесетия въпрос, които следва да се разгледат заедно, запитващата юрисдикция по същество пита дали член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията трябва да се тълкува в смисъл, че когато компетентният орган отхвърля заключенията на научно експертно становище, в което се препоръчва събирането на допълнителна информация, „подходящата оценка“ следва да съдържа подробни и изрични мотиви, от които да е безспорно, че въпреки това становище няма никакво разумно съмнение от научна гледна точка относно екологичните последици от предвидените строителни работи за територията, до която се отнасят тези заключения.
От практиката на Съда по член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията, така както е обобщена в точка 43 от настоящото решение, произтича, че извършваната съгласно член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията оценка не може да има пропуски и трябва да съдържа пълни, точни и окончателни констатации и изводи, които могат да разсеят всяко разумно съмнение от научна гледна точка относно последиците от предвидените строителни работи за съответната територия.
При липсата обаче на такива изводи, които да разсеят всяко разумно съмнение относно достатъчността на наличната информация, оценката не може да се счита за „подходяща“ по смисъла на член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията.
При обстоятелства като тези по главното производство посоченото изискване предполага, че компетентният орган е в състояние да посочи надлежно съображенията, въз основа на които, преди да издаде разрешение за осъществяването на проекта, е приел — въпреки становището на свой инспектор, че е необходима допълнителна информация — за сигурно, че е изключено всяко разумно съмнение от научна гледна точка относно последиците от предвидените строителни работи за въпросната територия.
С оглед на гореизложените съображения на деветия, десетия и единадесетия въпрос следва да се отговори, че член 6, параграф 3 от Директивата за местообитанията трябва да се тълкува в смисъл, че когато компетентният орган отхвърля заключенията на научно експертно становище, в което се препоръчва събирането на допълнителна информация, „подходящата оценка“ следва да съдържа подробни и изрични мотиви, които да могат да разсеят всяко разумно съмнение от научна гледна точка относно последиците от предвидените строителни работи за съответната територия.
По Директивата за ОВОС
В преюдициалното запитване са взети предвид измененията, въведени с Директива 2014/52, но е важно да се отбележи, че съгласно член 3, параграф 2 от тази директива въпросните изменения са приложими само ако определени процесуални етапи са приключили след 16 май 2017 г.
В случая по главното производство оспорваното решение е прието на 11 юли 2014 г.
Следователно въпросите, които са свързани с Директивата за ОВОС, трябва да бъдат разгледани с оглед на първоначалната редакция на тази директива.
По четвъртия въпрос
С четвъртия си въпрос запитващата юрисдикция по същество пита дали член 5, параграфи 1 и 3 от Директивата за ОВОС и приложение IV към нея трябва да се тълкуват в смисъл, че задължават възложителя да предостави изрична информация за потенциално значителното въздействие върху всички видове, посочени в представяния на основание на тези разпоредби доклад.
Съгласно член 5, параграф 1 от Директивата за ОВОС възложителят предоставя информацията, посочена в приложение IV към тази директива. В това отношение точка 3 от въпросното приложение изрично изисква като част от информацията, посочена в член 5, параграф 1 от Директивата за ОВОС, „[о]писание на аспектите на околната среда, които вероятно биха били сериозно засегнати от предлагания проект, и по-конкретно: […] флората, фауната […] и взаимната връзка между горепосочените фактори“. Член 5, параграф 3, буква в) от тази директива задължава възложителя да включи и „данните, необходими за да се установи и оцени основното въздействие [на] проекта върху околната среда“.
Както отбелязва генералният адвокат в точки 84 и 85 от заключението си, от тези разпоредби следва, че въпросното задължение не обхваща всички въздействия върху всички налични видове, а само значителното въздействие, като това понятие трябва да се тълкува в светлината на член 1, параграф 1 и член 2, параграф 1 от Директивата за ОВОС, съгласно които оценка на въздействието им се извършва за проекти, които биха могли да окажат значително въздействие върху околната среда.
С оглед на гореизложените съображения на четвъртия въпрос следва да се отговори, че член 5, параграфи 1 и 3 от Директивата за ОВОС и приложение IV към нея трябва да се тълкуват в смисъл, че задължават възложителя да предостави изрична информация за потенциално значителното въздействие върху всички видове, посочени в представяния на основание на тези разпоредби доклад.
По петия, шестия и седмия въпрос
С петия, шестия и седмия въпрос, които следва да се разгледат заедно, запитващата юрисдикция по същество пита дали член 5, параграф 3, буква г) от Директивата за ОВОС трябва да се тълкува в смисъл, че възложителят е длъжен да предостави информация относно въздействието върху околната среда както на избраната алтернатива, така и на всяка от проучените от него основни алтернативи и да изложи причините за своя избор с оглед на въздействието им върху околната среда, включително когато съответната алтернатива е била отхвърлена на ранен етап.
Съгласно член 3 от Директивата за ОВОС целта ѝ всъщност е въздействието на проектите върху околната среда да бъде определяно, описвано и оценявано.
В това отношение член 5 от Директивата за ОВОС посочва информацията, конкретизирана в приложение IV, която възложителят предава в подходяща форма на компетентните органи, за да могат те да оценят въздействието на представения от него проект върху околната среда.
По-конкретно, в член 5, параграф 3, буква г) от Директивата за ОВОС се уточнява, че възложителят трябва да представи най-малкото „кратко описание на основните алтернативи, проучени от [него], и […] главните причини за неговия избор с оглед на въздействието на проекта върху околната среда“.
Текстът на тази разпоредба е изричен, че възложителят следва да представи на компетентните органи кратко описание на основните алтернативи, проучени от него, и главните причини за неговия избор с оглед на въздействието на проекта върху околната среда.
В това отношение най-напред следва да се отбележи, че Директивата за ОВОС не дава определение на съдържащото се в член 5, параграф 3, буква г) от нея понятие „основни алтернативи“. Все пак следва да се посочи, както прави генералният адвокат в точки 94 и 95 от заключението си, че за преценката кои алтернативи трябва да се считат за „основни“, определящо е значението на тези алтернативи за въздействието на проекта върху околната среда, респективно за предотвратяването на това въздействие. В това отношение кога точно възложителят е отхвърлил дадена алтернатива, е без значение.
Щом като член 5, параграф 3, буква г) от Директивата за ОВОС изисква да се предостави само кратко описание на тези алтернативи, по-нататък следва да се приеме, че тази разпоредба не предвижда въздействието на проучените основни алтернативи върху околната среда да подлежи на оценка, равностойна на извършваната за избрания проект. Тази разпоредба обаче изисква от възложителя да посочи причините за своя избор с оглед, най-малкото, на съответното въздействие върху околната среда. Всъщност задължението на възложителя накратко да опише основните алтернативи, е предвидено именно за да обоснове той своя избор.
Това задължение на възложителя позволява на компетентния орган впоследствие да извърши относно въздействието върху околната среда задълбочена оценка, която в съответствие с член 3 от Директивата за ОВОС определя, описва и оценява по подходящ начин въздействието на избрания проект върху околната среда.
Накрая, важно е да се отбележи, че предвиденото в тази разпоредба кратко описание се предоставя за всички основни алтернативи, проучени от възложителя, без значение дали те са били първоначално разглеждани от него или от компетентния орган, или пък са били препоръчани от някои от заинтересованите страни.
С оглед на гореизложените съображения на петия, шестия и седмия въпрос следва да се отговори, че член 5 параграф 3, буква г) от Директивата за ОВОС трябва да се тълкува в смисъл, че възложителят е длъжен да предостави информация относно въздействието върху околната среда както на избраната алтернатива, така и на всяка от проучените от него основни алтернативи и да изложи причините за своя избор с оглед, най-малкото, на въздействието им върху околната среда, включително когато съответната алтернатива е била отхвърлена на ранен етап.
По съдебните разноски
С оглед на обстоятелството, че за страните по главното производство настоящото дело представлява отклонение от обичайния ход на производството пред запитващата юрисдикция, последната следва да се произнесе по съдебните разноски. Разходите, направени за представяне на становища пред Съда, различни от тези на посочените страни, не подлежат на възстановяване.
По изложените съображения Съдът (втори състав) реши:
1)
Член 6, параграф 3 от Директива 92/43/ЕИО на Съвета от 21 май 1992 година за опазване на естествените местообитания и на дивата флора и фауна трябва да се тълкува в смисъл, че „подходящата оценка“ трябва, от една страна, да посочва всички типове местообитания и видове, заради които е защитена съответната територия, и от друга страна, да определя и изследва както въздействието на предлагания проект върху видовете, които се срещат на тази територия, но не са причина за вписването ѝ като защитена територия, така и въздействието върху намиращите се извън границите ѝ типове местообитания и видове, когато това въздействие може да засегне целите за съхраняване на територията.
2)
Член 6, параграф 3 от Директива 92/43 трябва да се тълкува в смисъл, че допуска компетентният орган да одобри план или проект, по силата на който възложителят може впоследствие да определи някои свързани със строителния етап параметри, като например разположението на строителните съоръжения и транспортните маршрути, само ако е сигурно, че издаденото разрешение поставя достатъчно строги условия, които гарантират, че тези параметри няма да имат отрицателно влияние върху територията.
3)
Член 6, параграф 3 от Директива 92/43 трябва да се тълкува в смисъл, че когато компетентният орган отхвърля заключенията на научно експертно становище, в което се препоръчва събирането на допълнителна информация, „подходящата оценка“ следва да съдържа подробни и изрични мотиви, които да могат да разсеят всяко разумно съмнение от научна гледна точка относно последиците от предвидените строителни работи за съответната територия.
4)
Член 5, параграфи 1 и 3 от Директива 2011/92/ЕС на Европейския парламент и на Съвета от 13 декември 2011 година относно оценката на въздействието на някои публични и частни проекти върху околната среда и приложение IV към нея трябва да се тълкуват в смисъл, че задължават възложителя да предостави изрична информация за потенциално значителното въздействие върху всички видове, посочени в представяния на основание на тези разпоредби доклад.
5)
Член 5, параграф 3, буква г) от Директива 2011/92 трябва да се тълкува в смисъл, че възложителят е длъжен да предостави информация относно въздействието върху околната среда както на избраната алтернатива, така и на всяка от проучените от него основни алтернативи и да изложи причините за своя избор с оглед, най-малкото, на въздействието им върху околната среда, включително когато съответната алтернатива е била отхвърлена на ранен етап.
Подписи
(
*1
) Език на производството: английски. | [
"Преюдициално запитване",
"Околна среда",
"Директива 92/43/ЕИО",
"Опазване на естествените местообитания",
"Опазване на дивата флора и фауна",
"Проект за пътно строителство",
"Подходяща оценка на въздействието върху околната среда",
"Обхват на задължението за мотивиране",
"Директива 2011/92/ЕС",
"Оценка на въздействието на някои проекти",
"Приложение IV, точка 3",
"Член 5, параграф 3, буква г)",
"Обхват на понятието „основни алтернативи"
] |
62010CJ0235 | de | Die Vorabentscheidungsersuchen betreffen die Auslegung der Art. 1 bis 3 der Richtlinie 98/59/EG des Rates vom 20. Juli 1998
zur Angleichung der Rechtsvorschriften der Mitgliedstaaten über Massenentlassungen (ABl. L 225, S. 16).
Diese Ersuchen ergingen im Rahmen von Rechtsstreitigkeiten zwischen Herrn Claes, Frau Jeanjean, Herrn Rémy, Herrn Schneider
und Frau Tran einerseits und der Landsbanki Luxembourg SA (im Folgenden: Landsbanki) in Liquidation andererseits wegen Auflösung
der Arbeitsverträge der genannten Personen mit sofortiger Wirkung infolge einer gerichtlichen Entscheidung, mit der die Auflösung
und die Liquidation der Landsbanki angeordnet wurde.
Rechtlicher Rahmen
Unionsrecht
Art. 1 Abs. 2 Buchst. d der ursprünglichen Fassung der Richtlinie 75/129/EWG des Rates vom 17. Februar 1975 zur Angleichung
der Rechtsvorschriften der Mitgliedstaaten über Massenentlassungen (ABl. L 48, S. 29) sah vor, dass diese Richtlinie Arbeitnehmer,
die von der Einstellung der Tätigkeit des Betriebs betroffen sind, nicht betrifft, wenn diese Einstellung auf Grund einer
gerichtlichen Entscheidung erfolgt.
Nach dem dritten Erwägungsgrund der Richtlinie 92/56/EWG des Rates vom 24. Juni 1992 zur Änderung der Richtlinie 75/129 (ABl.
L 245, S. 3) sollte vorgesehen werden, dass die Richtlinie 75/129 grundsätzlich auch für Massenentlassungen gilt, die aufgrund
einer auf einer gerichtlichen Entscheidung beruhenden Einstellung der Tätigkeit eines Betriebs erfolgen.
Gemäß Art. 1 der Richtlinie 92/56 wurde Art. 1 Abs. 2 Buchst. d der Richtlinie 75/129 gestrichen.
Nach dem sechsten Erwägungsgrund der Richtlinie 92/56 sollte sichergestellt werden, dass die Informations‑, Konsultations‑
und Meldepflichten des Arbeitgebers unabhängig davon gelten, ob die Entscheidung über die Massenentlassungen von dem Arbeitgeber
oder von einem den Arbeitgeber beherrschenden Unternehmen getroffen wird.
Die Richtlinie 75/129 in der durch die Richtlinie 92/56 geänderten Fassung wurde durch die Richtlinie 98/59 aufgehoben und
ersetzt.
Nach dem neunten Erwägungsgrund der Richtlinie 98/59, mit der die geänderte Richtlinie 75/129 kodifiziert wurde, sollte vorgesehen
werden, dass diese Richtlinie grundsätzlich auch für Massenentlassungen gilt, die aufgrund einer auf einer gerichtlichen Entscheidung
beruhenden Einstellung der Tätigkeit eines Betriebs erfolgen.
Nach Art. 1 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 98/59 sind für die Durchführung dieser Richtlinie unter „Massenentlassungen“ solche
Entlassungen zu verstehen, die ein Arbeitgeber aus einem oder mehreren Gründen, die nicht in der Person der Arbeitnehmer liegen,
vornimmt, sofern bestimmte quantitative und zeitliche Voraussetzungen erfüllt sind.
Die genannte Richtlinie findet nach ihrem Art. 1 Abs. 2 keine Anwendung auf
„a) Massenentlassungen im Rahmen von Arbeitsverträgen, die für eine bestimmte Zeit oder Tätigkeit geschlossen werden, es sei denn,
dass diese Entlassungen vor Ablauf oder Erfüllung dieser Verträge erfolgen;
b) Arbeitnehmer öffentlicher Verwaltungen oder von Einrichtungen des öffentlichen Rechts (oder in Mitgliedstaaten, die diesen
Begriff nicht kennen, von gleichwertigen Stellen);
c) Besatzungen von Seeschiffen.“
Art. 2 dieser Richtlinie bestimmt:
„(1) Beabsichtigt ein Arbeitgeber, Massenentlassungen vorzunehmen, so hat er die Arbeitnehmervertreter rechtzeitig zu konsultieren,
um zu einer Einigung zu gelangen.
(2) Diese Konsultationen erstrecken sich zumindest auf die Möglichkeit, Massenentlassungen zu vermeiden oder zu beschränken, sowie
auf die Möglichkeit, ihre Folgen durch soziale Begleitmaßnahmen, die insbesondere Hilfen für eine anderweitige Verwendung
oder Umschulung der entlassenen Arbeitnehmer zum Ziel haben, zu mildern.
Die Mitgliedstaaten können vorsehen, dass die Arbeitnehmervertreter gemäß den innerstaatlichen Rechtsvorschriften und/oder
Praktiken Sachverständige hinzuziehen können.
(3) Damit die Arbeitnehmervertreter konstruktive Vorschläge unterbreiten können, hat der Arbeitgeber ihnen rechtzeitig im Verlauf
der Konsultationen
a) die zweckdienlichen Auskünfte zu erteilen und
b) in jedem Fall schriftlich folgendes mitzuteilen:
i) die Gründe der geplanten Entlassung;
ii) die Zahl und die Kategorien der zu entlassenden Arbeitnehmer;
iii) die Zahl und die Kategorien der in der Regel beschäftigten Arbeitnehmer;
iv) den Zeitraum, in dem die Entlassungen vorgenommen werden sollen;
v) die vorgesehenen Kriterien für die Auswahl der zu entlassenden Arbeitnehmer, soweit die innerstaatlichen Rechtsvorschriften
und/oder Praktiken dem Arbeitgeber die Zuständigkeit dafür zuerkennen;
vi) die vorgesehene Methode für die Berechnung etwaiger Abfindungen, soweit sie sich nicht aus den innerstaatlichen Rechtsvorschriften
und/oder Praktiken ergeben.
Der Arbeitgeber hat der zuständigen Behörde eine Abschrift zumindest der in Unterabsatz 1 Buchstabe b) Ziffern i) bis v) genannten
Bestandteile der schriftlichen Mitteilung zu übermitteln.
(4) Die Verpflichtungen gemäß den Absätzen 1, 2 und 3 gelten unabhängig davon, ob die Entscheidung über die Massenentlassungen
von dem Arbeitgeber oder von einem den Arbeitgeber beherrschenden Unternehmen getroffen wurde.
Hinsichtlich angeblicher Verstöße gegen die in dieser Richtlinie enthaltenen Informations-, Konsultations- und Meldepflichten
findet der Einwand des Arbeitgebers, das für die Massenentlassungen verantwortliche Unternehmen habe ihm die notwendigen Informationen
nicht übermittelt, keine Berücksichtigung.“
Art. 3 der Richtlinie 98/59 lautet wie folgt:
„(1) Der Arbeitgeber hat der zuständigen Behörde alle beabsichtigten Massenentlassungen schriftlich anzuzeigen.
Die Mitgliedstaaten können jedoch vorsehen, dass im Fall einer geplanten Massenentlassung, die aufgrund einer gerichtlichen
Entscheidung über die Einstellung der Tätigkeit des Betriebs erfolgt, der Arbeitgeber diese der zuständigen Behörde nur auf
deren Verlangen schriftlich anzuzeigen hat.
Die Anzeige muss alle zweckdienlichen Angaben über die beabsichtigte Massenentlassung und die Konsultationen der Arbeitnehmervertreter
gemäß Artikel 2 enthalten, insbesondere die Gründe der Entlassung, die Zahl der zu entlassenden Arbeitnehmer, die Zahl der
in der Regel beschäftigten Arbeitnehmer und den Zeitraum, in dem die Entlassungen vorgenommen werden sollen.
(2) Der Arbeitgeber hat den Arbeitnehmervertretern eine Abschrift der in Absatz 1 genannten Anzeige zu übermitteln.
Die Arbeitnehmervertreter können etwaige Bemerkungen an die zuständige Behörde richten.“
Art. 4 dieser Richtlinie sieht vor:
„(1) Die der zuständigen Behörde angezeigten beabsichtigten Massenentlassungen werden frühestens 30 Tage nach Eingang der in Artikel 3
Absatz 1 genannten Anzeige wirksam; die im Fall der Einzelkündigung für die Kündigungsfrist geltenden Bestimmungen bleiben
unberührt.
Die Mitgliedstaaten können der zuständigen Behörde jedoch die Möglichkeit einräumen, die Frist des Unterabsatzes 1 zu verkürzen.
(2) Die Frist des Absatzes 1 muss von der zuständigen Behörde dazu benutzt werden, nach Lösungen für die durch die beabsichtigten
Massenentlassungen aufgeworfenen Probleme zu suchen.
(3) Soweit die ursprüngliche Frist des Absatzes 1 weniger als 60 Tage beträgt, können die Mitgliedstaaten der zuständigen Behörde
die Möglichkeit einräumen, die ursprüngliche Frist auf 60 Tage, vom Zugang der Anzeige an gerechnet, zu verlängern, wenn die
Gefahr besteht, dass die durch die beabsichtigten Massenentlassungen aufgeworfenen Probleme innerhalb der ursprünglichen Frist
nicht gelöst werden können.
Die Mitgliedstaaten können der zuständigen Behörde weitergehende Verlängerungsmöglichkeiten einräumen.
Die Verlängerung ist dem Arbeitgeber vor Ablauf der ursprünglichen Frist des Absatzes 1 mitzuteilen und zu begründen.
(4) Die Mitgliedstaaten können davon absehen, diesen Artikel im Fall von Massenentlassungen infolge einer Einstellung der Tätigkeit
des Betriebs anzuwenden, wenn diese Einstellung aufgrund einer gerichtlichen Entscheidung erfolgt.“
Nationales Recht
Art. L. 125-1 Abs. 1 des luxemburgischen Code du travail (Arbeitsgesetzbuch) bestimmt:
„[Der] Arbeitsvertrag [ist] bei Einstellung der Geschäftstätigkeit als Folge des Todes oder der physischen Unfähigkeit des
Arbeitgebers oder der Eröffnung eines Konkursverfahrens gegen den Arbeitgeber mit sofortiger Wirkung aufzulösen. …
Der Angestellte hat Anspruch auf
1. Fortzahlung des Gehalts für den Monat, in dem das Ereignis eingetreten ist, und den darauf folgenden Monat sowie
2. Zahlung einer Entschädigung in Höhe von 50 % der Monatsgehälter für die Dauer der Kündigungsfrist, auf deren Einhaltung er
Anspruch gehabt hätte …,
es sei denn, die Geschäfte werden durch den Konkursverwalter oder den Nachfolger des Arbeitgebers fortgeführt.
Die dem Angestellten nach dem vorstehenden Absatz zu zahlenden Gehälter und Entschädigungen dürfen jedoch den Betrag der Gehälter
und Entschädigungen, auf die er bei einer ordentlichen Kündigung Anspruch gehabt hätte, nicht übersteigen.“
Die Art. L. 166‑1 bis L. 166‑5 des genannten Code betreffen den Begriff der Massenentlassung und die Pflichten des Arbeitgebers
bei einer solchen Entlassung.
Art. 61 der Loi du 5 avril 1993 relative au secteur financier (Gesetz vom 5. April 1993 über den Finanzsektor) in der Fassung
des Gesetzes vom 19. März 2004 zur Umsetzung der Richtlinie 2001/24/EG des Europäischen Parlaments und des Rates vom 4. April
2001 über die Sanierung und Liquidation von Kreditinstituten im geänderten Gesetz vom 5. April 1993 über den Finanzsektor
(
Mémorial
A 2004, S. 708) sieht vor:
„(1) Es kann zu einer Auflösung und Liquidation kommen, wenn
a) sich erweist, dass die im vorstehenden Kapitel vorgesehene zuvor beschlossene Zahlungsaufschubregelung nicht die Bereinigung
der Lage ermöglicht, die diese Regelung gerechtfertigt hat;
b) die finanzielle Lage des Instituts derart erschüttert ist, dass es nicht mehr in der Lage ist, seine Verbindlichkeiten gegenüber
allen Inhabern von Forderungs‑ oder Beteiligungsrechten zu erfüllen;
c) dem Institut die Bankzulassung entzogen wurde und diese Entscheidung endgültig geworden ist.
(2) Nur die Commission [de surveillance du secteur financier – Aufsichtsbehörde des Finanzsektors] oder der Staatsanwalt – unter
ordnungsgemäßer Beiladung dieser Commission – können bei Gericht die Auflösung und Liquidation eines Instituts beantragen.
…
(7) Bei der Anordnung der Liquidation bestimmt das Gericht einen mit der Liquidation beauftragten Richter sowie einen oder mehrere
Liquidatoren. Es legt die Art des Liquidationsverfahrens fest. Es kann in einem von ihm bestimmten Maße die Konkursregelungen
für anwendbar erklären. In diesem Fall kann es als Zeitpunkt der Zahlungseinstellung einen Zeitpunkt festlegen, der bis zu
sechs Monate vor der Einreichung der Klage gemäß Art. 60‑2 Abs. 3 liegt. Die Art des Liquidationsverfahrens kann später von
Amts wegen oder auf Antrag der Liquidatoren oder der Commission [de surveillance du secteur financier] geändert werden.
…“
Ausgangsverfahren und Vorlagefragen
Die Landsbanki ist ein in Luxemburg ansässiges Kreditinstitut.
Mit Urteil vom 8. Oktober 2008 ließ das Tribunal d’arrondissement de Luxembourg die Landsbanki auf deren Antrag zum Verfahren
des Zahlungsaufschubs für eine maximale Dauer von sechs Monaten zu und ernannte die Deloitte SA zum Verwalter mit der Aufgabe,
die Vermögensverwaltung zu kontrollieren.
Mit Schreiben vom 27. November 2008 beantragte der Staatsanwalt des Tribunal d’arrondissement de Luxembourg die Auflösung
und Liquidation der Landsbanki. Die Commission de surveillance du secteur financier beantragte ebenfalls die gerichtliche
Liquidation des Unternehmens.
Mit Urteil vom 12. Dezember 2008 ordnete das Tribunal d’arrondissement de Luxembourg die Auflösung der Landsbanki an, da es
der Ansicht war, dass diese nicht saniert werden könne und nicht in der Lage sei, ihre Verbindlichkeiten zu erfüllen. Es verfügte
außerdem die Liquidation der Landsbanki und bestimmte zwei Liquidatoren.
Mit Schreiben vom 15. Dezember 2008 setzten diese Liquidatoren die Angestellten der Landsbanki von deren Auflösung und Liquidation
in Kenntnis und informierten sie darüber, dass ihre Arbeitsverträge gemäß Art. L.125‑1 des luxemburgischen Code du travail
beendet seien.
Am 19. Dezember 2008 wurde der Landsbanki die Bankzulassung entzogen.
Mit Klageschrift vom 24. Dezember 2008 beantragten die Kläger des Ausgangsverfahrens bei der Präsidentin des Arbeitsgerichts,
festzustellen, dass ihre Kündigung angesichts ihrer Eigenschaft als Vertrauenspersonen der Arbeitnehmer bzw. als Schwangere,
unwirksam sei. Sie beantragten ihre sofortige Wiedereingliederung.
Mit Beschlüssen vom 10. Februar 2009 erklärte die Präsidentin des Arbeitsgerichts die Anträge angesichts der Umstände, die
diese Wiedereingliederung materiell unmöglich machten, für unbegründet.
Die Kläger des Ausgangsverfahrens legten gegen diese Beschlüsse Berufung ein.
Mit Beschlüssen vom 4. Juni 2009 erklärte der Präsident der zuständigen Kammer der Cour d’appel die Berufungen für unbegründet
und bestätigte die angefochtenen Beschlüsse, da die Gründe, die den Gesetzgeber dazu bewogen hätten, in Art. L.125‑1 Abs. 1
des luxemburgischen Code du travail festzulegen, dass Arbeitsverträge bei Einstellung der Geschäftstätigkeit infolge der Eröffnung
eines Konkursverfahrens gegen den Arbeitgeber mit sofortiger Wirkung aufzulösen seien, hier vorlägen. Da die Einstellung der
Geschäftstätigkeit auf einem Sachverhalt beruhe, der mit der Eröffnung eines Konkursverfahrens gleichzusetzen sei, sei die
gerichtliche Liquidation mit der in Art. L. 125-1 vorgesehenen Eröffnung eines Konkursverfahrens gleichzusetzen.
Die Kläger des Ausgangsverfahrens legten gegen die Beschlüsse vom 4. Juni 2009 Kassationsbeschwerde bei der Cour de cassation
ein, die, da sie der Ansicht ist, dass die Auslegung der Art. 1 bis 3 der Richtlinie 98/59 für ihre Entscheidung über die
bei ihr anhängigen Rechtssachen erforderlich sei, beschlossen hat, das Verfahren auszusetzen und dem Gerichtshof folgende
Fragen, die für alle genannten Rechtssachen gleich lauten, zur Vorabentscheidung vorzulegen:
1. Sind die Art. 1, 2 und 3 der Richtlinie 98/59 dahin gehend auszulegen, dass sie auf die Einstellung der Geschäftstätigkeit
als Folge der Eröffnung eines Konkursverfahrens gegen den Arbeitgeber oder als Folge einer gerichtlichen Entscheidung, mit
der gemäß Art. 61 Abs. 1 Buchst. a und b des Gesetzes vom 5. April 1993 über den Finanzsektor in seiner durch das Gesetz vom
19. März 2004 geänderten Fassung die Auflösung und Liquidation des Arbeit gebenden Kreditinstituts wegen Insolvenz angeordnet
wird, anwendbar sind, für die das nationale Recht eine Auflösung des Arbeitsvertrags mit sofortiger Wirkung vorsieht?
2. Falls diese Frage zu bejahen ist, sind die Art. 1, 2 und 3 der Richtlinie 98/59 dahin gehend auszulegen, dass der Konkursverwalter
oder Liquidator mit einem Arbeitgeber gleichzusetzen ist, der Massenentlassungen beabsichtigt und in der Lage ist, im Hinblick
darauf die in den Art. 2 und 3 dieser Richtlinie genannten Handlungen auszuführen und die Entlassungen vorzunehmen (Urteil
vom 10. Dezember 2009, Rodríguez Mayor u. a., C‑323/08, Slg. 2009, I‑11621, Randnrn. 39, 40 und 41)?
Mit Beschluss des Präsidenten des Gerichtshofs vom 14. Juni 2010 sind die Rechtssachen C‑235/10 bis C‑239/10 zu gemeinsamem
schriftlichen und mündlichen Verfahren und zu gemeinsamer Entscheidung verbunden worden.
Zu den Vorlagefragen
Zur ersten Frage
Mit seiner ersten Frage möchte das vorlegende Gericht wissen, ob die Art. 1 bis 3 der Richtlinie 98/59 dahin gehend auszulegen
sind, dass sie auf die Einstellung der Tätigkeiten eines Arbeit gebenden Betriebs infolge einer gerichtlichen Entscheidung,
mit der dessen Auflösung und Liquidation wegen Insolvenz angeordnet wird, anwendbar sind, auch wenn die nationalen Rechtsvorschriften
im Fall einer solchen Einstellung der Tätigkeiten eine Auflösung der Arbeitsverträge der Angestellten mit sofortiger Wirkung
vorsehen.
Die Richtlinie 75/129 galt nach Art. 1 Abs. 2 Buchst. d nicht für Arbeitnehmer, die von der Einstellung der Tätigkeit des
Betriebs betroffen waren, wenn diese Einstellung aufgrund einer gerichtlichen Entscheidung erfolgte. Diese Bestimmung sah
eine Ausnahme von dem Grundsatz des Art. 1 Abs. 1 Buchst. a dieser Richtlinie vor, in dem es – mit denselben Worten wie in
der gleichen Bestimmung der Richtlinie 98/59 – hieß, dass für die Durchführung der Richtlinie 75/129 unter „Massenentlassungen“
solche Entlassungen zu verstehen sind, die ein Arbeitgeber aus einem oder mehreren Gründen, die nicht in der Person der Arbeitnehmer
liegen, vornimmt (Urteil vom 12. Oktober 2004, Kommission/Portugal, C‑55/02, Slg. 2004, I‑9387, Randnr. 55).
Gemäß Art. 1 Nr. 1 Buchst. b der Richtlinie 92/56 wurde Art. 1 Abs. 2 Buchst. d der Richtlinie 75/129 gestrichen.
Auf diese Änderung hat der Unionsgesetzgeber im dritten Erwägungsgrund der Richtlinie 92/56 hingewiesen, nach dem vorgesehen
werden sollte, dass die Richtlinie 75/129 grundsätzlich auch für Massenentlassungen gilt, die aufgrund einer auf einer gerichtlichen
Entscheidung beruhenden Einstellung der Tätigkeit eines Betriebs erfolgen.
Der Gerichtshof hat entschieden, dass seit dieser Änderung der Richtlinie 75/129 in allen Fällen von Massenentlassungen im
Anschluss an die Einstellung der Tätigkeit eines Unternehmens, auch wenn diese aufgrund einer gerichtlichen Entscheidung erfolgte,
für den Arbeitgeber die Pflicht zur Unterrichtung und Anhörung der Arbeitnehmer besteht (vgl. in diesem Sinne Urteil vom 7.
September 2006, Agorastoudis u. a., C‑187/05 bis C‑190/05, Slg. 2006, I‑7775, Randnr. 33).
Parallel zu dieser Ausweitung des Anwendungsbereichs der Richtlinie 75/129 hat der Unionsgesetzgeber dieser durch die Richtlinie
92/56 zwei Bestimmungen hinzugefügt, Art. 3 Abs. 1 Unterabs. 2 und Art. 4 Abs. 4.
Zum einen können die Mitgliedstaaten nach diesem Art. 3 Abs. 1 Unterabs. 2 vorsehen, dass im Fall einer geplanten Massenentlassung,
die aufgrund einer gerichtlichen Entscheidung über die Einstellung der Tätigkeit des Betriebs erfolgt, der Arbeitgeber diese
der zuständigen Behörde nur auf deren Verlangen schriftlich anzuzeigen hat. Diese Bestimmung betrifft lediglich die Verpflichtung,
geplante Entlassungen anzuzeigen.
Zum anderen können die Mitgliedstaaten gemäß dem genannten Art. 4 Abs. 4 davon absehen, die Abs. 1 bis 3 dieser Bestimmung
betreffend der zuständigen Behörde bereits angezeigte beabsichtigte Massenentlassungen im Fall von Massenentlassungen infolge
einer Einstellung der Tätigkeit des Betriebs anzuwenden, wenn diese Einstellung aufgrund einer gerichtlichen Entscheidung
erfolgt. Die Abs. 1 bis 3 dieses Art. 4 betreffen die Fristen, nach deren Ablauf die angezeigten beabsichtigten Massenentlassungen
wirksam werden.
Diese beiden Bestimmungen über Massenentlassungsverfahren, die in Teil III der Richtlinie 75/129 in der durch die Richtlinie
92/56 geänderten Fassung stehen, räumen den Mitgliedstaaten bestimmte Befugnisse ein. Sie beschränken jedoch, anders als die
in Art. 1 Abs. 2 dieser Richtlinie vorgesehenen drei Fälle der Nichtanwendung, nicht den Anwendungsbereich dieser Richtlinie.
Folglich erfasst der Anwendungsbereich der Richtlinie 75/129 in der durch die Richtlinie 92/56 geänderten Fassung vorbehaltlich
der in Art. 1 Abs. 2 dieser Richtlinie vorgesehenen drei Ausnahmen Massenentlassungen infolge einer Einstellung der Tätigkeit
des Betriebs, die aufgrund einer gerichtlichen Entscheidung erfolgt.
Die Richtlinie 98/59 sieht keine Änderungen der in der vorliegenden Rechtssache einschlägigen Bestimmungen der Richtlinie
75/129 in der durch die Richtlinie 92/56 geänderten Fassung vor.
Erstens stimmt der Wortlaut des dritten Erwägungsgrundes der Richtlinie 92/56 mit dem des neunten Erwägungsgrundes der Richtlinie
98/59 überein.
Zweitens sind die Art. 3 Abs. 1 Unterabs. 2 und 4 Abs. 4 der Richtlinie 98/59 wortgleich mit den entsprechenden Bestimmungen
der Richtlinie 75/129 in der durch die Richtlinie 92/56 geänderten Fassung.
Drittens enthält die Richtlinie 98/59 keine Bestimmungen über Massenentlassungen infolge einer Einstellung der Tätigkeit des
Betriebs, die aufgrund einer gerichtlichen Entscheidung erfolgt, die nicht in der Richtlinie 75/129 in der durch die Richtlinie
92/56 geänderten Fassung enthalten waren.
Demnach erfasst der Anwendungsbereich der Richtlinie 98/59 vorbehaltlich der in Art. 1 Abs. 2 dieser Richtlinie vorgesehenen
drei Ausnahmen Massenentlassungen infolge einer Einstellung der Tätigkeit des Betriebs, die aufgrund einer gerichtlichen Entscheidung
erfolgt.
Diese Feststellung wird entgegen dem Vorbringen der Landsbanki weder durch das Urteil Rodriguez Mayor u. a. noch durch die
Besonderheiten des Ausgangsverfahrens in Frage gestellt.
Erstens ging es in der Rechtssache Rodriguez Mayor u. a. um die Frage, ob es der Richtlinie 98/59 zuwiderläuft, wenn die Beendigung
der Arbeitsverträge mehrerer Arbeitnehmer, deren Arbeitgeber eine natürliche Person ist, durch den Tod dieses Arbeitgebers
– wenn das Unternehmen nicht auf einen Erben übergeht – nicht als Massenentlassung angesehen wird.
Es besteht jedoch ein wesentlicher Unterschied zwischen dem Fall, dass eine Arbeit gebende natürliche Person, deren Unternehmen
auf niemanden übergeht, verstirbt, und dem Fall, dass, wie im Ausgangsverfahren, die Auflösung und die Liquidation der Arbeit
gebenden juristischen Person durch eine gerichtliche Entscheidung angeordnet wurde. Im letzteren Fall ist der Arbeitgeber
nämlich, solange die Rechtspersönlichkeit erhalten bleibt, nach wie vor in der Lage, zum einen die in den Art. 2 und 3 der
Richtlinie 98/59 vorgesehenen Handlungen und zum anderen gegebenenfalls Massenentlassungen vorzunehmen.
Zweitens macht die Landsbanki in Bezug auf die Besonderheiten des Ausgangsverfahrens zu Unrecht geltend, dass die Auflösung
und die Liquidation des Betriebs und die nach den nationalen Rechtsvorschriften vorgesehene Beendigung der Arbeitsverträge
in einer Weise zusammengefallen seien, die es ihr materiell unmöglich gemacht habe, die Verpflichtungen in Bezug auf die Anhörung
der Vertreter der Arbeitnehmer zu erfüllen.
Hierzu ist festzustellen, dass eine rechtliche Situation, die sich allein aus der Anwendung von nationalen Rechtsvorschriften
ergibt, für die Auslegung von Unionsregelungen nicht ausschlaggebend sein kann.
Unter diesen Umständen ist auf die erste Frage zu antworten, dass die Art. 1 bis 3 der Richtlinie 98/59 dahin gehend auszulegen
sind, dass sie auf die Einstellung der Tätigkeiten eines Arbeit gebenden Betriebs infolge einer gerichtlichen Entscheidung,
mit der dessen Auflösung und Liquidation wegen Insolvenz angeordnet wird, anwendbar sind, selbst wenn die nationalen Rechtsvorschriften
im Fall einer solchen Einstellung der Tätigkeiten eine Auflösung der Arbeitsverträge der Angestellten mit sofortiger Wirkung
vorsehen.
Zur zweiten Frage
Die Kläger des Ausgangsverfahrens sind der Ansicht, dass die Landsbanki, auch wenn sie sich in Liquidation befinde, nach wie
vor die Arbeit gebende juristische Person sei, mit dem einzigen Unterschied, dass ihre Vertretungsorgane gewechselt hätten,
da sämtliche Rechte des Verwaltungsrats und der Unternehmensleitung auf die Liquidatoren übergegangen seien. Außerdem hätten
die Liquidatoren sich als echte Vertreter des Arbeitgebers aufgeführt.
Die Europäische Kommission weist darauf hin, dass zum einen das Tribunal d’arrondissement de Luxembourg bei der Entscheidung
über die Liquidation der Landsbanki zwei Liquidatoren bestimmt habe und zum anderen diese Liquidatoren einen Teil der Angestellten
behalten und Personen von außerhalb der Landsbanki in deren Dienst eingestellt hätten.
Aus der Antwort auf die erste Frage ergibt sich, dass, selbst wenn nationale Rechtsvorschriften im Fall einer Einstellung
der Tätigkeiten eines Betriebs infolge einer gerichtlichen Entscheidung, mit der dessen Auflösung und Liquidation wegen Insolvenz
angeordnet wird, eine Auflösung der Arbeitsverträge der Angestellten mit sofortiger Wirkung vorsehen, eine solche Massenentlassung
in den Anwendungsbereich der Richtlinie 98/59 fällt.
Im Fall der Insolvenz besteht die Rechtspersönlichkeit des Betriebs, dessen Auflösung und Liquidation durch eine gerichtliche
Entscheidung angeordnet wurden, nur für bestimmte Zwecke, namentlich für die Erfordernisse dieses Verfahrens und bis zur Veröffentlichung
der Schlussrechnung nach Beendigung der Liquidation. Ein solcher Betrieb muss jedoch bis zum Zeitpunkt der endgültigen Auflösung
der Rechtspersönlichkeit die in den Art. 2 und 3 der Richtlinie 98/59 vorgesehenen dem Arbeitgeber obliegenden Verpflichtungen
erfüllen.
Sofern die Leitung des fraglichen Betriebs, wenn auch mit beschränkten Befugnissen hinsichtlich seiner Geschäftsführung, fortbesteht,
muss diese Leitung dafür sorgen, dass die dem Arbeitgeber gemäß den Art. 2 und 3 der Richtlinie 98/59 obliegenden Verpflichtungen
erfüllt werden.
Wird die Geschäftsführung des fraglichen Betriebs hingegen vollständig von einem Liquidator übernommen, so muss dieser den
sich aus der Richtlinie 98/59 ergebenden Verpflichtungen nachkommen.
Die in Art. 2 der Richtlinie 98/59 vorgesehenen Konsultationen betreffen nicht nur die Möglichkeit, Massenentlassungen zu
vermeiden oder zu beschränken, sondern auch die Möglichkeit, ihre Folgen durch soziale Begleitmaßnahmen, die insbesondere
Hilfen für eine anderweitige Verwendung oder Umschulung der entlassenen Arbeitnehmer zum Ziel haben, zu mildern (vgl. in diesem
Sinne Urteil vom 10. September 2009, Akavan Erityisalojen Keskusliitto AEK u. a., C‑44/08, Slg. 2009, I‑8163, Randnr. 64).
Wenn niemand dafür vorgesehen ist, die sich aus der Richtlinie 98/59 ergebenden Verpflichtungen zu erfüllen, muss das nationale
Gericht das nationale Recht soweit wie möglich anhand des Wortlauts und der Zwecke der Richtlinie 98/59 so auslegen, dass
die in den Art. 2 und 3 dieser Richtlinie vorgesehenen Verpflichtungen beachtet und erfüllt werden.
Unter diesen Umständen ist auf die zweite Frage zu antworten, dass die sich aus den Art. 2 und 3 der Richtlinie 98/59 ergebenden
Verpflichtungen erfüllt werden müssen, bis die Rechtspersönlichkeit eines Betriebs, dessen Auflösung und Liquidation angeordnet
wurden, endgültig erloschen ist. Die dem Arbeitgeber nach diesen Bestimmungen obliegenden Verpflichtungen müssen von der Leitung
des fraglichen Betriebs erfüllt werden, sofern diese, wenn auch mit beschränkten Befugnissen hinsichtlich der Geschäftsführung
des Betriebs, fortbesteht, oder vom Liquidator des Betriebs, sofern die Geschäftsführung des Betriebs vollständig von diesem
übernommen wird.
Kosten
Für die Parteien des Ausgangsverfahrens ist das Verfahren ein Zwischenstreit in dem bei dem vorlegenden Gericht anhängigen
Rechtsstreit; die Kostenentscheidung ist daher Sache dieses Gerichts. Die Auslagen anderer Beteiligter für die Abgabe von
Erklärungen vor dem Gerichtshof sind nicht erstattungsfähig.
Aus diesen Gründen hat der Gerichtshof (Dritte Kammer) für Recht erkannt:
1.
Die Art. 1 bis 3 der Richtlinie 98/59/EG des Rates vom 20. Juli 1998 zur Angleichung der Rechtsvorschriften der Mitgliedstaaten
über Massenentlassungen sind dahin gehend auszulegen, dass sie auf die Einstellung der Tätigkeiten eines Arbeit gebenden Betriebs
infolge einer gerichtlichen Entscheidung, mit der dessen Auflösung und Liquidation wegen Insolvenz angeordnet wird, anwendbar
sind, selbst wenn die nationalen Rechtsvorschriften im Fall einer solchen Einstellung der Tätigkeiten eine Auflösung der Arbeitsverträge
der Angestellten mit sofortiger Wirkung vorsehen.
2.
Die sich aus den Art. 2 und 3 der Richtlinie 98/59 ergebenden Verpflichtungen müssen erfüllt werden, bis die Rechtspersönlichkeit
eines Betriebs, dessen Auflösung und Liquidation angeordnet wurden, endgültig erloschen ist. Die dem Arbeitgeber nach diesen
Bestimmungen obliegenden Verpflichtungen müssen von der Leitung des fraglichen Betriebs erfüllt werden, sofern diese, wenn
auch mit beschränkten Befugnissen hinsichtlich der Geschäftsführung des Betriebs, fortbesteht, oder vom Liquidator des Betriebs,
sofern die Geschäftsführung des Betriebs vollständig von diesem übernommen wird.
Unterschriften
*
Verfahrenssprache: Französisch. | [
"Vorabentscheidungsersuchen",
"Sozialpolitik",
"Richtlinie 98/59/EG",
"Massenentlassungen",
"Auflösung des Arbeitsvertrags mit sofortiger Wirkung infolge einer gerichtlichen Entscheidung, mit der die Auflösung und die Liquidation der Arbeit gebenden juristischen Person angeordnet wird",
"Fehlende Anhörung der Vertreter der Arbeitnehmer",
"Gleichsetzung des Liquidators mit dem Arbeitgeber"
] |
62011TJ0434 | ro | )
Istoricul cauzei
[omissis]
Procedura și concluziile părților
Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 august 2011, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
Prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, reclamanta a formulat o cerere prin care solicita ca litigiul să fie judecat potrivit procedurii accelerate, în conformitate cu articolul 76a din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Prin Decizia din 12 septembrie 2011, președintele Camerei a patra a Tribunalului a respins această cerere.
Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 27 octombrie 2011 și, respectiv, la 14 noiembrie 2011, Comisia Europeană și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord au formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Consiliului. Prin Ordonanța din 23 ianuarie 2012, președintele Camerei a patra a Tribunalului a admis aceste cereri.
Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 19 ianuarie 2012, reclamanta a solicitat să i se încuviințeze adaptarea concluziilor având în vedere adoptarea actelor din 1 decembrie 2011. Prin Decizia din 12 martie 2012, Camera a patra a Tribunalului a autorizat depunerea unui memoriu de modificare a concluziilor și a motivelor acțiunii și a stabilit pentru reclamantă în acest scop termenul de 23 aprilie 2012.
Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 23 aprilie 2012, reclamanta și‑a adaptat concluziile și motivele având în vedere adoptarea actelor din 1 decembrie 2011 (în continuare „prima adaptare a concluziilor”).
Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 27 aprilie 2012, reclamanta și‑a adaptat din nou concluziile și motivele având în vedere adoptarea Regulamentului nr. 267/2012 (în continuare „a doua adaptare a concluziilor”).
Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 20 iunie 2012 și la 25 iunie 2012, Consiliul și Regatul Unit și‑au prezentat observațiile cu privire la prima și la a doua adaptare a concluziilor.
Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a patra) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a adresat în scris întrebări părților, care au răspuns la acestea în termenele stabilite.
Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 20 februarie 2013.
În cererea introductivă și în prima și în a doua adaptare a concluziilor, reclamanta solicită Tribunalului:
—
anularea, cu efect imediat, a actelor atacate, în măsura în care aceste acte o privesc;
—
să se declare că articolul 20 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2010/413, articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 961/2010 și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 nu îi sunt aplicabile;
—
obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.
Consiliul, susținut de Comisie, solicită Tribunalului:
—
în principal, respingerea acțiunii ca nefondată;
—
în subsidiar, să se declare, în caz de anulare, că efectele Deciziilor 2011/299 și 2011/783 sunt menținute până la momentul în care este efectivă anularea Regulamentului de punere în aplicare nr. 503/2011, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 și a Regulamentului nr. 267/2012 și să nu se anuleze aceste regulamente cu efect imediat;
—
obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Regatul Unit solicită Tribunalului respingerea acțiunii ca nefondată.
În drept
[omissis]
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, a dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă
[omissis]
Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare
[omissis]
Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă
[omissis]
– Cu privire la posibilitatea reclamantei de a invoca principiul respectării dreptului la apărare
[omissis]
– Cu privire la lipsa unei motivări adecvate și la lipsa comunicării unor informații suficiente reclamantei
[omissis]
– Cu privire la lipsa unei notificări prealabile primei înscrieri a numelui reclamantei pe liste
[omissis]
– Cu privire la insuficiența reexaminării oficiale în lipsa unei întâlniri între reclamantă și reprezentanții Consiliului sau a audierii acesteia
[omissis]
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere
[omissis]
Cu privire la motivul întemeiat pe faptul că nu a fost prezentată de Consiliu proba operațiunilor vizate în motivele actelor atacate
[omissis]
Cu privire la motivul întemeiat pe faptul că nu sunt îndeplinite condițiile pentru înscrierea și menținerea numelui reclamantei pe liste
[omissis]
Ținând seama de argumentele prezentate de părți, este necesar să se examineze dacă, după cum susține Consiliul, operațiunile vizate în motivele actelor atacate permiteau înscrierea numelui reclamantei pe liste. Astfel, având în vedere că operațiunile vizate menționate au avut loc „[î]n 2009”, „[l]a puțin timp după [începutul lunii august 2010]”, „[î]n august 2010” și „[î]n octombrie 2010”, cu alte cuvinte, cu excepția operațiunilor care au avut loc între 27 și 31 octombrie 2010, înainte de intrarea în vigoare, la 27 octombrie 2010, a Regulamentului nr. 961/2010, conform articolului 41 primul paragraf din acesta, trebuie analizat, pe de o parte, dacă operațiunile care au avut loc anterior datei de 27 octombrie 2010 au fost efectuate în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (
JO L 103, p. 1
) și, pe de altă parte, dacă cele care au avut loc după data menționată au fost efectuate în conformitate cu Regulamentul nr. 961/2010.
Prin urmare, într‑o primă etapă, Tribunalul va interpreta articolele 7-10 din Regulamentul nr. 423/2007, a cărui aplicare a făcut obiectul unei consultări a părților prin intermediul unor întrebări scrise adresate de Tribunal, precum și articolele 16-19 și 21 din Regulamentul nr. 961/2010, pentru a determina valoarea juridică a unei autorizații sau a unei aprobări care ar fi dată de autoritatea națională competentă, precum, în speță, Bundesbank. În această privință, este necesar să se precizeze că articolele 7-10 din Regulamentul nr. 423/2007 corespund, în esență, articolelor 16-19 din Regulamentul nr. 961/2010 și că, prin urmare, vor fi analizate împreună. Acest ultim regulament cuprinde, la articolul 21, în plus, o dispoziție care se referă în mod special la transferul de fonduri către entități iraniene sau din partea acestora. Într‑o a doua etapă, Tribunalul va examina dacă, în speță, operațiunile vizate în motivele actelor atacate au fost realizate, după cum subliniază reclamanta, conform dispozițiilor menționate.
În ceea ce privește, într‑o primă etapă, interpretarea articolelor 7-10 din Regulamentul nr. 423/2007, precum și a articolelor 16-19 și 21 din Regulamentul nr. 961/2010, trebuie amintit că, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea Curții din 17 noiembrie 1983, Merck,
292/82, Rec., p. 3781
, punctul 12).
În primul rând, pe de o parte, este necesar să se constate că articolul 7 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 423/2007 și articolul 16 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 961/2010 prevăd că sunt înghețate toate fondurile și resursele economice care aparțin persoanelor, entităților și organismelor enumerate în anexa IV și în anexa V, precum și respectiv, în anexa VII și în anexa VIII la aceste regulamente (denumit în continuare „principiul înghețării fondurilor”).
Pe de altă parte, articolele 8-10 din Regulamentul nr. 423/2007, precum și articolele 17-19 din Regulamentul nr. 961/2010 prevăd, în esență, că „[p]rin derogare” de la articolul 7 din Regulamentul nr. 423/2007 și, respectiv, de la articolul 16 din Regulamentul nr. 961/2010, autoritățile competente din statele membre […] pot autoriza deblocarea anumitor fonduri sau resurse economice înghețate, în cazul în care sunt îndeplinite condiții[le menționate la dispozițiile citate anterior]”. Aceste condiții se referă, în esență, pe de o parte, la natura și la utilizarea preconizată a fondurilor și a resurselor economice și, pe de altă parte, fiind vorba despre derogări prevăzute la articolele 9 și 10 din Regulamentul nr. 423/2007 și la articolele 18 și 19 din Regulamentul nr. 961/2010, la o notificare prealabilă a autorizațiilor, dacă este cazul, Comitetului pentru sancțiuni al Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite sau celorlalte state membre și Comisiei. Pe de altă parte, la articolele 9 și 10 din Regulamentul nr. 423/2007, precum și la articolele 18 și 19 din Regulamentul nr. 961/2010 se precizează că autorizațiile pot fi eliberate „după îndeplinirea condițiilor pe care [autoritățile naționale competente] le consideră necesare”. Având în vedere aceste formulări, se impun două observații.
Astfel, în primul rând, rezultă din aceste dispoziții că autorităților naționale competente li se conferă competența de a autoriza, în anumite împrejurări și ca excepție de la principiul înghețării fondurilor, deblocarea anumitor fonduri. În acest scop, autoritățile trebuie să efectueze o apreciere de la caz la caz a fiecărei operațiuni preconizate, pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile în care pot autoriza o deblocare. La rândul lor, entitățile vizate trebuie să solicite o autorizație pentru fiecare operațiune care intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor menționate. Prin urmare, articolele 8-10 din Regulamentul nr. 423/2007, precum și articolele 17-19 din Regulamentul nr. 961/2010 nu permit autorităților naționale competente să emită o aprobare generalizată pentru o categorie de operațiuni pentru care, în consecință, entitățile vizate ar fi dispensate de obligația de a solicita autorizații de la caz la caz.
În al doilea rând, contrar susținerilor Consiliului, o astfel de autorizație atestă caracterul licit al operațiunii autorizate în raport, după caz, cu Regulamentul nr. 423/2007 sau cu Regulamentul nr. 961/2010. Prin urmare, Consiliul nu poate, mai puțin în cazul unor împrejurări excepționale pe care ar trebui să le demonstreze, să își întemeieze adoptarea măsurilor restrictive aplicabile în viitor pe operațiuni autorizate, după caz, în conformitate cu articolul 8, cu articolul 9 sau cu articolul 10 din Regulamentul nr. 423/2007 ori cu articolul 17, cu articolul 18 sau cu articolul 19 din Regulamentul nr. 961/2010. În schimb, în lipsa unei autorizări de la caz la caz, o simplă aprobare generalizată nu poate fi obligatorie pentru Consiliu.
Contextul în care se înscriu articolele 8-10 din Regulamentul nr. 423/2007 și articolele 17-19 din Regulamentul nr. 961/2010 și mai ales economia generală a acestor regulamente confirmă această analiză textuală. Astfel, având în vedere amplasarea acestora în Regulamentul nr. 423/2007 și în Regulamentul nr. 961/2010, articolele 8-10 din primul și articolele 17-19 din al doilea apar ca o temperare a principiului înghețării fondurilor prevăzut la articolul 7 din Regulamentul nr. 423/2007, respectiv la articolul 16 din Regulamentul nr. 961/2010, care le precedă.
În sfârșit, această interpretare sugerată de analiza textuală și de cea contextuală este compatibilă cu obiectivul urmărit de Regulamentele nr. 423/2007 și nr. 961/2010, și anume dorința de a împiedica proliferarea nucleară și, mai general, de a menține pacea și securitatea internațională, având în vedere gravitatea riscului pe care îl implică proliferarea nucleară.
În al doilea rând, în ceea ce privește operațiunile realizate prin intermediul unei entități nedesemnate în scopul efectuării unor plăți sau, precum în cadrul procedurii celei de a treia căi, de a plăti datorii ale unor entități desemnate (denumite în continuare „operațiuni realizate prin intermediul unei entități nedesemnate”), trebuie să se constate că nici Regulamentul nr. 423/2007 și nici Regulamentul nr. 961/2010 nu conțin vreo dispoziție expresă în temeiul căreia astfel de operațiuni ar trebui autorizate.
Cu toate acestea, din dispozițiile, din economia generală și din obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 423/2007 și de Regulamentul nr. 961/2010 reiese că operațiunile realizate prin intermediul unei entități nedesemnate nu sunt în mod automat licite și că, pentru a garanta efectul util al articolului 7 din Regulamentul nr. 423/2007 și al articolului 16 din Regulamentul nr. 961/2010, entitățile vizate trebuie să se asigure că astfel de operațiuni sunt legale solicitând autorizații autorităților lor naționale competente, dacă este cazul.
Astfel, în primul rând, pe de o parte, în temeiul articolului 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 423/2007, precum și al articolului 16 alineatul (4) din Regulamentul nr. 961/2010, se interzice participarea voluntară și deliberată la activități care au drept scop sau efect direct ori indirect eludarea măsurilor de interdicție prevăzute la alineatele (1)-(3) ale acestor dispoziții. Acestea constituie o măsură de interdicție a cărei încălcare poate să constituie
per se
un temei autonom pentru impunerea de sancțiuni, inclusiv penale, potrivit dreptului național aplicabil, în conformitate cu articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 423/2007 și cu articolul 37 alineatul (1) din Regulamentul nr. 961/2010 (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 21 decembrie 2011, Afrasiabi și alții, C‑72/11, punctele 34 și 35).
Pe de altă parte, prin menționarea, la articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 423/2007 și la articolul 16 alineatul (4) din Regulamentul nr. 961/2010, a activităților care au drept scop sau efect direct ori indirect „eludarea” măsurilor de interdicție prevăzute la alineatele (1)-(3) ale dispozițiilor menționate, legiuitorul Uniunii vizează activitățile care au drept scop sau rezultat sustragerea autorului lor de la aplicarea respectivei măsuri de interdicție (a se vedea în acest sens Hotărârea Afrasiabi și alții, punctul 134 de mai sus, punctul 60). Condițiile cumulative de cunoaștere și de voință prevăzute la articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 423/2007 și la articolul 16 alineatul (4) din Regulamentul nr. 961/2010 sunt întrunite atunci când persoana care participă la o activitate vizată la dispozițiile menționate urmărește în mod voit scopul sau efectul, direct sau indirect, al eludării respective. Acestea sunt îndeplinite și atunci când persoana în cauză consideră că participarea sa la o astfel de activitate poate avea acest scop sau acest efect și acceptă această posibilitate (a se vedea în acest sens Hotărârea Afrasiabi și alții, punctul 134 de mai sus, punctul 67).
Prin urmare, operațiunile realizate prin intermediul unei entități nedesemnate sunt susceptibile să încalce interdicția stabilită la articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 423/2007 și la articolul 16 alineatul (4) din Regulamentul nr. 961/2010, întrucât au ca scop realizarea unor operațiuni financiare care interesează o entitate desemnată, iar entitățile implicate într‑o astfel de operațiune urmăresc efectiv realizarea acestui scop sau știu că participarea lor la această operațiune poate avea acest obiect ori acest efect și acceptă această posibilitate. În asemenea împrejurări, este obligația entității care se prevalează de conformitatea operațiunilor pe care le‑a efectuat, după caz, cu Regulamentul nr. 423/2007 sau cu Regulamentul nr. 961/2010 să demonstreze că nu sunt îndeplinite condițiile interdicției, după caz, de la articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 423/2007 sau de la articolul 16 alineatul (4) din Regulamentul nr. 961/2010.
Pe de altă parte, este necesar să se observe că la articolul 21 din Regulamentul nr. 961/2010, care nu are echivalent în Regulamentul nr. 423/2007, sunt prevăzute norme specifice care reglementează transferul de fonduri către o persoană, o entitate sau un organism iranian ori din partea acestora. În special, articolul menționat impune obligația de a obține de la autoritățile naționale competente o autorizație prealabilă pentru orice transfer în afara celor vizate la alineatul (1) litera (a) al acestui articol care are o valoare egală sau superioară sumei de 40000 de euro. Conform articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 961/2010, o asemenea autorizație se eliberează cu excepția cazului în care transferul de fonduri preconizat contribuie la activitățile menționate la această dispoziție. În schimb, transferurile de fonduri inferioare sumei de 40000 de euro nu necesită autorizație prealabilă, dar trebuie notificate în cazul în care valoarea este superioară sumei de 10000 de euro.
Din interpretarea
a contrario
a articolului 21 din Regulamentul nr. 961/2010 rezultă că, în principiu, transferurile de fonduri către persoane, entități sau organisme iraniene ori din partea acestora, inclusiv, după cum reiese de la articolul 1 litera (m) din regulamentul menționat, persoanele, entitățile sau organismele iraniene nedesemnate, pot să fie realizate sub rezerva îndeplinirii condițiilor de la articolul 21 menționat. Prin urmare, articolul 21 din Regulamentul nr. 961/2010 constituie o temperare a principiului înghețării fondurilor stabilit la articolul 16 din Regulamentul nr. 961/2010, întrucât, astfel cum reiese de la articolul 1 litera (i) din regulamentul menționat, înghețarea fondurilor înseamnă o acțiune prin care se împiedică orice transfer de fonduri care ar avea ca rezultat modificarea volumului, a valorii, a localizării, a proprietății, a posesiei, a naturii ori a destinației acestora.
Cu toate acestea, având în vedere că, după cum reiese de la punctul anterior, articolul 21 din Regulamentul nr. 961/2010 constituie o temperare a principiului prevăzut la articolul 16 din acest regulamentul, este necesar să se considere că articolul menționat 21 din Regulamentul nr. 961/2010 trebuie interpretat în conformitate cu articolul 16 alineatul (4) din același regulament. Or, această din urmă dispoziție interzice eludarea voluntară și deliberată a măsurilor prevăzute la alineatele (1)-(3) ale acestuia. Prin urmare, transferurile de fonduri susceptibile de a fi realizate conform articolului 21 nu pot permite eludarea interdicției prevăzute la articolul 16 alineatul (4) din Regulamentul nr. 961/2010.
În al doilea rând, trebuie amintit că, în ceea ce privește instituțiile financiare și de credit, precum reclamanta, articolul 11a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 423/2007, astfel cum a fost inserat în regulamentul menționat prin articolul 1 litera (h) din Regulamentul (CE) nr. 1110/2008 al Consiliului din 10 noiembrie 2008 de modificare a Regulamentului nr. 423/2007 (
JO L 300, p. 1
), impune instituțiilor menționate care intră în domeniul de aplicare al articolului 18 din Regulamentul nr. 423/2007 să „manifest[e] în mod constant vigilență în ceea ce privește activitatea conturilor” în cadrul relațiilor lor cu instituțiile de credit și financiare menționate la alineatul (2) al acestui articol 11a, și anume în special instituțiile de credit și financiare care își au sediul în Iran. Potrivit articolului 18 din Regulamentul nr. 423/2007, acesta se aplică printre altele oricărei persoane juridice, oricărei entități sau oricărui organism înregistrat, ca reclamanta, sau constituit în conformitate cu legislația unui stat membru, precum și oricărei persoane juridice, oricărei entități sau oricărui organism cu privire la orice activitate desfășurată în întregime sau în parte pe teritoriul Comunității. Articolul 23 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 961/2010 impune o obligație de vigilență similară instituțiilor de credit și financiare care intră în domeniul de aplicare al articolului 39 din regulamentul menționat, în ceea ce privește activitatea conturilor.
Prin urmare, efectul util al dispozițiilor coroborate ale articolelor 7-10 din Regulamentul nr. 423/2007 și ale articolelor 16-19 și 21 din Regulamentul nr. 961/2010 ar fi compromis dacă o entitate nedesemnată ar putea realiza liber operațiuni prin intermediul unei entități nedesemnate în vederea plății unor datorii sau a efectuării unor plăți în numele unei entități desemnate. Rezultă de aici că o entitate nedesemnată trebuie să se asigure întotdeauna că asemenea operațiuni sunt legale solicitând autorizații de la autoritatea națională competentă, dacă este cazul.
În lumina acestei interpretări a Regulamentului nr. 423/2007, precum și a Regulamentului nr. 961/2010 trebuie analizat, într‑o a doua etapă, dacă, în speță, operațiunile vizate în motivele actelor atacate erau licite.
În această privință, trebuie amintit că, pentru a demonstra că toate operațiunile pe care le‑a realizat erau licite, reclamanta susține că, după caz, acestea erau autorizate de Bundesbank sau excluse din domeniul de aplicare al măsurilor restrictive ori realizate conform unei proceduri aprobate de Bundesbank, și anume procedura celei de a treia căi.
Tribunalul va examina, în primul rând, operațiunile despre care se pretinde că sunt excluse din domeniul de aplicare, în al doilea rând, operațiunile despre care se pretinde că au fost autorizate și, în al treilea rând, operațiunile despre care se pretinde că au fost efectuate conform procedurii celei de a treia căi.
În primul rând, în ceea ce privește operațiunile despre care se pretinde că sunt excluse din domeniul de aplicare al măsurilor restrictive, trebuie arătat că, pe de o parte, reclamanta se limitează la a susține că o parte dintre aceste operațiuni erau excluse din domeniul de aplicare respectiv, fără a‑și susține în vreun alt mod în această privință argumentația, care se concentrează pe operațiunile autorizate sau aprobate. În aceste condiții, trebuie respins acest argument ca inadmisibil în raport cu dispozițiile articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.
Pe de altă parte, reclamanta a precizat în cadrul ședinței că aprobarea de către Bundesbank a procedurii celei de a treia căi era întemeiată pe ideea că operațiunile realizate potrivit acestei proceduri erau excluse din domeniul de aplicare, după caz, al articolului 7 din Regulamentul nr. 423/2007 sau al articolului 16 din Regulamentul nr. 961/2010. În aceste condiții, acest argument va fi analizat în cadrul examinării operațiunilor despre care se pretinde că au fost aprobate și realizate potrivit procedurii respective.
În al doilea rând, în ceea ce privește operațiunile despre care se pretinde că au fost autorizate de Bundesbank, reclamanta arată că, dacă era necesar, operațiunile sale erau autorizate în temeiul, după caz, al articolului 18 sau al articolului 21 din Regulamentul nr. 961/2010. Ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului, aceasta a adăugat că, înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 961/2010, a solicitat întotdeauna autorizațiile, atunci când era necesar, conform articolelor 8-10 din Regulamentul nr. 423/2007. Pentru a demonstra că operațiunile sale erau efectiv licite, reclamanta se limitează însă la a prezenta, ca anexă la cererea introductivă, pe de o parte, lista operațiunilor despre care se pretinde că au fost autorizate în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 961/2010, care au avut loc între 2 septembrie 2010 și 21 iulie 2011 și în care sunt implicate Bank Mellat, Bank Sepah, Bank Saderat Iran și Bank Saderat Plc (Bank Saderat din Londra), Future Bank, precum și Postbank of Iran. Pe de altă parte, aceasta prezintă zece „exemple” de autorizații eliberate, pe baza articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 961/2010, la 7 și la 24 ianuarie 2011, la 3 februarie 2011, la 23 martie 2011, la 13 și la 19 mai 2011 și la 16 iunie 2011, privind operațiuni efectuate potrivit procedurii celei de a treia căi, pentru care era necesară o astfel de autorizație.
Or, pe de o parte, în ceea ce privește operațiunile vizate în motivele actelor atacate și care au avut loc anterior datei de 2 septembrie 2010, reclamanta nu poate susține în mod valabil că, având în vedere operațiunile pe care le efectuase între 2 septembrie 2010 și 21 iulie 2011 erau autorizate, nu erau îndeplinite condițiile pentru înscrierea numelui său pe liste, înscriere motivată de operațiuni care au avut loc în 2009 și în 2010. Prin urmare, trebuie respins acest argument ca inoperant în măsura în care privește operațiunile vizate în motivele actelor atacate și care au avut loc anterior datei de 2 septembrie 2010.
Pe de altă parte, în ceea ce privește operațiunile care au avut loc începând cu data de 2 septembrie 2010, este necesar să se considere că exemplele de autorizații menționate la punctul 145 de mai sus sunt insuficiente pentru a susține argumentul reclamantei potrivit căruia toate operațiunile pe care le‑a efectuat în perioadele ulterioare datei de 2 septembrie 2010, vizate în motivele actelor atacate, erau licite. Prin urmare, trebuie respins acest argument ca neîntemeiat în măsura în care privește operațiunile menționate.
În al treilea rând, în ceea ce privește operațiunile despre care se pretinde că au fost efectuate potrivit procedurii celei de a treia căi aprobate de Bundesbank, reclamanta a arătat în cadrul ședinței că, în opinia Bundesbank, acestea erau excluse din domeniul de aplicare, după caz, al articolului 7 din Regulamentul nr. 423/2007 sau al articolului 16 din Regulamentul nr. 961/2010. În plus, de la adoptarea Regulamentului nr. 961/2010, aceasta ar fi solicitat întotdeauna autorizație, conform articolului 21, atunci când o astfel de autorizație era necesară. În această privință, în afară de faptul că acest din urmă argument trebuie respins pentru motivele expuse la punctul 145 de mai sus, trebuie arătat de la bun început că, în raport cu considerațiile expuse la punctele 135-139 de mai sus, operațiunile despre care se pretinde că au fost efectuate potrivit procedurii celei de a treia căi sunt de natură să încalce interdicția enunțată la articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 423/2007 și la articolul 16 alineatul (4) din Regulamentul nr. 961/2010. Astfel, potrivit definiției furnizate în cererea introductivă, aceste operațiuni au drept scop realizarea unor operațiuni financiare care interesează entități desemnate, întrucât trebuiau să permită în special executarea obligațiilor anterioare ale băncilor iraniene desemnate. Reclamanta era conștientă nu numai de existența regimului măsurilor restrictive luate împotriva Iranului, ci și de faptul că procedura celei de a treia căi permitea, în pofida principiului înghețării fondurilor, realizarea operațiunilor care interesau băncile desemnate.
Prin urmare, realizarea de către o instituție financiară a unor operațiuni potrivit procedurii celei de a treia căi este, în principiu, susceptibilă să justifice adoptarea unor măsuri restrictive, mai puțin în cazul în care operațiunile menționate au fost autorizate de autoritatea națională competentă conform, după caz, Regulamentului nr. 423/2007 sau Regulamentului nr. 961/2010, și, contrar celor susținute de reclamantă în cadrul ședinței, intră în domeniul de aplicare, după caz, al articolului 7 din Regulamentul nr. 423/2007 sau al articolului 16 din Regulamentul nr. 961/2010.
Reclamanta susține totuși că aceste operațiuni erau licite. Pentru a demonstra caracterul lor licit, aceasta prezintă, ca anexă la cererea introductivă, printre altele:
—
două mesaje electronice trimise de Bundesbank reclamantei la 24 mai 2007 și la 1 iulie 2008, informațiile cuprinse în acesta fiind confirmate de o serie de scrisori și de mesaje electronice trimise, în aceeași perioadă, după caz, de Bank Saderat reclamantei, de reclamantă către Bundesbank, de Bundesbank către Bank Saderat, precum și de note privind anumite conversații telefonice din aceleași perioade, cu excepția unei conversații care ar fi avut loc în 2011, redactate de reprezentanți ai reclamantei;
—
trei scrisori adresate de Österreichische Nationalbank (Banca Națională Austriacă) către Wirtschaftskammer Österreich (Camera de Comerț Austriacă), una dintre acestea nedatată, iar celelalte datate 27 iunie 2008 și 6 august 2010, în care sunt expuse rezultatele unei reuniuni Relex/sancțiuni din 13 iunie 2007, opinia juridică a Österreichische Nationalbank în legătură cu operațiunile financiare, precum și noile cerințe referitoare la autorizare rezultate din Decizia 2010/413;
—
trei rapoarte de audit dintre care două, din 16 decembrie 2010 și din 30 mai 2011, au fost realizate de reprezentanți ai Bundesbank, iar al treilea, din 23 decembrie 2010, a fost realizat de o societate de consulting (denumit în continuare „raportul din 23 decembrie 2010”).
În această privință, în primul rând, este necesar să se observe că, într‑adevăr, potrivit exprimării din mesajele electronice trimise de Bundesbank, pe de o parte, „[puteau] avea loc transferuri de fonduri între conturile bancare a două entități nedesemnate chiar și atunci când [erau] realizate în scopul de a plăti datoriile unei entități desemnate”. Pe de altă parte, din mesajul electronic trimis de Bundesbank datat 27 mai 2007 reiese că cererea de autorizare din 18 aprilie 2007, pentru primirea plăților provenite de la Bank Sepah era „superfluă”.
Tribunalul consideră însă că, în lipsa unor autorizații eliberate de la caz la caz, aceste mesaje electronice, precum și mesajele electronice de confirmare și notele privind conversațiile telefonice sunt insuficiente pentru a demonstra caracterul licit în raport cu Regulamentul nr. 423/2007 și cu Regulamentul nr. 961/2010 al operațiunilor vizate în motivele actelor atacate ținând seama de considerațiile prezentate la punctele 136-139 de mai sus. Astfel, pe de o parte, o aprobare generalizată care nu distinge în funcție de natura operațiunilor individuale și de entitățile desemnate vizate este insuficientă. Pe de altă parte, mesajele electronice și apelurile telefonice în cauză sunt anterioare, după caz, cu unul sau cu doi ani operațiunilor vizate în motivele actelor atacate, cu excepția unui apel care a avut loc după înscrierea reclamantei pe liste. Or, având în vedere cerința de vigilență evidențiată la punctul 138 de mai sus, o instituție financiară rezonabil de diligentă ar fi trebuit să solicite mai multe precizări în legătură cu „aprobarea” primită.
În al doilea rând, în ceea ce privește scrisorile provenite de la Österreichische Nationalbank, este suficient să se arate că autoritatea menționată nu este autoritatea națională competentă pentru Germania în sensul Regulamentului nr. 423/2007 și al Regulamentului nr. 961/2010. Or, reclamanta are sediul în Germania.
În al treilea rând, contrar celor susținute de reclamantă, din rapoartele de audit vizate la punctul 152 a treia liniuță de mai sus nu reiese că aceasta s‑a conformat în orice caz cerințelor referitoare la măsurile restrictive. Dimpotrivă, în afară de faptul că în cele două rapoarte de audit realizate de Bundesbank, precum și în raportul din 23 decembrie 2010 se regăsește o analiză a tranzacțiilor financiare efectuate de reclamantă care nu este exhaustivă, ci întemeiată pe un eșantion, în raportul din 23 decembrie 2010 se constată explicit că tranzacțiile efectuate în anul 2010 în cadrul procedurii celei de a treia căi erau susceptibile să compromită obiectivele politicii sancționatorii a Uniunii.
Din cele de mai sus rezultă că, contrar celor susținute de reclamantă, în lipsa unor autorizații eliberate de la caz la caz, operațiunile vizate în motivele actelor atacate nu sunt licite în raport cu, după caz, Regulamentul nr. 423/2007 și Regulamentul nr. 961/2010, astfel încât, ținând seama de considerațiile enunțate la punctele 129 și 139 de mai sus, Consiliul putea în mod valabil să întemeieze adoptarea măsurilor restrictive în privința reclamantei pe operațiunile menționate.
[omissis]
Cu privire la motivul privind evaluarea propunerii de înscriere și reexaminarea înscrierii
[omissis]
Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime, a principiului securității juridice și a dreptului la o bună administrare
[omissis]
Cu privire la excepția de nelegalitate care vizează articolul 20 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2010/413, articolul 16 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 961/2010 și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012
[omissis]
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității, a dreptului de proprietate și a libertății de a desfășura o activitate comercială
[omissis]
Cu privire la efectele în timp ale anulării actelor din 23 mai 2011
[omissis]
Cu privire la cheltuielile de judecată
[omissis]
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a patra)
declară și hotărăște:
1)
Anulează Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 503/2011 al Consiliului din 23 mai 2011 de punere în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și Decizia 2011/299/PESC a Consiliului din 23 mai 2011 de modificare a Deciziei 2010/413/PESC privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului în măsura în care aceste acte privesc Europäisch‑Iranische Handelsbank AG.
2)
Respinge în rest acțiunea.
3)
Europäisch‑Iranische Handelsbank suportă, în afară de trei cincimi din propriile cheltuieli de judecată, trei cincimi din cheltuielile de judecată efectuate de Consiliul Uniunii Europene.
4)
Consiliul suportă, în afară de două cincimi din propriile cheltuieli de judecată, două cincimi din cheltuielile de judecată efectuate de Europäisch‑Iranische Handelsbank.
5)
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pelikánová
Jürimäe
Van der Woude
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 6 septembrie 2013.
Semnături
Cuprins
Istoricul cauzei
Procedura și concluziile părților
În drept
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, a dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă
Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare
Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă
– Cu privire la posibilitatea reclamantei de a invoca principiul respectării dreptului la apărare
– Cu privire la lipsa unei motivări adecvate și la lipsa comunicării unor informații suficiente reclamantei
– Cu privire la lipsa unei notificări prealabile primei înscrieri a numelui reclamantei pe liste
– Cu privire la insuficiența reexaminării oficiale în lipsa unei întâlniri între reclamantă și reprezentanții Consiliului sau a audierii acesteia
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere
Cu privire la motivul întemeiat pe faptul că nu a fost prezentată de Consiliu proba operațiunilor vizate în motivele actelor atacate
Cu privire la motivul întemeiat pe faptul că nu sunt îndeplinite condițiile pentru înscrierea și menținerea numelui reclamantei pe liste
Cu privire la motivul privind evaluarea propunerii de înscriere și reexaminarea înscrierii
Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime, a principiului securității juridice și a dreptului la o bună administrare
Cu privire la excepția de nelegalitate care vizează articolul 20 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2010/413, articolul 16 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 961/2010 și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității, a dreptului de proprietate și a libertății de a desfășura o activitate comercială
Cu privire la efectele în timp ale anulării actelor din 23 mai 2011
Cu privire la cheltuielile de judecată
(
*1
) Limba de procedură: engleza.
(
) Sunt redate numai punctele din prezenta hotărâre a căror publicare este considerată utilă de către Tribunal. | [
"Politica externă și de securitate comună",
"Măsuri restrictive luate împotriva Iranului în scopul de a împiedica proliferarea nucleară",
"Înghețarea fondurilor",
"Obligația de motivare",
"Dreptul la apărare",
"Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă",
"Eroare vădită de apreciere",
"Drept de proprietate",
"Proporționalitate"
] |
62003TJ0169 | et | Vaidluse taust
1 Menetlusse astuja esitas 1. juunil 1998 Siseturu Ühtlustamise Ametile (kaubamärgid ja tööstusdisainilahendused) (edaspidi
„ühtlustamisamet”) nõukogu 20. detsembri 1993. aasta määruse (EÜ) nr 40/94 ühenduse kaubamärgi kohta (EÜT 1994, L 11, lk 1;
ELT eriväljaanne 17/01, lk 146) (muudetud kujul) alusel ühenduse kaubamärgi taotluse.
2 Kaubamärgina paluti registreerida sõnamärk SISSI ROSSI.
3 Kaubad, mille jaoks registreerimist taotleti, kuuluvad 15. juuni 1957. aasta märkide registreerimisel kasutatava kaupade ja
teenuste rahvusvahelise klassifikatsiooni Nizza kokkuleppe (uuesti läbi vaadatud ja muudetud redaktsiooni) tähenduses klassi 18
ning need vastavad järgmisele kirjeldusele: „nahk, kunstnahk ja nendest valmistatud tooted, mis ei kuulu teistesse klassidesse;
loomanahad; reisikohvrid, reisikirstud; päikese- ja vihmavarjud, jalutuskepid; piitsad, hobuseriistad ja sadulsepatooted”.
4 Kaubamärgitaotlus avaldati 22. veebruari 1999. aasta Ühenduse Kaubamärgibülletäänis nr 12/1999.
5 Äriühing Calzaturificio Rossi SpA esitas 21. mail 1999 määruse nr 40/94 artikli 42 lõikele 1 toetudes vastulause taotletava
kaubamärgi registreerimisele kaupade jaoks „nahk, kunstnahk ja nendest valmistatud tooted, mis ei kuulu teistesse klassidesse;
loomanahad; reisikohvrid, reisikirstud”.
6 Vastulause toetub Itaalias 11. novembril 1991 (nr 553 016) registreeritud sõnamärgile MISS ROSSI ning samal kuupäeval registreeritud
rahvusvahelisele kaubamärgile MISS ROSSI, mis hakkas kehtima Prantsusmaal (nr 577 643). Nimetatud varasemad kaubamärgid tähistavad
Nizza kokkuleppe klassi 25 („jalatsid”) kuuluvaid kaupu.
7 Äriühing Calzaturificio Rossi SpA esitas menetlusse astuja nõudel tõendeid varasemate kaubamärkide tegeliku kasutamise kohta
viie aasta jooksul enne vaidlusaluse kaubamärgitaotluse avaldamist.
8 Äriühingu Calzaturificio Rossi SpA omandamise läbi toimunud ühinemise tulemusena, mis on dokumenteeritud 22. novembri 2000. aasta
notariaalselt kinnitatud aktiga, sai hageja, nüüdsest Sergio Rossi SpA, varasemate kaubamärkide omanikuks.
9 Vastulausete osakond jättis 30. aprilli 2002. aasta otsusega registreerimise taotluse kõikide vastulauses loetletud kaupade
osas rahuldamata. Sisuliselt leidis ta, et hageja esitas varasemate kaubamärkide tegeliku kasutamise kohta tõendeid vaid „naiste
kingade” osas ning et need kaubad, ja teisalt kaubamärgi taotluses sisalduvad „nahast, kunstnahast ja nendest valmistatud
tooted, mis ei kuulu teistesse klassidesse; loomanahad; reisikohvrid, reisikirstud”, olid sarnased. Lisaks märkis vastulausete
osakond, et Prantsuse tarbijate silmis olid tähised sarnased.
10 Menetlusse astuja esitas 28. juunil 2002 ühtlustamisametile vastulausete osakonna otsuse peale kaebuse.
11 Ühtlustamisameti esimene apellatsioonikoda tühistas 28. veebruari 2003. aasta otsusega (edaspidi „vaidlustatud otsus”) vastulausete
osakonna otsuse ning jättis vastulause rahuldamata. Apellatsioonikoda leidis sisuliselt, et kõnealused tähised olid vähe sarnased.
Sellele lisaks leidis ta pärast kõnealuste kaupade müügikohtade, otstarbe ning olemuse võrdlevat analüüsi, et kaupadel oli
erinevusi palju rohkem kui üksikuid sarnasusi. Apellatsioonikoda uuris väidet, mille kohaselt „naiste kingad” ja „naiste kotid”
olid sarnased seetõttu, et nimetatud kaubad täiendavad üksteist, ning lükkas selle ümber. Seetõttu ei esine tema arvamuse
kohaselt segiajamise tõenäosust määruse nr 40/94 artikli 8 lõike 1 punkti b tähenduses.
Poolte nõuded
12 Hageja palub Esimese Astme Kohtul:
– tuvastada asjaomaste kaubamärkide segiajamise tõenäosus ning tühistada vaidlustatud otsus;
– teise võimalusena tuvastada, et asjaomased „naiste kotte” ning „naiste kingi” tähistavad kaubamärgid on „ühildamatud”, ning
et need kaubad on sarnased;
– mõista kohtukulud välja ühtlustamisametilt.
13 Hageja täpsustas 12. veebruari 2004. aasta kirjas, et esimese võimalusena palus ta vaidlustatud otsuse täies mahus tühistada
ning teise võimalusena palus tühistamist osas, milles on tuvastatud, et kaupu „naiste kotid” ja „naiste kingad” tähistavate
kaubamärkide segiajamine ei ole tõenäoline.
14 Ühtlustamisamet ja menetlusse astuja paluvad Esimese Astme Kohtul:
– jätta hagi rahuldamata;
– mõista kohtukulud välja hagejalt.
Õiguslik käsitlus
Uued tõendid Esimese Astme Kohtus
15 Hageja esitas oma väite toetuseks, mille kohaselt naiste kingad ja naiste kotid on sarnased kaubad, hulga dokumente, sealhulgas
meediaväljaannete artiklid, reklaamid ning veebilehekülgede fotod, mis kujutavad kas naiste kingi või kotte. Menetlusse astuja
esitas väljavõtteid veebilehekülgedest, lükkamaks ümber hageja esitatud väited ning tõendid. Ühtegi neist tõenditest ei esitatud
ühtlustamisameti haldusmenetluse käigus.
Poolte argumendid
16 Ühtlustamisamet väidab, et hageja poolt esmakordselt Esimese Astme Kohtus esitatud tõendid on vastuvõetamatud.
17 Hageja vastas istungil, et tõendeid tuleb arvesse võtta seetõttu, et apellatsioonikoda rikkus tema õigust olla ära kuulatud.
Tegelikult leidis vastulausete osakond, et kaubamärkidega tähistatud kaubad on sarnased. Seetõttu, kuna apellatsioonikoda
kavatses vastulausete osakonna otsuse tühistada põhjendusel, et asjaomased kaubad ei ole sarnased, pidanuks ta hagejat sellest
hoiatama ning andma talle võimaluse väljendada selles suhtes oma seisukohta ning kaaluda lisatõendite esitamise tarvilikkust.
Hageja arvamuse kohaselt on vaidlustatud otsuse tühistamine põhjendatud apellatsioonikoja poolt tema õiguse olla ära kuulatud
rikkumise tõttu. Hagiavalduses esitatud tõendid on seega igal juhul vastuvõetavad.
18 Ühtlustamisamet ega hageja ei esitanud oma arvamust menetlusse astuja esitatud dokumentide vastuvõetavuse osas.
Esimese Astme Kohtu hinnang
19 Kõigepealt tuleb märkida, et kuivõrd hageja istungil esitatud märkustest võib aru saada selliselt, et hageja esitab uue väite,
mis tugineb määruse nr 40/94 artikli 73 teises lauses sätestatud õiguse olla ära kuulatud rikkumisele, tuleb see väide vastuvõetamatuse
tõttu tagasi lükata.
20 Esimese Astme Kohtu kodukorra artikli 48 lõike 2 esimese lõigu kohaselt ei või menetluse käigus esitada uusi väiteid, välja
arvatud juhul, kui need tuginevad õiguslikele või faktilistele asjaoludele, mis on tulnud ilmsiks menetluse käigus.
21 Kõigepealt märgib Esimese Astme Kohus, et hageja ei ole oma hagiavalduses väitnud, nagu oleks apellatsioonikoda rikkunud määruse
nr 40/94 artikli 73 teist lauset.
22 Järgmiseks tuleb märkida, et asjaolu, et apellatsioonikoda ei hoiatanud hagejat sellest, et ta kavatseb vastulausete osakonna
otsuse tühistada põhjusel, et kaubamärkidega tähistatud kaubad ei olnud sarnased, eksisteeris juba varem ning oli hagejale
Esimese Astme Kohtu kantseleisse hagiavalduse esitamise hetkel teada, ja seda ei saa pidada uueks õiguslikuks või faktiliseks
asjaoluks kodukorra artikli 48 lõike 2 esimese lõigu tähenduses.
23 Kuivõrd argument, mis tuleneb apellatsioonikoja poolt hageja õiguse rikkumisest, on mõeldud toetama seisukohta, et hageja
esitatud tõendid on vastuvõetavad, on see asjakohatu.
24 Selles osas tuleb meenutada, et väljakujunenud kohtupraktika kohaselt on Esimese Astme Kohtule määruse nr 40/94 artikli 63
alusel esitatud hagi eesmärk ühtlustamisameti apellatsioonikoja otsuste õiguspärasuse kontroll (Esimese Astme Kohtu 12. detsembri
2002. aasta otsus kohtuasjas T‑247/01: eCopy
v.
Siseturu Ühtlustamise Amet (ECOPY), EKL 2002, lk II‑5301, punkt 49, 6. märtsi 2003. aasta otsus kohtuasjas T‑128/01: DaimlerChrysler
v.
Siseturu Ühtlustamise Amet (Calandre), EKL 2003, lk II‑701, punkt 18, ja 13. juuli 2004. aasta otsus kohtuasjas T‑115/03:
Samar
v.
Siseturu Ühtlustamise Amet – Grotto (GAS STATION), EKL 2004, lk II-2939, punkt 13).
25 Asjaolud, millele tuginetakse Esimese Astme Kohtus, ilma et neile oleks viidatud ühtlustamisameti eelnevates instantsides,
võivad mõjutada sellise otsuse õiguspärasust vaid juhul, kui ühtlustamisamet oleks pidanud neid arvesse võtma omal algatusel
(eespool viidatud kohtuotsus ECOPY, punkt 46 ja kohtuotsus GAS STATION, punkt 13). Nagu tuleneb määruse nr 40/94 artikli 74
lõike 1 lõpust, mille kohaselt registreerimisest keeldumise suhteliste põhjustega seotud menetluses piirdub ühtlustamisamet
kontrollimisel poolte esitatud väidete ja nõuetega, ei pea ühtlustamisamet võtma omal algatusel arvesse asjaolusid, millele
pooled ei ole viidanud. Seetõttu ei mõjuta need asjaolud apellatsioonikoja otsuse õiguspärasust (eespool viidatud kohtuotsus
GAS STATION, punkt 13).
26 Juhul kui hageja leiab, et apellatsioonikoda takistas tal haldusmenetluses määruse nr 40/94 artikli 73 teist lauset rikkudes
asjaomaseid tõendeid õigeaegselt esitamast, oleks ta pidanud sellele väitele tuginema vaidlustatud otsuse tühistamise hagis.
Hageja õiguse olla ära kuulatud rikkumine apellatsioonikoja poolt ei või viia selleni, et Esimese Astme Kohus hindab asjaolusid
ja tõendeid, mida ei ole eelnevalt ühtlustamisameti instantsides esitatud, seda vähemalt juhul, kui ühtlustamisamet ei pidanud
neid omal algatusel arvestama.
27 Mis puudutab menetlusse astuja esitatud dokumente, siis kohalduvad eespool punktides 24 ja 25 mainitud asjaoludele analoogsed
tähelepanekud. Kuna neid ei esitatud ühtlustamisameti instantsides, ei sea need vaidlustatud otsuse õiguspärasust kahtluse
alla ega põhjenda seda tagantjärele.
28 Seega ei võeta hageja ja menetlusse astuja kirjalike seisukohtade lisas esitatud tõendeid arvesse.
Üldine viide ühtlustamisameti toimikule
29 Nii hageja kui ka menetlusse astuja viitavad oma kirjalikes vastustes haldusmenetluses esitatud väidetele ja argumentidele.
30 Euroopa Kohtu põhikirja artikli 21 ja Esimese Astme Kohtu kodukorra artikli 44 lõike 1 punkti c alusel peab hagiavaldus sisaldama
ülevaadet hagi aluseks olevatest fakti- ja õigusväidetest. Kohtupraktika kohaselt peab see olema piisavalt täpne ja selge,
et kostja saaks valmistuda kaitseks ning Esimese Astme Kohus saaks vajadusel teha otsuse ilma lisainformatsioonita. Lisaks
on Esimese Astme Kohus leidnud, et kui hagiavalduse tekst tugineb lisas esitatud dokumentide kindlaksmääratud lõikude viidetele,
ei asenda üldviide teistele tekstidele, isegi kui need on hagiavaldusele lisatud, hagiavalduse põhiosi, ning Esimese Astme
Kohus ei saa võtta poolte rolli ja otsida lisadest asjakohaseid lõike (vt Esimese Astme Kohtu 21. märtsi 2002. aasta otsus
kohtuasjas T‑231/99: Joynson
v.
komisjon, EKL 2002, lk II‑2085 (jäetud muutmata Euroopa Kohtu 10. detsembri 2003. aasta määrusega kohtuasjas C‑204/02 P: Joynson
v.
komisjon, EKL 2003, lk I-14763), punkt 154, ja Esimese Astme Kohtu 29. novembri 1993. aasta määrus kohtuasjas T‑56/92: Koelman
v.
komisjon, EKL 1993, lk II‑1267, punktid 21 ja 23, samuti viidatud kohtupraktika). See kohtupraktika on laiendatav ka apellatsioonikoja
vastulausemenetluse teise poole kodukorra artikli 46 alusel, mida kohaldatakse intellektuaalse omandi valdkonnas vastavalt
kodukorra artikli 135 lõike 1 teisele lõigule, esitatud vastusele Esimese Astme Kohtu menetlusesse astudes (Esimese Astme
Kohtu 13. juuli 2004. aasta otsus kohtuasjas T‑115/02: AVEX
v.
Sisetutu Ühtlustamise Amet – Ahlers (a), EKL 2004, lk II-2907, punkt 11).
31 Sellest tuleneb, et niivõrd, kuivõrd hagiavaldus ja vastus viitavad hageja ja menetlusse astuja ühtlustamisametile esitatud
tekstidele, on need vastuvõetamatud, kuna neis sisalduv üldviide ei ole seostatav vastavalt hagiavalduses ja vastuses esitatud
väidete ja argumentidega.
Nõue tühistada vaidlustatud otsus esimese võimalusena tervikuna ja teise võimalusena osaliselt
Poolte argumendid
32 Oma hagi toetuseks esitab hageja vaid ühe väite, mis tugineb määruse nr 40/94 artikli 8 lõike 1 punkti b rikkumisele.
– Sihtrühm
33 Hageja ja ühtlustamisamet leiavad, et kõnealuste kaupade tavatarbijad on Prantsuse ja Itaalia naissoost tarbijad. Menetlusse
astuja on aga arvamusel, et kaubamärkide võrdluseks sobiv territoorium on vaid Prantsusmaa.
– Kaupade sarnasus
34 Mis puudutab kaupade sarnasust, siis leiab hageja, et varasemate kaubamärkidega kaitstud „naiste kingad” ja kaubamärgi taotluses
nimetatud kaubad, nagu „nahk, kunstnahk ja nendest valmistatud tooted, mis ei kuulu teistesse klassidesse; loomanahad; reisikohvrid
ja reisikirstud”, ning eelkõige „naiste kotid”, on sarnased.
35 Hageja rõhutab, et nii kingadel kui ka käekottidel on naise rõivastuses esteetiline ja dekoratiivne funktsioon. Kaupadel „naiste
kingad” ja „naiste kotid” on sama eripära, kuna neid toodetakse samast materjalist. Lisaks on nende kaupade lõpptarbijad ja
turustamisviisid identsed. Itaalia ja Prantsuse tarbijate silmis kuuluvad kott ja kingad kokku. Hageja järeldab sellest, et
need kaubad täiendavad üksteist selliselt, et neid peab vaatama sarnastena. Ta täpsustas kohtuistungil, et ka ühtlustamisamet
võttis oma 10. mai 2004. aasta vastulausemenetlust käsitlevates juhendites sellise seisukoha.
36 Mis puudutab kaupade sarnasust, siis jagab ühtlustamisamet apellatsioonikoja seisukohta, mille kohaselt „naiste kingad” ja
kaubad, nagu „nahk ja kunstnahk; loomanahad, reisikohvrid ja reisikirstud”, ei ole sarnased.
37 Ühtlustamisamet märgib samas, et vastulausete osakonna praktika kohaselt peetakse ühelt poolt „riideid” ja „kingi” ning teiselt
poolt „nahast ja kunstnahast kaubaartikleid ja kotte”, ja eelkõige „käekotte”, üksteist täiendavaks. Näitena viitab ühtlustamisamet
vastulausete osakonna 30. juuni 2000. aasta otsusele nr 1440/2000 (Local Boy’z
v.
WHG Westdeutsche Handelsgesellschaft) ja 9. augusti 2000. aasta otsusele nr 2008/2000 (T. J. Hughes
v.
TJ Investments). Ühtlustamisamet täheldab, et eespool punktis 35 viidatud vastulausemenetlust käsitlevad juhendid täpsustavad
2. osa 2. peatüki punktis 2.6.2, et „käekotid”, „kingad” ja „rõivad” on tarbija silmis üksteist täiendavad kaubad. Ta lisas
kohtuistungil Esimese Astme Kohtu esitatud küsimusele vastates, et ühtlustamisametis nimetatud juhendite vastuvõtmise eel
toimunud konsultatsioonide käigus ei kritiseerinud kaubamärkide alal pädevad siseriiklikud ametiasutused kõik ühiselt seda
punkti, sest kui see oleks nii olnud, ei oleks ühtlustamisamet kriitika alla sattunud punkti vastu võtnud.
38 Menetlusse astuja leiab, et asjaomaste kaubamärkidega tähistatud kaubad ei ole sarnased. Selles osas märgib ta esiteks, et
hageja ei ole esitanud ühtegi argumenti apellatsioonikoja järelduse vastu, mille kohaselt ei ole „naiste kingad” ja kaubamärgi
taotluses nimetatud teised kaubad peale „naiste kottide” sarnased. Edasi osutab menetlusse astuja sellele, et kaupade sarnasuse
tuvastamiseks ei piisa viitamisest asjaolule, et tarbija otsib kaubandusvõrgust kotiga sobivaid kingi.
– Tähiste sarnasus
39 Hageja väidab, et tähised peavad sarnanema „olulisel, mitte vähesel” määral. Ta rõhutas kohtuistungil, et nime „Rossi” tavalisus
ei välista selle erinevust kaubamärgiga MISS ROSSI tähistatud kaupadega võrreldes.
40 Ühtlustamisamet ühineb apellatsioonikoja seisukohaga, et tähised sarnanevad vähesel määral.
41 Menetlusse astuja seab apellatsioonikoja järelduse tähiste MISS ROSSI ja SISSI ROSSI sarnasuse kohta kahtluse alla. Ta täpsustab
selles osas, et varasemad kaubamärgid ei erine üksteisest olulisel määral. Kuna hageja ei ole eitanud, et perekonnanimi „Rossi”
on väga levinud, peab tähiste analüüs keskenduma tähiste esimesele sõnale (vastavalt „miss” ja „Sissi”). Menetlusse astuja
arvamusel on esimesed sõnad piisavalt erinevad, et asjaomaste tähiste sarnasust välistada. Ta lisab, et neil on kontseptuaalselt
erinev sisu, millest peaks nende eristamiseks piisama (Esimese Astme Kohtu 14. oktoobri 2003. aasta otsus kohtuasjas T‑292/01:
Phillips-Van Heusen
v.
Siseturu Ühtlustamise Amet – Pash Textilvertrieb und Einzelhandel (BASS), EKL 2003, lk II‑4335, punkt 54, ja 22. juuni 2004.
aasta otsus kohtuasjas T‑185/02: Ruiz-Picasso jt
v.
Siseturu Ühtlustamise Amet – DaimlerChrysler (PICARO), EKL 2004, lk II‑1739, punkt 56).
– Segiajamise tõenäosus
42 Hageja väidab, et asjaomaseid kaubamärke võidakse omavahel seostada, sest kaubamärki SISSI ROSSI kasutatakse eelkõige naiste
kottide tähistamiseks ja hageja tegutseb juba nimetatud kauba tootmissektoris.
43 Ühtlustamisamet arvab, et see argument on asjakohatu.
Esimese Astme Kohtu hinnang
44 Määruse nr 40/94 artikli 8 lõike 1 punkti b kohaselt ei registreerita varasema kaubamärgi omaniku vastuseisu korral taotletavat
kaubamärki, kui identsuse või sarnasuse tõttu varasema kaubamärgiga ning identsuse või sarnasuse tõttu varasema kaubamärgiga
kaitstud kaupade või teenustega on tõenäoline, et territooriumil, kus varasem kaubamärk on kaitstud, võib avalikkus need omavahel
segi ajada.
– Kohtuvaidluse ulatus
45 Esiteks tuleb märkida, et hagiavaldusest, eelkõige selle esimesest nõudest, samuti hageja suulisest avaldusest, tuleneb, et
tema arvamusel on kõik vastulauses viidatud kaubad ja varasemate kaubamärkidega tähistatud „naiste kingad” sarnased.
46 Seetõttu ollakse menetlusse astuja eeskujul sunnitud järeldama, et hagiavalduses sisalduv mõttekäik viitab üksnes „naiste
kottidele” ja „naiste kingadele”. Kuna puuduvad vastuväited apellatsioonikoja järeldusele, mille kohaselt ei ole kaubad, nagu
„nahk, kunstnahk; loomanahad; reisikohvrid ja reisikirstud”, ja „naiste kingad” sarnased, ei saa Esimese Astme Kohus nimetatud
kaupade väidetavat sarnasust analüüsida. Lisaks ei saa üldviide hageja poolt ühtlustamisameti menetluses tehtud märkustele
asendada argumentatsiooni puudumist hagiavalduses (vt eespool punkt 31). Hageja esitas väite, et nimetatud kaupu turustatakse
samu kanaleid pidi ning et nende tootmismaterjal on sama, alles kohtuistungil ning seega hilinenult.
47 Vaidlustatud ei ole apellatsioonikoja järeldust varasemate kaubamärkide kohta, mille kohaselt tuleb määruse nr 40/94 artikli 43
lõike 2 viimase lause ja artikli 43 lõike 3 alusel vaadelda varasemaid kaubamärke üksnes „naiste kingi” tähistavatena.
48 Eeltoodud punktidest järeldub, et peamine nõue tühistada vaidlustatud otsus tervikuna tuleb jätta rahuldamata, ning käsitleda
tuleb üksnes teise võimalusena esitatud nõuet tühistada vaidlustatud otsus osaliselt. Järelikult tuleb hinnata vaid „naiste
kottide”, mis kuuluvad klassi 18 „nahast ja kunstnahast valmistatud tooted, mis ei kuulu teistesse klassidesse” ja mida on
nimetatud ühenduse kaubamärgi taotluses, sarnasust klassi 25 kuuluvate ja varasemate kaubamärkidega tähistatud „naiste kingadega”.
– Sihtrühm
49 Naistele suunatud tavatarbeesemete „naiste kingad” ja „naiste kotid” sihtrühm on peamises osas naissoost tavatarbijad.
50 Prantsusmaal ja Itaalias kaitstud varasemate kaubamärkide asjaomane avalikkus on põhimõtteliselt Prantsuse ja Itaalia tarbijad.
51 Menetlusse astuja märgib, et käesoleva kohtuvaidluse asjaomane territoorium piirdub Prantsusmaaga.
52 Selles küsimuses tuleb märkida, et Esimese Astme Kohus peab arutama küsimust, kas kohtuvaidluse asjaomane territoorium hõlmab
ka Itaaliat, vaid juhul, kui Prantsuse tarbijal tekib võrreldes Itaalia tarbijaga kaupadest erinev mulje. Samas mainib Esimese
Astme Kohus, et ükski kohtuvaidluse pool ei ole kaupadest saadud mulje puhul teinud vahet Prantsuse ja Itaalia avalikkuse
vahel. Seetõttu ei ole vaja nende kaupade sarnasuse hindamisel teha vahet erinevast rahvusest tarbijate vahel. Mis puudutab
aga tähiste sarnasust, siis vajadusel analüüsitakse seda nii Prantsuse kui ka Itaalia tarbijate vaatepunktist.
– Kaupade sarnasus
53 Määruse nr 40/94 artikli 8 lõike 1 punktist b tuleneb, et segiajamise tõenäosus selle sätte tähenduses eeldab tähistatud kaupade
või teenuste identsust või sarnasust. Seega, isegi kui taotletav tähis on identne kaubamärgiga, mille eristusvõime on eriti
tugev, peab tuvastama ka vastandatud kaubamärkidega tähistatud kaupade ja teenuste sarnasuse (vt analoogia alusel Euroopa
Kohtu 29. septembri 1998. aasta otsus kohtuasjas C‑39/97: Canon, EKL 1998, lk I‑5507, punkt 22).
54 Hindamaks asjaomaste kaupade sarnasust, tuleb arvesse võtta kõiki kaupade vahelist suhet iseloomustavaid asjassepuutuvaid
asjaolusid: eelkõige nende olemus, otstarve, kasutusviis ning see, kas need on konkureerivad või täiendavad üksteist (vt nõukogu
21. detsembri 1988. aasta esimese direktiivi 89/104/EMÜ kaubamärke käsitlevate liikmesriikide õigusaktide ühtlustamise kohta
(EÜT 1989, L 40, lk 1) kohaldamisega seoses eespool viidatud kohtuotsus Canon, punkt 23, ja määruse nr 40/94 kohaldamisega
seoses Esimese Astme Kohtu 4. novembri 2003. aasta otsus kohtuasjas T‑85/02: Díaz
v.
Siseturu Ühtlustamise Amet – Granjas Castelló (CASTILLO), EKL 2003, lk II‑4835, punkt 32).
55 Käesolevas asjas tuleb esiteks märkida, et kaupade sarnasuse hindamisel võib arvesse võtta asjaolu, et asjaomaseid kaupu valmistatakse
tihti samast toormaterjalist, s.o nahast või kunstnahast. Arvestades, et lai valik kaupu valmistatakse nahast või kunstnahast,
ei piisa kaupade sarnasuse tuvastamiseks üksnes sellest asjaolust.
56 Mis puudutab asjaomaste kaupade lõpptarbijat, siis tuleb täpsustada, et see asjaolu ei esine asjassepuutuvate aspektide hulgas,
mis on selgesõnaliselt loetletud eespool viidatud kohtuotsuse Canon punktis 23, kus Euroopa Kohus ei maini mitte „lõpptarbijaid”,
vaid kaupade otstarvet (
Verwendungszweck
). Igal juhul on apellatsioonikoda vaidlustatud otsuse punktis 36 õigustatult leidnud, et asjaomane avalikkus ei ole kindlapiiriline
grupp, vaid hõlmab potentsiaalselt kõiki Prantsuse või Itaalia naissoost tarbijaid. Nendes tingimustes ei ole kaupade lõpptarbijate
identsus kaupade sarnasuse hindamisel oluline asjaolu.
57 Kaupade otstarbe osas on apellatsioonikoda õigustatult leidnud, et see on erinev – kingad on jalavarjud ning kotid on mõeldud
esemete kandmiseks. Seega ei asenda kaubad üksteist ning ei ole konkureerivad.
58 Hageja argument, mille kohaselt eelmises punktis kirjeldatud kaupade esmased funktsioonid etendavad võrreldes esteetilise
funktsiooniga naise rõivastuses teisest rolli ning mille järgi naiste kotid ja kingad on luksusesemed, ei veena Esimese Astme
Kohut. Esiteks, kui on tõsi, et hulgal eelkõige rõiva- ja moetööstuse kaupadel on paralleelselt nii esmane kui ka esteetiline
funktsioon, ei vii vaid see asjaolu üksi tarbijat mõttele, et nimetatud kaupu valmistab üks ja seesama ettevõtja või majanduslikult
seotud ettevõtjad. Tegemist on liiga üldise kriteeriumiga, et tuletada sellest kaupade sarnasust. Teiseks ei ole naiste kotid
ja kingad üksnes luksusesemed, mille dekoratiivfunktsioon kaaluks üle esmase funktsiooni, milleks kingade puhul on jalgade
katmine ja kottide puhul esemete kandmine.
59 Hageja väidab lisaks, et „naiste kingad” ja „naiste kotid” on üksteist täiendavad kaubad, ning seega sarnased.
60 Vastavalt ühtlustamisameti eespool punktis 35 mainitud vastulausemenetlust käsitlevate juhendite 2. osa 2. peatüki punktis 2.6.1
üksteist täiendavatele kaupadele antud määratlusele, on tegu omavahel vahetult seotud kaupadega, nii et üks on teise kasutamiseks
möödapääsmatult vajalik või oluline ning tarbijad võivad mõelda, et mõlemaid kaupu valmistab üks ja seesama ettevõtja.
61 Käesolevas asjas ei ole hageja tõendanud, et asjaomased kaubad on üksteist funktsionaalselt täiendavad. Nagu tuleneb eespool
punktis 35 osundatud juhise 2. jao 2. peatüki punktist 2.6.2, võib kaupade üksteise täiendamine olla ühtlustamisameti seisukohast
esteetiline ning seega subjektiivne, mida määratletakse tarbijate harjumuste või eelistuste läbi, mis võivad omakorda olla
mõjutatud tootjate turustrateegiatest või isegi lihtsalt moest.
62 Seetõttu tuleb märkida, et hageja ei ole ühtlustamisameti instantside või Esimese Astme Kohtu menetluse käigus tõendanud,
et see kaupade esteetiline ja subjektiivne üksteise täiendamine on muutunud tõeliseks esteetiliseks „vajaduseks”, nii et tarbijad
leiaksid olevat ebatavalise või isegi šokeeriva, kui keegi kannaks kotti, mis ei sobiks ideaalselt kingadega. Esiteks leiab
Esimese Astme Kohus, et esteetiliselt harmoonilise rõivastuse taotlus iseloomustab kogu moe- ja rõivatööstust üldiselt ning
on seega liiga üldine kriteerium põhjendamaks üksi järeldust, et kõik asjaomased kaubad on üksteist täiendavad ja järelikult
sarnased. Lisaks tuletab Esimese Astme Kohus meelde, et hageja poolt esimest korda alles Esimese Astme Kohtu menetluses esitatud
faktid ja tõendid ei tõstata käesolevas asjas vaidlustatud otsuse õiguspärasuse küsimust, nagu tuleneb ka eespool toodud punktist
19 ja sellele järgnevatest punktidest.
63 Lisaks ei piisa, kui tarbijad peavad ühte kaupa teist kaupa täiendavaks või viimase juurde kuuluvaks, et nad arvaksid neil
kaupadel olevat ühe ja sama majandusliku päritolu. Selleks on vaja lisaks, et tarbijad leiaksid selle olevat harjumuspärase,
et neid kaupu turustatakse ühe ja sama kaubamärgiga tähistatult, mis tavapäraselt tähendab seda, et suur osa nende kaupade
vastavaid tootjaid või turustajaid on ühed ja samad isikud.
64 Apellatsioonikoda ei analüüsinud küsimust, kas üldjuhul valmistavad naiste kingade tootjad ka naiste kotte. Igal juhul ei
ole hageja esitanud ühtlustamisameti instantside menetluses faktilisi asjaolusid või tõendeid, millele toetudes võiks järeldada,
et asjaomase avalikkuse silmis on kottide ja kingade tootjad tavaliselt ühed ja samas isikud. Ta kinnitas vaid, et üldjuhul
võivad neid kaupu turustavad tootjad olla ühed ja samad ettevõtjad. Lisaks leitakse nii vastulausemenetlust käsitlevates juhistes
kui ka mõlemas eespool punktis 37 osundatud vastulausete osakonna otsuses, et tavapäraselt ei turusta käekotte ja kingi samad
tootjad või omavahel seotud tootjad. Sellistes tingimustes ei saa see asjaolu mõjutada apellatsioonikoja poolt segiajamise
tõenäosusele antavat igakülgset hinnangut.
65 Turustuskanalite kohta on apellatsioonikoda asjakohaselt märkinud, et kõnealuseid kaupu müüdi vahel, kuid mitte alati ning
mitte tingimata, samades kauplustes. Ta tunnistas ka, et isegi kui see asjaolu tähendaks kõnealuste kaupade sarnasust, ei
oleks see piisav, et kaotada kaupadevahelisi erinevusi.
66 Hageja ei ole tõendanud, et kõnealuseid kaupu müüakse tavaliselt samades müügipunktides, või et tarbijad eeldavad leida kingakauplustes
kingadele lisaks ka laia valiku naiste kotte ning vastupidi. Ta ei ole ka tõendanud, nagu eeldaksid tarbijad üldjuhul, et
jalatsitootjad turustavad sama kaubamärgi all ka kotte ja vastupidi.
67 Nendes tingimustes on vastuvõetav apellatsioonikoja järeldus, mille kohaselt kaupade erinevused on olulisemad nende sarnasustest.
68 Nagu ilmneb eespool toodud punktidest 55 ja 65, on kaupadel ka mõned ühised jooned, nt müüakse neid mõnikord samades müügipunktides.
Samas ei ole kõnealuste kaupade erinevused sellised, et need välistaksid iseenesest segiajamise tõenäosuse, juhul kui taotletav
tähis ja varasem kaubamärk, mis on eriti tugeva eristusvõimega, on identsed (vt eespool punkt 53).
– Tähiste sarnasus
69 Väljakujunenud kohtupraktikast tuleneb, et asjaomaste tähiste visuaalse, kontseptuaalse ning foneetilise sarnasuse osas peab
segiajamise tõenäosuse igakülgne hindamine rajanema tervikmuljele, võttes eelkõige arvesse märkide eristavaid ja domineerivaid
elemente (vt eespool viidatud kohtuotsus BASS, punkt 47, ja viidatud kohtupraktika). Käesolevas asjas hinnatakse seda Itaalia
ja Prantsuse tarbijate muljele tuginedes (vt eespool punktid 49–52).
70 Visuaalses plaanis on asjaomaste tähiste teine sõna „Rossi” identne. Mõlema tähise esimene sõna (vastavalt „Sissi” ja „miss”)
sisaldab ühte ja sama elementi – kolmetähelist ühendit „iss”. Samas on taotletava tähise viietäheline sõna „Sissi” pikem kui
sõna „miss”, mis koosneb vaid neljast tähest. Visuaalselt on erinev sõnade algus, vastavalt „s” ja „m”, ning lõpp – ühel „i”
ja teisel „s”.
71 Nagu apellatsioonikoda õigustatult märkis, on foneetiliselt mõlemale asjaomasele tähisele omane tugev kahekordne „s” ning
ainukeseks vokaaliks „i”. Samuti märkis ta asjassepuutuvalt, et sõnadel on erinev arv silpe ning et prantsuse keeles on erinevalt
itaalia keelest rõhk viimasel silbil.
72 Kontseptuaalses plaanis märkis apellatsioonikoda põhjendatult, et nii Itaalia kui Prantsuse tarbijad tajuvad sõna „Rossi”
itaalia perekonnanimena. Pooled on ühel nõul ka selles osas, et sõna „Sissi” on tuntud kui naise eesnimi. Lisaks pole kahtlust,
et sihttarbijad mõistavad sõna „miss” kui „preili” ingliskeelset tähistust. Või nagu hageja on põhjendatult märkinud, viitab
nii tähis MISS ROSSI kui ka tähis SISSI ROSSI naissoost isikule, kelle perekonnanimi on „Rossi”. Igal juhul esineb kontseptuaalne
erinevus sõna „miss” (eesti keeles „preili”) ja kindla eesnime „Sissi” vahel.
73 Seega on tähistel teatud sarnasused, kuid ka erinevusi; sarnasuse aste sõltub küsimusest, kas ühisosa – sõna „Rossi” – on
eristav või domineeriv element.
74 Selles osas märgib Esimese Astme Kohus kõigepealt, et sõna „Rossi” esineb tähistes teisel kohal ning kõnealustes tähistes
ei ole seda kuidagi esile tõstetud.
75 Järgnevalt tuleb mainida, et hageja ei ole väitnud, nagu sõna „Rossi” oleks tähise domineeriv element, vaid on apellatsioonikojale
heitnud ette põhjendamatut järeldust, et sõnad „Sissi” ja „miss” on vastavate kaubamärkide tervikmuljes domineerivad elemendid.
76 Samas, isegi kui eeldada, et varasemates kaubamärkides sisalduv sõna „miss” ja taotletavas tähises sisalduv „Sissi” ei ole
tähiste domineerivad elemendid, vaid neil on sõnaga „Rossi” võrdne mõju, on eespool punktides 70–72 väljatoodud erinevused
piisavad, et lükata ümber hageja väide, mille kohaselt peab tähiste sarnasus olema oluline. Sarnasus on keskpärane, kui mitte
nõrk.
– Segiajamise tõenäosus
77 Väljakujunenud kohtupraktika kohaselt on segiajamise tõenäosus see, kui avalikkus võib arvata, et asjaomaseid kaupu või teenuseid
pakub üks ja seesama ettevõtja või teatud juhtudel majanduslikult seotud ettevõtjad. Kaupade kaubandusliku päritolu segiajamise
tõenäosust tuleb hinnata igakülgselt, vastavalt asjaomase avalikkuse muljele asjaomastest tähistest ja kaupadest, ning võttes
arvesse kõiki vastavat juhtumit iseloomustavaid asjaolusid, eelkõige seost tähiste ning nendega kaitstud kaupade või teenuste
sarnasuse vahel (vt Esimese Astme Kohtu 9. juuli 2003. aasta otsus kohtuasjas T‑162/01: Laboratorios RTB
v.
Siseturu Ühtlustamise Amet – Giorgio Beverly Hills (GIORGIO BEVERLY HILLS), EKL 2003, lk II‑2821, punktid 29–33 ja viidatud
kohtupraktika).
78 Sama kohtupraktika kohaselt on segiajamise tõenäosus seda suurem, mida olulisem on varasema kaubamärgi eristusvõime (vt analoogia
alusel eespool viidatud kohtuotsus Canon, punkt 18, ja Euroopa Kohtu 22. juuni 1999. aasta otsus kohtuasjas C‑342/97: Lloyd
Schuhfabrik Meyer, EKL 1999, lk I‑3819, punkt 20).
79 Käesolevas asjas on selge, et varasematel kaubamärkidel ei ole tugevat eristusvõimet. Seega piisab, kui analüüsida, kas tähiste
elementide sarnasused on olulisemad asjaomaste kaupade erinevusest ning kas sihtrühm võib neid seetõttu tõenäoliselt segi
ajada.
80 Võttes arvesse punktis 57 ja sellele järgnevates punktides käsitletud kaupade erinevusi ning punktides 70–72 viidatud tähiste
eristavaid elemente, leiab Esimese Astme Kohus selles osas, et tarbija ei aja kõnealuseid kaubamärke segi.
81 Hageja leiab, et tõenäoliselt seostab tarbija kõnealuste kaubamärkide all turustatud kaupu ühe ja sama ettevõtja või majanduslikult
seotud ettevõtjatega.
82 Esiteks tuleb mainida, et hageja ei ole selles küsimuses vaidlustanud apellatsioonikoja järeldust, mille kohaselt perekonnanimi
„Rossi” on väga levinud ning on mitte ainult Itaalia, vaid ka Prantsuse tarbijate silmis tüüpiline Itaalia nimi.
83 Rõiva- ja moetööstuse puhul, kus kasutatakse perekonnanimedest koosnevaid tähiseid tihti, võib eeldada, et üldreeglina esineb
üldlevinud nimi tihedamini kui harvaesinev nimi. Seetõttu ei arva tarbija, et kõigi perekonnanime „Rossi” sisaldavate kaubamärkide
omanike vahel eksisteerib majanduslik seos. Seega ei arva tarbija, et ettevõtjad, kes turustavad kaubamärgi SISSI ROSSI all
kotte, on majanduslikult seotud või identsed ettevõtjatega, kes turustavad kaubamärgi MISS ROSSI all kingi.
84 Lõpuks ei ole varasemate kaubamärkide ja taotletava kaubamärgi segiajamise tõenäosuse hindamisel tähtsust asjaolul, et hageja
toodab samuti käekotte. Asjaomaste kaubamärkidega tähistatud kaupu tuleb analüüsida sellisena, nagu need on kaubamärkidega
kaitstud. Varasemad kaubamärgid ei ole registreeritud „nahast ja kunstnahast valmistatud toodetele, mis ei kuulu teistesse
klassidesse”, vaid üksnes „naiste kingadele”. Sellest järeldub, et hageja ei saa tugineda varasematele kaubamärkidele, et
kaitsta oma käekoti tootmisseeriat.
85 Eeltoodud põhjendustest tuleneb, et apellatsioonikoda leidis õigesti, et puudub asjaomaste kaubamärkide segiajamise tõenäosus.
Esimese Astme Kohtul ei ole vaja arutada küsimust, kas asjaomane territoorium piirdub Prantsusmaaga ning kas sihttarbijad
on kaubamärkide suhtes eriti tähelepanelikud. Kuna hageja ainus väide ei ole põhjendatud, tuleb hagi jätta rahuldamata.
Kohtukulud
86 Kodukorra artikli 87 lõike 2 alusel on kohtuvaidluse kaotanud pool kohustatud hüvitama kohtukulud, kui vastaspool on seda
nõudnud. Kuna hageja on kohtuvaidluse kaotanud, tuleb kohtukulud ühtlustamisameti ja menetlusse astuja märkuste kohaselt temalt
välja mõista.
Esitatud põhjendustest lähtudes
ESIMESE ASTME KOHUS (teine koda)
otsustab:
1.
Jätta hagi rahuldamata.
2.
Mõista kohtukulud välja hagejalt.
Pirrung
Meij
Papasavvas
Kuulutatud avalikul kohtuistungil 1. märtsil 2005 Luxembourgis.
Kohtusekretär
Koja esimees
H. Jung
J. Pirrung
*
Kohtumenetluse keel: itaalia. | [
"Ühenduse kaubamärk",
"Vastulausemenetlus",
"Siseriiklik ja rahvusvaheline sõnamärk MISS ROSSI",
"Ühenduse sõnamärgi SISSI ROSSI taotlus",
"Kaupade sarnasus",
"Tähiste sarnasus",
"Määruse nr 40/94 artikli 8 lõike 1 punkt b"
] |
62019CJ0337 | ro | Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 14 februarie 2019, Belgia și Magnetrol International/Comisia (T‑131/16 și T‑263/16, denumită în continuare „hotărârea atacată”,
EU:T:2019:91
), prin care s‑a anulat Decizia (UE) 2016/1699 a Comisiei din 11 ianuarie 2016 privind schema de ajutoare de stat privind scutirea aplicabilă profitului excedentar SA.37667 (2015/C) (ex 2015/NN) pusă în aplicare de Belgia (
JO 2016, L 260, p. 61
, denumită în continuare „decizia în litigiu”).
Prin recursul incident formulat, Regatul Belgiei solicită anularea în parte a hotărârii atacate în măsura în care, prin intermediul acesteia, Tribunalul a respins primul motiv de anulare.
Cadrul juridic
Potrivit articolului 1 litera (d) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 [TFUE] (
JO 2015, L 248, p. 9
):
„În sensul prezentului regulament se aplică următoarele definiții:
[…]
(d)
«schemă de ajutor» înseamnă orice act în baza căruia, fără a fi necesare măsuri suplimentare de punere în aplicare, pot fi acordate alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general și abstract, precum și orice act în baza căruia ajutorul, care nu este legat de un anumit proiect, poate fi acordat uneia sau mai multor întreprinderi pentru o perioadă de timp nedeterminată și/sau într‑un cuantum nedeterminat.”
Articolul 1 litera (e) din acest regulament definește un „ajutor individual” drept „orice ajutor de stat care nu este acordat în baza unei scheme de ajutor de stat sau este acordat în baza unei scheme, dar trebuie notificat în mod individual”.
Istoricul cauzei și decizia în litigiu
Faptele aflate la originea litigiului au fost expuse de Tribunal la punctele 1-28 din hotărârea atacată. În vederea prezentei proceduri, acestea pot fi rezumate după cum urmează.
Dreptul belgian
CIR 92
În Belgia, normele privind impozitarea veniturilor sunt cuprinse în Code des impôts sur les revenus 1992 (Codul privind impozitul pe venit din 1992, denumit în continuare „CIR 92”). Potrivit articolului 1 alineatul 1 din CIR 92, se stabilește, cu titlu de impozit pe venit, printre altele un impozit pe venitul global al societăților rezidente, denumit „impozit pe profit”.
În ceea ce privește în mod specific baza de impozitare pentru impozitul pe profit, articolul 185 din CIR 92 prevede că societățile sunt supuse impozitului în ceea ce privește valoarea totală a profitului lor, inclusiv dividendele distribuite.
Legea din 24 decembrie 2002
Articolul 20 din loi du 24 décembre 2002, modifiant le régime des sociétés en matière d’impôts sur les revenus et instituant un système de décision anticipée en matière fiscale (Legea din 24 decembrie 2002 de modificare a regimului societăților cu privire la impozitul pe venit și de instituire a unui sistem de decizii anticipate în materie de fiscalitate) (
Moniteur belge
din 31 decembrie 2002, p. 58815) (denumită în continuare „Legea din 24 decembrie 2002”), prevede că service public fédéral des Finances (Serviciul Public Federal al Finanțelor, Belgia) (SPF Finances) „se pronunță, în cadrul unei decizii anticipate, cu privire la orice cerere referitoare la aplicarea legilor fiscale”. În plus, noțiunea de „decizie anticipată” este definită ca fiind actul juridic prin care SPF Finances stabilește, în conformitate cu dispozițiile în vigoare, modul în care legea va fi aplicată unei situații sau unei operațiuni specifice, care nu a produs încă efecte pe plan fiscal. Pe de altă parte, se precizează că decizia anticipată nu poate conduce la o scutire sau la o reducere a impozitului.
Articolul 22 din Legea din 24 decembrie 2002 prevede că o decizie anticipată nu poate fi acordată, printre altele, în cazul în care cererea se referă la situații sau la operațiuni identice cu cele care au produs deja efecte pe plan fiscal în ceea ce privește solicitantul.
În plus, articolul 23 din Legea din 24 decembrie 2002 prevede că, exceptând cazurile în care obiectul cererii justifică acest lucru, decizia anticipată se adoptă pentru un termen care nu poate depăși cinci ani.
Legea din 21 iunie 2004
Prin loi du 21 juin 2004, modifiant le Code des impôts sur les revenus 1992 et la loi du 24 décembre 2002 modifiant le régime des sociétés en matière d’impôts sur les revenus et instituant un système de décision anticipée en matière fiscale (Legea din 21 iunie 2004 de modificare a Codului privind impozitul pe venit 1992 și a Legii din 24 decembrie 2002 de modificare a regimului societăților cu privire la impozitul pe venit și de instituire a unui sistem de decizii anticipate în materie de fiscalitate (
Moniteur belge
din 9 iulie 2004) (denumită în continuare „Legea din 21 iunie 2004”), Regatul Belgiei a introdus noi dispoziții fiscale privind tranzacțiile transfrontaliere ale unor entități afiliate din cadrul unui grup multinațional, prevăzând printre altele o corecție a profiturilor supuse impozitului, denumită „ajustare corelativă”.
–
Expunerea de motive
Potrivit expunerii de motive care figurează în proiectul de lege prezentat Camerei Deputaților (Belgia) de guvernul belgian, pe de o parte, această lege urmărește să adapteze CIR 92 pentru a relua în aceasta în mod explicit principiul deplinei concurențe, general acceptat la nivel internațional. Pe de altă parte, ea urmărește să modifice Legea din 24 decembrie 2002 pentru a acorda Serviciului Decizii Anticipate în Materie Fiscală (SDA) competența de a adopta aceste decizii. Principiul deplinei concurențe este introdus în legislația fiscală belgiană prin adăugarea unui alineat 2 la articolul 185 din CIR 92, care este întemeiat pe textul articolului 9 din convenția model a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) cu privire la impozitul pe venit și pe avere. Obiectivul articolului 185 alineatul 2 din CIR 92 este de a garanta că baza de impozitare a societăților supuse impozitului în Belgia poate fi adaptată prin corecții asupra profiturilor care rezultă din tranzacții transfrontaliere intragrup, în cazul în care prețurile de transfer aplicate nu reflectă mecanismele pieței și principiul deplinei concurențe. În plus, noțiunea de „ajustare corespunzătoare” introdusă de articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92 este justificată pentru evitarea sau eliminarea dublei impuneri. Pe de altă parte, se arată că această ajustare trebuie să se efectueze de la caz la caz pe baza elementelor disponibile care sunt furnizate în special de contribuabil și că este necesar să se efectueze o ajustare corelativă numai în cazul în care autoritățile fiscale belgiene apreciază că ajustarea primară realizată într‑un alt stat este justificată în ceea ce privește principiul și cuantumul acesteia.
–
Articolul 185 alineatul 2 din CIR 92
Articolul 185 alineatul 2 din CIR 92 prevede următoarele:
„[…] [P]entru două societăți care fac parte dintr‑un grup multinațional de societăți afiliate și în ceea ce privește relațiile lor transfrontaliere reciproce:
a)
în cazul în care cele două societăți, în relațiile lor comerciale sau financiare, sunt legate prin condiții convenite sau impuse care diferă de cele care ar fi convenite între societăți independente, profiturile care, în lipsa acestor condiții, ar fi fost realizate de una dintre societăți, dar nu au putut fi realizate din cauza acestor condiții, pot fi incluse în profiturile societății respective;
b)
în cazul în care în profiturile unei societăți sunt incluse profituri care sunt de asemenea incluse în profiturile unei alte societăți, iar profiturile astfel incluse reprezintă profituri care ar fi fost obținute de societatea menționată dacă condițiile convenite între cele două societăți ar fi fost cele care ar fi fost convenite între societăți independente, profiturile primei societăți se ajustează în mod corespunzător.”
Circulara administrativă din 4 iulie 2006
La circulaire du 4 juillet 2006 sur l’application du principe de pleine concurrence (Circulara din 4 iulie 2006 privind aplicarea principiului deplinei concurențe) (denumită în continuare „Circulara administrativă din 4 iulie 2006”) a fost trimisă funcționarilor din administrația fiscală generală (Belgia), în numele ministrului finanțelor, pentru a comenta printre altele introducerea unui alineat 2 în cuprinsul articolului 185 din CIR 92 și adaptarea corespunzătoare a acestui cod. Circulara administrativă din 4 iulie 2006 subliniază că aceste modificări, în vigoare de la 19 iulie 2004, urmăresc să transpună în dreptul fiscal belgian principiul deplinei concurențe și constituie temeiul juridic care permite, având în vedere acest principiu, ajustarea profitului impozabil care rezultă din relațiile transfrontaliere intragrup între societăți afiliate care fac parte dintr‑un grup multinațional.
Astfel, pe de o parte, Circulara administrativă din 4 iulie 2006 precizează că ajustarea pozitivă prevăzută la articolul 185 alineatul 2 litera a) din CIR 92 permite o majorare a profiturilor societății rezidente care face parte dintr‑un grup multinațional pentru a include profituri pe care societatea rezidentă ar fi trebuit să le realizeze cu ocazia unei anumite tranzacții într‑un context de deplină concurență.
Pe de altă parte, Circulara administrativă din 4 iulie 2006 arată că ajustarea corelativă negativă prevăzută la articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92 are drept scop evitarea sau eliminarea dublei impuneri. Se precizează că niciun criteriu nu poate fi stabilit în acest scop, în măsura în care această ajustare trebuie efectuată de la caz la caz, pe baza elementelor disponibile care sunt furnizate în special de contribuabil. În plus, se semnalează că este necesară efectuarea unei ajustări corelative numai în cazul în care autoritățile fiscale belgiene sau SDA apreciază că ajustarea este justificată în ceea ce privește principiul și cuantumul acesteia. Pe de altă parte, se precizează că articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92 nu se aplică dacă profitul realizat în statul partener este majorat astfel încât este mai mare decât cel care ar fi fost obținut în cazul aplicării principiului deplinei concurențe.
Răspunsurile ministrului finanțelor la întrebările parlamentare referitoare la aplicarea articolului 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92
La 13 aprilie 2005, ministrul finanțelor a confirmat, ca răspuns la întrebările parlamentare referitoare la regimul fiscal al profitului excedentar, în primul rând, că articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92 viza situația în care o decizie anticipată era emisă în aplicarea unei metode care permite obținerea unui profit conform cu principiul deplinei concurențe. În continuare, acesta a confirmat că profiturile cuprinse în rapoartele financiare belgiene ale unui grup internațional care operează în Belgia, care erau superioare profiturilor realizate conform principiului deplinei concurențe, nu trebuie luate în considerare pentru stabilirea profitului fiscal în Belgia. În sfârșit, acesta a validat poziția potrivit căreia sarcina de a stabili care societăți străine ar trebui să încorporeze aceste profituri suplimentare în profiturile lor nu revenea autorităților fiscale belgiene.
La 11 aprilie 2007, ca răspuns la o nouă serie de întrebări parlamentare referitoare la aplicarea articolului 185 alineatul 2 literele a) și b) din CIR 92, ministrul finanțelor a declarat că în acel stadiu fuseseră primite numai cereri de ajustare negativă. În plus, el a precizat că, pentru determinarea metodei de stabilire a profitului realizat conform principiului deplinei concurențe de entitatea belgiană, în cadrul deciziilor anticipate se ținea seama de funcțiile care urmau să fie exercitate, de riscurile care urmau să fie suportate și de activele care urmau să fie afectate unor activități care nu avuseseră încă un impact fiscal în Belgia. Astfel, profitul demonstrat în Belgia, prin intermediul rapoartelor financiare belgiene ale grupului multinațional, care ar depăși profitul realizat conform principiului deplinei concurențe nu ar trebui inclus în profitul fiscal impozabil în Belgia. În sfârșit, ministrul finanțelor a arătat că, în măsura în care nu intra în atribuțiile fiscului belgian să determine căror societăți străine trebuia să li se atribuie profitul suplimentar, nu era posibil schimbul de informații cu administrațiile fiscale străine în această privință.
În sfârșit, la 6 ianuarie 2015, ministrul finanțelor a confirmat că principiul care stă la baza deciziilor anticipate era de a impozita profitul care corespundea unui profit realizat conform principiului deplinei concurențe de întreprinderea în cauză și a validat răspunsurile date de predecesorul său, la 11 aprilie 2007, cu privire la faptul că fiscul belgian nu trebuia să decidă cărei societăți străine trebuia să i se atribuie profitul excedentar neimpozitat în Belgia.
Decizia în litigiu
Prin decizia în litigiu, Comisia a constatat că scutirile acordate de Regatul Belgiei prin decizii anticipate, întemeiate pe articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92, constituiau o schemă de ajutor, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care era incompatibilă cu piața internă și care fusese pusă în aplicare cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE. Comisia a dispus recuperarea ajutoarelor astfel acordate de la beneficiari, a căror listă definitivă trebuia stabilită ulterior de Regatul Belgiei.
În primul rând, în ceea ce privește aprecierea măsurii de ajutor [considerentele (94)-(110) ale deciziei în litigiu], Comisia a considerat că măsura în cauză constituia o schemă de ajutor întemeiată pe articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92, astfel cum a fost aplicat de autoritățile fiscale belgiene. Această aplicare ar fi explicată în expunerea de motive a Legii din 21 iunie 2004, în Circulara administrativă din 4 iulie 2006 și în răspunsurile ministrului finanțelor la întrebări parlamentare referitoare la aplicarea articolului 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92. Aceste acte constituiau, potrivit Comisiei, baza pe care fuseseră acordate scutirile în discuție. În plus, Comisia a considerat că aceste scutiri fuseseră acordate fără să fi fost necesară adoptarea unor măsuri de punere în aplicare a actelor de bază, deciziile anticipate constituind doar modalități tehnice de punere în aplicare a schemei în cauză. Pe de altă parte, Comisia a arătat că beneficiarii scutirilor în cauză erau definiți „în mod general și abstract” de actele care stăteau la baza schemei. Astfel, acestea vizau entitățile care făceau parte dintr‑un grup multinațional de societăți.
În al doilea rând, în ceea ce privește condițiile de aplicare a articolului 107 alineatul (1) TFUE [considerentele (111)-(117) ale deciziei în litigiu],
primo
, Comisia a arătat că scutirea aplicabilă profitului excedentar ținea de o intervenție a statului, imputabilă acestuia, și conducea la o pierdere de resurse de stat, în măsura în care această scutire determina o reducere a impozitului datorat în Belgia de întreprinderile care beneficiau de schema în cauză.
Secundo
, ea a considerat că această schemă era de natură să afecteze schimburile comerciale între statele membre, în măsura în care de ea beneficiaseră societăți multinaționale care își desfășurau activitatea în mai multe state membre.
Tertio
, Comisia a subliniat că schema menționată scutea întreprinderile beneficiare de o sarcină pe care ar fi trebuit să o suporte în mod normal și că, în consecință, aceeași schemă denatura sau amenința să denatureze concurența prin consolidarea poziției financiare a respectivelor întreprinderi.
Quarto
, Comisia a considerat că schema în cauză conferea un avantaj selectiv entităților belgiene, de aceasta beneficiind astfel doar grupurile multinaționale de întreprinderi din care făceau parte entitățile menționate.
În al treilea rând, Comisia a considerat că măsurile în discuție constituiau ajutoare pentru funcționare și erau, prin urmare, incompatibile cu piața internă. În plus, întrucât nu au fost notificate Comisiei în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE, aceste măsuri ar constitui ajutoare ilegale [considerentele (189)-(194) ale deciziei în litigiu].
În ceea ce privește recuperarea ajutoarelor [considerentele (195)-(211) ale deciziei litigiu], Comisia a arătat că Regatul Belgiei nu poate invoca nici principiul protecției încrederii legitime și nici principiul securității juridice pentru a se sustrage de la obligația sa de a recupera ajutoarele incompatibile acordate în mod ilegal și că sumele care trebuiau recuperate puteau fi calculate, pentru fiecare beneficiar, pe baza diferenței dintre impozitul care ar fi fost datorat, pe baza profitului înregistrat efectiv, și impozitul plătit efectiv în temeiul deciziei anticipate.
Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 22 martie și 25 mai 2016, Regatul Belgiei și Magnetrol International au formulat acțiuni prin care se urmărea anularea deciziei în litigiu.
Tribunalul a decis conexarea cauzelor T‑131/16, Belgia/Comisia, și T‑263/16, Magnetrol International/Comisia, pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și pronunțarea deciziei prin care se finalizează judecata, în conformitate cu articolul 68 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură.
În susținerea acțiunii sale în anulare, Regatul Belgiei a invocat cinci motive. Primul motiv era întemeiat pe încălcarea articolului 2 alineatul (6) TFUE și a articolului 5 alineatele (1) și (2) TUE în măsura în care Comisia ar fi interferat cu competența fiscală a Regatului Belgiei. Al doilea motiv era întemeiat pe o eroare de drept și pe o eroare vădită de apreciere în măsura în care Comisia ar fi calificat în mod eronat măsurile drept schemă de ajutor. Acest motiv era împărțit în două aspecte, prin care se urmărea contestarea, prin cel dintâi, a identificării actelor pe care se întemeiază schema în cauză și, prin al doilea, a considerației referitoare la lipsa unor măsuri suplimentare de punere în aplicare. Al treilea motiv era întemeiat pe încălcarea articolului 107 TFUE în măsura în care Comisia a considerat că sistemul de scutire aplicabilă profitului excedentar constituia o măsură de ajutor de stat. Al patrulea motiv era întemeiat pe eroarea vădită de apreciere săvârșită de Comisie în privința identificării beneficiarilor pretinsului ajutor. Al cincilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, era întemeiat pe încălcarea principiului general al legalității și a articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul 2015/1589 în măsura în care decizia atacată dispune recuperarea de la grupurile multinaționale din care fac parte entitățile belgiene care au obținut o decizie anticipată.
În susținerea acțiunii sale în anulare, Magnetrol International a invocat patru motive. Primul motiv era întemeiat pe o eroare vădită de apreciere, pe un abuz de putere și pe lipsa motivării în măsura în care, în decizia în litigiu, Comisia a constatat existența unei scheme de ajutor. Al doilea motiv era întemeiat pe încălcarea articolului 107 TFUE, precum și a obligației de motivare și pe o eroare vădită de apreciere în măsura în care, în decizia în litigiu, Comisia a calificat schema în cauză drept măsură selectivă. Al treilea motiv era întemeiat pe încălcarea articolului 107 TFUE, precum și a obligației de motivare și pe o eroare vădită de apreciere în măsura în care, în decizia în litigiu, Comisia a considerat că această schemă dădea naștere unui avantaj. Al patrulea motiv, invocat cu titlu subsidiar, este întemeiat pe o încălcare a articolului 107 TFUE, pe o încălcare a principiului protecției încrederii legitime, pe o eroare vădită de apreciere, pe un abuz de putere și pe lipsa motivării în ceea ce privește recuperarea ajutorului dispusă prin decizia în litigiu, identificarea beneficiarilor, precum și suma care trebuie recuperată.
În hotărârea atacată, în primul rând, Tribunalul a examinat motivele invocate de Regatul Belgiei și de Magnetrol International, întemeiate în esență pe nerespectarea de către Comisie a competențelor sale în materia ajutoarelor de stat și pe o ingerință în competențele exclusive ale Regatului Belgiei în materie de fiscalitate directă (primul motiv în cauza T‑131/16 și primul aspect al celui de al treilea motiv în cauza T‑263/16). La punctul 74 din hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat aceste motive ca nefondate.
În al doilea rând, Tribunalul a examinat motivele invocate de Regatul Belgiei și de Magnetrol International, întemeiate în esență pe concluzia eronată a Comisiei referitoare la existența unei scheme de ajutor, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, în special ca urmare a identificării incorecte a actelor pe baza cărora s‑ar întemeia schema în cauză și pe considerația eronată potrivit căreia această schemă nu impune măsuri suplimentare de punere în aplicare (al doilea motiv în cauza T‑131/16 și primul motiv în cauza T‑263/16).
La punctele 86-88 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit mai întâi elementele care definesc noțiunea de „schemă de ajutor”, prevăzută la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589. În continuare, în primul rând, Tribunalul a examinat, la punctele 90-98 din această hotărâre, dacă elementele esențiale ale schemei în cauză reieșeau din actele pe care Comisia le‑a identificat ca fiind baza acestei scheme, pentru a stabili în special dacă ajutoarele individuale erau acordate fără intervenția unor măsuri suplimentare de punere în aplicare. În al doilea rând, la punctele 99-113 din hotărârea menționată, Tribunalul a analizat dacă, la adoptarea deciziilor anticipate care condiționează neimpozitarea profitului excedentar, autoritățile fiscale belgiene dispuneau de o putere de apreciere care le permitea să influențeze cuantumul scutirilor aplicabile profitului excedentar, elementele esențiale ale schemei menționate și condițiile în care era acordată această scutire. În al treilea rând, la punctele 114-119 din aceeași hotărâre, Tribunalul a evaluat dacă actele aflate la baza aceleiași scheme defineau beneficiarii „în mod general și abstract”.
La finalul acestei analize, Tribunalul a constatat, la punctul 120 din hotărârea atacată, că Comisia concluzionase în mod eronat că sistemul de scutire aplicabilă profitului excedentar, astfel cum a fost definit în decizia în litigiu, nu necesita măsuri suplimentare de punere în aplicare și că acest sistem constituia, prin urmare, o „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589. La punctele 121-132 din această hotărâre, Tribunalul a respins, în plus, argumentele Comisiei întemeiate pe existența unei pretinse „linii de conduită sistematice” a autorităților fiscale belgiene pe care ar fi identificat‑o prin intermediul examinării a 22 de decizii anticipate din cele 66 de decizii existente privind scutirea aplicabilă profitului excedentar și a considerat că aceste argumente nu repuneau în discuție concluzia formulată la punctul 120 menționat.
Prin urmare, la punctul 136 din hotărârea atacată, Tribunalul a admis motivele invocate de Regatul Belgiei și de Magnetrol International, întemeiate pe încălcarea articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589. În consecință, fără să fi considerat necesar să examineze celelalte motive invocate împotriva deciziei în litigiu, Tribunalul a anulat această decizie în totalitate.
Procedura în fața Curții și concluziile părților
Prin recursul formulat, Comisia solicită Curții:
–
anularea hotărârii atacate în măsura în care prin aceasta se concluzionează că decizia în litigiu a calificat în mod eronat sistemul de scutire aplicabilă profitului excedentar drept „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589;
–
trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la motivele care nu au fost examinate și
–
soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată aferente procedurii în primă instanță și de recurs.
Regatul Belgiei, precum și Magnetrol International și intervenientele în recurs solicită respingerea recursului și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
Irlanda, intervenientă în primă instanță, nu a dorit să participe la procedura în fața Curții.
Prin Ordonanțele președintelui Curții din 15 octombrie 2019, au fost admise cererile de intervenție în susținerea concluziilor Magnetrol International formulate de Soudal NV, Esko‑Graphics BVBA, Flir Systems Trading Belgium BVBA, Anheuser‑Busch InBev SA/NV, Ampar BVBA, Atlas Copco Airpower NV, Atlas Copco AB, Wabco Europe BVBA și Celio International NV (denumite în continuare, împreună, „intervenientele în recurs”).
Prin recursul incident formulat, Regatul Belgiei solicită Curții:
–
anularea în parte a hotărârii atacate în măsura în care Tribunalul a înlăturat primul motiv de anulare invocat de acest stat membru și pronunțarea cu privire la acest motiv;
–
confirmarea hotărârii atacate în măsura în care anulează decizia în litigiu și
–
obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul recursului incident.
Comisia solicită respingerea recursului incident.
Cu privire la recurs
Cu privire la admisibilitate
Argumentația părților
Regatul Belgiei și Magnetrol International, susținută de intervenientele în recurs, arată în esență că recursul formulat de Comisie este inadmisibil.
În primul rând, Magnetrol International, susținută în această privință de Soudal, de Esko‑Graphics și de Wabco Europe, apreciază că, astfel cum au fost formulate, concluziile acestui recurs urmăresc să solicite anularea hotărârii atacate numai în măsura în care Tribunalul a concluzionat că Comisia calificase în mod eronat sistemul de scutire aplicabilă profitului excedentar drept „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589. Comisia ar fi solicitat astfel o anulare în parte a părții indivizibile a dispozitivului hotărârii atacate, așa încât aceste concluzii ar fi inadmisibile.
În al doilea rând, Regatul Belgiei, Soudal, Esko‑Graphics și Flir Systems Trading Belgium apreciază că, prin recursul menționat, Comisia solicită Curții să efectueze o nouă apreciere a faptelor, fără a invoca totuși elemente care să demonstreze o denaturare a acestor fapte. În plus, argumentația Comisiei s‑ar întemeia pe fapte noi, care ar urmări în special să rescrie decizia în litigiu
a posteriori
.
În al treilea rând, Regatul Belgiei, precum și Soudal și Esko‑Graphics susțin că Comisia nu a indicat cu suficientă precizie în ce constă eroarea săvârșită de Tribunal în interpretarea articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589.
Comisia contestă această argumentație și susține că recursul este admisibil.
Aprecierea Curții
În ceea ce privește, în primul rând, motivul întemeiat pe inadmisibilitatea concluziilor recursului, trebuie amintit că, potrivit articolului 169 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, „[p]e calea recursului se poate cere anularea, în tot sau în parte, a deciziei Tribunalului, astfel cum figurează în dispozitivul acestei decizii”.
Această dispoziție vizează principiul fundamental în materie de recurs potrivit căruia acesta trebuie să fie îndreptat împotriva dispozitivului deciziei Tribunalului și nu se poate limita să vizeze modificarea anumitor motive din această decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2017, British Airways/Comisia,
C‑122/16 P
,
EU:C:2017:861
, punctul
și jurisprudența citată).
În speță, contrar celor susținute în esență de Magnetrol International, concluziile Comisiei în fața Curții, astfel cum sunt reproduse la punctul 34 prima liniuță din prezenta hotărâre, vizează anularea în tot, iar nu în parte, a hotărârii atacate. Astfel, prin admiterea motivelor invocate de Regatul Belgiei și de Magnetrol International, întemeiate pe o calificare eronată a sistemului privind profitul excedentar drept „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, Tribunalul a pronunțat anularea deciziei în litigiu, iar Comisia contestă în recurs tocmai punctul 2 din dispozitivul hotărârii atacate.
În aceste condiții, critica menționată trebuie respinsă.
În al doilea rând, argumentația potrivit căreia recursul urmărește să solicite Curții reexaminarea constatărilor de fapt efectuate de Tribunal nu poate fi admisă.
Astfel, pe de o parte, prin motivul unic de recurs, Comisia ridică probleme de drept, referitoare la interpretarea de către Tribunal a articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, pentru a contesta temeinicia soluției juridice reținute de Tribunal în hotărârea atacată, în special în măsura în care acesta a considerat că sistemul de scutire aplicabilă profitului excedentar nu îndeplinea condițiile pentru a fi calificat drept „schemă de ajutor”, în sensul acestei dispoziții. În consecință, argumentația pe care o dezvoltă în această privință în cadrul celor patru aspecte ale motivului unic menționat este admisibilă.
Pe de altă parte, în cadrul motivului unic menționat, Comisia susține de asemenea că Tribunalul a denaturat mai multe considerente ale deciziei în litigiu, în special întrucât nu ar fi luat în considerare faptul că Comisia a constatat în cuprinsul acesteia că sistemul aplicabil profitului excedentar se întemeia pe o practică administrativă constantă a autorităților fiscale belgiene, constând într‑o aplicare
contra legem
sistematică a articolului 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92.
Or, o astfel de argumentație care privește, în definitiv, interpretarea de către Tribunal a deciziei în litigiu și care, de altfel, se întemeiază pe o denaturare de către acesta a faptelor și a elementelor de probă invocate de Comisie trebuie considerată admisibilă.
În plus, această argumentație vizează și punctele 121-134 din hotărârea atacată prin care Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la aspectul dacă Comisia dovedise, corespunzător cerințelor legale, existența practicii administrative constante vizate la punctul 51 din prezenta hotărâre și care, în opinia sa, permitea să se concluzioneze că sistemul de scutire aplicabilă profitului excedentar constituia o „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589. Or, examinarea unei asemenea chestiuni care privește motivarea deciziei în litigiu, precum și principiile care guvernează probele este admisibilă în stadiul recursului.
În al treilea rând, trebuie de asemenea respinsă critica întemeiată pe lipsa de precizie a recursului.
Astfel, având în vedere cele de mai sus, este suficient să se constate că reiese cu claritate din recurs că Comisia susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat condițiile stabilite la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589 și că a denaturat anumite considerente ale deciziei în litigiu. În această privință, ea identifică în mod precis nu numai aceste considerente, ci și punctele din hotărârea atacată pe care intenționează să le conteste, astfel încât această critică trebuie înlăturată.
Din ceea ce precedă rezultă că recursul este admisibil.
În rest, întrucât Regatul Belgiei și Magnetrol International, susținută de intervenientele în recurs, arată că acest recurs s‑ar întemeia pe fapte noi sau ar urmări să rescrie decizia în litigiu, argumentele menționate sunt examinate, în măsura în care este necesar, în cadrul aprecierii temeiniciei recursului menționat.
Cu privire la fond
Observații introductive
Motivul unic invocat de Comisie privește erori săvârșite de Tribunal în interpretarea articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, care definește o „schemă de ajutor”.
Potrivit acestei dispoziții, o „schemă de ajutor” înseamnă în special orice act pe baza căruia, fără a fi necesare măsuri suplimentare de punere în aplicare, pot fi acordate alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general și abstract în actul menționat.
Astfel, calificarea unei măsuri de stat drept schemă de ajutor presupune îndeplinirea a trei condiții cumulative. În primul rând, anumite ajutoare pot fi acordate individual întreprinderilor pe baza unui act. În al doilea rând, nu este necesară nicio măsură suplimentară de punere în aplicare pentru acordarea acestor ajutoare. În al treilea rând, întreprinderile cărora le pot fi acordate ajutoarele individuale trebuie definite „în mod general și abstract”.
Motivul unic invocat de Comisie cuprinde patru aspecte. În esență, primele trei dintre aceste aspecte vizează cele trei condiții care definesc o „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589. Al patrulea aspect privește nerespectarea de către Tribunal a
ratio legis
a acestei dispoziții.
Cu privire la primul aspect
–
Argumentația părților
Prin intermediul primului aspect al motivului său unic, Comisia susține că Tribunalul a efectuat o interpretare și o aplicare eronate ale primei condiții prevăzute la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589. Această interpretare l‑ar fi determinat să denatureze considerentele (94)-(110) ale deciziei în litigiu concluzionând, la punctele 84, 90-120 și 125 din hotărârea atacată, că Comisia considerase că numai actele normative menționate în considerentul (99) al acestei decizii constituiau baza schemei în cauză.
Potrivit Comisiei, din considerentele (94)-(110) ale deciziei menționate reiese că aceasta a considerat că schema respectivă se întemeia pe practica administrativă constantă a autorităților fiscale belgiene care consta în aplicarea în mod sistematic și
contra legem
a articolului 185 alineatul 2 din CIR 92.
În ceea ce privește termenul „act” utilizat la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, Comisia apreciază, în primul rând, că, în pofida divergențelor existente între diferitele versiuni lingvistice ale acestui regulament, acest termen permite includerea unei practici administrative constante a autorităților unui stat membru. Jurisprudența Curții, rezultată din Hotărârea din 13 aprilie 1994, Germania și Pleuger Worthington/Comisia (
C‑324/90 și C‑342/90
,
EU:C:1994:129
, punctele
și
), ar pleda în favoarea unei asemenea interpretări.
În hotărârea atacată, Tribunalul ar fi reținut o interpretare restrictivă a termenului respectiv care l‑ar fi determinat să examineze sistemul scutirii aplicabile profitului excedentar prin efectuarea unei distincții eronate între, pe de o parte, practica administrativă care constituie acest sistem și, pe de altă parte, dispozițiile normative care stau la baza acestuia. Or, Tribunalul ar fi trebuit să analizeze dacă acest sistem constituia o „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, în măsura în care se întemeia pe practica administrativă constantă a autorităților fiscale belgiene care consta într‑o aplicare
contra legem
sistematică a articolului 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92.
În al doilea rând, ar reieși corespunzător cerințelor legale din considerentele (94)-(110) ale deciziei în litigiu că Comisia a apreciat sistemul scutirii aplicabile profitului excedentar ca fiind întemeiat pe o astfel de practică administrativă constantă. Pentru acest motiv, Comisia ar fi stabilit în mai multe rânduri o distincție între, pe de o parte, deciziile anticipate referitoare la profitul excedentar întemeiate, în conformitate cu această practică administrativă constantă, pe o aplicare
contra legem
sistematică a articolului 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92 și care dau naștere unei scheme de ajutor de stat și, pe de altă parte, deciziile anticipate acordate cu respectarea acestei dispoziții și care nu dau naștere niciunui ajutor de stat.
În al treilea rând, motivele care figurează în considerentele (94)-(110) ale deciziei în litigiu ar trebui evaluate în lumina contextului în care a fost adoptată această decizie, și anume Decizia Comisiei din 3 februarie 2015 în cauza SA.37667 (2015/C) (ex 2015/NN) privind sistemul belgian de decizii fiscale anticipate privind profitul excedentar – articolul 185 alineatul 2 litera (b) din Codul privind impozitul pe venit din 1992 („CIR 92”) – Invitație de a prezenta observații în temeiul articolului [108 alineatul (2) TFUE] (
JO 2015, C 188, p. 24
, denumită în continuare „decizia de deschidere”). Din decizia de deschidere ar reieși în mod clar că Comisia ar fi considerat întotdeauna că sistemul de scutire aplicabilă profitului excedentar se întemeia pe o practică administrativă constantă reprezentată de aplicarea eronată a articolului 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92 și a normelor juridice care reglementează materia în discuție.
Regatul Belgiei susține că primul aspect al motivului unic de recurs este lipsit de temei.
Magnetrol International, susținută de intervenientele în recurs, consideră că, prin intermediul acestui prim aspect, Comisia tinde să modifice
a posteriori
motivarea deciziei în litigiu și efectuează o interpretare eronată a hotărârii atacate.
În subsidiar, aceste părți arată că, pentru a demonstra existența unei „scheme de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, Comisia nu poate invoca o „linie de conduită sistematică” a autorităților unui stat membru decât în cazul în care nu identifică niciun act juridic susceptibil să constituie baza schemei în cauză. O astfel de interpretare ar fi susținută de jurisprudența Curții menționată la punctele 79 și 122 din hotărârea atacată. Or, în speță, considerentele (97)-(99) ale deciziei în litigiu ar identifica asemenea acte juridice ca temei al schemei în cauză. Astfel, Comisia nu s‑ar putea întemeia pe o „linie de conduită sistematică” pentru a concluziona în sensul existenței unei astfel de scheme.
–
Aprecierea Curții
În măsura în care Comisia reproșează Tribunalului că a efectuat o interpretare eronată a primei condiții prevăzute la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, trebuie să se stabilească, în primul rând, dacă, astfel cum arată această instituție a Uniunii, o dispoziție fiscală a unui stat membru trebuie considerată un „act”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, atunci când face obiectul unei aplicări
contra legem
sistematice de către autoritățile fiscale ale acestui stat membru și, în ipoteza unei astfel de aplicări, dacă trebuie să se țină seama de practica administrativă constantă a acestor autorități în cadrul identificării actelor care constituie schema de ajutor care se întemeiază pe această dispoziție fiscală.
În ceea ce privește,
primo
, conținutul termenului „act”, prevăzut la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, este necesar să se arate că, în conformitate cu modul de redactare a acestui articol 1, termenul menționat face trimitere la orice act pe baza căruia, fără a fi necesară adoptarea unor măsuri suplimentare de punere în aplicare, pot fi acordate în mod individual ajutoare unor întreprinderi.
În această privință, trebuie subliniat că interpretarea literală a articolului menționat nu permite să se stabilească dacă termenul „act” poate acoperi o schemă caracterizată, potrivit Comisiei, printr‑o aplicare
contra legem
sistematică a unei dispoziții fiscale a unui stat membru de către autoritățile fiscale ale acestui stat membru în cadrul unei practici administrative constante. Astfel, după cum arată Comisia, diferitele versiuni lingvistice ale articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589 utilizează termeni divergenți, care, după caz, sunt sau nu sunt susceptibili să acopere o astfel de practică administrativă.
Or, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în scopul asigurării unei interpretări și a unei aplicări uniforme a aceluiași text a cărui versiune într‑o limbă a Uniunii diferă de cele redactate în celelalte limbi, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în funcție de contextul și de finalitatea reglementării din care face parte (Hotărârea din 12 septembrie 2019, Comisia/Kolachi Raj Industrial,
C‑709/17 P
,
EU:C:2019:717
, punctul
și jurisprudența citată).
Astfel, în ceea ce privește,
secundo
, contextul în care se înscrie articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, este necesar să se arate că noțiunea de „schemă de ajutor” se distinge de noțiunea de „ajutor individual”, prevăzută la articolul 1 litera (e) din acest regulament.
Spre deosebire de un ajutor individual, care privește o măsură de ajutor de stat care necesită o examinare individuală în raport cu criteriile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE, recurgerea la noțiunea de „schemă de ajutor” permite Comisiei să examineze, în lumina acestei dispoziții, un ansamblu de ajutoare acordate individual unor întreprinderi pe baza unui act comun care constituie, în principiu, temeiul său juridic.
În această privință, Tribunalul a amintit în mod întemeiat la punctul 78 din hotărârea atacată că, în cazul unei scheme de ajutor, Comisia se poate limita să studieze caracteristicile sale pentru a aprecia, în motivarea deciziei în cauză, dacă, din cauza modalităților pe care le prevede schema menționată, aceasta asigură un avantaj considerabil beneficiarilor în raport cu concurenții lor și este de natură să profite în principal unor întreprinderi care participă la schimburile comerciale dintre statele membre. Astfel, într‑o decizie care privește o asemenea schemă, Comisia nu este obligată să efectueze o analiză a ajutorului acordat în fiecare caz individual pe baza unei astfel de scheme. Numai în etapa recuperării ajutoarelor este necesar să se verifice situația individuală a fiecărei întreprinderi în cauză.
Rezultă că termenul „act”, care figurează la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, desemnează actele constitutive ale unei scheme de ajutor de la care este posibil să se identifice caracteristicile esențiale necesare pentru calificarea sa drept măsură de ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
Deși, ca regulă generală, acest termen poate desemna actele care constituie temeiul juridic al schemei de ajutor, nu se poate exclude, astfel cum a arătat de altfel Tribunalul, că poate, în anumite împrejurări, să facă trimitere și la o practică administrativă constantă a autorităților unui stat membru, atunci când această practică evidențiază o „linie de conduită sistematică” ale cărei caracteristici îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589.
În această privință, la punctul 79 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a referit în mod întemeiat la punctele 14 și 15 din Hotărârea din 13 aprilie 1994, Germania și Pleuger Worthington/Comisia (
C‑324/90 și C‑342/90
,
EU:C:1994:129
), pentru a sublinia că Curtea a statuat că, în cadrul examinării unei scheme de ajutor și în lipsa unui temei legal de instituire a unei astfel de scheme de ajutor, Comisia se poate întemeia pe un ansamblu de împrejurări de natură să indice existența în fapt a unei scheme.
Contrar celor afirmate în special de Magnetrol International, susținută în acest sens de intervenientele în recurs, nu reiese nicidecum din această hotărâre a Curții că posibilitatea Comisiei de a evidenția existența în fapt a unei scheme de ajutor este limitată la situația în care nu există nicio dispoziție legală aflată la baza acestei scheme. Dimpotrivă, concluziile desprinse din hotărârea menționată a Curții permit să se concluzioneze că,
a fortiori
, o asemenea posibilitate este oferită atunci când schema de ajutor rezultă, astfel cum susține Comisia în speță, din aplicarea
contra legem
sistematică a unei dispoziții fiscale a unui stat membru de către autoritățile fiscale ale acestui stat membru în cadrul unei practici administrative constante.
Astfel, luarea în considerare a unei asemenea practici administrative, în cadrul stabilirii „actului” care constituie o schemă de ajutor, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, permite să se evidențieze domeniul de aplicare real al acestei dispoziții fiscale care altfel nu ar putea fi reținut numai pe baza actului menționat.
Tertio
, o astfel de interpretare a termenului „act” este confirmată de obiectivul urmărit de Regulamentul 2015/1589, care are ca obiect definirea modalităților controlului referitor la ajutoarele de stat prevăzut la articolul 108 TFUE.
Astfel, efectul util al normelor în materie de ajutoare de stat ar fi redus în mod considerabil dacă termenul „act”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, ar trebui să se limiteze la a desemna actele formale care constituie o schemă de ajutor.
Pe de o parte, este necesar să se arate că întinderea și modalitățile acestui control ar depinde, într‑o asemenea ipoteză, în mod necesar de forma pe care statele membre o conferă măsurilor de ajutor de stat. Pe de altă parte, astfel cum arată Comisia, unele dintre aceste măsuri de ajutor care se întemeiază pe o aplicare
contra legem
a unei dispoziții de drept național ar fi excluse în mod necesar din noțiunea de „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, chiar dacă un ansamblu de circumstanțe ar permite să se identifice existența, în fapt, a unei astfel de scheme.
Prin urmare, Comisia poate concluziona în sensul existenței unei scheme de ajutor atunci când reușește să demonstreze corespunzător cerințelor legale că aceasta se întemeiază pe aplicarea unei dispoziții a unui stat membru, potrivit unei „linii de conduită sistematice” a autorităților acestui stat membru, și că respectivele caracteristici ale liniei de conduită menționate îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589.
În al doilea rând, este necesar să se stabilească dacă, astfel cum susține Comisia, Tribunalul a aplicat în mod eronat termenul „act”, prevăzut la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, și a denaturat decizia în litigiu apreciind că numai actele enumerate în considerentul (99) al deciziei în litigiu constituiau baza schemei în cauză, astfel cum a fost identificată de Comisie.
În această privință, trebuie arătat că, la punctul 80 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat, într‑o primă etapă, actele enumerate în considerentele (97)-(99) ale deciziei în litigiu. Astfel, acesta a arătat că actele care figurează în considerentul (99) al acestei decizii, și anume atât articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92, cât și expunerea de motive a Legii din 21 iunie 2004, Circulara administrativă din 4 iulie 2006 și răspunsurile ministrului finanțelor la întrebările parlamentare referitoare la aplicarea acestei dispoziții de către autoritățile fiscale belgiene, constituiau actele pe baza cărora este acordată scutirea aplicabilă profitului excedentar în cauză.
La punctele 81 și 82 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că raționamentul Comisiei era caracterizat de o anumită ambivalență, în măsura în care aceasta ar fi recunoscut totuși că nici articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92, nici, de altfel, vreo altă dispoziție din CIR 92 nu prevedea această scutire aplicabilă profitului excedentar.
Tribunalul a apreciat totuși, la punctul 83 din hotărârea atacată, că, în urma unei analize globale a deciziei în litigiu, trebuia să se considere că baza schemei în cauză era constituită de articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92, astfel cum a fost aplicat de autoritățile fiscale belgiene, și că o astfel de aplicare putea fi dedusă din actele vizate la punctul 88 din prezenta hotărâre. La punctele 84-88 din hotărârea atacată, Tribunalul a dedus în esență că examinarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589 trebuia, în consecință, să fie efectuată în lumina conținutului acestor acte.
Astfel, într‑o a doua etapă, la punctele 90-98 din hotărârea atacată, Tribunalul a analizat în special dacă elementele esențiale ale schemei în cauză, pe care Comisia le‑a identificat în considerentul (102) al deciziei în litigiu, reieșeau din actele enumerate în considerentele (97)-(99) ale deciziei menționate.
În această privință, la punctul 92 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat de la bun început că, ținând seama de analiza care figurează în considerentele (101) și (139) ale deciziei în litigiu, elementele esențiale respective nu reieșeau din aceste acte, ci mai degrabă din eșantionul de decizii anticipate analizat de Comisie. Recunoscând totodată că unele dintre elementele esențiale menționate decurgeau efectiv din actele respective, el a considerat totuși la punctul 93 din hotărârea amintită că nu aceasta era situația tuturor acelorași elemente esențiale și în special a metodei de calcul în două etape a profitului excedentar supus scutirii în litigiu, precum și a condiției legate de crearea de locuri de muncă, de centralizarea sau de creșterea activităților în Belgia.
Acest raționament este afectat de erori de drept.
Astfel, după cum se arată la punctul 90 din prezenta hotărâre, deși Tribunalul a constatat că temeiul juridic al schemei în cauză rezulta nu numai din articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92, ci și din aplicarea dispoziției respective de către autoritățile fiscale belgiene, totuși acesta nu a dedus toate consecințele constatării menționate. În special, acesta nu a ținut seama de considerentele deciziei în litigiu din care reieșea în mod clar că Comisia a dedus această aplicare nu numai din actele vizate în considerentul (99) al acestei decizii, ci și dintr‑o linie de conduită sistematică a acestor autorități pe care a constatat‑o pornind de la analiza unui eșantion de decizii anticipate pe care l‑a examinat.
Astfel, în cadrul interpretării globale a deciziei în litigiu efectuate la punctul 83 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi trebuit să țină seama de considerațiile formulate în considerentele (100)-(108) și (110) ale acestei decizii din care reiese în esență că Comisia a apreciat că una dintre caracteristicile esențiale ale schemei în cauză era aceea că autoritățile menționate au emis în mod sistematic decizii de acordare a scutirii aplicabile profitului excedentar potrivit condițiilor enumerate în considerentul (102) al deciziei menționate.
În acest context, astfel cum reiese în special din cuprinsul punctului 98 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a întemeiat, în schimb, pe premisa eronată că împrejurarea că unele dintre elementele esențiale ale schemei în cauză nu reieșeau din actele care figurează în considerentul (99) al deciziei în litigiu, ci chiar din deciziile anticipate, implica faptul că aceste acte trebuiau în mod necesar să facă obiectul unor măsuri suplimentare de punere în aplicare.
În consecință, prin limitarea analizei condițiilor prevăzute la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589 exclusiv la actele menționate în considerentul (99) al deciziei în litigiu, Tribunalul a aplicat în mod eronat termenul „act” care figurează la acest articol 1.
Eroarea respectivă l‑a determinat, pe de o parte, să excludă, în principiu, ca o „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 menționat, să poată, astfel cum s‑a arătat la punctele 80 și 86 din prezenta hotărâre, să se întemeieze pe un ansamblu de împrejurări de natură să indice existența sa în fapt și, pe de altă parte, să efectueze o interpretare eronată a acestei decizii în ceea ce privește examinarea primei condiții dintre cele menționate.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se concluzioneze că primul aspect al motivului unic de recurs este fondat.
Cu privire la al doilea aspect
–
Argumentația părților
Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului unic invocat, Comisia susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat a doua condiție prevăzută la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589 și a denaturat considerentele (100)-(108) ale deciziei în litigiu prin faptul că a concluzionat, la punctele 94, 96, 98, 103-113, 119, 120 și 129-133 din hotărârea atacată, că acordarea scutirii aplicabile profitului excedentar necesita adoptarea unor măsuri suplimentare de punere în aplicare.
Tribunalul s‑ar fi limitat să reitereze afirmația potrivit căreia, dacă elementele esențiale ale schemei în cauză enumerate în considerentul (102) al deciziei în litigiu nu ar fi enunțate în actele normative menționate în considerentul (99) al deciziei amintite, acestea ar trebui în mod necesar să facă obiectul unor măsuri suplimentare de punere în aplicare. Potrivit Comisiei, Tribunalul nu ar fi examinat dacă, în ceea ce privește scutirea aplicabilă profitului excedentar, autoritățile fiscale belgiene erau efectiv în măsură să influențeze cuantumul scutirii aplicabile profitului excedentar, elementele esențiale ale schemei în cauză și condițiile de acordare a acestei scutiri în cazuri individuale. În plus, Tribunalul ar fi confundat marja de apreciere de care dispuneau aceste autorități pentru a verifica respectarea condițiilor de acordare a scutirii aplicabile profitului excedentar și capacitatea autorităților menționate de a influența cuantumul acestei scutiri, elementele esențiale ale schemei în cauză și condițiile de acordare a scutirii menționate în cazuri individuale. Dacă Tribunalul ar fi interpretat și ar fi aplicat corect noțiunea de „măsuri suplimentare de punere în aplicare”, ar fi trebuit să concluzioneze că aceleași autorități nu erau în măsură să influențeze astfel de elemente.
Regatul Belgiei apreciază că raționamentul Tribunalului, referitor la cea de a doua condiție prevăzută la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, nu conține nicio eroare de drept.
Magnetrol International, susținută de intervenientele în recurs, arată în esență că, pentru a concluziona în sensul existenței unei scheme de ajutor, Comisia ar fi trebuit să demonstreze în decizia în litigiu, în primul rând, că actele enumerate în considerentele (97)-(99) ale acestei decizii impuneau metode de calcul pe care autoritățile fiscale belgiene trebuiau să le aplice și, în al doilea rând, că cuantumul scutirii aplicabile profitului excedentar în fiecare caz în parte putea fi stabilit prin intermediul acestor metode. În al treilea rând, în ceea ce privește condițiile de acordare a ajutorului, Comisia ar fi trebuit să demonstreze, pe de o parte, că aceste acte stabileau condițiile în care autoritățile fiscale belgiene puteau accepta cererile de ajutor individuale și, pe de altă parte, că era posibil să se decidă pe baza acestor condiții dacă tranzacția propusă de solicitantul deciziei anticipate îndeplinea condiția privind „situația nouă”.
–
Aprecierea Curții
Al doilea aspect al motivului unic de recurs privește a doua condiție care permite definirea unei „scheme de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, și anume cea privind lipsa unor „măsuri suplimentare de punere în aplicare” necesare acordării ajutoarelor individuale pe baza actului care constituie o asemenea schemă.
Astfel cum Tribunalul a arătat în mod întemeiat la punctul 99 din hotărârea atacată, referindu‑se în această privință la considerentul (100) al deciziei în litigiu, existența unor măsuri suplimentare de punere în aplicare implică exercitarea unei puteri de apreciere de către autoritatea fiscală care adoptă măsurile în cauză, care să îi permită să influențeze cuantumul ajutorului, caracteristicile acestuia sau condițiile în care este acordat ajutorul menționat. În schimb, simpla aplicare tehnică a actelor care prevăd acordarea ajutoarelor în cauză nu constituie o „măsură suplimentară de punere în aplicare”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589.
Rezultă că problema dacă sunt necesare „măsuri suplimentare de punere în aplicare” pentru acordarea de ajutoare individuale în temeiul unei scheme de ajutor este intrinsec legată de cea a stabilirii „actului”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, pe care se întemeiază această schemă. Astfel, în raport cu această dispoziție trebuie să se stabilească dacă acordarea de ajutoare individuale este condiționată de adoptarea unor asemenea măsuri sau dacă, dimpotrivă, această acordare se poate face numai pe baza actului menționat.
După cum a arătat doamna avocată generală la punctul 100 din concluzii, eroarea de drept identificată la punctele 97 și 98 din prezenta hotărâre a afectat în mod necesar aprecierea efectuată de Tribunal cu privire la aspectul dacă scutirea aplicabilă profitului excedentar era, în speță, acordată fără a fi necesară adoptarea unor măsuri suplimentare de punere în aplicare.
Astfel, pe de o parte, după cum se constată la punctul 96 din prezenta hotărâre, Tribunalul s‑a întemeiat pe premisa eronată că împrejurarea că unele dintre elementele esențiale ale schemei în cauză nu reieșeau din actele care figurează în considerentul (99) al deciziei în litigiu, ci fuseseră deduse din înseși deciziile anticipate, implica faptul că aceste acte trebuiau în mod necesar să facă obiectul adoptării unor măsuri suplimentare de punere în aplicare.
Pe de altă parte, în cadrul examinării, efectuată la punctele 103-113 din hotărârea atacată, a aspectului dacă, la momentul adoptării deciziilor anticipate în temeiul scutirii aplicabile profitului excedentar, autoritățile fiscale belgiene dispuneau de o putere de apreciere care le permitea să influențeze cuantumul acestei scutiri, elementele esențiale ale schemei în cauză și condițiile în care era acordată scutirea menționată, Tribunalul s‑a limitat să se refere la actele enumerate în considerentul (99) al deciziei în litigiu pentru a concluziona în esență că aceste acte se limitau la definirea, în mod general, a poziției autorităților fiscale belgiene cu privire la aceeași scutire.
Tribunalul a dedus de aici că, în lipsa altor elemente care limitează puterea decizională a administrației respective, cu ocazia adoptării acestor decizii anticipate, autoritățile fiscale belgiene au beneficiat în mod necesar de o putere de apreciere, astfel încât nu se putea concluziona că autoritățile respective au efectuat o aplicare tehnică a cadrului normativ, ci acestea au efectuat, dimpotrivă, o examinare „de la caz la caz” a fiecărei cereri.
În cadrul acestei examinări, Tribunalul a omis totuși să țină seama de faptul că, astfel cum se arată la punctul 95 din prezenta hotărâre, una dintre caracteristicile esențiale ale schemei în cauză, după cum a fost identificată de Comisie în decizia în litigiu, consta în faptul că autoritățile fiscale belgiene acordaseră în mod sistematic scutirea aplicabilă profitului excedentar atunci când erau îndeplinite condițiile enumerate în considerentul (102) al acestei decizii.
Or, contrar celor statuate de Tribunal, identificarea unei asemenea practici sistematice putea constitui un element pertinent în cadrul unei aprecieri a tuturor împrejurărilor de natură să identifice existența, în fapt, a unei scheme de ajutor care să permită, dacă este cazul, stabilirea faptului că aceste autorități fiscale nu dispuneau în realitate de nicio putere de apreciere în cadrul aplicării articolului 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92 și că, în consecință, nu era necesară nicio „măsură suplimentară de punere în aplicare”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, în cadrul acordării scutirii aplicabile profitului excedentar în cauză.
Prin urmare, astfel cum arată Comisia, prin faptul că și‑a întemeiat concluzia referitoare la cea de a doua condiție prevăzută la articolul 1 litera (d) din acest regulament pe o premisă eronată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.
Această constatare nu poate fi repusă în discuție de considerațiile formulate la punctele 106 și 107 din hotărârea atacată. Tribunalul s‑a întemeiat la aceste puncte pe constatarea că schema în cauză nu viza toate deciziile anticipate adoptate în temeiul articolului 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92, ci numai pe acelea dintre ele care acordau ajustări negative fără ca administrația să fi verificat dacă profiturile în cauză fuseseră incluse în profiturile unei alte societăți din grup cu sediul în altă circumscripție, în condițiile în care deciziile anticipate care acordau o ajustare negativă corespunzătoare ajustării pozitive a profitului impozabil al unei alte societăți din grup cu sediul în altă circumscripție nu ar face parte din această schemă. Potrivit Tribunalului, în măsura în care, pe baza aceluiași act, autoritățile fiscale belgiene puteau adopta atât decizii care, în opinia Comisiei, confereau ajutoare de stat, cât și decizii care nu confereau asemenea ajutoare, rolul acestor autorități fiscale nu se limita la o aplicare tehnică a schemei în cauză.
Or, astfel cum se constată la punctul 94 din prezenta hotărâre, Comisia a apreciat că aplicarea
contra legem
a articolului 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92 în cadrul unei practici administrative constante a autorităților fiscale belgiene constituia baza schemei în cauză. Această constatare nu poate fi repusă în discuție prin simplul fapt că autoritățile fiscale menționate ar fi aplicat și această dispoziție în situații care intrau efectiv în domeniul său de aplicare.
De asemenea, existența unei faze preliminare în cadrul procedurii de obținere a unei decizii anticipate pe baza scutirii aplicabile profitului excedentar, menționată la punctul 112 din hotărârea atacată, nu poate constitui un indiciu că autoritățile fiscale belgiene beneficiau în mod necesar de o putere de apreciere în cadrul sistemului de scutire aplicabilă profitului excedentar. Astfel, această putere de apreciere trebuie evaluată numai în raport cu deciziile anticipate care au fost acordate pe baza sistemului menționat, astfel încât situațiile care nu au condus la adoptarea unei asemenea decizii sunt lipsite de relevanță în această privință.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se concluzioneze că al doilea aspect al motivului unic de recurs este fondat.
Cu privire la al treilea aspect
–
Argumentația părților
Prin intermediul celui de al treilea aspect al motivului unic invocat, Comisia susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat a treia condiție prevăzută la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589 și a denaturat considerentele (66), (102), (103), (109), (139) și (140) ale deciziei în litigiu concluzionând, la punctele 114-119 din hotărârea atacată, că beneficiarii scutirii aplicabile profitului excedentar nu erau definiți „în mod general și abstract” prin actele care constituie baza acestei scheme. În opinia Comisiei, dacă Tribunalul ar fi ținut seama în mod corespunzător de practica administrativă constantă a autorităților fiscale belgiene aferente acestei scutiri, ar fi ajuns la o concluzie contrară.
Regatul Belgiei și Magnetrol International, susținută de intervenientele în recurs, contestă această argumentație.
–
Aprecierea Curții
Al treilea aspect al motivului unic de recurs privește a treia condiție care definește o „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, și anume cea referitoare la faptul că beneficiarii unei astfel de scheme sunt definiți „în mod general și abstract” în actul care constituie baza schemei menționate.
În această privință, rezultă din raporturile existente între cele trei condiții care permit calificarea unei măsuri drept „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, că problema dacă este îndeplinită cea de a treia dintre aceste condiții este intrinsec legată de primele două condiții menționate, referitoare la existența unui „act” și la lipsa unor „măsuri suplimentare de punere în aplicare”.
Prin urmare, erorile de drept săvârșite de Tribunal, care au fost evidențiate la punctele 97, 98 și 113 din prezenta hotărâre și care privesc primele două dintre aceleași condiții, au viciat aprecierea Tribunalului referitoare la definiția beneficiarilor scutirii aplicabile profitului excedentar.
Astfel, la punctele 115-119 din hotărârea atacată, Tribunalul, recunoscând totodată că articolul 185 alineatul 2 litera b) din CIR 92 vizează o categorie generală și abstractă de entități, s‑a întemeiat în esență pe o analiză a actelor menționate în considerentul (99) al deciziei în litigiu pentru a concluziona că beneficiarii schemei în cauză nu erau definiți „în mod general și abstract” prin aceste acte, așa încât o asemenea definire trebuia să se efectueze în mod necesar prin măsuri suplimentare de punere în aplicare.
În aceste condiții, trebuie să se concluzioneze că al treilea aspect al motivului unic de recurs este fondat.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă și fără a fi necesar să se examineze al patrulea aspect al motivului unic de recurs, este necesar să se concluzioneze că, prin faptul că a statuat, în special la punctul 120 din hotărârea atacată, că Comisia a considerat în mod eronat că sistemul de scutire aplicabilă profitului excedentar, astfel cum a fost definit în decizia în litigiu, nu constituia o „schemă de ajutor”, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, Tribunalul a săvârșit mai multe erori de drept.
Cu privire la motivarea neesențială a hotărârii atacate referitoare la dovada unei „linii de conduită sistematice”
Trebuie arătat că, în cadrul unei motivări neesențiale, care figurează la punctele 121-134 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat dacă Comisia a reușit să demonstreze existența unei „linii de conduită sistematice” a autorităților fiscale belgiene identificate în urma examinării unui eșantion de 22 de decizii anticipate din cele 66 care fuseseră adoptate pe baza scutirii profitului excedentar.
Pentru a stabili dacă erorile de drept identificate la punctul 125 din prezenta hotărâre sunt susceptibile să determine anularea hotărârii atacate, este necesar să se examineze dacă, în cadrul acestei motivări, Tribunalul a respins în mod corect argumentele Comisiei întemeiate pe existența unei astfel de „linii de conduită sistematice”.
–
Argumentația părților
În cadrul argumentației sale referitoare la primele trei aspecte ale motivului unic de recurs, Comisia a formulat argumente specifice prin care se urmărea contestarea raționamentului Tribunalului care figurează la punctele 121-134 din hotărârea atacată, potrivit căruia acesta a statuat că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale existența unei „linii de conduită sistematice” a autorităților fiscale belgiene în acordarea scutirii aplicabile profitului excedentar.
În primul rând, Comisia arată că, contrar celor statuate de Tribunal la punctele 127 și 128 din hotărârea atacată, ea a demonstrat în mod suficient elementele care au determinat‑o să concluzioneze în sensul existenței unei astfel de „linii de conduită sistematice”.
În ceea ce privește, mai întâi, alegerea eșantionului format din cele 22 de decizii anticipate din care Comisia ar fi dedus existența unei practici administrative constante, Comisia admite că această alegere nu reiese din considerentele (94)-(110) ale deciziei în litigiu. Cu toate acestea, Tribunalul ar fi omis să țină seama de considerentul (3) al acestei decizii care menționează cererea de informații a Comisiei adresată Regatului Belgiei cu privire la deciziile anticipate emise în anii 2004, 2007, 2010 și 2013. Aceste decizii nu ar fi altele decât cele 22 de decizii anticipate care constituie eșantionul din care Comisia a dedus existența unei practici administrative constante.
În continuare, în ceea ce privește reprezentativitatea acestui eșantion, Comisia subliniază că, în primul rând, deciziile anticipate ar fi fost selecționate pentru patru dintre cei nouă ani de aplicare a schemei în cauză. În al doilea rând, toți anii aleși ar fi la diferență de trei ani, acoperind începutul, mijlocul și sfârșitul perioadei în care autoritățile fiscale belgiene ar fi emis astfel de decizii anticipate. În al treilea rând, cele 22 de decizii anticipate ar reprezenta o treime din toate deciziile adoptate în această perioadă de nouă ani și, în al patrulea rând, aceste 22 de decizii ar acoperi o treime din ansamblul beneficiarilor schemei în cauză, ceea ce ar însemna în mod necesar că eșantionul era reprezentativ și că nu era necesară nicio explicație specifică în această privință. În orice caz, Regatul Belgiei nu ar fi contestat niciodată concluziile provizorii ale Comisiei în cadrul deciziei de deschidere și nu ar fi prezentat nicio decizie anticipată care să demonstreze că elementele esențiale ale schemei în cauză nu rezultau dintr‑o practică administrativă constantă.
În plus, Comisia apreciază că nu era necesar să descrie deciziile individuale în decizia în litigiu, după ce a concluzionat, în temeiul examinării celor 22 de decizii anticipate, că aceste decizii făceau parte dintr‑o practică administrativă constantă. În schimb, ar reveni Regatului Belgiei și beneficiarilor sarcina de a contesta concluzia sa potrivit căreia scutirea aplicabilă profitului excedentar a fost acordată pe baza unei scheme de ajutor, ceea ce aceștia nu ar fi reușit să facă.
În sfârșit, în ceea ce privește cele șase decizii anticipate descrise în considerentele (62)-(64) și în nota de subsol 80 din decizia în litigiu, considerentul (61) al deciziei în litigiu ar indica faptul că cele trei exemple furnizate în aceste considerente nu ar face decât să ilustreze deciziile anticipate pronunțate în cadrul punerii în aplicare a schemei în cauză de către autoritățile fiscale belgiene.
În al doilea rând, denaturarea considerentelor (94)-(110) ale deciziei în litigiu ar fi determinat Tribunalul să săvârșească o eroare de drept concluzionând, la punctele 127 și 128 din hotărârea atacată, că Comisia nu demonstrase existența unei abordări sistematice.
Regatul Belgiei și Magnetrol International, susținută de intervenientele în recurs, contestă această argumentație.
–
Aprecierea Curții
Comisia reproșează Tribunalului că a constatat în mod eronat că ea nu reușise să demonstreze existența unei „linii de conduită sistematice” care să îndeplinească cerințele prevăzute la articolul 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589.
În această privință, în primul rând, trebuie arătat că Tribunalul a considerat în esență, la punctul 125 din hotărârea atacată, că o astfel de „linie de conduită sistematică” nu putea constitui baza însăși a schemei în cauză, pentru motivul că nu era vorba despre temeiul care a fost reținut în decizia în litigiu, în special în considerentul (99) al acestei decizii.
Or, având în vedere eroarea de drept constatată la punctele 97 și 98 din prezenta hotărâre, acest motiv este de asemenea eronat în drept.
În al doilea rând, Tribunalul a apreciat, la punctul 126 din hotărârea atacată, că, presupunând chiar că elementele esențiale ale schemei în cauză reieșeau dintr‑o „linie de conduită sistematică” identificată pornind de la eșantionul deciziilor anticipate analizat de Comisie, aceasta din urmă nu ar fi reușit să demonstreze existența unei asemenea linii de conduită.
Mai întâi, la punctul 127 din hotărârea atacată, arătând totodată că acest eșantion era constituit din 22 de decizii anticipate din cele 66 de decizii în cauză, Tribunalul a apreciat că Comisia nu precizase în decizia în litigiu alegerea eșantionului menționat și motivele pentru care acesta trebuia considerat reprezentativ.
Astfel cum susține în esență Comisia, în ceea ce privește alegerea eșantionului deciziilor anticipate pe care l‑a analizat, rezultă totuși dintr‑o lectură de ansamblu a considerentelor deciziei în litigiu și în special din coroborarea considerentelor (3) și (59) ale acestei decizii că eșantionul menționat era constituit din deciziile anticipate adoptate în anii 2005 (nefiind adoptată nicio decizie în anul 2004), 2007, 2010 și 2013 pentru a acoperi deciziile adoptate la începutul, la mijlocul și la sfârșitul perioadei schemei în cauză.
În ceea ce privește reprezentativitatea eșantionului menționat, astfel cum a subliniat doamna avocată generală în esență la punctul 86 din concluzii, reiese în mod vădit din alegerea celor 22 de decizii anticipate din totalul celor 66 de decizii adoptate în cadrul schemei în cauză că același eșantion reprezintă o treime din deciziile respective.
În această privință, trebuie să se arate că o asemenea proporție de decizii anticipate, selecționate în mod ponderat dintre toate deciziile adoptate pe baza scutirii aplicabile profitului excedentar pentru perioada examinată, este, prin natura sa, susceptibilă să reprezinte o „linie de conduită sistematică” a autorităților fiscale belgiene. Astfel, tocmai ca urmare a naturii „sistematice” a unei asemenea practici, Comisia putea să prezume în mod rezonabil că, până la proba contrară, elementele identificate în eșantionul de decizii anticipate pe care l‑a examinat s‑ar regăsi în mod necesar în toate deciziile anticipate adoptate pe baza scutirii aplicabile profitului excedentar.
În aceste condiții, Tribunalul nu putea considera în mod întemeiat că Comisia nu precizase în decizia în litigiu alegerea eșantionului și elementele pentru care acesta trebuia considerat reprezentativ.
O asemenea concluzie nu este, de altfel, repusă în discuție de constatarea efectuată la punctul 128 din hotărârea atacată, potrivit căreia Comisia nu a precizat alegerea celor șase decizii anticipate menționate în considerentele (62)-(64) ale deciziei în litigiu. Astfel, după cum reiese din considerentul (61) al acestei decizii și după cum susține Comisia, cele șase decizii menționate au doar o vocație ilustrativă a modului în care a fost acordată scutirea aplicabilă profitului excedentar de autoritățile fiscale belgiene, astfel încât acestea nu pot fi luate în considerare pentru a stabili dacă Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale existența unei „linii de conduită sistematice” în practica decizională a autorităților fiscale belgiene.
În continuare, la punctul 129 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a întemeiat pe considerațiile formulate la punctele 103-112 din hotărârea atacată, referitoare la existența unei puteri de apreciere a autorităților fiscale belgiene și la necesitatea unor măsuri suplimentare de punere în aplicare. Potrivit Tribunalului, aceste considerații permit, în sine, infirmarea existenței „liniei de conduită sistematice” invocate de Comisie.
Or, în măsura în care această concluzie se întemeiază pe premisa eronată că numai actele vizate în considerentul (99) al deciziei în litigiu constituiau baza schemei în cauză, este necesar să se considere că, pentru aceleași motive ca cele expuse la punctele 97, 98 și 113 din prezenta hotărâre, concluzia care figurează la punctul 129 din hotărârea atacată este eronată în drept.
În sfârșit, la punctele 131-133 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, în orice caz, nu toate deciziile anticipate care constituie eșantionul examinat de Comisie priveau situații în care o structură de „antreprenor central” fusese pusă în aplicare de entitatea belgiană în cauză și că metoda de calcul în două etape pentru calculul profitului excedentar identificată de Comisie nu fusese adoptată în mod sistematic.
Cu toate acestea, astfel cum arată Comisia, constatările efectuate de Tribunal la aceste puncte se întemeiază pe o denaturare a considerentului (102) al deciziei în litigiu, în care Comisia a enumerat elementele esențiale ale schemei în cauză pe care le‑a identificat pornind de la analiza eșantionului format din cele 22 de decizii anticipate reprezentativ pentru practica administrativă constantă a autorităților fiscale belgiene.
Astfel, reiese din acest considerent (102) că, contrar constatărilor efectuate de Tribunal la punctul 132 din hotărârea atacată, Comisia nu a considerat că relocalizarea unui „antreprenor central” în Belgia constituia singura condiție care permitea obținerea unei scutiri aplicabile profitului excedentar, ci că o astfel de situație constituia, dimpotrivă, un simplu exemplu de condiție mai generală privind existența unei situații noi care nu a produs încă efecte din punct de vedere fiscal.
În ceea ce privește metoda de calcul în două etape, menționată la punctul 133 din hotărârea atacată, din cuprinsul celei de a treia liniuțe a considerentului (102) al deciziei în litigiu reiese că, contrar constatărilor efectuate de Tribunal, Comisia nu a reținut aplicarea unei astfel de metode ca fiind un element esențial al schemei în cauză, ci, în esență, faptul că cuantumul scutirii aplicabile profitului excedentar corespundea în mod sistematic diferenței dintre profitul înregistrat efectiv de beneficiar și un profit, ipotetic, generat dacă beneficiarul ar fi operat independent de grupul său, iar aceasta indiferent de metoda utilizată pentru a ajunge la constatarea respectivă.
În consecință, trebuie să se observe că punctele 130-133 din hotărârea atacată nu pot întemeia concluzia Tribunalului potrivit căreia Comisia nu dovedise că scutirea aplicabilă profitului excedentar era acordată potrivit unei „linii de conduită sistematice”.
Din ansamblul motivelor care precedă rezultă că concluzia Tribunalului potrivit căreia Comisia nu demonstrase existența unei „linii de conduită sistematice” este eronată în drept.
Prin urmare, fără a fi necesar să se examineze al patrulea aspect al motivului unic de recurs, trebuie să se concluzioneze că motivul menționat este întemeiat.
În aceste condiții, fără a fi necesară examinarea recursului incident, se impune anularea hotărârii atacate.
Cu privire la litigiul în primă instanță
Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea poate, atunci când anulează hotărârea Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată.
În speță, astfel cum a constatat Tribunalul la punctul 57 din hotărârea atacată, în susținerea acțiunilor formulate, Regatul Belgiei și Magnetrol International invocă motive întemeiate în esență:
–
în primul rând, pe ingerința Comisiei în competențele exclusive ale Regatului Belgiei în materie de fiscalitate directă (primul motiv în cauza T‑131/16 și primul aspect al celui de al treilea motiv în cauza T‑263/16);
–
în al doilea rând, pe concluzia eronată referitoare la existența unei scheme de ajutor în speță, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, în special ca urmare a identificării incorecte a actelor pe baza cărora s‑ar întemeia schema în cauză și a considerației eronate potrivit căreia această schemă nu necesită măsuri suplimentare de punere în aplicare (al doilea motiv în cauza T‑131/16 și primul motiv în cauza T‑263/16);
–
în al treilea rând, pe calificarea eronată a deciziilor anticipate privind profitul excedentar drept ajutoare de stat, ținând seama în special de lipsa unui avantaj și de lipsa selectivității (al treilea motiv în cauza T‑131/16 și al doilea și al treilea aspect ale celui de al treilea motiv în cauza T‑263/16);
–
în al patrulea rând, pe încălcarea printre altele a principiilor legalității și protecției încrederii legitime în măsura în care recuperarea pretinselor ajutoare ar fi fost dispusă în mod eronat, inclusiv de la grupurile din care fac parte beneficiarii acestor ajutoare (al patrulea și al cincilea motiv în cauza T‑131/16, precum și al patrulea motiv în cauza T‑263/16).
Având în vedere în special împrejurarea că motivele menționate la prima și la a doua liniuță ale punctului anterior au făcut obiectul unei dezbateri în contradictoriu în fața Tribunalului și că examinarea lor nu necesită adoptarea niciunei măsuri suplimentare de organizare a procedurii sau de cercetare judecătorească a dosarului, Curtea apreciază că acțiunile în cauzele T‑131/16 și T‑263/16 sunt în stare de judecată în ceea ce privește aceste motive și că se impune să fie soluționate în mod definitiv în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros și alții,
C‑119/19 P și C‑126/19 P
,
EU:C:2020:676
, punctul
).
Cu privire la pretinsa ingerință a Comisiei în competențele exclusive ale Regatului Belgiei în materie de fiscalitate directă
Argumentația părților
Regatul Belgiei și Magnetrol International, asemenea Irlandei în observațiile sale în primă instanță, arată în esență că Comisia și‑a depășit competențele atunci când a utilizat dreptul Uniunii în materie de ajutoare de stat pentru a stabili în mod unilateral elemente care țin de competența fiscală exclusivă a unui stat membru. Astfel, determinarea veniturilor impozabile ar rămâne o competență exclusivă a statelor membre, la fel ca modul de a impozita profitul generat de tranzacții transfrontaliere în cadrul grupurilor de întreprinderi, chiar dacă acest lucru conduce la o „«dublă neimpozitare”. Or, poziția Comisiei care constă în a considera că deciziile anticipate privind profitul excedentar constituie ajutoare de stat întrucât aceste decizii se îndepărtează de o aplicare a principiului deplinei concurențe pe care o consideră corectă ar echivala cu o armonizare forțată a normelor referitoare la calcularea veniturilor impozabile, ceea ce nu ține de competența Uniunii.
Comisia arată în esență că, deși statele membre beneficiază de autonomie fiscală în materie de impozitare directă, orice măsură fiscală adoptată de un stat membru trebuie să fie conformă cu normele Uniunii în materie de ajutoare de stat.
Aprecierea Curții
Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, intervențiile statelor membre în domeniile care nu au făcut obiectul unei armonizări în dreptul Uniunii nu sunt excluse din domeniul de aplicare al dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la controlul ajutoarelor de stat (Hotărârea din 16 martie 2021, Comisia/Polonia,
C‑562/19 P
,
EU:C:2021:201
, punctul
, și Hotărârea din 16 martie 2021, Comisia/Ungaria,
C‑596/19 P
,
EU:C:2021:202
, punctul
, precum și jurisprudența citată).
Statele membre trebuie să își exercite competența în materia fiscalității directe cu respectarea dreptului Uniunii și în special a normelor instituite prin Tratatul FUE în materia ajutoarelor de stat. În consecință, acestea trebuie să se abțină, în exercitarea acestei competențe, de la adoptarea unor măsuri susceptibile să constituie ajutoare de stat incompatibile cu piața internă, în sensul articolului 107 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 martie 2021, Comisia/Fútbol Club Barcelona,
C‑362/19 P
,
EU:C:2021:169
, punctul
și jurisprudența citată).
Or, reiese din jurisprudența amintită la punctele anterioare că nu se poate reproșa Comisiei că și‑a depășit competențele atunci când a examinat măsurile care constituie schema în cauză și a verificat dacă aceste măsuri constituiau ajutoare de stat, precum și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă măsurile menționate erau compatibile cu piața internă, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentele Regatului Belgiei întemeiate, pe de o parte, pe lipsa competenței fiscale de a impozita profitul excedentar și, pe de altă parte, pe propria competență de a adopta măsuri prin care se urmărește evitarea dublei impuneri.
Astfel, presupunând că deciziile adoptate de autoritățile fiscale belgiene în cadrul schemei în cauză urmăreau să delimiteze întinderea competenței fiscale a Regatului Belgiei, aceasta nu înseamnă că Comisia nu avea dreptul să examineze conformitatea lor cu reglementarea Uniunii în materie de ajutoare de stat.
Deși, desigur, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, este de competența statelor membre desemnarea bazelor de impozitare și repartizarea sarcinii fiscale în funcție de diferiți factori de producție și de diferitele sectoare economice (Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Comisia și Spania/Government of Gibraltar și Regatul Unit,
C‑106/09 P și C‑107/09 P
,
EU:C:2011:732
, punctul
), reiese din jurisprudența citată la punctul 162 din prezenta hotărâre că, atunci când exercită această competență, statele membre trebuie să se abțină să adopte măsuri susceptibile să constituie ajutoare de stat, al căror control este de competența Comisiei. Aceeași este situația în ceea ce privește adoptarea de către statele membre, în exercitarea competențelor lor în materie fiscală, a măsurilor necesare pentru evitarea situațiilor de dublă impunere.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, primul motiv în cauza T‑131/16 și primul aspect al celui de al treilea motiv în cauza T‑263/16 trebuie înlăturate ca nefondate.
Cu privire la existența unei scheme de ajutor, în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, și celelalte motive de anulare
Din motivele expuse în cadrul analizei primului-celui de al treilea aspect ale motivului unic de recurs al Comisiei reiese că al doilea motiv în cauza T‑131/16 și primul motiv în cauza T‑263/16, care, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 157 a doua liniuță din prezenta hotărâre, sunt în esență întemeiate pe concluzia eronată referitoare la existența unei scheme de ajutor în speță, trebuie respinse ca nefondate.
În schimb, litigiul nu este în stare de judecată în ceea ce privește motivele întemeiate în esență pe calificarea eronată drept ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, a scutirii aplicabile profitului excedentar ținând seama în special de lipsa unui avantaj sau a selectivității (al treilea motiv în cauza T‑131/16 și al doilea și al treilea aspect ale celui de al treilea motiv în cauza T‑263/16), precum și motivele întemeiate în special pe încălcarea principiilor legalității și protecției încrederii legitime, în măsura în care recuperarea pretinselor ajutoare ar fi fost dispusă în mod eronat, inclusiv de la grupurile din care fac parte beneficiarii acestor ajutoare (al patrulea și al cincilea motiv în cauza T‑131/16 și al patrulea motiv în cauza T‑263/16).
Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 136 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că, întrucât motivele invocate de Regatul Belgiei și de Magnetrol International, întemeiate pe încălcarea articolului 1 litera (d) din Regulamentul 2015/1589, au fost admise, nu era necesar să se examineze celelalte motive invocate împotriva deciziei în litigiu. Or, aceste mijloace implică efectuarea unor aprecieri de fapt complexe, pentru care Curtea consideră că nu dispune de toate elementele de fapt necesare.
În consecință, se impune trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la motivele menționate la punctul 169 din prezenta hotărâre.
Cu privire la cheltuielile de judecată
Întrucât cauza este trimisă Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște:
1)
Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 14 februarie 2019, Belgia și Magnetrol International/Comisia (
T‑131/16 și T‑263/16
,
EU:T:2019:91
).
2)
Înlătură primul și al doilea motiv ale acțiunii în cauza T‑131/16, precum și primul motiv și primul aspect al celui de al treilea motiv ale acțiunii în cauza T‑263/16.
3)
Trimite cauza Tribunalului Uniunii Europene spre rejudecare pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la al treilea-al cincilea motiv ale acțiunii în cauza T‑131/16, precum și cu privire la al doilea motiv, la al doilea și al treilea aspect ale celui de al treilea motiv, precum și la al patrulea motiv în cauza T‑263/16.
4)
Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Semnături
(
*1
) Limba de procedură: engleza. | [
"Recurs",
"Ajutoare de stat",
"Schemă de ajutoare pusă în aplicare de Regatul Belgiei",
"Scutire aplicabilă profitului excedentar",
"Decizie fiscală anticipată (tax ruling)",
"Practică administrativă constantă",
"Regulamentul (UE) 2015/1589",
"Articolul 1 litera (d)",
"Noțiunea de «schemă de ajutoare»",
"Noțiunea de «act»",
"Noțiunea de «măsuri suplimentare de punere în aplicare»",
"Definirea beneficiarilor «în mod general și abstract»",
"Recurs incident",
"Admisibilitate",
"Autonomia fiscală a statelor membre"
] |
62009CJ0163 | fr | La demande de décision préjudicielle porte sur l’interprétation des articles 20, premier tiret, et 27, paragraphe 1, sous
e) et f), de la directive 92/83/CEE du Conseil, du 19 octobre 1992, concernant l’harmonisation des structures des droits d’accises
sur l’alcool et les boissons alcooliques (JO L 316, p. 21).
Cette demande a été présentée dans le cadre d’un litige opposant Repertoire Culinaire Ltd (ci-après «Repertoire Culinaire»)
aux Commissioners for Her Majesty’s Revenue and Customs (ci-après les «Commissioners») au sujet du régime fiscal de l’alcool
entrant dans la composition du vin, du porto et du cognac de cuisine.
Le cadre juridique
La réglementation de l’Union
Les troisième, quatrième, dix-huitième à vingtième, vingt-deuxième et vingt-troisième considérants de la directive 92/83 énoncent:
«considérant qu’il convient, pour le bon fonctionnement du marché intérieur, d’établir des définitions communes pour tous
les produits concernés;
considérant qu’il convient de fonder lesdites définitions sur celles figurant dans la nomenclature combinée en vigueur à la
date d’adoption de la présente directive;
[…]
considérant qu’il convient d’autoriser les États membres à rembourser le droit d’accise sur les boissons alcooliques qui sont
devenues impropres à la consommation;
considérant qu’il est nécessaire de définir au niveau communautaire les exonérations qui s’appliquent aux marchandises qui
sont transportées entre États membres;
considérant, cependant, qu’il convient d’autoriser les États membres à appliquer des exonérations en fonction des utilisations
finales sur leur territoire;
[…]
considérant qu’il convient que les États membres disposent de moyens permettant d’éviter la fraude, l’évasion ou les abus
éventuels dans le domaine des exonérations;
considérant qu’il convient d’autoriser les États membres à appliquer les exonérations prévues par la présente directive par
voie de remboursement».
L’article 19, paragraphe 1, de cette directive prévoit:
«Les États membres appliquent une accise à l’alcool éthylique conformément à la présente directive.»
L’article 20 de la même directive dispose:
«Aux fins de la présente directive, on entend par alcool éthylique:
– tous les produits qui ont un titre alcoométrique acquis excédant 1,2 % vol et qui relèvent des codes NC 2207 et 2208, même
lorsque ces produits font partie d’un produit relevant d’un autre chapitre de la nomenclature combinée,
[…]»
L’article 27, paragraphe 1, sous e) et f), de ladite directive est libellé comme suit:
«1. Les États membres exonèrent les produits couverts par la présente directive de l’accise harmonisée dans les conditions qu’ils
fixent en vue d’assurer l’application correcte et directe de ces exonérations et d’éviter toute fraude, évasion ou abus, lorsqu’ils
sont:
[…]
e) utilisés pour la production d’arômes destinés à la préparation de denrées alimentaires et de boissons non alcooliques ayant
un titre alcoométrique n’excédant pas 1,2 % vol;
f) utilisés directement ou en tant que composants de produits semi-finis pour la fabrication d’aliments, fourrés ou non, à condition
que, dans chaque cas, la teneur en alcool n’excède pas 8,5 litres d’alcool pur par 100 kilogrammes de produit entrant dans
la composition de chocolats et 5 litres d’alcool pur par 100 kilogrammes de produit entrant dans la composition d’autres produits.»
Aux termes de l’article 27, paragraphe 6, de la directive 92/83:
«Les États membres peuvent donner effet aux mesures d’exonération mentionnées ci-dessus par un remboursement de l’accise acquittée.»
La réglementation nationale
La section 4 de la loi de finances de 1995 (Finance Act 1995) prévoit un mécanisme de remboursement de l’accise payée pour
un alcool taxable, lorsque celui-ci a été utilisé pour la fabrication d’aliments contenant jusqu’à 5 litres d’alcool pour
100 kilogrammes d’aliments.
Le remboursement a lieu sur demande de certaines catégories de personnes et n’est pas accordé pour des montants inférieurs
à 250 GBP.
Le litige au principal et les questions préjudicielles
Repertoire Culinaire est un grossiste en denrées alimentaires.
Le 10 juillet 2002, un camion-tracteur et sa remorque ont été contrôlés par des agents des Commissioners dans la zone de contrôle
douanier de Coquelles (France).
S’agissant de la cargaison de ce véhicule, le conducteur de celui-ci a produit un document indiquant la présence de onze palettes
de vin de cuisine et désignant Repertoire Culinaire comme en étant le consignataire.
Selon les constatations de l’agent ayant procédé à l’inspection de cette cargaison, celle-ci était composée de 2 800 l de
vin blanc ayant un titre alcoométrique de 11 % par volume, de 2 800 l de vin rouge ayant un titre alcoométrique de 11 % par
volume, de 160 l de porto ayant un titre alcoométrique de 19 % par volume et de 80 l de cognac ayant un titre alcoométrique
de 40 % par volume.
Ces marchandises ont été saisies au motif qu’il n’était pas établi que l’accise avait été perçue sur celles-ci par les autorités
compétentes du Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d’Irlande du Nord.
Des enquêtes menées par le National Discreditation Team (équipe nationale de recherche de preuves) ont conclu à la présence
d’«ingrédients» dans les boissons alcooliques saisies.
À la suite de ces enquêtes, lesdites marchandises ont, le 16 juillet 2002, été confisquées en tant que biens abandonnés.
Informée de cette confiscation par lettre du même jour, Repertoire Culinaire a, le 2 août 2002, demandé la restitution de
ses marchandises.
Par lettre du 28 août 2002, les Commissioners ont rejeté cette demande.
Repertoire Culinaire a présenté un recours administratif contre cette décision de rejet.
Par courrier du 17 octobre 2002, les Commissioners ont informé Repertoire Culinaire que, après réexamen, la décision de ne
pas lui restituer les marchandises en question était maintenue au motif que celles-ci étaient soumises à l’accise au Royaume-Uni.
Le 4 novembre 2002, Repertoire Culinaire a introduit un recours contre la décision du 17 octobre 2002 devant la juridiction
de renvoi.
C’est dans ce contexte que le First-tier Tribunal (Tax Chamber) a décidé de surseoir à statuer et de poser à la Cour les questions
préjudicielles suivantes:
«1) Le vin de cuisine et le porto de cuisine sont-ils soumis, dans l’État membre d’importation, à l’accise en vertu de la directive
[92/83], au motif qu’ils entrent dans la définition d’‘alcool éthylique’ au sens de l’article 20, premier tiret, de [cette]
directive?
2) Le fait de réserver l’exonération du vin de cuisine, du porto de cuisine et du cognac de cuisine à des cas où les boissons
alcoolisées ont été employées comme des ingrédients et de ne faire bénéficier de l’exonération que les personnes ayant utilisé
les boissons alcoolisées comme des ingrédients pour la fabrication d’aliments et/ou les personnes exerçant une activité de
grossiste de tels aliments et/ou ayant produit ces derniers aux fins d’une telle activité et d’imposer en outre les conditions
selon lesquelles la demande doit être introduite dans les quatre mois à compter du versement de l’accise et le montant du
remboursement ne doit pas être inférieur à 250 [GBP] est-il conforme à l’obligation d’un État membre de donner effet à l’exonération
prévue à l’article 27, paragraphe 1, sous f), de la directive 92/83, lu en combinaison avec ledit article 27, paragraphe 6,
et/ou à l’article 28 CE et/ou à l’effet direct de ces obligations et/ou aux principes d’égalité de traitement et de proportionnalité?
3) Le vin de cuisine et le porto de cuisine – dans l’hypothèse où ils sont soumis à l’accise en vertu de l’article 20, premier
tiret, de la directive 92/83 – et/ou le cognac de cuisine, visés dans le présent recours, doivent-ils être considérés comme
exonérés d’accise au stade de la production, au titre de l’article 27, paragraphe 1, sous f), [de la directive 92/83 et, subsidiairement,
au titre du même paragraphe 1, sous e)]?
4) À la lumière des articles 10 [CE] et 28 CE, quel est l’effet sur les obligations des États membres découlant [des articles
20 et 27, paragraphe 1, sous f), de la directive 92/83 ou, subsidiairement, du même paragraphe 1, sous e)], lorsque du vin
de cuisine, du porto de cuisine et du cognac de cuisine ont été exonérés du système d’accise de la directive [92/12/CEE du
Conseil, du 25 février 1992, relative au régime général, à la détention, à la circulation et aux contrôles des produits soumis
à accise (JO L 76, p. 1),] par l’État membre du lieu de production et ont été mis en libre circulation dans l’Union européenne?»
Sur les questions préjudicielles
Sur la première question
Par sa première question, la juridiction de renvoi demande, en substance, si l’article 20, premier tiret, de la directive
92/83 doit être interprété en ce sens que la définition de l’«alcool éthylique» figurant à cette disposition s’applique au
vin de cuisine et au porto de cuisine.
Il y a lieu d’observer que le vin de cuisine et le porto de cuisine, qui relèvent du chapitre 21 de la nomenclature combinée
annexée au règlement (CEE) n° 2658/87 du Conseil, du 23 juillet 1987, relatif à la nomenclature tarifaire et statistique et
au tarif douanier commun (JO L 256, p. 1), dans sa version résultant du règlement (CEE) n° 2587/91 de la Commission, du 26
juillet 1991 (JO L 259, p. 1), en tant que préparations alimentaires, contiennent de l’alcool éthylique, qui, lui, relève
de la position 2208 de cette nomenclature, et que, dès lors que cet alcool a un titre alcoométrique acquis excédant 1,2 %
par volume, il relève du champ d’application de l’article 20, premier tiret, de la directive 92/83 (voir arrêt du 12 juin
2008, Gourmet Classic, C‑458/06, Rec. p. I‑4207, points 35 et 36).
À cet égard, il ne fait pas de doute que le vin de cuisine et le porto de cuisine en cause dans le litige au principal ont
un titre alcoométrique acquis excédant 1,2 % par volume et qu’ils sont préparés à partir de boissons alcooliques soumises
à l’accise harmonisée en vertu de ladite directive, à savoir le vin et le vin de porto.
Par ailleurs, il convient de rappeler que, dans la mesure où l’article 20, premier tiret, de la directive 92/83 s’applique
même lorsque les produits visés à cette disposition font partie d’un produit relevant d’un autre chapitre de la nomenclature
combinée annexée au règlement n° 2658/87, tel que modifié par le règlement n° 2587/91, la circonstance que le vin de cuisine
et le porto de cuisine sont, en tant que tels, considérés comme des préparations alimentaires relevant du chapitre 21 de cette
nomenclature est sans incidence sur l’applicabilité de ladite disposition à l’alcool éthylique contenu dans ceux-ci (voir
arrêt Gourmet Classic, précité, points 36 à 38).
Il en va de même de la circonstance que le vin de cuisine et le porto de cuisine sont impropres à la consommation en tant
que boissons.
En effet, il résulte notamment de l’article 27, paragraphe 1, de la directive 92/83, lu en combinaison avec les dix-huitième
et vingtième considérants de celle-ci, que de telles circonstances n’ont une incidence qu’en ce qui concerne l’exonération
des produits soumis à l’accise harmonisée.
En outre, il convient de relever que, ainsi qu’il ressort de l’intitulé même de la directive 92/83, celle-ci vise à harmoniser
les structures des droits d’accises tant sur les boissons alcooliques que sur l’alcool de manière générale.
Dans ces conditions, il y a lieu de répondre à la première question que l’article 20, premier tiret, de la directive 92/83
doit être interprété en ce sens que la définition de l’«alcool éthylique» figurant à cette disposition s’applique au vin de
cuisine et au porto de cuisine.
Sur la troisième question
Par sa troisième question, la juridiction de renvoi demande, en substance, si le vin de cuisine, le porto de cuisine et le
cognac de cuisine en cause dans le litige au principal doivent, dans l’hypothèse où ils sont soumis à l’accise harmonisée
en vertu de la directive 92/83, être exonérés de cette accise en tant que produits utilisés pour la production d’arômes, au
sens de l’article 27, paragraphe 1, sous e), de cette directive, ou en tant que produits utilisés pour la fabrication d’aliments,
au sens dudit paragraphe 1, sous f).
À cet égard, s’il ne saurait être exclu que le vin de cuisine, le porto de cuisine et le cognac de cuisine puissent être utilisés
pour la production d’arômes destinés à la préparation de denrées alimentaires et de boissons non alcooliques, au sens de l’article
27, paragraphe 1, sous e), de la directive 92/83, telle n’est pas l’utilisation à laquelle sont destinés ces produits dans
l’affaire au principal.
Ainsi, il ressort de la décision de renvoi que le vin de cuisine, le porto de cuisine et le cognac de cuisine en cause dans
l’affaire au principal sont utilisés non pas pour la production d’arômes, mais pour la fabrication d’aliments, sous la forme
d’ingrédients de mets cuisinés.
Par conséquent, à moins qu’ils ne soient utilisés pour la production d’arômes destinés à la préparation de denrées alimentaires
et de boissons non alcooliques, une éventuelle exonération des produits en cause dans le litige au principal relève, en principe,
de l’article 27, paragraphe 1, sous f), de la directive 92/83.
En effet, dans ce contexte, il convient de rappeler que, s’agissant d’une éventuelle exonération de l’accise harmonisée concernant
le vin de cuisine, la Cour a déjà jugé que la disposition pertinente est, en principe, l’article 27, paragraphe 1, sous f),
de la directive 92/83 (arrêt Gourmet Classic, précité, point 39).
Dans ces conditions, il y a lieu de répondre à la troisième question que, dans des circonstances telles que celles en cause
dans le litige au principal, une exonération de l’accise harmonisée du vin de cuisine, du porto de cuisine et du cognac de
cuisine est de nature à relever de l’article 27, paragraphe 1, sous f), de la directive 92/83.
Sur la quatrième question
Par sa quatrième question, la juridiction de renvoi demande, en substance, si la circonstance que des produits tels que le
vin de cuisine, le porto de cuisine et le cognac de cuisine en cause dans le litige au principal ont été considérés comme
n’étant pas soumis à accise ou comme étant exonérés de celle-ci en vertu de la directive 92/83 et mis à la consommation dans
l’État membre où ils ont été produits a un effet sur l’application éventuelle des dispositions de la même directive à ces
produits par un autre État membre, lorsque ceux-ci sont destinés à être commercialisés dans ce dernier État membre.
À cet égard, il convient de relever que, en vertu des premier et quatrième considérants de la directive 92/12, l’établissement
et le fonctionnement du marché intérieur impliquent la libre circulation des marchandises, y compris de celles soumises aux
droits d’accises, ainsi qu’une exigibilité identique de l’accise dans tous les États membres.
Par ailleurs, il y a lieu de rappeler que, selon le troisième considérant de la directive 92/83, il convient, pour le bon
fonctionnement du marché intérieur, d’établir des définitions communes pour tous les produits concernés et que, conformément
au dix-neuvième considérant de la même directive, il est nécessaire de définir au niveau de l’Union les exonérations qui s’appliquent
aux marchandises qui sont transportées entre États membres.
Il en résulte que, pour garantir le bon fonctionnement du marché intérieur et assurer la libre circulation des marchandises,
la détermination des produits soumis à accise et l’application des exonérations doivent, en l’absence de dispositions expresses
contraires, être uniformes au sein de l’Union.
L’application uniforme des dispositions de la directive 92/83 implique que la soumission ou non d’un produit à accise ou l’exonération
d’un produit dans un État membre doit, en principe, être reconnue par les autres États membres.
Une interprétation contraire compromettrait la réalisation de l’objectif poursuivi par ladite directive et serait susceptible
d’entraver la libre circulation des marchandises.
Toutefois, dans ce contexte, un État membre ne saurait être lié par une application erronée des dispositions de la directive
92/83 par un autre État membre ni être privé de la possibilité, reconnue par le vingt-deuxième considérant et l’article 27
de celle-ci, d’adopter des mesures visant à éviter toute fraude, évasion ou abus éventuels dans le domaine des exonérations
ainsi qu’à assurer l’application correcte et directe de ces dernières.
Cela étant, la constatation d’une telle application erronée ou l’adoption de telles mesures doivent reposer sur des éléments
concrets, objectifs et vérifiables (voir, en ce sens, arrêt du 7 décembre 2000, Italie/Commission, C‑482/98, Rec. p. I‑10861,
points 51 et 52).
Dans ces conditions, il y a lieu de répondre à la quatrième question que, dans l’hypothèse où des produits tels que le vin
de cuisine, le porto de cuisine et le cognac de cuisine en cause dans le litige au principal, qui ont été considérés comme
n’étant pas soumis à accise ou comme étant exonérés d’accise en vertu de la directive 92/83 et mis à la consommation dans
l’État membre où ils ont été produits, sont destinés à être commercialisés dans un autre État membre, ce dernier doit réserver
un traitement identique à ces produits sur son territoire, sauf s’il existe des éléments concrets, objectifs et vérifiables
indiquant que le premier État membre n’a pas appliqué correctement les dispositions de cette directive ou que, conformément
à l’article 27, paragraphe 1, de celle-ci, l’adoption de mesures visant à éviter une fraude, une évasion ou un abus dans le
domaine des exonérations ainsi qu’à assurer l’application correcte et directe de ces dernières est justifiée.
Sur la deuxième question
Par sa deuxième question, la juridiction de renvoi demande, en substance, si, s’agissant de produits tels que le vin de cuisine,
le porto de cuisine et le cognac de cuisine en cause dans le litige au principal, l’article 27, paragraphe 1, sous f), de
la directive 92/83 doit être interprété en ce sens que l’octroi de l’exonération prévue à cette disposition peut être, d’une
part, réservé aux personnes ayant utilisé ces produits en tant qu’ingrédients pour la fabrication d’aliments et/ou aux personnes
exerçant une activité de grossiste de tels aliments et/ou ayant produit ces derniers aux fins d’une telle activité et, d’autre
part, soumis à la double condition qu’une demande de remboursement ait été introduite dans un délai de quatre mois à compter
du versement de l’accise et que le montant du remboursement ne soit pas inférieur à 250 GBP.
À cet égard, il convient de relever d’emblée que, conformément à l’article 27, paragraphe 6, de la directive 92/83, lu en
combinaison avec les dix-huitième et vingt-troisième considérants de celle-ci, les États membres peuvent donner effet aux
exonérations prévues par cette directive par un remboursement de l’accise acquittée.
Par ailleurs, il y a lieu de rappeler que l’objectif poursuivi par les exonérations prévues par la directive 92/83 est, notamment,
de neutraliser l’incidence des accises sur l’alcool en tant que produit intermédiaire entrant dans la composition d’autres
produits commerciaux ou industriels (voir arrêts Italie/Commission, précité, point 4, et du 19 avril 2007, Profisa, C‑63/06,
Rec. p. I‑3239, point 17).
Ainsi, il résulte de l’article 27, paragraphe 1, sous f), de la directive 92/83, lu en combinaison avec le vingtième considérant
de celle-ci, que la mise en œuvre de l’exonération prévue à cette disposition par un État membre dépend de l’utilisation finale
des produits concernés.
De même, ledit article 27, paragraphe 1, lu en combinaison avec le vingt-deuxième considérant de la directive 92/83, prévoit
que les États membres peuvent fixer des conditions en vue d’assurer l’application correcte et directe des exonérations prévues
à cette disposition ainsi que d’éviter toute fraude, évasion ou abus.
Dans ce contexte, il convient de rappeler également que la Cour a jugé, d’une part, que l’exonération des produits visés à
l’article 27, paragraphe 1, de la directive 92/83 constitue le principe et le refus d’une telle exonération l’exception, et,
d’autre part, que la faculté reconnue aux États membres par cette disposition de fixer des conditions ayant pour objectif
«d’assurer l’application correcte et directe de ces exonérations et d’éviter toute fraude, évasion ou abus» ne saurait remettre
en cause le caractère inconditionnel de l’obligation d’exonération prévue par ladite disposition (voir arrêts précités Italie/Commission,
point 50, et Profisa, point 18).
Il en résulte que, dans le cadre de l’exercice de cette faculté, il incombe à l’État membre concerné d’invoquer des éléments
concrets, objectifs et vérifiables étayant l’existence d’un risque sérieux de fraude, d’évasion ou d’abus (voir, en ce sens,
arrêt Italie/Commission, précité, point 52) et que les conditions fixées par cet État membre au titre de la faculté qui lui
est ainsi reconnue ne sauraient aller au-delà de ce qui est nécessaire pour atteindre ledit objectif.
Par conséquent, si les États membres peuvent donner effet à l’exonération prévue à l’article 27, paragraphe 1, sous f), de
la directive 92/83 par un remboursement de l’accise acquittée et en fonction de l’utilisation des produits concernés, ils
ne sauraient, en revanche, subordonner l’application de cette exonération au respect de conditions dont il n’est pas établi,
sur le fondement d’éléments concrets, objectifs et vérifiables, qu’elles sont nécessaires pour assurer l’application correcte
et directe de ladite exonération ainsi que pour éviter des fraudes, des évasions ou des abus.
Or, il semble ressortir des éléments soumis à l’examen de la Cour que les conditions prévues par la réglementation nationale
en cause dans le litige au principal, à savoir une limitation des personnes autorisées à introduire une demande de remboursement,
un délai de quatre mois pour présenter une telle demande et la fixation d’un montant minimal de remboursement, ne sont pas
nécessaires tant pour assurer l’application correcte et directe de l’exonération prévue à l’article 27, paragraphe 1, sous
f), de la directive 92/83 que pour éviter des fraudes, des évasions ou des abus.
Cependant, il incombe à la juridiction de renvoi, qui est saisie du litige au principal et qui doit assumer la responsabilité
de la décision juridictionnelle à intervenir, de vérifier, sur le fondement des éléments concrets, objectifs et vérifiables
dont elle dispose, si tel est le cas.
Dans ces conditions, il y a lieu de répondre à la deuxième question que l’article 27, paragraphe 1, sous f), de la directive
92/83 doit être interprété en ce sens que l’octroi de l’exonération prévue à cette disposition ne peut être subordonné au
respect de conditions telles que celles prévues par la réglementation nationale en cause dans le litige au principal, à savoir
une limitation des personnes autorisées à introduire une demande de remboursement, un délai de quatre mois pour présenter
une telle demande et la fixation d’un montant minimal de remboursement, que s’il résulte d’éléments concrets, objectifs et
vérifiables que ces conditions sont nécessaires pour assurer l’application correcte et directe de ladite exonération ainsi
que pour éviter des fraudes, des évasions ou des abus. Il incombe à la juridiction de renvoi de vérifier si tel est le cas
en ce qui concerne les conditions prévues par cette réglementation.
Sur les dépens
La procédure revêtant, à l’égard des parties au principal, le caractère d’un incident soulevé devant la juridiction de renvoi,
il appartient à celle-ci de statuer sur les dépens. Les frais exposés pour soumettre des observations à la Cour, autres que
ceux desdites parties, ne peuvent faire l’objet d’un remboursement.
Par ces motifs, la Cour (troisième chambre) dit pour droit:
1)
L’article 20, premier tiret, de la directive 92/83/CEE du Conseil, du 19 octobre 1992, concernant l’harmonisation des structures
des droits d’accises sur l’alcool et les boissons alcooliques, doit être interprété en ce sens que la définition de l’«alcool
éthylique» figurant à cette disposition s’applique au vin de cuisine et au porto de cuisine.
2)
Dans des circonstances telles que celles en cause dans le litige au principal, une exonération de l’accise harmonisée du vin
de cuisine, du porto de cuisine et du cognac de cuisine est de nature à relever de l’article 27, paragraphe 1, sous f), de
la directive 92/83.
3)
Dans l’hypothèse où des produits tels que le vin de cuisine, le porto de cuisine et le cognac de cuisine en cause dans le
litige au principal, qui ont été considérés comme n’étant pas soumis à accise ou comme étant exonérés d’accise en vertu de
la directive 92/83 et mis à la consommation dans l’État membre où ils ont été produits, sont destinés à être commercialisés
dans un autre État membre, ce dernier doit réserver un traitement identique à ces produits sur son territoire, sauf s’il existe
des éléments concrets, objectifs et vérifiables indiquant que le premier État membre n’a pas appliqué correctement les dispositions
de cette directive ou que, conformément à l’article 27, paragraphe 1, de celle-ci, l’adoption de mesures visant à éviter une
fraude, une évasion ou un abus dans le domaine des exonérations ainsi qu’à assurer l’application correcte et directe de ces
dernières est justifiée.
4)
L’article 27, paragraphe 1, sous f), de la directive 92/83 doit être interprété en ce sens que l’octroi de l’exonération prévue
à cette disposition ne peut être subordonné au respect de conditions telles que celles prévues par la réglementation nationale
en cause dans le litige au principal, à savoir une limitation des personnes autorisées à introduire une demande de remboursement,
un délai de quatre mois pour présenter une telle demande et la fixation d’un montant minimal de remboursement, que s’il résulte
d’éléments concrets, objectifs et vérifiables que ces conditions sont nécessaires pour assurer l’application correcte et directe
de ladite exonération ainsi que pour éviter des fraudes, des évasions ou des abus. Il incombe à la juridiction de renvoi de
vérifier si tel est le cas en ce qui concerne les conditions prévues par cette réglementation.
Signatures
*
Langue de procédure: l’anglais. | [
"Directive 92/83/CEE",
"Harmonisation des structures des droits d’accises sur l’alcool et les boissons alcooliques",
"Articles 20, premier tiret, et 27, paragraphe 1, sous e) et f)",
"Vin, porto et cognac de cuisine"
] |
62012CJ0040 | it | Con la presente impugnazione, la Gascogne Sack Deutschland GmbH, già Sachsa Verpackung GmbH (in prosieguo, in entrambi i casi, la «ricorrente»), chiede l’annullamento della sentenza del Tribunale dell’Unione europea del 16 novembre 2011, Sachsa Verpackung/Commissione (T‑79/06, in prosieguo: la «sentenza impugnata»), con la quale quest’ultimo ha respinto il suo ricorso diretto al parziale annullamento e alla riforma della decisione C(2005) 4634 def. della Commissione, del 30 novembre 2005, relativa ad un procedimento di applicazione dell’articolo [81 CE] (Caso COMP/F/38.354 – Sacchi industriali) (in prosieguo: la «decisione controversa»), o, in subordine, la riduzione dell’importo dell’ammenda che le è stata irrogata con tale decisione.
Contesto normativo
Il regolamento (CE) n. 1/2003 del Consiglio, del 16 dicembre 2002, concernente l’applicazione delle regole di concorrenza di cui agli articoli [81 CE] e [82 CE] (
GU 2003, L 1, pag. 1
), che ha sostituito il regolamento n. 17 del Consiglio, del 6 febbraio 1962, primo regolamento d’applicazione degli articoli [81 CE] e [82 CE] (
GU 1962, n. 13, pag. 204
), prevede al suo articolo 23, paragrafi 2 e 3, che ha sostituito l’articolo 15, paragrafo 2, del regolamento n. 17, quanto segue:
«2. La Commissione può, mediante decisione, infliggere ammende alle imprese ed alle associazioni di imprese quando, intenzionalmente o per negligenza:
a)
commettono un’infrazione alle disposizioni dell’articolo [81 CE] o [82 CE] (…)
(…)
Per ciascuna impresa o associazione di imprese partecipanti all’infrazione, l’ammenda non deve superare il 10% del fatturato totale realizzato durante l’esercizio sociale precedente.
(…)
3. Per determinare l’ammontare dell’ammenda occorre tener conto, oltre che della gravità dell’infrazione, anche della sua durata».
Gli orientamenti per il calcolo delle ammende inflitte in applicazione dell’articolo 15, paragrafo 2 del regolamento n. 17 e dell’articolo [65, paragrafo 5, CA] (
GU 1998, C 9, pag. 3
; in prosieguo: gli «orientamenti del 1998»), applicabili alla data dell’adozione della decisione controversa, specificano al loro punto 1 che «[l]’importo di base [dell’ammenda] è determinato in funzione della gravità e della durata dell’infrazione, che sono i soli criteri indicati all’articolo 15, paragrafo 2 del regolamento n. 17».
Per quanto riguarda la gravità dell’infrazione, il punto 1, parte A, primo comma, di detti orientamenti prevede che, per valutare la gravità dell’infrazione, occorre prenderne in considerazione la natura, l’impatto concreto sul mercato, quando sia misurabile, e l’estensione del mercato geografico rilevante.
A termini del secondo comma dello stesso punto degli orientamenti del 1998, le infrazioni sono classificate in tre categorie, vale a dire le infrazioni poco gravi, le infrazioni gravi e le infrazioni molto gravi. Queste ultime sono, in particolare, restrizioni orizzontali, quali «cartelli di prezzi» e ripartizione dei mercati.
Fatti e decisione controversa
La ricorrente è una società di diritto tedesco. Nel 1994 il 90% delle sue quote sociali veniva acquistato dalla Gascogne Deutschland GmbH, una controllata al 100% della Groupe Gascogne SA (in prosieguo: la «Groupe Gascogne»), società di diritto francese. Il rimanente 10% delle sue quote sociali veniva direttamente acquistato dalla Groupe Gascogne. Nel 2008 essa cambiava denominazione e diveniva la Gascogne Sack Deutschland GmbH.
Nel 2001 la società British Polythene Industries plc informava la Commissione dell’esistenza di un’intesa nel settore dei sacchi industriali.
La Commissione effettuava accertamenti nel giugno del 2002 e, nel luglio del 2002, la ricorrente si diceva desiderosa di cooperare. La Commissione avviava il procedimento amministrativo il 29 aprile 2004 e adottava una comunicazione degli addebiti nei confronti di diverse società, tra le quali, in particolare, la ricorrente.
Il 30 novembre 2005 la Commissione adottava la decisione controversa. Ai sensi dell’articolo 1, paragrafo 1, lettera k), di detta decisione, la ricorrente e la Groupe Gascogne hanno violato l’articolo 81 CE partecipando, dal 9 febbraio 1988 al 26 giugno 2002 per la prima e dal 1
o
gennaio 1994 al 26 giugno 2002 per la seconda, ad un complesso di accordi e di pratiche concordate nel settore dei sacchi industriali di plastica in Belgio, Germania, Spagna, Francia, Lussemburgo e nei Paesi Bassi, consistenti nella fissazione di prezzi e di modalità comuni per il calcolo degli stessi, nella ripartizione dei mercati e assegnazione di quote di vendita, nell’attribuzione di clienti, affari e ordinazioni, nella presentazione di offerte concordate a certe gare d’appalto e nello scambio di informazioni individualizzate.
Per questo motivo, la Commissione ha inflitto alla ricorrente, all’articolo 2, primo comma, lettera i), della decisione controversa, un’ammenda di EUR 13,20 milioni, precisando che, su tale importo, la Groupe Gascogne era responsabile congiuntamente e solidalmente per l’importo di EUR 9,90 milioni.
Sentenza impugnata
Con atto introduttivo depositato nella cancelleria del Tribunale il 23 febbraio 2006, la ricorrente presentava ricorso contro la decisione controversa chiedendo, in sostanza, che il Tribunale annullasse detta decisione nella parte in cui la riguardava o, in subordine, che riducesse l’importo dell’ammenda che le era stata inflitta.
A sostegno del suo ricorso la ricorrente invocava otto motivi. I primi tre motivi, sollevati in via principale, erano intesi all’annullamento della decisione controversa ed erano attinenti, in primo luogo, ad un errore manifesto di valutazione quanto al grado di coinvolgimento della ricorrente nell’intesa, in secondo luogo, a un difetto di motivazione della decisione controversa quanto alla partecipazione della ricorrente al sottogruppo «Germania» e, in terzo luogo, alla violazione, da una parte, dell’articolo 81 CE, in quanto la Commissione avrebbe erroneamente imputato talune pratiche della ricorrente alla società controllante di quest’ultima, vale a dire la Groupe Gascogne, e, dall’altra, dell’articolo 23, paragrafo 2, del regolamento n. 1/2003.
Gli altri cinque motivi, dedotti in subordine, erano diretti alla riduzione dell’importo dell’ammenda. Il quarto motivo era attinente a un errore di valutazione quanto alla gravità dell’infrazione; il quinto motivo a un errore di valutazione quanto alla durata dell’infrazione; il sesto motivo, presentato in ulteriore subordine, a un errore di valutazione consistente nella mancata considerazione di circostanze attenuanti; il settimo motivo a un errore di valutazione quanto alla cooperazione della ricorrente al procedimento amministrativo e l’ottavo motivo, dedotto in estremo subordine, alla violazione del principio di proporzionalità.
Con lettera del 20 ottobre 2010 la ricorrente chiedeva la riapertura della fase scritta del procedimento in esito all’emergere di un nuovo elemento di diritto nel corso del procedimento, vale a dire l’entrata in vigore del Trattato di Lisbona e, più in particolare, dell’articolo 6 TUE, che ha elevato la Carta dei diritti fondamentali dell’Unione europea (in prosieguo: la «Carta») al rango di diritto primario.
All’udienza, che si è svolta il 2 febbraio 2011, la ricorrente faceva valere, oltre ai motivi invocati nel ricorso, la violazione della presunzione di innocenza sancita dagli articoli 48 della Carta e 6 della Convenzione europea per la salvaguardia dei diritti dell’uomo e delle libertà fondamentali, sottoscritta a Roma il 4 novembre 1950 (in prosieguo: la «CEDU»). A tale proposito, ai punti 92 e 93 della sentenza impugnata, il Tribunale dichiarava quanto segue:
«92
(…) la censura della ricorrente che deduce una violazione del principio della presunzione d’innocenza, sancito dall’articolo 48 della Carta, si aggiunge agli argomenti esposti nel contesto dei motivi del ricorso e non presenta un nesso abbastanza stretto con gli argomenti inizialmente addotti che permetta di considerarla il frutto di una normale evoluzione del dibattito nell’ambito di un procedimento dinanzi alla Corte. Deve pertanto ritenersi che tale argomento costituisca una nuova censura.
Occorre pertanto determinare se l’entrata in vigore, il 1
o
dicembre 2009, del Trattato sull’Unione europea, in particolare del suo articolo 6, che conferisce alla Carta il medesimo valore giuridico dei Trattati, costituisca un fatto nuovo tale da giustificare l’introduzione di nuove censure. Al riguardo, occorre osservare che, alla data di adozione della decisione [controversa], il principio di presunzione di innocenza faceva parte dell’ordinamento giuridico dell’Unione ed era garantito da tale ordinamento, come principio generale del diritto dell’Unione, nei procedimenti relativi alle violazioni delle regole di concorrenza (…)».
Il Tribunale ne deduceva che la ricorrente non poteva invocare le modifiche apportate nell’ordinamento giuridico dell’Unione dall’entrata in vigore del Trattato di Lisbona per sostenere all’udienza che il principio di presunzione di innocenza era stato violato.
Quanto ai tre motivi di annullamento invocati nel ricorso, il Tribunale li respingeva in quanto infondati. Per quanto riguarda, in particolare, il primo capo del terzo motivo, attinente alla violazione dell’articolo 81 CE, per il fatto che la Commissione avrebbe erroneamente imputato talune pratiche della ricorrente alla sua società controllante, vale a dire la Groupe Gascogne, il Tribunale ricordava innanzitutto, al punto 87 della sentenza impugnata, la giurisprudenza della Corte dalla quale emerge che, quando una società controllante detiene il 100% del capitale della sua controllata che ha commesso una violazione delle regole di concorrenza, sussiste la presunzione semplice in forza della quale detta società controllante esercita effettivamente un’influenza determinante nei confronti della sua controllata. Il Tribunale statuiva quindi, al punto 88 di tale sentenza, che era pacifico che «la Groupe Gascogne [deteneva] la totalità del capitale della ricorrente, sicché la Commissione poteva presumere che la società controllante esercitava un’influenza determinante sulla controllata». Il Tribunale aggiungeva che la Commissione aveva inoltre precisato che «la Groupe Gascogne riceveva a cadenza mensile informazioni da parte della ricorrente, che quest’ultima era funzionalmente integrata nel settore “Pacchetti flessibili” del gruppo e che alcuni dirigenti del gruppo facevano parte del “Beirat”, il consiglio di vigilanza e di gestione della ricorrente». Dopo aver richiamato, al punto 89 della stessa sentenza, gli argomenti invocati da quest’ultima per confutare tali elementi, il Tribunale concludeva, al punto 90 della sentenza impugnata, che «[t]uttavia è giocoforza rilevare che questi elementi non sono idonei a confutare la presunzione secondo cui la Groupe Gascogne esercitava un’influenza determinante sulla ricorrente».
Per quanto riguarda il secondo capo del terzo motivo, attinente alla violazione dell’articolo 23, paragrafo 2, del regolamento n. 1/2003, in quanto la Commissione non avrebbe rispettato il massimale del 10% del fatturato dell’impresa interessata nel calcolo della quota dell’ammenda inflitta per l’infrazione commessa tra il 9 febbraio 1988 e il 31 dicembre 1993, il Tribunale ai punti 108 e 109 della sentenza impugnata statuiva quanto segue:
«108
(…) nel caso in cui si proceda a una distinzione tra un primo periodo, per il quale la controllata è considerata unica responsabile per l’infrazione, e un secondo periodo, per il quale la controllante è considerata responsabile dell’infrazione in solido con la sua controllata, l’articolo 23, paragrafo 2, del regolamento n. 1/2003 non impone alla Commissione di verificare se la quota dell’ammenda per il cui pagamento la società controllante non è considerata responsabile in solido ecceda il 10% del fatturato della sola controllata. Il massimale previsto da tale disposizione mira unicamente a prevenire l’irrogazione di un’ammenda eccessiva rispetto alla dimensione complessiva che il soggetto economico possiede alla data di adozione della decisione. Il fatturato della società unica responsabile dell’infrazione, come registrato nel momento in cui l’infrazione viene commessa o l’ammenda viene inflitta, ha un’importanza limitata a questo riguardo.
La circostanza che la Commissione, nell’ambito della sua precedente prassi decisionale, abbia compiuto una diversa applicazione di tale disposizione, che è risultata vantaggiosa per la società in questione, è irrilevante sotto questo profilo. Come osserva la Commissione, è sufficiente rilevare, al riguardo, che essa non è vincolata dalla sua precedente prassi decisionale, in quanto quest’ultima non costituisce, in ogni caso, un contesto normativo ai fini del calcolo dell’importo delle ammende (…)».
Il Tribunale respingeva parimenti gli altri cinque motivi, dedotti in subordine, diretti alla riduzione dell’importo dell’ammenda. Per quanto riguarda, in particolare, il primo capo del quarto motivo, attinente alla circostanza che la Commissione avrebbe preso in considerazione, ai fini del calcolo dell’ammenda, l’incidenza concreta dell’infrazione sul mercato, ove questa non era misurabile, il Tribunale statuiva, al punto 117 della sentenza impugnata, che «come risulta dal tenore degli orientamenti [del 1998], l’impatto concreto dell’infrazione sul mercato viene preso in considerazione, per valutare la gravità dell’infrazione, solo quando è misurabile». Al punto 118 di tale sentenza, il Tribunale, sulla base di detto rilievo, respingeva l’argomento della ricorrente secondo il quale esso avrebbe dovuto ridurre l’importo dell’ammenda inflitta dalla Commissione quando l’impatto dell’infrazione sul mercato non era misurabile. In tale contesto, esso operava una distinzione tra la causa in oggetto e quella sfociata nella sua sentenza del 5 aprile 2006, Degussa/Commissione (
T-279/02, Racc. pag. II-897
), invocata dalla ricorrente. A tal fine, rilevava, al punto 119 della sentenza medesima, che, «nel presente caso, la Commissione non sostiene di poter misurare l’impatto dell’infrazione sul mercato né la ricorrente ha presentato argomenti o ha prodotto elementi diretti a dimostrare che l’intesa non aveva in realtà prodotto alcun effetto e che, di conseguenza, non aveva avuto alcun impatto sul mercato».
In esito al suo esame dell’insieme dei motivi dedotti dalla ricorrente a sostegno del suo ricorso, il Tribunale respingeva quest’ultimo nella sua interezza.
Conclusioni delle parti e procedimento dinanzi alla Corte
La ricorrente chiede che la Corte voglia:
—
in via principale, annullare la sentenza impugnata e rinviare la causa dinanzi al Tribunale perché statuisca in ordine alle conseguenze finanziarie verificatesi in capo alla ricorrente in ragione del superamento, da parte del Tribunale, di una durata ragionevole del giudizio;
—
in subordine, ridurre l’importo dell’ammenda che le è stata inflitta dalla Commissione per tener conto di tali conseguenze finanziarie;
—
condannare la Commissione alle spese.
La Commissione chiede che la Corte voglia:
—
respingere l’impugnazione e
—
condannare la ricorrente alle spese.
Con lettera dell’11 settembre 2012 la ricorrente, sul fondamento dell’articolo 42, paragrafo 2, primo comma, del regolamento di procedura della Corte, nella versione applicabile in tale data, ha chiesto la riapertura della fase scritta del procedimento in esito al sopravvenire di un nuovo elemento, vale a dire la situazione finanziaria di grave disavanzo in cui si trova.
Ai sensi degli articoli 24 dello Statuto della Corte di giustizia dell’Unione europea e 61 del suo regolamento di procedura, la Corte ha invitato le parti, il Parlamento europeo e il Consiglio dell’Unione europea nonché gli Stati membri a rispondere a quesiti relativi ai criteri che consentono di valutare il carattere ragionevole della durata del procedimento dinanzi al Tribunale nonché alle misure idonee a porre rimedio alle conseguenze di una sua durata eccessiva.
Sull’impugnazione
Sul primo motivo
Argomenti delle parti
Con il primo motivo la ricorrente fa valere che, non traendo le conseguenze dall’entrata in vigore, il 1
o
dicembre 2009, del Trattato di Lisbona e, segnatamente, dell’articolo 6 TUE, che conferisce alla Carta il medesimo valore giuridico dei trattati, il Tribunale è incorso in un errore di diritto. Esso non avrebbe riconosciuto la presenza di un elemento nuovo ai sensi dell’articolo 48, paragrafo 2, primo comma, del suo regolamento di procedura e il fatto che tale circostanza autorizzava la ricorrente a far valere in corso di giudizio un motivo nuovo, relativo alla presunzione di innocenza garantita dall’articolo 48 della Carta. Secondo la ricorrente, infatti, la presunzione che consente di imputare alla società controllante che detiene il 100% del capitale di una controllata il comportamento anticoncorrenziale di quest’ultima costituisce una presunzione di colpevolezza incompatibile con la Carta.
La Commissione replica che questo motivo è troppo generico, in quanto non chiarisce la ragione per cui l’entrata in vigore del Trattato di Lisbona costituirebbe un elemento di diritto nuovo, e che pertanto esso è infondato.
Giudizio della Corte
In limine, occorre rilevare che, nell’impugnazione, la ricorrente non fa valere di aver fatto un qualsivoglia riferimento alla Carta nel suo atto introduttivo del giudizio.
Quanto alla questione se l’entrata in vigore del Trattato di Lisbona avrebbe dovuto essere considerata, come sostiene la ricorrente, come un elemento che sarebbe emerso durante il procedimento dinanzi al Tribunale e che, a tale titolo, avrebbe giustificato, conformemente all’articolo 48, paragrafo 2, primo comma, del regolamento di procedura del Tribunale, la produzione di motivi nuovi, occorre ricordare che la Corte ha già avuto modo di statuire che tale entrata in vigore, che comporta l’inclusione della Carta nel diritto primario dell’Unione, non può essere considerata come un elemento di diritto nuovo ai sensi dell’articolo 42, paragrafo 2, primo comma, del suo regolamento di procedura. In tale contesto, la Corte ha sottolineato che, anche precedentemente all’entrata in vigore di detto Trattato, essa aveva già più volte affermato che il diritto ad un equo processo, quale discende, segnatamente, dall’articolo 6 della CEDU, costituisce un diritto fondamentale che l’Unione europea rispetta quale principio generale ai sensi dell’articolo 6, paragrafo 2, UE (v., segnatamente, sentenza del 3 maggio 2012, Legris Industries/Commissione, C‑289/11 P, punto 36).
Tale interpretazione data dalla Corte per l’applicazione del suo regolamento di procedura vale mutatis mutandis per l’applicazione delle corrispondenti disposizioni del regolamento di procedura del Tribunale.
In ogni caso, la giurisprudenza successiva all’entrata in vigore del Trattato di Lisbona ha confermato che la presunzione secondo la quale una società controllante che detenga totalmente o quasi totalmente il capitale della sua controllata esercita effettivamente un’influenza determinante su quest’ultima non è incompatibile con il principio di presunzione di innocenza (v., in tal senso, sentenze del 19 luglio 2012, Alliance One International e Standard Commercial Tobacco/Commissione e Commissione/Alliance One International e a., C‑628/10 P e C‑14/11 P, punti 46, 47, 108 e 113, nonché del 18 luglio 2013, Schindler Holding e a./Commissione, C‑501/11 P, punti da 108 a 111 e la giurisprudenza ivi citata).
Di conseguenza, il primo motivo dedotto dalla ricorrente a sostegno della sua impugnazione dev’essere respinto in quanto infondato.
Sul secondo motivo
Il secondo motivo di ricorso si articola in due capi. Il primo attiene alla violazione da parte del Tribunale del suo obbligo di motivare la sentenza quanto al rigetto degli argomenti invocati dalla ricorrente per dimostrare la propria autonomia commerciale. Il secondo capo è relativo a un errore di diritto in cui il Tribunale sarebbe incorso omettendo di sanzionare un difetto di motivazione della decisione controversa quanto al calcolo del massimale dell’ammenda inflitta.
Sul primo capo del secondo motivo
– Argomenti delle parti
La ricorrente rileva che, al punto 89 della sentenza impugnata, il Tribunale si riferisce a diversi elementi che essa aveva invocato per acclarare che la Groupe Gascogne non esercitava un controllo effettivo sulla sua politica commerciale. Orbene, al punto 90 di detta sentenza, il Tribunale si sarebbe limitato a respingere tali elementi in modo lapidario, facendo uso della formula stereotipata «[t]uttavia è giocoforza rilevare», senza verificare ciascuno di essi né indicare le ragioni per le quali essi non erano sufficientemente probanti. Così facendo il Tribunale avrebbe violato l’obbligo di motivazione ad esso incombente in forza di una consolidata giurisprudenza.
La Commissione replica che l’obbligo del Tribunale di motivare le proprie decisioni non può essere interpretato nel senso che implica che esso sia tenuto a rispondere in modo dettagliato a ciascun argomento fatto valere da una parte, in particolare nel caso in cui tale argomento non presenti un carattere sufficientemente chiaro e preciso, il che si sarebbe verificato riguardo alle considerazioni sollevate dalla ricorrente dinanzi al Tribunale.
– Giudizio della Corte
Secondo costante giurisprudenza della Corte, l’obbligo di motivare le sentenze, che incombe al Tribunale ai sensi degli articoli 36 e 53, primo comma, dello Statuto della Corte, non impone a tale giudice di fornire una spiegazione che ripercorra esaustivamente e singolarmente tutti i ragionamenti svolti dalle parti della controversia. La motivazione può quindi essere implicita, a condizione che consenta agli interessati di conoscere le ragioni sulle quali si fonda la sentenza impugnata ed alla Corte di disporre degli elementi sufficienti per esercitare il suo controllo nell’ambito di un’impugnazione (v., segnatamente, sentenza Alliance One International e Standard Commercial Tobacco/Commissione e Commissione/Alliance One International e a., cit., punto 64).
Nella specie, il Tribunale ha ripreso, ai punti da 78 a 82 della sentenza impugnata, l’argomentazione svolta dalla ricorrente secondo la quale spetterebbe alla Commissione, per poter imputare le pratiche di una controllata alla sua controllante, dimostrare l’esistenza di una determinazione effettiva, da parte di quest’ultima, del comportamento della controllata sul mercato, ciò che nella specie detta istituzione non avrebbe fatto.
In risposta a tale argomentazione, il Tribunale ha anzitutto ricordato, al punto 87 della sentenza impugnata, la costante giurisprudenza della Corte dalla quale emerge che, quando una società controllante detiene il 100% del capitale della sua controllata che ha commesso una violazione delle regole di concorrenza, sussiste la presunzione semplice in forza della quale detta società controllante esercita effettivamente un’influenza determinante nei confronti della sua controllata.
Il Tribunale ha quindi rilevato che la ricorrente era controllata al 100% dalla Groupe Gascogne, il che era sufficiente per giustificare l’applicazione della summenzionata presunzione. Esso ha parimenti indicato taluni indizi supplementari attestati dalla Commissione in tale contesto.
Dopo aver elencato, al punto 89 della sentenza impugnata, gli argomenti concreti invocati dalla ricorrente per dimostrare la propria autonomia, il Tribunale ha espressamente affermato, al punto 90 della stessa sentenza, che essi non erano idonei a confutare la presunzione secondo cui la Groupe Gascogne esercitava un’influenza determinante sulla ricorrente. Al riguardo, il Tribunale ha rilevato che quest’ultima si limitava a semplici affermazioni e non produceva alcun elemento di prova a sostegno di esse.
Come rilevato dall’avvocato generale al paragrafo 63 delle conclusioni, se è pur vero che il Tribunale non ha fatto espressamente riferimento all’obbligo incombente alla ricorrente di confutare la presunzione ricordata al punto 87 della sentenza impugnata, il nesso logico seguito nei punti da 88 a 90 della sentenza stessa riproduce in termini chiari e non equivoci le fasi del ragionamento seguito dal Tribunale per respingere gli elementi prodotti dalla ricorrente.
In questo contesto, la motivazione seguita dal Tribunale ai punti da 87 a 90 della sentenza impugnata è sufficiente per consentire alla ricorrente di conoscere le ragioni sulle quali si fonda tale sentenza ed alla Corte di disporre degli elementi sufficienti per esercitare il suo controllo nell’ambito di un’impugnazione.
Il primo capo del secondo motivo deve pertanto essere respinto in quanto infondato.
Sul secondo capo del secondo motivo
– Argomenti delle parti
La ricorrente ricorda che, dinanzi al Tribunale, essa aveva contestato l’importo di EUR 3,3 milioni che solo essa deve liquidare a titolo di ammenda e che corrisponde al periodo compreso tra il 9 febbraio 1988 e il 31 dicembre 1993, durante il quale essa non era detenuta dalla Groupe Gascogne, facendo valere che tale importo eccede il massimale del 10% del fatturato realizzato dall’impresa interessata nel corso del precedente esercizio sociale, quale previsto dall’articolo 23, paragrafo 2, del regolamento n. 1/2003. La ricorrente si fondava, al riguardo, sulla decisione C(2003) 4570 def. della Commissione, del 10 dicembre 2003, relativa ad un procedimento a norma dell’articolo [81 CE] e dell’articolo 53 dell’accordo SEE (Caso COMP/E-2/37.857 –– Perossidi organici), una sintesi della quale è stata pubblicata nella
Gazzetta ufficiale dell’Unione europea
del 30 aprile 2005 (
GU L 110, pag. 44
; in prosieguo: la «decisione “perossidi organici”»), dalla quale risulterebbe che, quando la Commissione opera una distinzione tra il periodo per il quale soltanto una società è responsabile delle sue pratiche e quello per il quale la società controllante che ne ha acquisito il controllo diventa responsabile delle pratiche della sua controllata, il massimale del 10% del fatturato realizzato nel corso dell’ultimo esercizio sociale deve essere valutato separatamente per le due società.
Nella sua impugnazione la ricorrente sostiene che, essendosi limitato a statuire, al punto 109 della sentenza impugnata, che la Commissione non è vincolata dalla sua precedente prassi decisionale, il Tribunale è incorso in un errore di diritto. Quest’ultimo, infatti, avrebbe dovuto sanzionare la Commissione per aver modificato la sua pratica senza aver motivato in termini circostanziati e non equivoci un tale cambiamento di approccio. La ricorrente si fonda al riguardo sulla sentenza del 29 settembre 2011, Elf Aquitaine/Commissione (
C-521/09 P, Racc. pag. I-8947
, punto 167).
Secondo la Commissione, il semplice fatto che, in una precedente decisione, essa abbia potuto seguire un altro approccio non si risolve «nell’istaurazione di una pratica consueta». La situazione in cui è sorta la presente controversia sarebbe del tutto diversa da quella sfociata nella sentenza invocata dalla ricorrente, nella quale la Corte si sarebbe fondata su circostanze eccezionali (sentenza Elf Aquitaine/Commissione, cit., punti 165 e 167).
– Giudizio della Corte
In limine, occorre ricordare che l’obbligo di motivazione previsto dall’articolo 296, secondo comma, TFUE costituisce una forma sostanziale che va tenuta distinta dalla questione della fondatezza della motivazione, che attiene alla legittimità nel merito dell’atto controverso (v., in particolare, sentenza Elf Aquitaine/Commissione, cit., punto 146 e la giurisprudenza ivi citata).
Nella specie, la ricorrente ha contestato dinanzi al Tribunale la fondatezza del metodo utilizzato dalla Commissione nella decisione controversa per calcolare l’importo dell’ammenda di cui essa soltanto doveva assicurare il pagamento. Per fondare la propria argomentazione, essa si è riferita alla decisione «perossidi organici», senza mettere in discussione l’adeguatezza della motivazione della decisione controversa su tale punto.
Ai punti 107 e 108 della sentenza impugnata il Tribunale ha esaminato, alla luce dell’articolo 23, paragrafo 2, del regolamento n. 1/2003, la fondatezza del metodo utilizzato dalla Commissione e ha respinto l’argomentazione della ricorrente nel merito.
È solo a titolo complementare che il Tribunale ha indicato, al punto 109 della sentenza impugnata, che la circostanza che la Commissione, nella sua precedente pratica decisionale, abbia compiuto una diversa applicazione di detto articolo 23, paragrafo 2, che si è rivelata vantaggiosa nei confronti della società in questione, non influiva quanto all’interpretazione da dare, a suo avviso, a detta disposizione.
Orbene, il secondo capo del secondo motivo non contiene alcuna censura dell’analisi giuridica svolta dal Tribunale ai punti 107 e 108 della sentenza impugnata, ma riguarda l’errore di diritto in cui detto giudice sarebbe incorso al punto 109 di detta sentenza non avendo sanzionato l’insufficienza della motivazione della decisione controversa sotto il profilo della divergenza che essa presenta rispetto alla decisione «perossidi organici».
Detto capo introduce in tal modo un motivo nuovo, che consiste nella contestazione dell’adeguatezza della motivazione della decisione controversa quanto al metodo di calcolo utilizzato dalla Commissione per determinare il massimale ex lege del 10%.
Ne consegue che detto argomento deve essere dichiarato irricevibile, dal momento che, in sede di impugnazione, la competenza della Corte è limitata, in linea di principio, alla valutazione della soluzione di diritto che è stata fornita a fronte dei motivi discussi dinanzi al giudice di merito.
La ricorrente non può peraltro sostenere, come ha fatto all’udienza, che il secondo capo del secondo motivo è relativo ad un errore di diritto nel quale il Tribunale sarebbe incorso nell’interpretazione dell’articolo 23, paragrafo 2, del regolamento n. 1/2003.
Infatti, nell’impugnazione, tale capo del motivo attiene espressamente a un «difetto di motivazione». Peraltro, nella sua argomentazione, la ricorrente si riferisce solo al punto 109 della sentenza impugnata, che si limita a ricordare che la Commissione non è vincolata dalla sua precedente pratica decisionale e che non contiene alcuna interpretazione dell’articolo 23, paragrafo 2, del regolamento n. 1/2003.
Tenuto conto di quanto precede, il secondo capo del secondo motivo non può essere accolto. Pertanto, questo motivo deve essere respinto nella sua totalità.
Sul terzo motivo
Argomenti delle parti
Con il primo capo del terzo motivo, la ricorrente sostiene che il Tribunale ha omesso di rilevare la violazione commessa, a suo avviso, dalla Commissione riguardo al suo obbligo di motivare la decisione controversa quanto all’impatto concreto dell’infrazione sul mercato.
La ricorrente riconosce che, secondo gli orientamenti del 1998, quali interpretati dalla Corte, la Commissione non è tenuta a dimostrare un impatto concreto sul mercato quando l’infrazione è qualificata, come nella specie, molto grave e ricorda che la considerazione di un siffatto elemento supplementare consente tuttavia alla Commissione di aumentare l’importo di base dell’ammenda.
Orbene, la motivazione della decisione controversa sarebbe equivoca sotto tale profilo. Dedicandosi all’analisi dell’impatto dell’infrazione, mentre non era tenuta a farlo, la Commissione avrebbe ingenerato il dubbio se tale criterio fosse stato preso in considerazione o meno per aumentare l’importo di base dell’ammenda. Inoltre, la confusione sarebbe stata aggravata dalla circostanza che la Commissione ha considerato, da una parte, che l’impatto sul mercato non era misurabile e, dall’altra, che tale impatto poteva necessariamente essere dedotto dall’attuazione di accordi collusivi. In tal modo si sarebbe impedito alla ricorrente di preparare utilmente la propria difesa. Il Tribunale, senza aver controllato la motivazione della decisione controversa, avrebbe fornito, dal canto suo, una motivazione illogica e inadeguata.
Con il secondo capo del terzo motivo la ricorrente censura il Tribunale per non aver sanzionato l’errore di diritto in cui era incorsa la Commissione nel dedurre l’esistenza di un impatto concreto sul mercato unicamente dall’attuazione di accordi collusivi, senza fornire, come esige la giurisprudenza, indizi concreti, credibili e sufficienti.
Secondo la Commissione, questo motivo è irricevibile in entrambi i suoi capi, dal momento che non è stato sollevato in primo grado. Dinanzi al Tribunale, infatti, la ricorrente avrebbe solo fatto valere che, dal momento che la sua partecipazione all’infrazione era stata limitata, il suo impatto, del pari, sarebbe stato ridotto.
Giudizio della Corte
Per valutare la ricevibilità del terzo motivo di impugnazione, occorre ricordare l’argomentazione sollevata dalla ricorrente in primo grado quanto alla questione dell’impatto concreto dell’infrazione sul mercato.
Tale questione è stata affrontata dinanzi al Tribunale nel contesto del quarto motivo, invocato ai fini della riduzione dell’ammenda e attinente all’asserito errore di valutazione della Commissione quanto alla gravità dell’infrazione. Come risulta dai punti da 113 a 115 della sentenza impugnata, la ricorrente ha contestato alla Commissione, in primo luogo, di aver considerato, in violazione degli orientamenti del 1998, che per stabilire la gravità dell’infrazione non era necessario che fosse possibile misurarne l’impatto. In secondo luogo, essa ha rilevato che la Commissione aveva tuttavia tentato di dimostrare gli effetti concreti dell’intesa indicando un certo numero di pratiche nelle quali essa sosteneva di non essere stata coinvolta, il che, a suo avviso, doveva essere tenuto in considerazione nella valutazione della gravità dell’infrazione che le veniva imputata. In terzo luogo, la ricorrente ha fatto valere che la stessa Commissione aveva riconosciuto che non era possibile misurare con precisione l’impatto concreto dell’infrazione, il che, a suo avviso, giustificava una riduzione dell’ammenda.
Risulta così che l’argomentazione che la ricorrente, nel primo capo del terzo motivo della sua impugnazione, trae dall’asserito difetto di motivazione della decisione controversa è nuova, dal momento che essa non ha attestato, in primo grado, le difficoltà relative alla comprensione di tale decisione né alla presentazione della sua difesa.
Per i motivi ricordati supra, al punto 52, detto capo del motivo deve pertanto essere respinto in quanto irricevibile.
Quanto al secondo capo del terzo motivo, relativo all’omessa rilevazione, da parte del Tribunale di un preteso errore di diritto commesso dalla Commissione nella valutazione dell’esistenza di un impatto sul mercato, è sufficiente constatare che, alla luce dell’argomentazione svolta dalla ricorrente in primo grado, quale ricordata supra, al punto 62, esso deve parimenti essere considerato nuovo. A tale titolo, per gli stessi motivi esposti supra, al punto 52, esso è irricevibile.
Dato che nessuno dei due capi del terzo motivo, invocato a sostegno dell’impugnazione, può essere accolto, tale motivo deve essere respinto.
Sul quarto motivo
Argomenti delle parti
Con questo motivo, la ricorrente sostiene che il suo diritto fondamentale alla decisione della causa entro un termine ragionevole, sancito dall’articolo 6 della CEDU, è stato violato nella specie.
La ricorrente ricorda che il procedimento seguito dinanzi al Tribunale è iniziato il 23 febbraio 2006 e si è concluso il 16 novembre 2011 e sottolinea che, tra la chiusura della fase scritta del procedimento e la prima informazione che ha ricevuto quanto allo stato degli atti, è trascorso un lungo periodo di inerzia del Tribunale.
A suo avviso, né la complessità né il volume del fascicolo né il numero di imprese o il numero di lingue processuali in questione potevano giustificare la completa assenza di trattazione della causa da parte del Tribunale durante detto periodo.
La ricorrente fa valere che, quando ha proposto dinanzi al Tribunale il suo ricorso avverso la decisione controversa, ha scelto di non versare immediatamente l’ammenda inflitta e ha dovuto, per contro, accettare di versare gli interessi sull’importo dell’ammenda nonché di costituire una garanzia bancaria. L’eccessiva durata del procedimento avrebbe prodotto, quale conseguenza, un aumento delle spese relative a tali operazioni.
La ricorrente chiede quindi alla Corte di annullare la sentenza impugnata o, in subordine, di ridurre l’importo dell’ammenda che le è stata inflitta per tener conto di tali conseguenze finanziarie, prendendo in considerazione l’onere finanziario che ha dovuto sostenere in ragione della violazione del suo diritto al rispetto di un termine ragionevole.
In limine, la Commissione fa valere che tale motivo è irricevibile in quanto non è stato sollevato all’udienza dinanzi al Tribunale.
Nel merito, la Commissione ritiene che, nell’ipotesi di un superamento di una durata ragionevole nel contesto di un ricorso giurisdizionale avverso una decisione che infligge un’ammenda a un’impresa per violazione delle regole relative alla concorrenza, il rimedio adeguato non dovrebbe consistere nella riduzione dell’ammenda inflitta, bensì in un ricorso per risarcimento danni. In subordine, la Commissione rileva che, se la Corte dovesse statuire che si è verificata una violazione del principio della durata ragionevole e che il relativo rimedio consiste in una riduzione dell’ammenda, tale riduzione dovrebbe essere simbolica.
Giudizio della Corte
– Sulla ricevibilità
Come risulta dall’articolo 58, primo comma, dello Statuto della Corte e dalla giurisprudenza di quest’ultima, la Corte è competente, nell’ambito di un’impugnazione, a controllare se il Tribunale sia incorso in vizi procedurali lesivi per gli interessi della parte ricorrente (v., segnatamente, sentenza del 16 luglio 2009, Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Commissione,
C-385/07 P, Racc. pag. I-6155
, punto 176).
Quanto all’irregolarità invocata nel contesto del presente motivo, occorre ricordare che, indipendentemente dal fatto che la ricorrente si riferisca all’articolo 6, paragrafo 1, della CEDU, l’articolo 47, secondo comma, della Carta, che corrisponde a detta disposizione della CEDU, prevede che «[o]gni persona ha diritto a che la sua causa sia esaminata equamente, pubblicamente ed entro un termine ragionevole da un giudice indipendente e imparziale, precostituito per legge». Come la Corte ha più volte dichiarato, tale articolo è afferente al principio di tutela giurisdizionale effettiva (v., segnatamente, sentenza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Commissione, cit., punto 179 e la giurisprudenza ivi citata).
In questo senso, un tale diritto si applica nell’ambito di un ricorso giurisdizionale avverso una decisione della Commissione (v., segnatamente, sentenza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Commissione, cit., punto 178 e la giurisprudenza ivi citata).
Ancorché focalizzi le sue critiche principalmente sul periodo di inerzia procedurale del Tribunale, che è durato dalla fine della fase scritta del procedimento all’inizio della fase orale, la ricorrente non ha invocato la violazione di tale diritto all’udienza dinanzi a detto giudice.
Contrariamente a quanto sostiene la Commissione, una siffatta omissione non può comportare l’irricevibilità del quarto motivo, in quanto dedotto per la prima volta nell’ambito dell’impugnazione. Infatti, se una parte deve poter sollevare una irregolarità processuale ove ritenga che sia dimostrata la violazione delle norme applicabili, essa non può essere tenuta a farlo in una fase in cui tutti gli effetti di detta violazione non sono ancora conosciuti. Per quanto riguarda, in particolare, il superamento da parte del Tribunale di una durata ragionevole del procedimento, la parte ricorrente che ritiene che tale superamento dinanzi al Tribunale leda i suoi interessi non è tenuta a far valere immediatamente questa lesione. Eventualmente, può attendere l’esito del procedimento per conoscerne la durata complessiva e disporre in tal modo di tutti gli elementi necessari per identificare la lesione che ritiene di aver subito.
Il quarto motivo invocato dalla ricorrente a sostegno della sua impugnazione è dunque ricevibile.
– Nel merito
In limine, occorre ricordare che, secondo la Corte europea dei diritti dell’uomo, in quanto irregolarità procedurale costitutiva della violazione di un diritto fondamentale, il superamento di una durata ragionevole del procedimento deve consentire alla parte interessata un ricorso effettivo che le offra un adeguato risarcimento (v. Corte eur. D.U., sentenza Kudla c. Polonia del 26 ottobre 2000, Recueil des arrêts et décisions 2000 XI, § 156 e 157).
Se è vero che la ricorrente chiede l’annullamento della sentenza impugnata e, in subordine, la riduzione dell’importo dell’ammenda che le è stata inflitta, occorre rilevare che la Corte ha già statuito che, in mancanza di indizi secondo i quali la durata eccessiva del procedimento dinanzi al Tribunale avrebbe avuto un’incidenza sulla soluzione della controversia, il mancato rispetto di una durata ragionevole del procedimento non può comportare l’annullamento della sentenza impugnata (v., in tal senso, sentenza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Commissione, cit., punti 190 e 196, nonché la giurisprudenza ivi citata).
Tale giurisprudenza si fonda, in particolare, sulla considerazione secondo cui, se il mancato rispetto di una durata ragionevole del procedimento non ha avuto un’incidenza sulla soluzione della controversia, l’annullamento della sentenza impugnata non porrebbe rimedio alla violazione del principio di tutela giurisdizionale effettiva commessa dal Tribunale (sentenza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Commissione, cit., punto 193).
Nella specie, la ricorrente non ha fornito alla Corte alcun indizio in base al quale il mancato rispetto, da parte del Tribunale, di una durata ragionevole del procedimento avrebbe potuto avere un’incidenza sulla soluzione della controversia che quest’ultimo era chiamato a decidere.
Inoltre, tenuto conto della necessità di far rispettare le regole di concorrenza del diritto dell’Unione, la Corte, per il solo motivo del mancato rispetto di una durata ragionevole del procedimento, non può consentire alla parte ricorrente di rimettere in discussione la fondatezza o l’importo di un’ammenda quando tutti i suoi motivi rivolti contro le constatazioni effettuate dal Tribunale in merito all’importo di tale ammenda e ai comportamenti che essa sanziona sono stati respinti (v., in tal senso, sentenza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Commissione, cit., punto 194).
Ne consegue che, contrariamente a quanto domanda la ricorrente, il quarto motivo non può portare, di per sé, all’annullamento della sentenza impugnata nella sua interezza.
Quanto alla richiesta della ricorrente di ridurre l’importo dell’ammenda che le è stata inflitta in modo tale da tener conto delle conseguenze finanziarie derivate nei suoi confronti dall’eccessiva durata del procedimento dinanzi al Tribunale, occorre ricordare che, in un primo momento, la Corte, di fronte ad una questione simile, ha accolto una siffatta domanda per ragioni di economia processuale e al fine di garantire un rimedio immediato ed effettivo a tale vizio procedurale ed ha, quindi, effettuato la riduzione dell’importo dell’ammenda (sentenza del 17 dicembre 1998, Baustahlgewebe/Commissione,
C-185/95 P, Racc. pag. I-8417
, punto 48).
Successivamente la Corte, nel contesto di una causa relativa ad una decisione della Commissione che accertava l’esistenza di un abuso di posizione dominante, senza peraltro infliggere un’ammenda, ha dichiarato che il mancato rispetto da parte del Tribunale di una durata ragionevole del procedimento può dar luogo ad una domanda di risarcimento danni (sentenza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Commissione, cit., punto 195).
Certo, la presente controversia riguarda una situazione analoga a quella sfociata nella summenzionata sentenza Baustahlgewebe/Commissione. Tuttavia, una domanda di risarcimento presentata contro l’Unione sulla base degli articoli 268 TFUE e 340, secondo comma, TFUE costituisce, in quanto può ricomprendere tutte le situazioni di superamento di un termine ragionevole nel contesto di un procedimento, un rimedio effettivo e di applicazione generale per far valere e sanzionare tale violazione.
La Corte, pertanto, statuisce che la violazione da parte di un giudice dell’Unione del suo obbligo, derivante dall’articolo 47, secondo comma, della Carta, di decidere le controversie ad esso sottoposte entro un termine ragionevole deve essere sanzionata in un ricorso per risarcimento danni presentato dinanzi al Tribunale, ricorso che costituisce un rimedio effettivo.
Ne consegue che la domanda intesa ad ottenere il risarcimento del danno causato dalla violazione, da parte del Tribunale, del termine ragionevole del procedimento non può essere presentata direttamente alla Corte nel contesto di un’impugnazione, ma deve essere proposta dinanzi al Tribunale stesso.
Per quanto riguarda i criteri che consentono di valutare se il Tribunale ha rispettato il principio della durata ragionevole, occorre ricordare che la ragionevolezza della durata del procedimento deve essere valutata alla luce delle circostanze proprie di ciascun caso di specie, quali la complessità della controversia e il comportamento delle parti (v., segnatamente, sentenza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Commissione, cit., punto 181 e la giurisprudenza ivi citata).
A tale riguardo la Corte ha precisato che l’elencazione dei criteri pertinenti non è esaustiva e la valutazione della ragionevolezza di detto termine non richiede un esame sistematico delle circostanze del caso di cui trattasi alla luce di ciascuno dei detti criteri quando la durata del procedimento appaia giustificata alla luce di uno solo di essi. Pertanto, la complessità del caso, o un comportamento dilatorio del ricorrente, può considerarsi valida giustificazione di una durata prima facie troppo lunga (v., segnatamente, sentenza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Commissione, cit., punto 182 e la giurisprudenza ivi citata).
Nell’esame di tali criteri occorre tener conto del fatto che, in caso di controversia sull’esistenza di un’infrazione alle regole di concorrenza, il precetto fondamentale della certezza del diritto, sulla quale gli operatori economici debbono poter contare, nonché l’obiettivo di garantire che la concorrenza non sia falsata sul mercato interno presentano un rilevante interesse non solo per il ricorrente stesso e per i suoi concorrenti, bensì anche per i terzi, in ragione del vasto numero di persone interessate e degli interessi economici in gioco (v., segnatamente, sentenza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Commissione, cit., punto 186 e la giurisprudenza citata).
Spetterà parimenti al Tribunale valutare tanto la materialità del danno invocato quanto il suo nesso causale con l’eccessiva durata del procedimento giurisdizionale controverso procedendo all’esame degli elementi di prova forniti a tal fine.
Al riguardo, occorre sottolineare che, nell’ipotesi di un ricorso per risarcimento danni fondato sulla violazione, da parte del Tribunale, dell’articolo 47, secondo comma, della Carta per non aver rispettato i requisiti connessi con il rispetto del termine ragionevole, spetta al Tribunale, ai sensi dell’articolo 340, secondo comma, TFUE, prendere in considerazione i principi generali applicabili negli ordinamenti giuridici degli Stati membri per decidere i ricorsi fondati su siffatte violazioni. In tale contesto, il Tribunale deve esaminare, in particolare, se sia possibile identificare, oltre all’esistenza di un danno materiale, quella di un danno immateriale che sarebbe stato subito dalla parte lesa a causa del superamento del termine e che dovrebbe, eventualmente, essere oggetto di adeguato risarcimento.
Spetta pertanto al Tribunale, competente ai sensi dell’articolo 256, paragrafo 1, TFUE, pronunciarsi su tali domande risarcitorie, decidendo in una composizione diversa da quella che si è trovata a decidere la controversia sfociata nel procedimento la cui durata è contestata e applicando i criteri definiti ai punti da 91 a 95 della presente sentenza.
Così stando le cose, è giocoforza rilevare che la durata del procedimento dinanzi al Tribunale, di quasi 5 anni e 9 mesi, non può trovare giustificazione in alcuna delle circostanze della fattispecie oggetto della presente controversia.
Risulta, in particolare, che il periodo compreso tra la fine della fase scritta del procedimento, con il deposito, nel febbraio 2007, della controreplica della Commissione, e l’apertura, nel dicembre 2010, della fase orale del procedimento è durato circa 3 anni e 10 mesi. La lunghezza di questo periodo non può spiegarsi con le circostanze del caso, che si tratti della complessità della controversia, del comportamento delle parti oppure del sopravvenire di incidenti procedurali.
Quanto alla complessità della controversia, emerge dall’esame del ricorso proposto dalla ricorrente, quale sintetizzato supra ai punti 12 e 13, che, pur richiedendo un esame approfondito, i motivi invocati non presentavano un livello di difficoltà particolarmente elevato. Se è pur vero che circa quindici destinatari della decisione controversa hanno proposto ricorso di annullamento avverso detta decisione dinanzi al Tribunale, tale circostanza non ha potuto impedire a detto giudice di compiere una sintesi del fascicolo e di preparare la fase orale del procedimento entro un lasso di tempo inferiore a 3 anni e 10 mesi.
Occorre sottolineare che, nel corso di detto lasso di tempo, il procedimento non è stato interrotto né ritardato dall’adozione da parte del Tribunale di qualsivoglia misura di organizzazione del procedimento.
Quanto al comportamento delle parti e al sopravvenire di incidenti procedurali, il fatto che la ricorrente abbia chiesto, nell’ottobre 2010, la riapertura della fase scritta del procedimento non può giustificare il periodo di 3 anni e 8 mesi, che era già trascorso dalla chiusura di detta fase. Peraltro, come rilevato dall’avvocato generale al paragrafo 134 delle conclusioni, la circostanza che nel dicembre 2010 sia stata notificata alla ricorrente la fissazione di un’udienza durante il mese di febbraio 2011 indica che tale incidente aveva inciso solo in misura trascurabile sulla durata complessiva del procedimento, se non è addirittura rimasto privo di incidenza su di esso.
Alla luce delle suesposte considerazioni, occorre dichiarare che il procedimento seguito dinanzi al Tribunale ha violato l’articolo 47, secondo comma, della Carta in quanto ha disatteso i requisiti connessi con il rispetto del termine ragionevole, il che costituisce una violazione sufficientemente qualificata di una norma giuridica preordinata a conferire diritti ai singoli (sentenza del 4 luglio 2000, Bergaderm e Goupil/Commissione,
C-352/98 P, Racc. pag. I-5291
, punto 42).
Risulta tuttavia dalle considerazioni esposte supra, ai punti da 81 a 90, che il quarto motivo deve essere respinto.
Sulla situazione finanziaria della ricorrente
All’udienza, la ricorrente ha presentato alla Corte alcune informazioni in ordine alla sua situazione finanziaria attuale, da cui risulterebbe che essa non è in grado di liquidare l’ammenda inflitta nella decisione controversa. A suo avviso, gli argomenti relativi a tali evoluzioni sono ricevibili in quanto connessi al sopravvenire di un fatto nuovo ai sensi dell’articolo 127 del regolamento di procedura, da una parte, e in quanto costituiscono un ampliamento del quarto motivo attinente alla violazione del principio della durata ragionevole, dall’altra.
La Commissione fa valere che tali argomenti sono irricevibili in quanto nuovi e, in ogni caso, infondati in quanto non supportati da elementi di prova.
Al riguardo, occorre ricordare che le impugnazioni dinanzi alla Corte sono limitate ai motivi di diritto. Orbene, ai fini della valutazione della capacità della ricorrente di liquidare l’ammenda inflittale dalla Commissione, la Corte dovrebbe esaminare questioni di fatto su cui non ha competenza in sede di impugnazione.
Inoltre, alla Corte non spetta neppure, nell’ambito di un giudizio di impugnazione, sostituire, per motivi di equità, la propria valutazione a quella del Tribunale che statuisce, nell’esercizio della sua competenza giurisdizionale estesa anche al merito, sull’importo dell’ammenda inflitta a un’impresa per la violazione, da parte di detta impresa, delle norme del diritto dell’Unione (v., segnatamente, sentenza del 10 maggio 2007, SGL Carbon/Commissione,
C-328/05 P, Racc. pag. I-3921
, punto 98 e la giurisprudenza ivi citata). A ciò si aggiunge che, secondo costante giurisprudenza, la Commissione non è tenuta, in sede di determinazione dell’importo di siffatta ammenda, a prendere in considerazione la situazione economica dell’impresa interessata, dal momento che il riconoscimento di un obbligo del genere si risolverebbe nel procurare un vantaggio concorrenziale ingiustificato alle imprese meno adattate alle condizioni del mercato (v., segnatamente, sentenza SGL Carbon/Commissione, cit., punto 100 e la giurisprudenza ivi citata).
Gli argomenti dedotti dalla ricorrente relativi alla sua situazione finanziaria devono pertanto essere respinti in quanto irricevibili e, in ogni caso, infondati.
Occorre tuttavia aggiungere che la ricorrente, ove ritenga che le sue difficoltà finanziarie presentino un nesso causale con la violazione da parte del Tribunale, del principio della durata ragionevole del procedimento, può ben farle valere nell’ambito di un ricorso proposto dinanzi al Tribunale ai sensi degli articoli 268 e 340, secondo comma, TFUE (v. punti da 94 a 96 della presente sentenza).
Dall’insieme delle considerazioni che precedono risulta che nessuno dei motivi dedotti dalla ricorrente a sostegno del suo ricorso può essere accolto e, di conseguenza, il ricorso va respinto in toto.
Sulle spese
A norma dell’articolo 184, paragrafo 2, del regolamento di procedura, quando l’impugnazione è respinta, la Corte statuisce sulle spese.
Ai sensi dell’articolo 138, paragrafo 1, di tale regolamento, che si applica al procedimento d’impugnazione a norma dell’articolo 184, paragrafo 1, del medesimo regolamento, la parte soccombente è condannata alle spese se ne è stata fatta domanda. Poiché la Commissione ne ha fatto domanda, la ricorrente, rimasta soccombente, dev’essere condannata a sostenere, oltre alle proprie spese, quelle sopportate dalla Commissione.
Per questi motivi, la Corte (Grande Sezione) dichiara e statuisce:
1)
L’impugnazione è respinta.
2)
La Gascogne Sack Deutschland GmbH è condannata alle spese della presente impugnazione.
Firme
(
*1
) Lingua processuale: il francese. | [
"Impugnazione",
"Concorrenza",
"Intese",
"Settore dei sacchi industriali di plastica",
"Imputabilità alla società controllante dell’infrazione commessa dalla controllata",
"Durata eccessiva del procedimento dinanzi al Tribunale",
"Principio di tutela giurisdizionale effettiva"
] |
62003TJ0053 | en | Grounds
Facts
1. BPB plc manufactures and markets plasterboard-based building materials.
2. On the basis of information received, on 25 November 1998 the Commission carried out unannounced inspections at the premises of eight undertakings operating in the plasterboard sector, including the applicant. On 1 July 1999, it pursued its investigations at the premises of two other undertakings.
3. The Commission then sent requests for information under Article 11 of Council Regulation No 17 of 6 February 1962, First Regulation implementing Articles [81 EC] and [82 EC] (OJ, English Special Edition 1959–1962, p. 87) to the various undertakings concerned. It sent four such requests to the applicant. BPB replied to them on 17 March 1999, 28 October 1999, 18 May 2000 and 6 September 2002.
4. On 18 April 2001, the Commission initiated the procedure in this case and adopted a statement of objections which it addressed to the applicant and to Gebrüder Knauf Westdeutsche Gipswerke KG (‘Knauf’), Société Lafarge SA (‘Lafarge’), Etex SA and Gyproc Benelux NV (‘Gyproc’). The undertakings concerned submitted their written observations and were given access to the Commission’s investigation file in the form of a copy on CD-Rom which was sent to them on 17 May 2001.
5. The applicant replied to the statement of objections on 8 July 2001.
6. On 27 November 2002, the Commission adopted Decision 2005/471/EC relating to a proceeding under Article 81 [EC] against BPB, Knauf, Lafarge and Gyproc (Case No COMP/E-1/37.152 – Plasterboard) (OJ 2005 L 166, p. 8; ‘the contested decision’).
7. The operative part of the contested decision states:
‘Article 1
BPB … , the Knauf Group, … Lafarge … and Gyproc … have infringed Article 81(1) [EC] by participating in a set of agreements and concerted practices in the plasterboard business.
The duration of the infringement was as follows:
(a) BPB …: from 31 March 1992, at the latest, to 25 November 1998
(b) [the] Knauf [Group]: from 31 March 1992, at the latest, to 25 November 1998
(c) … Lafarge …: from 31 August 1992, at the latest, to 25 November 1998
(d) Gyproc …: from 6 June 1996, at the latest, to 25 November 1998
…
Article 3
In respect of the infringement referred to in Article 1, the following fines are imposed on the following undertakings:
(a) BPB …: EUR 138.6 million
(b) … Knauf …: EUR 85.8 million
(c) … Lafarge …: EUR 249.6 million
(d) Gyproc …: EUR 4.32 million …
…’
8. The Commission found in the contested decision that the undertakings concerned participated in a single and continuous agreement which was manifested in the following conduct constituting agreements or concerted practices:
– the representatives of BPB and Knauf met in London (United Kingdom) in 1992 and expressed the common desire to stabilise the plasterboard markets in Germany, the United Kingdom, France and the Benelux;
– the representatives of BPB and Knauf established, as from 1992, information exchange arrangements, to which Lafarge and subsequently Gyproc acceded, relating to their sales volumes on the German, French, United Kingdom and Benelux plasterboard markets;
– the representatives of BPB, Knauf and Lafarge exchanged information, on various occasions, prior to price increases on the United Kingdom market;
– in view of particular developments on the German market, the representatives of BPB, Knauf, Lafarge and Gyproc met at Versailles (France) in 1996, Brussels (Belgium) in 1997 and The Hague (Netherlands) in 1998 with a view to sharing out or at least stabilising the German market;
– the representatives of BPB, Knauf, Lafarge and Gyproc exchanged information on various occasions and concerted their action on the application of price increases on the German market between 1996 and 1998.
9. For the purpose of calculating the amount of the fine, the Commission applied the methods set out in its Guidelines on the method of setting fines imposed pursuant to Article 15(2) of Regulation No 17 and Article 65(5) of the ECSC Treaty (OJ 1998 C 9, p. 3; ‘the Guidelines’).
10. In fixing the starting amount of the fines, determined according to the gravity of the infringement, the Commission initially considered that the undertakings concerned had committed an infringement which was very serious by its very nature in so far as the aim of the practices at issue was to put an end to the price war and to stabilise the market through exchanges of confidential information. The Commission also considered that the practices at issue had had an impact on the market, since the undertakings concerned represented almost all plasterboard supply and the various manifestations of the cartel had been put into practice in a highly concentrated and oligopolistic market. As regards the geographic extent of the relevant market, the Commission considered that the cartel had covered the four main European Community markets, namely Germany, the United Kingdom, France and the Benelux.
11. Considering, next, that there was a considerable disparity between the undertakings concerned, the Commission took a differentiated approach, relying for that purpose on the sales turnover for the product concerned on the relevant markets during the last complete year of the infringement. On that basis, the starting amount of the fines was set at EUR 80 million for BPB, EUR 52 million for Knauf and Lafarge and EUR 8 million for Gyproc.
12. In order to ensure that the fine had an adequate deterrent effect having regard to the size and aggregate resources of the undertakings, the starting amount of the fine imposed on Lafarge was increased by 100%, becoming EUR 104 million.
13. In order to take account of the duration of the infringement, the starting amount was then increased by 65% for BPB and Knauf, by 60% for Lafarge and by 20% for Gyproc, the infringement being classified by the Commission as of long duration in the case of Knauf, Lafarge and BPB and of medium duration in the case of Gyproc.
14. In respect of aggravating circumstances, the basic amount of the fines imposed on BPB and Lafarge was increased by 50% on account of recidivism.
15. Next, the Commission reduced by 25% the fine imposed on Gyproc on account of attenuating circumstances, in that it had acted as a destabilising element helping to limit the impact of the cartel on the German market and it was absent from the United Kingdom market.
16. Finally, the Commission reduced the amount of the fines by 30% for BPB and by 40% for Gyproc, pursuant to Section D.2 of the Commission Notice on the non‑imposition or reduction of fines in cartel cases (OJ 1996 C 207, p. 4; ‘the Leniency Notice’). Accordingly, the final amount of the fines imposed was EUR 138.6 million for BPB, EUR 85.8 million for Knauf, EUR 249.6 million for Lafarge and EUR 4.32 million for Gyproc.
Procedure and forms of order sought
17. By application lodged at the Registry of the Court of First Instance on 14 February 2003, the applicant brought the present action.
18. Following a change in the composition of the Chambers of the Court at the beginning of the new judicial year, the Judge-Rapporteur was assigned to the Third Chamber, and this case was therefore also assigned to it.
19. On hearing the report of the Judge-Rapporteur, the Court (Third Chamber) decided to open the oral procedure and, by way of measures of organisation of procedure under Article 64 of the Rules of Procedure of the Court of First Instance, requested the parties to lodge certain documents, and put questions in writing to which they replied within the prescribed period.
20. The parties presented oral argument and their answers to the oral questions put by the Court at the hearing on 24 January 2007.
21. At the hearing, the Court requested the applicant to clarify its request for confidentiality before 7 February 2007. A period of time was also granted to the Commission for any observations it might have on the applicant’s reply concerning the confidential information.
22. The oral procedure was closed on 27 March 2007.
23. The applicant claims that the Court of First Instance should:
– annul Articles 1 and 2 of the contested decision in so far as they relate to it;
– in the alternative, annul Article 3 of the contested decision in so far as it relates to it, or, in the further alternative, reduce appropriately the amount of the fine imposed on it by the Commission in the contested decision;
– subject to the annulment of Article 3 of the contested decision or reduction of the amount of the fine, order repayment of the principal sum paid by the applicant, together with such interest as the Court may determine in accordance with law;
– order the Commission to pay the costs.
24. The Commission contends that the Court of First Instance should:
– dismiss the application;
– order the applicant to pay the costs.
Law
1. The first plea: breach of the rights of the defence
Arguments of the parties
25. The applicant considers that the Commission has infringed the rights of the defence and the general principal of equality of arms by relying on evidence not provided to the applicant.
26. First, the applicant submits that the Commission did not grant it access to information provided by an anonymous informant. According to the applicant, that information was used by the Commission on 19 November 1998 in order to obtain a search warrant from a United Kingdom court. The applicant also considers that it appears from the affidavit attached as an annex to the application for a search warrant that the Commission considered that information to be convincing. The applicant maintains that the Commission’s conviction that there was a complex cartel influenced its interpretation of all the facts and evidence.
27. Second, the applicant submits that the Commission should have granted access to the replies of the other addressees of the statement of objections. The Commission relied on those replies on several occasions in the contested decision for the factual and evidential findings.
28. The Commission considers that the obligation to observe the rights of the defence does not require it to disclose the entire contents of the file to the undertakings concerned and thereby compromise any confidentiality of elements of the file. It is under no obligation to disclose to an addressee of a statement of objections inculpatory documents on which the Commission does not propose to rely. In this case, the Commission drew its inferences only from the evidence before it which is described in the statement of objections and in the contested decision.
29. The Commission denies that the applicant’s rights of defence have been infringed by its having been unable to examine the replies of the other addressees of the statement of objections. The Commission states that if, after adoption of the statement of objections, new matters come to light which it intends to use and regarding which the undertakings have not had the opportunity to submit their views, it must send a supplementary statement of objections or a letter asking the undertakings concerned for further observations on that new evidence. Its failure to do so would prevent it from relying on those matters as against the addressees of the initial statement of objections.
30. In this case, all the examples given by the applicant concerned admissions or denials of allegations which already appear in the statement of objections, on which therefore the applicant had the opportunity to comment. None of those statements introduces any new objection or new piece of factual information on which the Commission relied for its conclusions.
Findings of the Court
31. It must first be recalled that access to the file in competition cases is intended in particular to enable the addressees of statements of objections to acquaint themselves with the evidence in the Commission’s file so that, on the basis of that evidence, they can express their views effectively on the conclusions reached by the Commission in its statement of objections. Access to the file is thus one of the procedural safeguards intended to protect the rights of the defence and to ensure, in particular, that the right to be heard can be exercised effectively (see Joined Cases T‑191/98, T‑212/98 to T‑214/98 Atlantic Container Line and Others v Commission [2003] ECR II‑3275, paragraph 334 and the case-law cited).
32. With regard to inculpatory evidence, the obligation to allow access to the file relates merely to the evidence ultimately relied on in the decision and not to all the complaints which the Commission may have expressed at any stage of the administrative procedure ( Atlantic Container Line and Others v Commission , paragraph 31 above, paragraph 337). A document can be regarded as a document that incriminates an applicant only where it is used by the Commission to support a finding of an infringement in which that party is alleged to have participated (Joined Cases T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95 to T‑32/95, T‑34/95 to T‑39/95, T‑42/95 to T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95 to T‑65/95, T‑68/95 to T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 and T‑104/95 Cementeries CBR and Others v Commission [2000] ECR II‑491, ‘ Cement ’, paragraph 284).
33. Further, the applicant may not demand access, in a general and abstract way, to documents or information which have not been communicated to it without stating how the inculpatory evidence relied upon by the Commission in the contested decision was determined by those documents or that information. According to the case-law, an infringement of the rights of the defence cannot be founded on a general argument but must be examined in relation to the specific circumstances of each particular case ( Atlantic Container Line and Others v Commission , paragraph 31 above, paragraphs 353 and 354).
34. In the present case, as regards the information provided by the anonymous informant, the Commission does not dispute that that information was a factor in triggering the investigations. However, as is apparent from the contested decision, that information was ultimately not referred to as such by the Commission and the objections upheld were proved by other evidence.
35. Similarly, the applicant has not indicated any objection maintained either in the statement of objections or in the contested decision which is based solely on the information provided by the anonymous informant and to which it did not have access.
36. Further, even if the Commission has an obligation to make available to the undertakings involved in proceedings under Article 81(1) EC all documents, whether in their favour or otherwise, which it has obtained during the course of the investigation, that obligation does not extend to business secrets of other undertakings, the internal documents of the Commission or other confidential information (Joined Cases C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P and C‑219/00 P Aalborg Portland and Others v Commission [2004] ECR I‑123, paragraph 68 and Atlantic Container Line and Others v Commission , paragraph 31 above, paragraph 335). Thus, as the Commission asserts, in the case of information supplied on a purely voluntary basis, accompanied by a request for confidentiality in order to protect the informant’s anonymity, an institution which accepts such information is bound to comply with such a condition (Case 145/83 Adams v Commission [1985] ECR 3539, paragraph 34). The Commission’s ability to guarantee the anonymity of certain of its sources of information is of crucial importance with a view to ensuring the effective prevention of prohibited anti‑competitive practices (Case C‑94/00 Roquette Frères [2002] ECR I‑9011, paragraph 64).
37. Consequently, proceedings initiated on the basis of information from an undisclosed source are lawful, provided that this does not affect the opportunity for the person concerned to make known his views on the truth or implication of the facts, on the documents communicated or on the conclusions drawn by the Commission from them (Case 85/76 Hoffmann-La Roche v Commission [1979] ECR 461, paragraph 14).
38. In the light of the obligation to ensure the confidentiality of the information, and of the fact that the applicant has not referred to any objection maintained either in the statement of objections or in the contested decision which is based on evidence to which it did not have access, it cannot complain that the Commission infringed the rights of the defence and the general principle of equality of arms on the ground that the Commission did not give it access to the information provided by the anonymous informant.
39. As regards access to the replies of the other addressees of the statement of objections, it is common ground that the applicant did not have access to those replies during the administrative procedure.
40. As regards, first, the failure to communicate the alleged inculpatory evidence which was not in the investigation file, the Court notes that the observance of the rights of the defence constitutes a fundamental principle of Community law which must be respected in all circumstances, in particular in any procedure which may give rise to penalties, even if it is an administrative procedure. It requires that the undertakings and associations of undertakings concerned be afforded the opportunity, from the stage of the administrative procedure, to make known their views on the truth and relevance of the facts, objections and circumstances put forward by the Commission ( Hoffmann-La Roche v Commission , paragraph 37 above, paragraph 11, and Case T‑11/89 Shell v Commission [1992] ECR II‑757, paragraph 39).
41. Next, it should be borne in mind that, if the Commission wishes to rely on a passage in a reply to a statement of objections or on a document annexed to such a reply in order to prove the existence of an infringement in a proceeding under Article 81(1) EC, the other undertakings involved in that proceeding must be placed in a position in which they can express their views on such evidence. In such circumstances the passage in question from a reply to the statement of objections or the document annexed thereto constitutes evidence against the various parties alleged to have participated in the infringement (see Cement , paragraph 32 above, paragraph 386, and Case T‑314/01 Avebe v Commission [2006] ECR II‑3085, paragraph 50 and the case-law cited).
42. A document cannot be regarded as an inculpatory document unless it is used by the Commission in support of its finding of an infringement by an undertaking. In order to establish a breach of the rights of the defence, it is not sufficient for the undertaking in question to show that it was not able to express its views during the administrative procedure on a document used in a given part of the contested decision. It must demonstrate that the Commission used that document in the contested decision as evidence of an infringement in which the undertaking participated (Joined Cases T‑44/02 OP, T‑54/02 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP and T‑61/02 OP Dresdner Bank and Others v Commission [2006] ECR II‑3567, paragraph 158).
43. Since documents that have not been communicated to the undertakings concerned during the administrative procedure are not admissible evidence, it will be necessary to exclude those documents as evidence if it should prove that the Commission relied in the Decision on documents that were not in the investigation file and were not communicated to the applicants ( Cement , paragraph 32 above, paragraph 382).
44. If there is other documentary evidence of which the undertakings concerned were aware during the administrative procedure that specifically supports the Commission’s findings, the fact that an incriminating document not communicated to the person concerned is inadmissible as evidence does not affect the validity of the objections upheld in the contested decision ( Aalborg Portland and Others v Commission, paragraph 36 above, paragraph 72).
45. It is thus for the undertaking concerned to show that the result at which the Commission arrived in its decision would have been different if a document which was not communicated to that undertaking and on which the Commission relied to make a finding of infringement against it had to be disallowed as evidence ( Aalborg Portland and Others v Commission , paragraph 36 above, paragraph 73).
46. In the present case, BPB refers only to recitals 130, 232, 393 and 524 of the contested decision in order to illustrate that the Commission relied on the replies of the other addresses of the statement of objections as inculpatory evidence.
47. Concerning those examples, it should be observed that, at recital 524 of the contested decision, the Commission merely cites Gyproc’s statement, in its reply to the statement of objections, that its participation was of a different intensity. Thus, that evidence was in no way used against BPB.
48. As regards recital 130 of the contested decision, it is an extract from Lafarge’s reply to the statement of objections claiming that BPB was the instigator of the information exchange system. However, at no point in the contested decision does the Commission use that statement of Lafarge in order to prove that BPB was the instigator of that system. Similarly, BPB’s fine was not increased on the ground that it was the instigator of the cartel. Further, as is apparent from an examination of the second plea below, BPB admitted that it infringed competition law by participating in an exchange of information on sales volumes on the four markets concerned.
49. As regards recital 232 of the contested decision, namely the interpretation by Gyproc of the memorandum and the statements of Mr [E], managing director of Gyproc, in its reply to the statement of objections, reference should be made to Gyproc’s words:
‘Gyproc later backtracked on the memo and Mr [E]’ explicit statement by arguing that “the so-called Versailles agreement was only an attempt and was never effectively implemented” and also that “there was never a proper meeting of minds among the participants, and definitely not as far as Gyproc was concerned, about all the details of how the German market should be shared. The [undertakings concerned] never agreed about the precise market share that Gyproc should have. … So Gyproc scuppered the attempt to conclude an agreement between the four”.’
50. As the Commission noted at recital 233 of the contested decision, the statements by Gyproc, which in principle have less probative value than the abovementioned memorandum and the spontaneous statements of Mr [E], do not negate either the content or the purpose of the talks that were held but only, possibly, their result. Further, it should be recalled that BPB admitted that the Versailles meeting took place and that the purpose of the meeting was to discuss the situation on the German market.
51. Moreover, it should be noted that the Commission found only that the undertakings in question had met in Versailles in 1996, Brussels in 1997 and The Hague in 1998 with a view to sharing or at least stabilising the German market, but it did not claim that they had succeeded in concluding an agreement on allocating shares of the German market.
52. In those circumstances, even if Gyproc’s interpretation of Mr [E]’s memorandum and statements set out at recital 232 of the contested decision were disregarded, that fact would not influence the assessments made by the Commission in that decision.
53. Accordingly, the result at which the Commission arrived in the contested decision would not have been different if the extracts from Gyproc’s and Lafarge’s replies to the statement of objections referred to by BPB had been removed from the file.
54. Lastly, it is apparent from recital 393 of the contested decision that Gyproc accepted the Commission’s description of the facts regarding the price increases on the German market. This is indeed a factor that the Commission used to support its contention that there had been concerted action on price increases on the German market, a contention which BPB disputes. Thus, it is necessary to disregard that factor as evidence and then consider, so far as concerns BPB, whether the Commission demonstrated to the requisite legal standard that BPB, Knauf, Lafarge and Gyproc had exchanged information on various occasions and had concerted their action on the application of price increases on the German market between 1996 and 1998.
55. As regards, second, whether the replies of the other addresses of the statement of objections might have contained exculpatory evidence, the applicant has not put forward any arguments to that effect in the application.
56. In response to a written question of the Court requesting it to indicate the paragraphs of the application in which a plea alleging infringement of the rights of the defence relating to exculpatory evidence was raised, the applicant merely referred to paragraphs 75 to 120 of its application. Yet in those paragraphs the applicant does not submit that the replies of the other addressees of the statement of objections might have contained exculpatory evidence which it could have used for its defence. In those circumstances, the applicant’s arguments that the replies of the other addressees of the statement of objections might have contained exculpatory evidence must be rejected.
57. It follows from the foregoing that the first plea must be rejected, without prejudice to the possible effect of the fact that Gyproc’s statements in its reply to the statement of objections and referred to by the Commission in recital 393 of the contested decision are not to be taken into account. Consequently, it is necessary to examine the complaint in the second plea contesting the Commission’s findings on the exchange of information on price increases in Germany.
58. Furthermore, and for the sake of completeness, the Court will examine the substance of the case, disregarding all the inculpatory evidence derived from the replies of the other addresses of the statement of objections, in order to ascertain whether the Commission’s assessment as to the existence and effects of the infringement is demonstrated to the requisite legal standard even without that evidence.
2. The second plea: manifest errors and/or inadequacy of the statement of reasons concerning the application of Article 81(1)EC
The standard of proof
Arguments of the parties
59. The applicant takes the view that, in cases leading to the imposition of a heavy fine, the standard of evidence required is comparable to that in criminal proceedings. In that regard, the applicant submits that the burden of proof falls upon the Commission and that the infringement must be demonstrated to the requisite legal standard, a term which, according to the applicant, must be interpreted as requiring that convincing proof be adduced that the alleged infringements have been committed. It considers that, in such a situation, the ordinary application of the balance of probabilities is not sufficient. Moreover, in order to respect the presumption of innocence, any doubts about evidence must favour the defence.
60. The Commission disputes that the standard of proof to be applied in competition cases is the same as that required in criminal proceedings.
Findings of the Court
61. According to case‑law, where there is a dispute as to the existence of an infringement of the competition rules, it is incumbent on the Commission to prove the infringements which it has found and to adduce evidence capable of demonstrating to the requisite legal standard the existence of circumstances constituting an infringement. In doing this, the Commission must establish in particular all the facts enabling the conclusion to be drawn that an undertaking participated in such an infringement and that it was responsible for the various aspects of it (Case C‑49/92 P Commission v Anic Partecipazioni [1999] ECR I‑4125, paragraph 86).
62. When the infringement involves anti-competitive agreements and concerted practices, the Commission must, in particular, show that the undertaking intended to contribute by its own conduct to the common objectives pursued by all the participants and that it was aware of the actual conduct planned or put into effect by other undertakings in pursuit of the same objectives or that it could reasonably have foreseen it and that it was prepared to take the risk ( Commission v Anic Partecipazioni , paragraph 61 above, paragraph 87).
63. It is normal, in the context of anti‑competitive practices and agreements, for the activities to take place in a clandestine fashion, for meetings to be held in secret, and for the associated documentation to be reduced to a minimum. It follows that, even if the Commission discovers evidence explicitly showing unlawful contact between traders, it will normally be only fragmentary and sparse, so that it is often necessary to reconstitute certain details by deduction. Accordingly, in most cases, the existence of an anti-competitive practice or agreement must be inferred from a number of coincidences and indicia which, taken together, may, in the absence of another plausible explanation, constitute evidence of an infringement of the competition rules ( Aalborg Portland and Others v Commission , paragraph 36 above, paragraphs 55 to 57).
64. It is apparent from that case‑law that the Court must reject the applicant’s assertion that the Commission must adduce proof ‘beyond reasonable doubt’ of the existence of the infringement in cases where it imposes heavy fines.
The London meeting
Arguments of the parties
65. The applicant considers that the Commission has failed to prove that an agreement was entered into at the London meeting and that the subsequent information exchanges were a device to monitor the implementation of that agreement. The London meeting is the key to the Commission’s case, since the other events are linked to it and it marks the inception of the infringement.
66. The applicant admits that that meeting took place but submits that the Commission’s interpretation of that admission goes beyond what it actually said. Even though Mr [A] (its then Chief Executive Officer (CEO)) discussed with the cousins of the Knauf family the vigorous competition in the plasterboard market and even though both parties recognised the problem, it denies categorically having reached an agreement on a solution with the cousins of the Knauf family. Moreover, no common wish to stabilise the market was expressed at that meeting.
67. The applicant also admits that that meeting may have been a factor in accelerating the end of the price war. However, that meeting is not the only causal factor. The applicant claims that the economic situation on the relevant market was such that in 1992 the price war had ended in any event. That is confirmed by the expert economist retained by it, whose report was however not taken into account by the Commission in the contested decision.
68. The applicant considers that the fact that competition continued on the market concerned contradicts the Commission’s interpretation of the London meeting. The Commission’s assertions in recitals 212 and 395 of the contested decision are not supported by any evidence. In that regard, the applicant maintains that the Commission decided not to take account of numerous proven examples of price volatility which it had given to the Commission in its reply to the statement of objections. The applicant also contests the Commission’s assertions regarding the stability of market shares. It claims that the Commission’s own tables in the annex to the contested decision show the contrary. It also states that the Commission’s allegations are devoid of probative value, since the Commission nowhere states in the contested decision what the pre-1992 market shares of the undertakings concerned were and, therefore, a comparison of market shares was impossible.
69. As regards the Commission’s assertion that there is no need to take account of the concrete effects of an infringement, the applicant claims that, where the existence of an agreement is merely asserted by the Commission and is not supported by any evidence, it is necessary to take account of evidence of what took place in the market. The applicant is of the opinion that, if that evidence tends to establish the absence of any anti-competitive agreement and no other evidence to the contrary has been adduced by the Commission, the latter must consider that no agreement was made. The applicant states that it is not merely a question of determining whether the agreement was implemented but rather of determining whether the Commission has established the existence of the alleged agreement.
70. The Commission states that the applicant’s argument that no agreement existed is based on the misapprehension that the agreement has to be finite, detailed and legally binding. It adds that the object of Article 81 EC is to bring within the prohibition of that article a form of coordination between undertakings which, without having reached the stage where an agreement properly so called has been concluded, knowingly substitutes practical cooperation between them for the risks of competition. The elaboration of an actual plan is not therefore required. The Commission maintains that even if the discussions that took place at the 1992 meeting can not be classified as an agreement, they can be classified as a concerted practice, which is just as serious an infringement.
71. The Commission considers that the London meeting and the agreement concluded there constitute the first practical manifestation of the complex and continuous infringement on which the contested decision is based. In view of the observations set out in recitals 56 to 69 of the contested decision and in particular of the fact that the information exchanges commenced at the London meeting or shortly afterwards, that conclusion is fully justified. It adds that it is unnecessary to prove that all the elements of the infringement were present or foreseen at the initial stage to establish that that agreement formed part of a single, complex and continuous infringement.
72. As regards BPB’s statement that the Commission failed to take account of the economic evidence, the Commission contends that it simply explained in recitals 329 to 402 of the contested decision that, in view of the circumstances of the case, the attempt by BPB and the other undertakings concerned to show, on the basis of economic analyses, that the competitive situation on the plasterboard market between 1992 and 1998 excluded any possibility of a restrictive agreement during that period was beside the point. The Commission states that it does not rely on mere similarity of observed conduct, nor does it use economic evidence to establish the infringement of Article 81(1) EC. Its conclusions are based on direct evidence of the anti-competitive agreement, which the economic analyses do nothing to explain away. Where the Commission makes reference, in the contested decision, to improved stability in the market concerned or price increases (as in recitals 289 and 539), the aim was to demonstrate the effects of the anti-competitive activity, not its existence. The Commission adds that the existence of an agreement can be established without the complete elimination thereby of all competition from the plasterboard market. Moreover, since the infringement established by the Commission pursued an anti-competitive purpose, it is settled case-law that there is no requirement for it to take account of the agreement’s concrete effects.
73. The Commission takes the view, in response to the applicant’s argument that ‘fierce’ competition or the ‘price war’ was bound to end for economic reasons, that that argument is not relevant in determining the reasons for which and the conditions under which the ‘price war’ actually ended and in particular whether or not anti-competitive conduct by certain operators was the reason for that development. It considers that, having demonstrated that the cartel participants’ aim was to put an end to the price war and stabilise market shares and thereby restrict competition at least in the German, French, United Kingdom and Benelux plasterboard markets, it was fully entitled to conclude, as it did in recitals 72, 196, 212, 289 and 395 of the contested decision, that that objective was largely achieved. It contends that the market instability before 1992 was described in paragraph 28 of the statement of objections and was never contested. Moreover, as is clear from recitals 212 and 395 of the contested decision, the Commission found that prices on the United Kingdom and German markets tended to rise or at least be stable, in contrast to the position prior to 1992.
Findings of the Court
74. BPB admits that the London meeting took place and that Mr [A] and the cousins of the Knauf family each expressed the view that it would be in the interests of the industry as a whole to put an end to the destructive price war. It also admits that, at that meeting or at the latest in 1992, the undertakings began to exchange overall market volume data for each principal market.
75. However, BPB disputes that an express agreement to stabilise European markets destined to last for six years was concluded at that meeting.
76. It is therefore necessary to examine whether the London meeting had an anti‑competitive object.
77. In this respect, according to recital 55 of the contested decision, BPB stated in its second reply to the request for information that, at that meeting, its representatives and those of Knauf ‘[had] reached an understanding that it was in [its] interest, [that of] Knauf[‘s] and [that of] the industry as a whole (including, ultimately, the interests of consumers) for the ruinous price war to end and for producers to attempt to compete at more sustainable economic levels’.
78. BPB subsequently argued that the term ‘understanding’ used by it should be interpreted in its most general sense as meaning a ‘consensus of views’.
79. It is settled case-law that in order for there to be an agreement within the meaning of Article 81(1) EC, it is sufficient that the undertakings in question should have expressed their joint intention to conduct themselves on the market in a specific way (Case T‑9/99 HFB and Others v Commission [2002] ECR II‑1487, paragraph 199; Case T‑61/99 Adriatica di Navigazione v Commission [2003] ECR II‑5349, paragraph 88; and Joined Cases T‑49/02 to T‑51/02 Brasserie nationale and Others v Commission [2005] ECR II‑3033, paragraph 118). As regards the form in which that common intention is expressed, it is sufficient for a stipulation to be the expression of the intention of the undertakings concerned to behave on the market in accordance with its terms (Case T‑56/02 Bayerische Hypo- und Vereinsbank v Commission [2004] ECR II‑3495, paragraph 60).
80. It follows that, in order to constitute an agreement within the meaning of Article 81(1) EC, it is sufficient that an act or conduct which is apparently unilateral be the expression of the concurrence of wills of at least two parties, the form in which that concurrence is expressed not being by itself decisive (Case C‑74/04 P Commission v Volkswagen [2006] ECR I‑6585, paragraph 37).
81. The criteria of coordination, convergence and cooperation, far from requiring the elaboration of an actual ‘plan’, must be understood in the light of the concept inherent in the Treaty provisions relating to competition, namely that each economic operator must determine independently the policy which it intends to adopt on the common market. Although that requirement of independence does not deprive economic operators of the right to adapt themselves intelligently to the existing and anticipated conduct of their competitors, it strictly precludes any direct or indirect contact between such operators with the object or effect either to influence the conduct on the market of an actual or potential competitor or to disclose to such a competitor the course of conduct which they themselves have decided to adopt or contemplate adopting on the market (Joined Cases 40/73 to 48/73, 50/73, 54/73 to 56/73, 111/73, 113/73 and 114/73 Suiker Unie and Others v Commission [1975] ECR 1663, paragraphs 173 and 174, and Adriatica di Navigazione v Commission , paragraph 79 above, paragraph 89).
82. That is the case where there is a gentlemen’s agreement between a number of undertakings representing the faithful expression of such a joint intention concerning a restriction of competition. In those circumstances, the question whether the undertakings in question considered themselves bound – in law, in fact or morally – to adopt the agreed conduct is irrelevant ( HFB and Others v Commission , paragraph 79 above, paragraph 200).
83. As regards, in particular, agreements of an anti-competitive nature which are reached at meetings of competing undertakings, the Court of Justice has held that Article 81(1) EC was infringed where those meetings had as their object the restriction, prevention or distortion of competition and were thus intended to organise artificially the operation of the market (Joined Cases C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P to C‑252/99 P and C‑254/99 P Limburgse Vinyl Maatschappij and Others v Commission [2002] ECR I‑8375, paragraphs 508 and 509).
84. The Court considers that BPB’s explanation regarding the object of the London meeting satisfies the criterion laid down by the case‑law referred to above. BPB’s statements suffice to show that Knauf and BPB both expressed their intention to put an end to a price war and therefore to restrict competition.
85. Furthermore, it must be recalled that, where an undertaking participates, even without taking an active part, in meetings between undertakings with an anti-competitive object and does not publicly distance itself from what occurred at those meetings, thus giving the impression to the other participants that it subscribes to the results of the meetings and will act in conformity with them, it may be considered as established that it participates in the cartel resulting from those meetings ( HFB and Others v Commission , paragraph 79 above, paragraph 137).
86. Furthermore, the anti‑competitive object of the London meeting is confirmed by the exchange of information which the undertakings carried out after that meeting. According to recital 58 of the contested decision, BPB stated, in its reply to the second request for information, the following:
‘[A]t that meeting [Mr [A] and the cousins of the Knauf family] agreed to exchange sales volume information for 1991, to give themselves a reliable basis going forward to monitor whether this understanding was effective (i.e. simply to give each other a more accurate picture of the overall size of the market and thus their own market share). This was necessary because there were no reliable industry statistics.’
87. BPB’s arguments that it was at most a mere attempt at an agreement must fail. The fact that BPB and Knauf expressed their common intention to put an end to the price war and to stabilise the markets in question constitutes an agreement for the purposes of Article 81(1) EC.
88. Further, as the quotation at paragraph 86 above demonstrates, BPB and Knauf executed their plan by implementing that agreement through the exchange of information on sales volumes on the four markets concerned. If those undertakings did not consider that they had concluded an agreement to put an end to the price war and to stabilise the markets concerned, they would not have needed to monitor the markets by exchanging information on sales volumes.
89. The applicant’s arguments that the Commission has not shown that there had been stability of prices or market shares cannot invalidate that conclusion.
90. In this respect, for the purposes of applying Article 81(1) EC, it is sufficient that the object of an agreement should be to restrict, prevent or distort competition irrespective of the actual effects of that agreement. Consequently, in the case of agreements reached at meetings of competing undertakings, that provision is infringed where those meetings have such an object and are thus intended to organise artificially the operation of the market. In such a case, the liability of a particular undertaking in the infringement is properly established where it participated in those meetings with knowledge of their object, even if it did not proceed to implement any of the measures agreed at those meetings. The greater or lesser degree of regular participation by the undertaking in the meetings and of completeness of its implementation of the measures agreed is relevant not to the establishment of its liability but rather to the extent of that liability and thus to the severity of the penalty (Joined Cases C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P to C‑208/02 P and C‑213/02 P Dansk Rørindustri and Others v Commission [2005] ECR I‑5425, paragraph 145). Undertakings which conclude an agreement whose purpose is to restrict competition cannot, in principle, avoid the application of Article 81(1) EC by claiming that their agreement was not intended to have an appreciable effect on competition.
91. Moreover, BPB’s assertion that the London meeting did not have any effects is contradicted by its reply to the statement of objections, in which it stated that there had been a turning point in prices in 1992. BPB also admits that the London meeting may have been a factor in accelerating the end of the price war. However, it submits that the commercial and economic reasons set out in the application show that it was not the only cause.
92. The Court considers that the applicant’s admission that the London meeting was a factor in accelerating the end of the price war supports the interpretation that the object of the London meeting was anti‑competitive. Even if there were other economic reasons which prompted the end of the price war, that does not call in question the anti‑competitive object of the London meeting, which was to raise prices and to reduce the intensity of the competition between the undertakings concerned.
93. Lastly, account must be taken of the fact that the applicant stated, in its reply to the statement of objections, that it did not object to the Commission’s categorising that meeting as an infringement of Article 81(1) EC. It also admitted, in its reply to an oral question put by the Court, that the London meeting constituted an infringement of Article 81(1) EC.
94. It follows that the Commission was right to find that, at the London meeting, BPB and Knauf had expressed their common intention to put an end to the price war and to stabilise the market concerned. This complaint cannot therefore be upheld.
Exchanges of information concerning quantities sold in Germany, France, the Benelux and the United Kingdom
Arguments of the parties
95. The applicant admits that, either at the London meeting or some time later in the same year, Mr [A] and the cousins of the Knauf family agreed to exchange highly aggregated sales volume data for 1991. However, Mr [A] said that that had been done to enable him to assess whether there was any ‘new mood’ in the industry, by giving him a more accurate picture of the size of the market and thus of the applicant’s own market share. The applicant also admits that those information exchanges may have contributed to ending the price war. However, the applicant denies that the exchanges decided upon by Mr [D] – director of Gyproc and CEO of BPB from 1994 to 1999 – as from 1993 had any bearing on the first two annual information exchanges. The applicant also denies that those exchanges were a method of monitoring any agreement or understanding between producers. In this respect, the applicant claims that the Commission produced no evidence of any command and control structure in relation to the implementation of the cartel. The applicant states that it would have been informed by customers if it was being undercut on price by its competitors and would not have waited months to learn, by the exchange of information, of developments in market shares.
96. The applicant states that the Commission ignores the evidence concerning the nature of the data which was actually exchanged. In that connection, the applicant states that exchanges were initially annual, then half-yearly, but never more than quarterly. Moreover, the data were highly aggregated, being the total square metre surface area of all plasterboard products sold in the period in question, of all thicknesses, dimensions and specifications, expressed as a single figure. It also observes that there are enormous price variations between products. Moreover, the information related to national markets and, in the case of the Benelux, was wider than that. Furthermore, the information was not exchanged at regular intervals. For those reasons, the applicant considers that the exchanges could not constitute a mechanism for close surveillance of the market.
97. The applicant considers that the Commission’s argument is also undermined by the fact that market shares developed considerably over the period in question. In addition, it states that price cutting had taken place. Moreover, the Commission has produced no evidence of any systematic attempt to adjust market shares or prices. The applicant takes the view that all these factors are solid evidence of the lack of any cartel in this case.
98. The Commission states that the applicant does not deny the existence of those exchanges, but contests their purpose. It considers that it responded in detail to those arguments in recitals 104 to 170 of the contested decision.
99. The Commission states that the argument relating to the absence of any ‘command and control’ structure is irrelevant. The case-law shows that the fact that no measures are taken to force undertakings to adhere to agreements does not mean that there is no infringement. The absence of evidence of such measures simply shows that no retaliatory measures were necessary.
100. The Commission repeats that it has never asserted that the cartel completely excluded all competition or that there were fixed quotas or fixed market shares. The important achievement of the cartel was overall market equilibrium and stability, not necessarily static market shares in particular markets.
Findings of the Court
101. It should be noted that the applicant stated, in its reply to the statement of objections, that it did not object to the Commission’s categorising those exchanges of information as an infringement of Article 81(1) EC. It also admitted, in its reply to a written question put by the Court, that the exchanges of information concerning quantities sold in Germany, France, the Benelux and the United Kingdom constituted an infringement of Article 81(1) EC. The applicant none the less disputes certain assessments made by the Commission in the contested decision.
102. BPB admits that, either at the London meeting or some time later in the same year, Mr [A] and the cousins of the Knauf family agreed to exchange aggregated sales volume data for 1991. Mr [A] said that that was done to enable him to assess whether there was any ‘new mood’ in the industry, by giving him a more accurate picture of the size of the market and thus of BPB’s own market share.
103. BPB also admitted that the information exchanges effected by Mr [A] in 1992 and 1993 in relation to the 1991 and 1992 data may have contributed to ending the price war. However, BPB denies that those information exchanges were a monitoring mechanism for a wider anti-competitive purpose.
104. BPB also admits that, under Mr [D]’s direction, the information exchanges on sales volumes on the four markets concerned became half‑yearly from 1993 and quarterly from 1995. None the less, it claims that the exchanges organised by Mr [D] were unrelated to the first two annual exchanges of information effected by Mr [A].
105. Thus, since the applicant has admitted the existence of the information exchange in question, its arguments seek only to call in question the Commission’s legal assessment of undisputed facts.
106. According to the case-law, agreements on the exchange of information are incompatible with the rules on competition if they reduce or remove the degree of uncertainty as to the operation of the market in question with the result that competition between undertakings is restricted (Case C‑238/05 ASNEF-EQUIFAX and Administración del Estado [2006] ECR I‑11125, paragraph 51).
107. It is inherent in the Treaty provisions on competition that every economic operator must determine autonomously the policy which it intends to pursue on the common market. Thus, according to that case-law, such a requirement of autonomy precludes any direct or indirect contact between economic operators of such a kind as either to influence the conduct on the market of an actual or potential competitor or to reveal to such a competitor the conduct which an operator has decided to follow itself or contemplates adopting on the market, where the object or effect of those contacts is to give rise to conditions of competition which do not correspond to the normal conditions of the market in question, taking into account the nature of the products or the services provided, the size and number of the undertakings and also the volume of the market ( ASNEF-EQUIFAX and Administración del Estado , paragraph 106 above, paragraph 52).
108. As regards the lawfulness of the exchange of information, it is apparent from the case‑law that, on a truly competitive market, the fact that an economic operator takes into account information on the operation of the market, made available to it under the information exchange system, in order to adjust its conduct on the market, is not likely, having regard to the atomised nature of the supply, to reduce or remove for the other operators all uncertainty about the foreseeable nature of its competitors’ conduct. However, on a highly concentrated oligopolistic market, the exchange of information on the market is such as to enable operators to know the market positions and strategies of their competitors and thus to impair appreciably the competition which exists between the operators (Case C‑7/95 P Deere v Commission [1998] ECR I‑3111, paragraphs 88 and 90).
109. Subject to proof to the contrary, which the economic operators concerned must adduce, the presumption must be that the undertakings taking part in the concerted arrangements and remaining active on the market take account of the information exchanged with their competitors when determining their conduct on that market. That is all the more the case where the undertakings concert together on a regular basis over a long period ( HFB and Others v Commission , paragraph 79 above, paragraph 216).
110. In the present case, the plasterboard market was oligopolostic and the applicant does not dispute that this was the case. It is therefore necessary to ascertain whether, in the light of that market characteristic, the exchanges of information reduced or removed the degree of uncertainty of the undertakings concerned as to the operation of the market in question and thus restricted competition on that market.
111. The applicant takes the view that, as organised, the exchange of information made it possible to achieve only one objective, namely to check in broad terms the individual estimates of the market conditions and, in particular, the volume of that market.
112. Such an explanation is not convincing. It is apparent from the explanation given by Mr [D] in his statement of 9 July 2001 in order to justify the exchanges of information that, whilst the data were useful to see the size of the market, they also made it possible to determine market trends and competitors’ market shares so that ‘one was not operating completely in the dark’.
113. For the same reasons, the applicant’s argument that the market was transparent and the data could be collected on the market must be rejected.
114. That finding is borne out by BPB’s reply of 28 October 1999 to the second request for information, referred to in recital 58 of the contested decision, according to which:
‘[The representatives of BPB and Knauf] agreed to exchange sales volume information for 1991, to give themselves a reliable basis going forward to monitor whether this understanding was effective (i.e. simply to give each other a more accurate picture of the overall size of the market and thus their own market share). This was necessary because there were no reliable industry statistics.’
115. In this respect, proof of the collusory nature of the exchange of information is even more cogent in the light of BPB’s reply to the statement of objections. According to 106 of the contested decision:
‘BPB subsequently specified that the objective of the agreement to exchange information with Knauf was to provide Mr [A] with “a basis to assess whether there was a new mood in the industry”, i.e. that “the information exchange, at a high level, would provide the degree of mutual assurance that the price war was ending”. BPB has moreover explicitly acknowledged that the purpose of the information exchanges effected by Mr [A] was to put an end to the fierce competition prevalent in the plasterboard industry in the early 1990s: “the subsequent two exchanges of historical data effected by Mr [A] may have served, and have been intended to serve, to assist the ending of the price war”.’
116. The applicant’s argument that there was no restriction of competition in the absence of any informative value of the sales data exchanged, given that the figures had been communicated in a very global and imprecise form without being broken down according to the different types of plasterboard, is irrelevant in so far as the information exchanges between the undertakings in question were intended to monitor that their respective market shares remained stable or, at the very least, did not diminish. Since the applicant and Knauf had expressed a common intention to put an end to the price war and to stabilise the markets in question at the London meeting, it sufficed, in order to attain that objective, that the undertakings in question knew that by terminating the price war they would not lose market shares. To that end, the general sales data, which made it possible to calculate market shares, were sufficient. That also explains why the figures did not need to be broken down according to the different types of plasterboard.
117. As regards the applicant’s argument that the exchange of data was not effected at regular intervals and, for that reason, it was not a monitoring mechanism, it is clear that the anti‑competitive nature of that exchange of information, the objective of which – as clearly described by the applicant itself in its reply to the statement of objections – was to put an end to the price war, can in no way be called in question.
118. As regards BPB’s argument distinguishing Mr [A]’s information exchanges in 1991 and 1992 from those of Mr [D], it is a mere assertion which is devoid of any real foundation. In his statement, Mr [A] said that he had counselled Mr [D] in 1993 against making the exchanges too frequent, which shows that both were well aware that those exchanges were being made. The mere fact that the exchanges of information were effected by two different persons is thus explained by the change of person at the head of BPB. Moreover, the reason for those exchanges of information, in particular as regards their object, is identical. In his account of the exchanges which he effected from 1993, Mr [D] states that, even in highly aggregated form, the information was useful to see the size of the market and the trends and that knowledge of competitors’ market shares meant that ‘one was not operating completely in the dark’.
119. In conclusion, the collusive nature of the exchanges of information concerning quantities sold in Germany, France, the Benelux and the United Kingdom from 1992 to 1998 is sufficiently established.
The exchanges of information on sales volumes in the United Kingdom
Arguments of the parties
120. The applicant maintains that the purpose of the United Kingdom information exchange was to have a better view of the total size of the United Kingdom market for plasterboard and of its market share.
121. The applicant claims that, even if the data exchanged were monthly data on highly aggregated sales volumes, the exchanges were not monthly but were sporadic and related to information concerning several months.
122. The Commission replies that it does not claim that the exchanges occurred on a monthly basis but simply that they remained remarkably consistent over time (seven successive years) and that the assertions that the exchange was an irregular ad hoc exchange are contradicted by the content of the table kept by Mr [N], managing director of British Gypsum (‘BG’), the subsidiary of BPB in the United Kingdom, from which the existence of a regular flow of information can be inferred.
Findings of the Court
123. It should first be noted that the applicant stated in its reply to the statement of objections that it did not object to the Commission’s categorising the exchanges of data on sales volumes in the United Kingdom as an infringement of Article 81(1) EC. It also admitted in its reply to a written question put by the Court that those exchanges had taken place from 1992 until the beginning of 1998 and constituted an infringement of Article 81(1) EC.
124. Next, it should be noted that in response to a written question of the Court the Commission confirmed that the exchange of information on sales on the United Kingdom market and that on the sales of the four markets concerned were both elements of the single and continuous infringement, even if their anti‑competitive effects might have duplicated and mutually reinforced one another in so far as they related to the United Kingdom market. Given that the applicant disputes the object and the frequency of the exchanges of sales volume data on the United Kingdom market, it is necessary to consider whether the contested decision is vitiated by errors regarding that exchange.
125. As regards the object of the exchange of sales volume data on the United Kingdom market, the Commission found, at recital 171 of the contested decision, that it was identical to that of the exchange of information on sales volumes on the four markets concerned. However, the applicant asserts that its object was to have a better view of the total size of the United Kingdom market for plasterboard and of its market share.
126. The applicant’s explanation does not alter the anti‑competitive nature of the information exchange, having regard to the general context of the infringement in question, which was characterised by the pursuit of the objective, expressed at the London meeting, of putting an end to the price war.
127. The applicant’s assertion that the fact that the data were compiled on a monthly basis in the tables does not show that the exchange of those data also took place with the same frequency is immaterial in the present case. Even if the sales volume data were exchanged less frequently, that would not invalidate the conclusion that such an exchange was anti‑competitive for the same reasons as those set out regarding the exchange of data on the four markets concerned. In any event, the applicant has not adduced any evidence showing that, although the data were compiled monthly, the exchange did not take place monthly. In those circumstances, it must be concluded that the applicant has failed to show that the Commission’s finding at recital 194 of the contested decision, that the systematic and detailed nature of Mr [N]’s table was based on a regular flow of information, is vitiated by error.
128. It follows that the Commission’s assessment concerning the exchange of sales volume data on the United Kingdom market is not vitiated by any error.
Exchanges of information on price rises in the United Kingdom from 1992 to 1998
Arguments of the parties
129. The applicant claims that the Commission made no finding that the parallel price rises were other than independently arrived at.
130. The evidence relied on by the Commission consists, first, of a conversation in 1996 between the regional directors of Knauf and BG, second, a conversation in 1998 between Lafarge’s sales director and a member of BG’s sales staff and, third, one or two communications from Mr [N] to his opposite numbers to inform them of price rises.
131. The applicant maintains that the Commission attached unjustified importance to those isolated events. Moreover, the first two contacts were two years apart and the discussions took place in the course of social events. In addition, there were only one or two communications by Mr [N], and, contrary to the Commission’s allegations, it was not a question of exchanges of information but of unilateral communications.
132. The applicant contests the Commission’s conclusion that those contacts corroborate the existence of a single and continuous infringement. The applicant submits that they took place only between November 1996 and March 1998 and related only to the United Kingdom.
133. The Commission states that it never alleged that prices had been agreed or negotiated. It takes the view that the very fact that the contacts concerning certain price rises were reported internally indicates their importance.
134. The Commission considers, referring to recitals 471 to 477 of the contested decision, that exchange of information to be a concerted practice which was part of the particular manifestations of the complex and continuous agreement having as its object the restriction of competition at least in the four main European plasterboard markets.
Findings of the Court
135. As is apparent from the application and an examination of BPB’s cooperation, it was BPB which informed the Commission of those exchanges on price rises in the United Kingdom. Moreover, the facts mentione d in the contested decision are not contested by BPB.
136. Account must also be taken of the fact that the applicant stated in its reply to the statement of objections that it did not object to the Commission’s categorising those contacts as an infringement of Article 81(1) EC. In its reply to a written question of the Court, the applicant also admitted that the fact that Mr [N] had, once or twice, informed Knauf and Lafarge of the list price increases in the United Kingdom constituted an infringement of Article 81(1) EC.
137. However, BPB attempts to qualify the anti‑competitive nature of those exchanges by stating that the conversations which took place at the golf days were just a report of industry gossip and that the memoranda recording them present this information as such. Further, the information was imparted unilaterally. Lastly, it submits that the price rises would have been known in any event through market intelligence and that the exchanges of information were merely the communication of decisions which had already been made. Moreover, the communication related only to list prices and did not reflect the ‘net net’ prices (net of discounts).
138. It is apparent from recitals 198 to 200 of the contested decision that, as regards the period prior to 7 September 1996, the price rise announcements were virtually simultaneous in four cases. Thus, BG’s announcement on 21 July 1992 (with effect from the end of August 1992) was followed by Lafarge’s (Redland’s) announcement of 31 July 1992 (with effect from 31 August 1992). Knauf announced its new prices on 3 August 1992 (with a new price list for September 1992).
139. In November 1993 BPB announced a 12% rise with effect from January 1994. Lafarge followed this announced rise but Knauf did not follow it in full.
140. On 29 September 1994 Knauf announced a rise of approximately 6.5% with effect from 1 March 1995 and on 2 December 1994 BPB announced a 9% rise with effect from 27 February 1995. That rise was followed by the announcement of an identical rise by Lafarge on 6 January 1995, with effect from the same date.
141. On 22 September 1995, BG announced a 12% price rise for standard board to enter into force on 1 January 1996. This announcement was followed by Lafarge, which announced the same increase on 13 October 1995 with effect from 1 January 1996 and by Knauf, which announced the same increase on 27 October 1995 with effect from the same date.
142. Thus, as regards the period prior to 7 September 1996, the price rises of BPB, Lafarge and Knauf succeeded one another at very close intervals or were even simultaneous.
143. It must therefore be ascertained whether the near-simultaneity of the price rise announcements and the parallelism of the prices announced, as found, constitute a sound, precise and consistent body of evidence of prior concertation designed to inform the competing undertakings of the price rises. Parallel conduct cannot be regarded as furnishing proof of concertation unless concertation constitutes the only plausible explanation for such conduct. It is necessary to bear in mind that, although Article 81 EC prohibits any form of collusion which distorts competition, it does not deprive economic operators of the right to adapt themselves intelligently to the existing and anticipated conduct of their competitors (Joined Cases C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 and C‑125/85 to C‑129/85 Ahlström Osakeyhtiö and Others v Commission [1993] ECR I‑1307, paragraph 71).
144. In the present case, even if the intervals between the various price rise announcements may have enabled the undertakings to ascertain those price rises by information from the market and even if those rises were not always exactly of the same level, the near-simultaneity of the price rise announcements and the parallelism of the prices announced amount to strong evidence of concerted action prior to those announcements, since those rises were made in a context characterised by the fact that, as the Commission found in the contested decision, the applicant and Knauf agreed at the London meeting at the beginning of 1992 to put an end to the price war on the four European markets.
145. In any event, the fact remains that, as regards the exchange of data on price increases on the United Kingdom market, the Commission concluded, at recital 476 of the contested decision, only that there were contacts – acknowledged by BPB, Knauf and Lafarge – which accompanied certain price increases, referring in this respect to recital 211 of the contested decision. Otherwise, as is apparent from recital 210 of that decision, the Commission stated that it could only note the parallel behaviour between undertakings which were also engaged in other collusive contacts, without inferring from this that that parallel behaviour had necessarily been preceded by concerted action. Further, by its use of the word ‘nevertheless’ in the English, French and Dutch versions of recital 211 of the contested decision, it clearly placed that mere parallelism in the context of the admitted existence of contacts preceding the price rise announcements.
146. As regards the period after 7 September 1996, the existence of contacts between the competitors on prices rises in the United Kingdom is demonstrated by the following documentary evidence.
147. First, it is apparent from an internal BG memorandum that, during the weekend of 7 and 8 September 1996, Knauf announced that it would follow the BG price increase initiative when BG’s intentions were expressly stated. As is clear from recital 201 of the contested decision, that discussion took place before BG sent out announcements of a price rise on 9 September 1996.
148. Further, that increase was followed, on 20 September 1996, by that of Lafarge.
149. Second, the near-simultaneity of the price rise announcements and the parallelism of the prices announced continued. Thus the Commission found, at recitals 203 and 204 of the contested decision, that on 3 June 1997 BG had announced a rise of 3.8% for standard board with effect from 1 August 1997. Lafarge announced a rise of 3.7% with effect from 4 August 1997 and Knauf announced a rise of 3.7% with effect from the same date as Lafarge. Further, on 27 January 1998, BG announced a rise of 4.4% with effect from 1 April 1998. Lafarge announced a rise of 4.1% with effect from 6 April 1998 and Knauf announced an identical rise with effect from 1 April 1998.
150. Third, according to recital 205 of the contested decision, before the announcement on 8 September 1998 of BG’s 5% price rise with effect from 1 November 1998, a Lafarge representative mentioned to a member of British Gypsum’s staff that, for budgetary reasons, Lafarge had decided not to follow the price increase planned for the beginning of January of the following year. However, if the undertakings concerned had not agreed to exchange information on price rises, Lafarge would not have needed to inform the BG representative that it was not going to follow the planned increase.
151. Fourth, BPB acknowledged what it calls ‘isolated instances’ when Mr [N] had telephoned the managing directors of Lafarge and Knauf in the United Kingdom to inform them of BG’s pricing intentions and the planned range of increases (recital 207 of the contested decision). Even though BPB does not indicate even the approximate date of these telephone calls, and even though it terms them ‘pure courtesy calls’, they show that the competing undertakings were in contact regarding price rises.
152. In those circumstances, the Commission was right to find, at recital 477 of the contested decision, that the contacts on price rises on the United Kingdom market constituted a concerted practice prohibited by Article 81(1) EC.
153. That finding cannot be invalidated by the argument that it was unilateral conduct. It is true that the concept of concerted practice does in fact imply the existence of reciprocal contacts. However, that condition is met where the disclosure by one competitor to another of its future intentions or conduct on the market is requested or, at the very least, accepted by the latter ( Cement , paragraph 32 above, paragraph 1849).
154. As regards the applicant’s claims that the price information transmitted was known by the customers of the undertaking concerned before it was transmitted to the competitors and that, therefore, the information disclosed could already have been collected on the market by those competitors, it should be recalled that the mere fact of receiving information concerning competitors, which an independent operator preserves as business secrets, is sufficient to demonstrate the existence of an anti‑competitive intention (Joined Cases T‑204/98 and T‑207/98 Tate & Lyle and Others v Commission [2001] ECR II‑2035, paragraph 66). Moreover, the discussions for which the Commission found direct evidence or whose existence was acknowledged by the applicant occurred before the official price rise announcements.
155. In view of the circumstances of the present case, the Commission has shown to the requisite legal standard that the three undertakings informed one another of price rises on the United Kingdom market during the period 1992 to 1998.
The stabilisation of German market shares
Arguments of the parties
156. The applicant admits that the objective of the Versailles meeting was to arrive at an agreement to stabilise German market shares. However, that attempt was unsuccessful. It claims that Gyproc’s subsequent statement supports its statement.
157. The applicant also admits that at the meetings in Brussels and The Hague the discussions continued to focus on the market shares of each undertaking in question in Germany. Further, the latter discussions were preceded by a further exchange of market share data for the first four months of 1998. However, those discussions likewise did not yield any results.
158. The applicant states that although the parties met and had a common interest in establishing stability in the German market, they did not make a common commitment. However, the applicable law requires such a commitment. The applicant claims that undertakings may share a common view of what they would like to see occur but unless an undertaking, by contact and conduct, acts in a manner which unmistakably conveys to the other that it proposes to act in a certain way and that it feels under an obligation to do so, that does not constitute an agreement in law. It contends that the Commission cannot consider that negotiations are equivalent to an agreement.
159. The applicant claims that the Commission’s approach consists in asserting that a common objective is evidenced by ‘manifestations’ of an agreement within the meaning of Article 81(1) EC and that the ‘manifestations’ themselves are evidence of a common objective. According to the applicant, that argument is devoid of any legal merit.
160. The applicant submits that the Commission was wrong to consider that the information exchange system that the undertakings in question had organised in November 1996 with the assistance of an independent expert (‘the information exchange system’) was more sophisticated and that it supplied them with more accurate and verifiable information than the other exchanges. It states that the producers provided information to the independent expert, but that he did not carry out any verification of it. Moreover, the exchanges within the information exchange system were no more frequent than those between the CEOs of the undertakings in question, both having been quarterly in the period from 1996 to 1998. Moreover, the exchanges made within the information exchange system provided the undertakings in question with less information than those between the CEOs, given that the independent expert provided those undertakings only with a total market size figure.
161. It also claims that the fact that the information exchange system was launched after the Versailles meeting was a coincidence.
162. The Commission contends that even if the undertakings did not succeed in concluding an agreement as to how the German market could be shared between them, they expressed a common wish to restrict competition in the plasterboard market by sharing the German market or, at least, stabilising it. According to it, the mere disclosure by an undertaking of the fact that it does not want to increase its market share is sufficient to inform competitors of an essential element in its strategy and is manifestly anti-competitive. It submits that the undertakings did feel bound to act in a particular way, as demonstrated by the continuous discussions in that sense.
163. The Commission submits that the only plausible explanation for an information exchange which the participants wish to keep secret and which is based on figures allegedly of limited value for defining future strategy is that there is a tacit agreement between the undertakings in question to respect traditional flows.
164. The Commission considers that even if market shares in Germany continued to fluctuate after the Versailles meeting in 1996, those fluctuations were minimal and are consistent with its findings, in so far as it never maintained that there was a strict market sharing agreement.
165. The Commission states that even if the information exchange system itself is not contrary to Community law, it should not be examined in isolation but in the light of the fact that it was set up to supply more accurate and verifiable information. Moreover, BPB’s assertion that the information provided was no more accurate than that already being exchanged does not explain why BPB and the other undertakings participated in the system. Furthermore, the explanation put forward by BPB, that the undertakings wanted an accurate measure of the size of the German market, merely supports the Commission’s interpretation.
Findings of the Court
166. It is apparent from the applicant’s arguments that it does not dispute the existence of the Versailles, Brussels and The Hague meetings. Further, it admits that it participated in those meetings and discussed the situation on the German market. It also acknowledges that a proposal was made at the Versailles meeting in order to arrive at an agreement to stabilise German market shares at their 1995 levels.
167. However, it submits that the Commission has not shown that the undertakings in question made a common commitment. In its submission, the applicable law requires that there be such a commitment, but in the present case there were merely negotiations with a view to securing an agreement.
168. Consequently, the question on which the applicant and the Commission disagree concerns the legal classification of the Versailles, Brussels and The Hague meetings and the information exchange system.
169. As regards the applicant’s argument seeking to demonstrate that there was no agreement on German market shares, it should be noted that in the contested decision the Commission found, at recital 469, in fine , that ‘an agreement [had been] concluded between the [undertakings concerned], who aimed to divide up the German market between them or at least to stabilise it, this agreement being a particular manifestation of the complex, continuous agreement having as its object the restriction of competition on the plasterboard market at least in the four major European markets’. Moreover, it is apparent from recitals 462, 463, 465 and 469 of the contested decision that the Commission found that, irrespective of whether such an agreement had been concluded or not, the undertakings in question, by expressing their common intention to divide up the German market between them or at least to stabilise it, had concluded an agreement within the meaning of Article 81(1) EC.
170. Thus, even if the Commission had not succeeded in showing that the undertakings penalised had concluded an agreement, in the strict sense of the term, as to how the German market could be shared between them, it would suffice if it were clear from undisputed facts that the undertakings in question knowingly substituted for the risks of competition practical cooperation between them by remaining in direct contact with a view to stabilising the German market. Consequently, it is necessary to ascertain whether that is the case here.
171. The existence of the Versailles meeting of June 1996 is not disputed, nor the fact that, during that meeting, the undertakings in question disclosed their real sales figures for 1995, that they discussed the stabilisation of their German market shares and that Gyproc was not satisfied with the market share that the other undertakings were offering it.
172. BPB also admits the existence of the Brussels meeting of 4 December 1997, but states that it was also an opportunity to discuss the stabilisation of the German market.
173. Nor does BPB dispute that The Hague meeting of May 1998 took place. However, it submits that, even if the object of the talks was the situation in Germany, they did not yield any concrete results. In this respect, it is apparent from recital 257 of the contested decision that, according to Gyproc, the participants exchanged their figures on sales volumes in Germany for the first four months of 1998, that each participant mentioned the share of the German market he wished to have and that, since the total of those market shares represented 101%, the participants proposed that Gyproc limit its market share to 11%, but Gyproc refused.
174. Consequently, it follows from the foregoing that, even if a specific agreement on the sharing of the German market could not be concluded either at the Versailles meeting or at the subsequent Brussels and The Hague meetings, the four undertakings in question expressed a common intention to stabilise the German market, and therefore to restrict competition. Thus, the Versailles meeting proves the existence of an agreement on the principle of sharing the German market between BPB, Knauf, Lafarge and Gyproc, as the Commission asserted at recital 264 of the contested decision.
175. It is not contested by BPB that, at the Versailles meeting, notwithstanding the position adopted by Gyproc, the three other undertakings, Knauf and Lafarge and itself, informed each other of the market shares they agreed to and that those market shares corresponded to the shares those undertakings actually held. In this respect, it should also be recalled that the undertakings do not dispute having exchanged their sales figures for 1995 at the Versailles meeting.
176. Account must also be taken of the information exchange system. The existence of that system supports the Commission’s contention that those undertakings wished to stabilise the German market. Each producer gave its figures to the independent expert on a confidential basis and the results were compiled by it, giving an aggregate figure, which was then sent to the participants. This figure enabled each producer to calculate its own market share, but not that of the others. The figures were supplied every quarter and concerned the sales figures of each producer. In addition, the producers supplied the independent expert, on a confidential basis, with the figures for January to December 1995 and for January to September 1996.
177. The information exchange system thus enabled the undertakings in question to check whether their market shares on the German market were remaining relatively stable.
178. As regards the legal assessment of that situation, it must be recalled that the disclosure of information to one’s competitors in preparation for a cartel suffices to prove the existence of a concerted practice within the meaning of Article 81 EC (see, to that effect, Case T‑148/89 Tréfilunion v Commission [1995] ECR II‑1063, paragraph 82).
179. The concept of a concerted practice within the meaning of Article 81(1) EC refers to a form of coordination between undertakings which, without being taken to the stage where an agreement properly so called has been concluded, knowingly substitutes for the risks of competition practical cooperation between them ( Suiker Unie and Others v Commission , paragraph 81 above, paragraph 26, and Ahlström Osakeyhtiö and Others v Commission , paragraph 143 above, paragraph 63).
180. The criteria of coordination and cooperation necessary for determining the existence of a concerted practice, far from requiring an actual ‘plan’ to have been worked out, are to be understood in the light of the concept inherent in the provisions of the EC Treaty on competition, according to which each economic operator must determine independently the policy which it intends to adopt on the common market and the conditions which it intends to offer to its customers ( Deere v Commission , paragraph 108 above, paragraph 86, and Case C‑194/99 P Thyssen Stahl v Commission [2003] ECR I‑10821, paragraph 82).
181. While it is true that this requirement of independence does not deprive operators of the right to adapt themselves intelligently to the existing or anticipated conduct of their competitors, it does, however, strictly preclude any direct or indirect contact between them, the object or effect of which is to create conditions of competition which do not correspond to the normal conditions of the market in question, regard being had to the nature of the products or services offered, the size and number of the undertakings and the volume of the said market ( Deere v Commission , paragraph 108 above, paragraph 87, and Thyssen Stahl v Commission , paragraph 180 above, paragraph 83).
182. Further, as the Court of First Instance held in Cement , paragraph 32 above (paragraph 1852), in order to prove that there has been a concerted practice, it is not necessary to show that the competitor in question has formally undertaken, in respect of one or several other competitors, to adopt a particular course of conduct or that the competitors have colluded over their future conduct on the market. It is sufficient that, by its statement of intention, the competitor eliminated or, at the very least, substantially reduced uncertainty as to the conduct to expect from it on the market.
183. In this respect, the Commission rightly took the view, at recital 466 of the contested decision, that the mere disclosure by an undertaking of the fact that it does not want a larger market share than the one it already holds is sufficient to inform competitors of an essential element of its strategy.
184. Moreover, it must be recalled that the market in question is a highly concentrated oligopolistic one. On such a market, the exchange of information is liable to enable undertakings to be aware of the market positions and business strategies of their competitors and thus to impair appreciably the competition which exists between economic operators ( Deere v Commission , paragraph 106 above, paragraphs 88 to 90, and Thyssen Stahl v Commission , paragraph 180 above, paragraph 84).
185. Further, as regards the applicant’s argument that the Commission’s reasoning is circular, it must be recalled that all the elements of the case in question must be examined, not separately as isolated infringements, but in the overall context, as possible elements of a single infringement having as its object the restriction of competition on the plasterboard market in the four European markets concerned. According to the case‑law, the items of evidence on which the Commission relies in the Decision in order to prove the existence of an infringement of Article 81(1) EC by an undertaking must not be assessed separately, but as a whole (see, to that effect, Case 48/69 ICI v Commission [1972] ECR 619, paragraph 68).
186. Moreover, in the light of the general context, the objective of stabilising the markets concerned, the exchange of information on the German market enabled the undertakings in question to check that their competitors’ market shares remained stable.
187. Lastly, as regards the applicant’s argument that, in the absence of an agreement, the Commission ought at least to have proved the effects on the market, it must be recalled that, for the purposes of applying Article 81(1) EC, there is no need to take account of the actual effects of an agreement once it appears that its object is to restrict, prevent or distort competition within the common market ( Aalborg Portland and Others v Commission , paragraph 36 above, paragraph 261).
188. Likewise, a concerted practice falls within Article 81(1) EC even where there are no anti-competitive effects on the market. First of all, it follows from the very wording of that provision that, as in the case of agreements between undertakings and decisions of associations of undertakings, concerted practices are prohibited, independently of any effect, where they have an anti-competitive object (Case C‑105/04 P Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied v Commission [2006] ECR I‑8725, paragraphs 137 and 138).
189. Next, although the very concept of a concerted practice presupposes certain conduct by the participating undertakings on the market, it does not necessarily mean that that conduct should produce the specific effect of restricting, preventing or distorting competition ( Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied v Commission , paragraph 188 above, paragraph 139).
190. In the light of the overall context of the case, the Court finds that, on the basis of the undisputed facts, the Commission has demonstrated to the requisite legal standard that even if the undertakings in question did not succeed in concluding a specific agreement on sharing the German market between them, they did express their common intention to conduct themselves on that market in a specific manner, namely to restrict competition by stabilising that market.
Exchanges of information on price rises in Germany
Arguments of the parties
191. The applicant contests the Commission’s allegation that the four producers kept each other informed of their intentions or that there was coordination concerning the dates and levels of the planned price increases in the period from the end of 1994 to September 1998. It considers that the Commission has not adequately proved its allegations. The fact that competition continued in the German market shows, on the contrary, that producers continued to operate independently. In any event, the contacts in question cannot prove the existence of a common wish or be evidence of an agreement concluded in 1992.
192. As regards the alleged direct contact that it had with competitors concerning price rises in Germany, BPB stated that it had not sent copies of its own price increases to its competitors. As regards the sending by Knauf of its price list to its competitors, such information cannot constitute collusion on prices because the letters concerned price rises which were already widely known or anticipated in the market. Moreover, list prices were frequently reduced by the granting of discounts.
193. The applicant disputes that the Lafarge memorandum of 17 December 1996 was drawn up following the discussion of prices between Mr [V], commercial director at Rigips, the applicant’s German subsidiary, and Mr [X], managing director of Lafarge Gips. It has always denied the existence of that discussion. Moreover, it rejects the Commission’s conclusion that that memorandum is evidence of direct contacts between the producers. So far as concerns the parallelism of the price increases, the applicant states that, in an oligopolistic market, it is normal for undertakings to follow competitors’ prices and act in parallel, at least in respect of list prices. However, competition remained vigorous at the level of net net prices.
194. With regard to the Lafarge memorandum of 7 October 1998, the applicant considers that it describes the normal mechanism of price increases in an oligopolistic market. It submits that the memorandum discloses a number of facts which contradict the Commission’s allegations, such as the fact that producers granted discounts even after raising list prices, the fact that Rigips announced an increase eight weeks before the date of the memorandum without the other producers following that increase, the fact that there was uncertainty about competitors’ reactions to a price increase, the fact that most price increases were limited during the previous years and that until 1993–1994 Lafarge attempted to gain market share.
195. As regards the Knauf internal memorandum of 15 November 1993, the applicant claims that, even if that memorandum recommended the adoption of a course of action which might be anti-competitive, that does not mean that that course of action was actually adopted.
196. As regards the Rigips internal memorandum of October 1994, the applicant submits that the phrase ‘it is expected that the prices will be frozen on this level’ does not disclose any collusion but merely records Rigips’ assessment of the outlook for price developments.
197. As regards the price increase of 1 December 1995, the applicant denies that the failure of that rise was the reason for the Versailles meeting. It contends that the fall in prices from December 1995 to June 1996 is in fact evidence of the absence, rather than the existence, of an agreement.
198. As regards the September 1997 price increase, the applicant denies having participated in the attempts made by other producers to avoid ‘poaching’ of customers. The applicant submits that, even if the producers had discussions on market sharing, those discussions did not yield any results. Thereafter, competition continued in the market and, therefore, the proposed September 1997 list price increase failed.
199. As regards the September 1998 price rise, the applicant maintains that it did not participate in any collusion between producers. It argues that the Commission’s only evidence regarding it is the fact that it received a copy of a letter from Knauf concerning a price increase. However, that adds nothing to the admission by Knauf that it occasionally sent letters to its competitors informing them of a price increase. In addition, it denies having received a communication from Gyproc. Thus, the Commission’s assertion that the September 1998 price increase constituted a further manifestation of collusion in which the applicant participated in the German market is unsupported by evidence.
200. As regards the Lafarge memorandum of 7 October 1998, the Commission contends that it was used not to decide whether there were contacts between the undertakings in question but as evidence of the fact that price increases followed a particular pattern. The fact that the announced price increases were not always reflected in achieved increases in transaction prices does not mean that the contacts established were not illegal or that they had no effect. It also considers that the fact that Lafarge tried to gain market share until 1993–1994 does not call in question its findings in that respect, since it merely found that there was coordination of price increases from the end of 1994 or the beginning of 1995.
201. As regards the fact that Knauf sent its price lists to its competitors, the Commission refers to recitals 313, 314 and 472 to 474 of the contested decision.
202. The Commission accepts that the Knauf internal memorandum of 15 November 1993 does not describe a course of action already adopted, but rather recommends a course of conduct. However, the content of that memorandum illustrate the attitudes within Knauf which led to the later contacts between competitors, which the Commission has proven and which clearly corroborate the Commission’s findings that those contacts were anti-competitive. They also cast light on the motives underlying those later contacts.
203. As regards the Rigips internal memorandum of October 1994, the Commission contends that the context in which it was written, including the fact that it is dated one month before letters announcing the February 1995 price increases, is not just evidence that the author of the memorandum was well informed.
204. As regards the 1 December 1995 price increase, the Commission contests the applicant’s claim that the failure of that increase shows that no agreement was concluded in 1992. Moreover, subsequent events showed that contacts had been made in 1996 (perhaps in response to that failure), including the June 1996 meeting in Versailles, and that a price increase had been agreed for 1 February 1997.
205. As regards the Lafarge memorandum of 17 December 1996, the Commission submits that the price increases agreed upon are a manifestation of the complex and continuous agreement described in recitals 430 to 434 of the contested decision. Moreover, the importance of that memorandum is described in recitals 335 to 352 of the contested decision.
206. As regards the September 1997 price increase, the Commission states that the failure of that increase does not show that there was no agreement.
207. As regards the September 1998 price increase, the Commission observes that, if an undertaking receives price information from a competitor and does not protest, there is sufficient reciprocity to constitute a concerted practice. The Commission also considers that the fact that Gyproc admitted that there were concerted attempts to raise prices on the German market supports its conclusion. It observes that the BPB memorandum referred to in recital 380 of the contested decision (containing a reference to a second price increase in the first quarter of 1999) preceded the Knauf instructions referred to in recital 337 of the contested decision, and therefore could not be a reaction to those instructions or to the market rumours that undertaking suggested provoking.
Findings of the Court
208. BPB disputes that it had direct contact with its competitors on price rises on the German market and that there was concerted action on the application of the price rises. It also submits that, in any event, even if direct contact with competitors were established, that could not prove a common wish to concert with one another on prices.
209. It is necessary to examine, first, evidence of contacts and concerted action between the undertakings, which is expressly contested by BPB.
210. In this respect, it should be recalled that those contacts must be viewed in the context of a period characterised by a series of anti-competitive manifestations demonstrating a common wish of the competitors to stabilise the plasterboard market in the four major European markets, including the German market. It must also be observed that, although the content of an isolated document found by the Commission may not unequivocally disclose the existence of anti-competitive conduct and so might possibly be explained otherwise than by a wish to restrict competition, that fact cannot preclude that document from being interpreted as corroborating the existence of such a wish when it is one of a series of other documents which provide reliable indicia of the existence of contemporaneous and similar anti-competitive conduct.
211. As regards Knauf’s internal memorandum of 15 November 1993 (recital 305 of the contested decision), BPB observes merely that that memorandum recommends a line of conduct which could be anti-competitive, but that it does not constitute evidence that that line of conduct was actually adopted. It should be noted that, according to that memorandum, ‘[Knauf’s] new price list was sent to all direct customers at the end of October. At the same time, a copy was sent to all [its] competitors to inform them’. Thus, BPB’s explanation is contradicted by the fact that the event mentioned in that memorandum of November 1993 took place at the end of October 1993. Consequently, the explanation given by BPB of that memorandum is not convincing. In any event, BPB’s argument seeks at most to reproach the Commission for not demonstrating that the exchange of information in question had had any effect, an argument which cannot diminish its anti‑competitive object.
212. As regards the internal memorandum of October 1994 discovered at Rigips’ premises, the applicant maintains its explanation set out in recital 323 of the contested decision. In its view, that memorandum reflects a company manager’s assessment of the state of the German market based on the knowledge he had acquired from information collected by his sales staff.
213. In this respect, the Commission’s interpretation of that memorandum is more convincing in view of the other evidence in the file which shows that, at the time, there was concerted action between the undertakings in question. The Commission rightly considers that that memorandum reveals knowledge of competitors’ strategies and points to contact between them. Having first summarised the situation on the market, the author of that memorandum explains that Gyproc’s sales manager had complained that his firm had lost market share and had to win it back. Further, the memorandum envisaged a price freeze at the level referred to therein and that a price increase would take place from 1 February 1995. That last comment is particularly revealing. If the notification of the price rise announcements by Knauf were unilateral and if BPB was merely following that price rise, BPB could not have known in October 1994 that a price rise was planned for 1 February 1995, given that Knauf announced that price rise only in November 1994. Furthermore, if, as BPB claims, it had been aware of that price rise through its customers, nothing prevented it from demonstrating that so as to contradict the tangible evidence that the Commission found. Further, it should be recalled that a price rise actually took place on 1 February 1995.
214. Furthermore, it is noteworthy that, despite that concrete evidence of collusive contact between producers, the Commission merely finds, at recital 329 of the contested decision, that the competitors informed each other of their intentions concerning the price rise of 1 February 1995 but does not claim that that memorandum constitutes direct evidence of concerted action on the price rise.
215. As regards the price increase in December 1995 (recitals 330 to 333 of the contested decision), the applicant submits that the fact that it failed is further evidence of the non‑existence of the 1992 agreement. In this respect, it is sufficient to recall that, even if there are no economic effects, that is not proof that there was no cartel, but, at most, evidence that the cartel did not function well, which is irrelevant for a finding that there has been concerted action with an anti‑competitive object.
216. Moreover, the fact that the Commission again mentions, in that context, the Versailles meeting of June 1996, the purpose of which was to stabilise the German market is entirely relevant, since it is evidence that the undertakings concerned felt the need to rediscuss the situation on the German market after the failure of the 1995 price rise.
217. That view is backed up by Lafarge’s memorandum of 17 December 1996 (recital 335 of the contested decision). The author begins that memorandum by stating:
‘[W]e were discussing again the current situation on the German market.’
218. BPB disputes that that discussion with its representative, to which reference is made, took place. BPB submits that it is normal market behaviour in an oligopolistic market for undertakings to follow each other’s prices and act in parallel. Competition was vigorous at the level of transaction prices.
219. BPB’s argument must be rejected. Given that the memorandum of 17 December 1996 recounts the events that took place at the meeting of the German Plasterboard Association on 16 December 1996, there is no reason to doubt that the discussion between the BPB representative and the author of that memorandum, a Lafarge employee, took place.
220. Further, the Commission’s interpretation of that memorandum, marked ‘strictly confidential and personal!’, is not vitiated by error. That memorandum clearly reflects the author’s concern, against the background of a price increase announced by all producers for 1 February 1997, about the conduct of competitors and the pricing policies, especially discounts, that they applied. It establishes the existence of direct contacts between the competitors during which they conveyed their analyses and intentions. The author of that memorandum explained that the price offered by BPB to certain customers would be ‘below the [then] agreed lowest price level’ and that ‘[t]his [would] lead to a destabilization again.’ He adds:
‘[Knauf] gave them prices for projects until May [19]97 for a lower than agreed price level. With us they insist on discipline for the price increase … To increase the price to the agreed level ([2.5-3] DM/m²) will be very tough again.’
221. In those circumstances, the Court considers that the Commission was right to find, at recital 352 of the contested decision that, on the occasion of the February 1997 price rise, the competitors colluded directly on the price rise and, at the very least, had informed one another of their intentions in anticipation of the price rise.
222. So far as concerns the attempted price increase of September 1997, BPB submits that none of the documents submitted by the Commission relates to it and that any imputation of customer sharing does not concern it.
223. First of all, it must be pointed out that the four undertakings in question sent out letters announcing the price increase of 1 September 1997 in May or at the beginning of June 1997 (recital 353 of the contested decision). Those facts are not contested by the applicant.
224. In addition, even if the Commission does not provide direct evidence of contacts between BPB and its competitors concerning that increase, the exchanges between Knauf and Lafarge, referred to in recital 356 of the contested decision by way of example, confirm that there was concerted action on the price increases and monitoring of the prices charged by distributors in general. The fact that an undertaking did not hesitate to contact a competitor to discuss customers or the prices charged by a distributor bears out the fact that there was cooperation between producers.
225. The Commission gives another example which, in its view, is an additional manifestation of the collusion between BPB, Knauf, Lafarge and Gyproc on the German market. It concerns an attempted price increase in September and October 1998.
226. In this respect, it is true that as early as June 1998 BPB announced a price increase for September 1998 and that the other competitors did so only in August 1998 for an increase planned to start in October 1998. It is also true that the only other evidence directly concerning BPB that the Commission cites in the contested decision is the fact that Knauf sent a copy of its announcement of a price increase to the private address of a BPB director.
227. It should be borne in mind that it is normal, in the context of anti-competitive practices and agreements, for the activities to take place in a clandestine fashion, for meetings to be held in secret and for the associated documentation to be reduced to a minimum. It follows that, even if the Commission discovers evidence explicitly showing unlawful contact between traders, it will normally be only fragmentary and sparse, so that it is often necessary to reconstitute certain details by deduction. Accordingly, in most cases, the existence of an anti‑competitive practice or agreement must be inferred from a number of coincidences and indicia which, taken together, may, in the absence of another plausible explanation, constitute evidence of an infringement of the competition rules ( Aalborg Portland and Others v Commission , paragraph 36 above, paragraphs 55 to 57).
228. In this instance, given the context of the case, the Court considers that the fact that Knauf sent a copy of its announcement of a price increase to the private address of a BPB director, which is an unusual manner of communication between competing undertakings, suffices to show that there was also close cooperation between the producers concerning the price rises on the German market in September and October 1998.
229. Lastly, as regards the Lafarge memorandum of 7 October 1998 (recitals 290 to 294 of the contested decision), BPB takes the view that it is a mere description of the operation of the market. It is true that if that memorandum were the only item of evidence found, it would not constitute sufficient evidence of prior concerted action on price rises. However, examined in the context of the other evidence described above, that memorandum confirms, first, that there were contacts between the competitors on price rises and that there was a connection between them and, second, that there were discussions on German market shares. Having regard to the other steps taken by the undertakings in question in order to stabilise the German market, the parallelism of the price rises and the discovery by the Commission, during its investigations, of numerous copies of announcements of their competitors’ price increases in those undertakings’ premises, which those undertakings admitted in part having sent to or received directly from their competitors, the coherent interpretation of that memorandum cannot be the one given by the applicant.
230. It is necessary to consider, second, the applicant’s argument that, even if proved, the direct contacts between the competitors did not amount to anti-competitive conduct.
231. As regards the applicant’s assertion that it was purely unilateral conduct given that the applicant never sent to its competitors copies of its letters announcing price increases, it is true that the concept of concerted practice does in fact imply the existence of reciprocal contacts. However, that condition is met where the disclosure by one competitor to another of its future intentions or conduct on the market is requested or, at the very least, accepted by the latter ( Cement , paragraph 32 above, paragraph 1849).
232. In addition, in Case T‑1/89 Rhône-Poulenc v Commission [1991] ECR II‑867, in which the applicant had been accused of taking part in meetings at which competitors exchanged information concerning, inter alia, the prices which they intended to adopt on the market, the Court of First Instance held that an undertaking, by its participation in a meeting with an anti-competitive purpose, had not only pursued the aim of eliminating in advance uncertainty about the future conduct of its competitors but could not have failed to take into account, directly or indirectly, the information obtained in the course of those meetings in order to determine the policy which it intended to pursue on the market (paragraphs 122 and 123).
233. That conclusion also applies where, as in the present case, the participation of one, or more than one, undertaking in a concerted practice with an anti-competitive purpose is limited to the mere receipt of information concerning the future conduct of its market competitors.
234. Each economic operator must determine independently the commercial policy which he intends to adopt on the market. That therefore precludes any direct or indirect contact between economic operators with the object or effect of influencing their conduct on the market, giving rise to conditions of competition which do not correspond to the normal conditions of the market in question, but also any disclosure by an undertaking to a competitor of the course of conduct which it itself has decided to adopt or contemplates adopting on the market (Joined Cases T‑305/94 to T‑307/94, T‑313/94 to T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 and T‑335/94 Limburgse Vinyl Maatschappij and Others v Commission [1999] ECR II‑931, ‘ LVM v Commission’ , paragraph 720).
235. As regards the applicant’s claim that the price information which was transmitted was known by the customers of the undertaking concerned before it was transmitted to the competitors and that, therefore, the information disclosed could already have been collected on the market by those competitors, it should be recalled that the mere fact of receiving information concerning competitors, which an independent operator preserves as business secrets, is sufficient to demonstrate the existence of an anti‑competitive intention ( Tate & Lyle and Others v Commission , paragraph 154 above, paragraph 66).
236. The applicant’s claim that the price information was known by customers before it was transmitted to the competitors and, therefore, could be collected on the market must be rejected. That fact, if proved, does not mean that, at the time that the price lists were sent to the competitors, those prices already constituted objective market data that were readily accessible. The fact that those price lists were sent directly allowed the competitors to become aware of that information more simply, rapidly and directly than they would via the market. Further, that prior notification allowed them to create a climate of mutual certainty as to their future pricing policies.
237. In those circumstances, the Court considers that, even if the Commission has not been able to prove that there were contacts between all the producers as regards each price rise on the German market during the period in question and even if Gyproc’s acknowledgement of price collusion on the German market cannot be taken into account (see the first plea), the Commission was right to find that the information exchange system set up between BPB, Knauf, Lafarge and Gyproc on price rises on the German market constituted a concerted practice which is contrary to Article 81(1) EC.
The geographic scope of the cartel
238. The applicant asserts that the Commission has failed to show to the requisite legal standard that the geographic scope of the cartel also extended to France and the Benelux.
239. In this respect, it is sufficient to recall that the London meeting and the exchanges of information on quantities sold also concerned France and the Benelux.
240. When the Commission is legally entitled to conclude that the various manifestations were part of a single infringement in that they were elements of an overall plan designed to distort competition, the fact that the number and intensity of the collusive practices varied according to the market concerned does not mean that the infringement did not concern the markets on which the practices were less intense and less numerous. It would be artificial to split up continuous conduct, characterised by a single purpose, into a number of separate infringements on the ground that the collusive practices varied according to the market concerned. Those factors must be taken into consideration only when the gravity of the infringement is assessed and if and when it comes to determining the amount of the fine (see, by analogy, Commission v Anic Partecipazioni , paragraph 61 above, paragraph 90).
241. In conclusion, the Commission did not commit an error of law or a manifest error of assessment in its examination of the various elements constituting the infringement in question.
242. In those circumstances, the second plea must be rejected.
3. The third plea: misapplication of the concept of single infringement
Arguments of the parties
243. The applicant claims that the essential legal condition in establishing a continuous infringement is proof of continuity of the undertakings’ participation in the pursuit of the final objective. It submits that the Commission erred in considering that the alleged 1992 common purpose could be a basis for the illegality of the various subsequent acts. According to the applicant, the subsequent events, such as the Versailles meeting, do not constitute an infringement but only an attempted infringement and that classification cannot be called in question by presuming that it is a continuous infringement. The applicant thus considers that, in order to prove the existence of a complex and continuous agreement, the Commission must examine each manifestation with sufficient rigour in declaring it illegal. Moreover, the Commission committed an error of deduction in finding the existence of a common wish on the basis of those manifestations and in considering that their illegality derived from the common wish. The applicant submits that the Commission must show that the common wish exists independently of the infringement in question.
244. According to the applicant, the Commission’s explanation, namely that it found the common wish by looking at the five instances of anti-competitive conduct in conjunction, is unconvincing. The applicant observes that the identity of object found by the Commission is vague and goes no further than saying that all anti‑competitive activity ultimately achieves the same purpose because all anti‑competitive conduct will, ultimately, have an impact on price. It also states that the Commission is quite unable to explain with any clarity what the alleged agreement actually contained and when it was made, if it was not made at the 1992 meeting. It also maintains that the alleged single and continuous infringement in which four undertakings participated and which lasted from 1992 to 1998 is further undermined by the limited number of undertakings which took part in some of the anti‑competitive manifestations or by the non‑involvement of certain undertakings in them. The applicant and Knauf participated in the 1992 London meeting, but Lafarge and Gyproc did not. Although it is common ground that the information exchanges that followed that meeting were extended to Lafarge and Gyproc, the Commission does not explain how or when that took place or through whom those undertakings acceded to the common wish or joint intention allegedly underlying the information exchanges. Moreover, the applicant considers that the Commission could not draw any inference from the anti‑competitive manifestations with regard to the French and Benelux markets, since they related only to the German and United Kingdom markets.
245. The Commission claims that it set out considerations concerning the factual elements of each of the five instances of conduct referred to in recital 429 of the contested decision and that it is the existence of those factual elements that it must demonstrate. It adds that it concluded, in the light of those factual considerations, that those instances of conduct were the expression of a common wish to restrict competition to a minimum in the four main European plasterboard markets. Once those deductions had been made, the only logical way of describing those instances of conduct was to consider them as manifestations of that common wish. The Commission did not thus engage in any circular reasoning in that analysis. It also contends that the various elements of the single infringement are clearly complementary, that complementarity being evidence of the identity of object of the various manifestations of that infringement. For example, for the price rises to be successful, the competitors had to be satisfied with the market shares they held.
Findings of the Court
246. As a preliminary paragraph, it must be observed, according to the contested decision (recital 479), that the Commission found that the set of agreements and concerted practices in the present case formed part of a series of actions by the undertakings in question pursuing a single economic aim, namely the restriction of competition, and constituted the various manifestations of a complex, continuous agreement, the object and effect of which was to restrict competition. Taking the view that the abovementioned agreements and concerted practices had given, without interruption from 1992 until 1998, substantive shape to those undertakings’ common wish to stabilise, and hence restrict competition on at least the German, French, United Kingdom and Benelux plasterboard markets, the Commission characterised the infringement as single, complex and continuous.
247. Thus, Article 1 of the contested decision states that the undertakings concerned, including the applicant, ‘have infringed Article 81(1) [EC] by participating in a set of agreements and concerted practices in the plasterboard business’.
248. It is first necessary to examine the applicant’s argument that the Commission erre d in law by finding that there was an overall plan on the basis of the various manifestations of the infringement, without showing that the common wish existed independently of those various manifestations.
249. It should be recalled that, in most cases, the existence of an anti‑competitive practice or agreement must be inferred from a number of coincidences and indicia which, taken together, may, in the absence of another plausible explanation, constitute evidence of an infringement of the competition rules ( Aalborg Portland and Others v Commission , paragraph 36 above, paragraph 57). That case‑law can be transposed to the concept of a single and continuous infringement. Where there is a complex, single and continuous infringement, each manifestation corroborates the actual occurrence of such an infringement.
250. Thus, contrary to what the applicant claims, the various manifestations of the infringement in question must be assessed in the overall context explaining the reason for their existence. It is not a question of circular reasoning but of evaluation of evidence, in which the evidential value of various facts is corroborated or weakened by other facts, which, taken as a whole, may show that there has been a single infringement.
251. BPB also submits that the Commission has not demonstrated to the requisite legal standard the common purpose causing the various manifestations to constitute a single and continuous infringement.
252. In this respect, it should be recalled that an infringement of Article 81(1) EC may result not only from an isolated act but also from a series of acts or from continuous conduct. That interpretation cannot be challenged on the ground that one or several elements of that series of acts or continuous conduct could also constitute, in themselves and in isolation, an infringement of that provision. When the different actions form part of an overall plan because their identical object distorts competition within the common market, the Commission is entitled to impute responsibility for those actions on the basis of participation in the infringement considered as a whole ( Aalborg Portland and Others v Commission , paragraph 36 above, paragraph 258).
253. In the present case, examination of the second plea clearly shows that, following the London meeting, BPB participated in a single, complex and continuous infringement characterised by the sole purpose of putting an end to the price war and stabilising the four plasterboard markets. The meetings, the exchange of information and the price‑fixing practices pursued the same anti-competitive object of maintaining prices at a supra‑competitive level and of reducing competition between the undertakings on the relevant market.
254. The matters set out in the second plea permit the conclusion that the Commission was right to find, at recital 432 of the contested decision, that:
‘These various manifestations are … clearly complementary in the light of the functioning of the plasterboard market. The improvement of the economic situation of the undertakings through an increase in prices rendered necessary a coordination of those undertakings at the level of market shares.’
255. In the present case, the Court finds that, owing to their identical object and close synergies, the agreements and concerted practices formed part of an overall plan which was itself part of a series of efforts made by the undertakings in question in pursuit of a single economic aim, namely to influence the normal movement of prices. As the Commission correctly states at recital 422 of the contested decision, it would be artificial to split up such continuous conduct, characterised by a single purpose, by treating it as consisting of several separate infringements, when what was involved was a single infringement which progressively manifested itself in both agreements and concerted practices. The infringement constitutes a single infringement by virtue of the identical nature of the objective pursued by each participant in the cartel, not by virtue of the methods of implementing it (see, to that effect, Cement , paragraph 32 above, paragraph 4127).
256. Further, in the context of an overall agreement extending over several years, a gap of several months between the manifestations of the cartel is immaterial. The fact that the various actions form part of an overall plan owing to their identical object, on the other hand, is decisive ( Aalborg Portland and Others v Commission , paragraph 36 above, paragraph 260).
257. As regards the argument alleging that there was no such plan, it is sufficient to recall that the notion of a single infringement covers precisely a situation in which several undertakings participated in an infringement in which continuous conduct in pursuit of a single economic aim was intended to distort competition, and also individual infringements linked to one another by the same object (all the elements sharing the same purpose) and the same subjects (the same undertakings, who are aware that they are participating in the common object).
258. Lastly, as regards the applicant’s assertion that the single nature of the infringement is contradicted by the fact that a limited number of undertakings took part in some of the anti-competitive manifestations and that some of the undertakings did not participate in the infringement from the beginning, it is sufficient to recall that the fact that an undertaking has not taken part in all aspects of a cartel or that it played only a minor role in it is not material to the establishment of the existence of an infringement committed by it. Those factors must be taken into consideration only when the gravity of the infringement is assessed and if and when it comes to determining the amount of the fine ( Aalborg Portland and Others v Commission , paragraph 36 above, paragraph 86).
259. Thus, even if the agreements and concerted practices referred to in Article 81(1) EC necessarily result from collaboration by several undertakings who are all co‑perpetrators of the infringement, their participation can take different forms according, in particular, to the characteristics of the market concerned and the position of each undertaking on that market, the aims pursued and the means of implementation chosen or envisaged.
260. Consequently, the mere fact that each undertaking participates in the infringement in forms specific to it does not affect the categorisation of the infringement as a single and continuous infringement.
261. It follows from the foregoing considerations that the complaints challenging the categorisation of the cartel as a single and continuous infringement are unfounded.
4. The fourth plea: infringement of Articles 253 EC and 15(2) of Regulation No 17 and breach of general principles in the calculation of the amount of the fine
262. This plea comprises five parts. First, with regard to the starting amount of EUR 80 million, the applicant considers that amount to be arbitrary, disproportionate and not supported by a statement of reasons. In this respect, it also submits that the Commission erred in classifying the infringement as very serious. Furthermore, it claims that the Commission was wrong to conclude that the infringement had an actual adverse impact on the plasterboard market. Second, the increase of the starting amount in respect of the duration of the infringement is based on an incorrect interpretation of the duration of the infringement and of the Guidelines. The Commission also failed to assess and take due account of the limited intensity of the infringement during the relevant period or during certain periods concerned. Third, the applicant considers that the Commission erred by increasing the amount of the fine on account of aggravating circumstances. Fourth, the Commission did not take proper account of the attenuating circumstances. Fifth, the Commission erred in applying the Leniency Notice.
The disproportionate nature of the starting amount of the fine determined according to the gravity of the infringement
The gravity of the infringement
– Arguments of the parties
263. The applicant considers that, in view of its limited impact on the market, the infringement should have been classified as serious rather than very serious.
264. The applicant observes that in Commission Decision 1999/271/EC of 9 December 1998 relating to a proceeding pursuant to Article [81] EC (IV/34.466 – Greek Ferries) (OJ 1999 L 109, p. 24) and Commission Decision 1999/210/EC of 14 October 1998 relating to a proceeding pursuant to Article [81] EC (Case IV/F‑3/33.708 – British Sugar plc, Case IV/F-3/33.709 – Tate & Lyle plc, Case IV/F-3/33.710 – Napier Brown & Company Ltd, Case IV/F-3/33.711 – James Budgett Sugars Ltd) (OJ 1999 L 76, p. 1), the Commission considered that the infringements in question could be regarded as serious rather than very serious on the basis of their limited market impact.
265. The applicant submits, in the alternative, that, even if the Commission’s classification were correct, it should have recognised that even infringements within the very serious category vary in their degree of gravity and that in comparison with other cartel cases, the agreement alleged in this case was a considerably less intensive and anti-competitive example of a cartel. The applicant states that when the contested decision was adopted, the fine imposed on the undertakings concerned was the second highest imposed by the Commission, after that imposed in the case which gave rise to Commission Decision 2003/2/EC of 21 November 2001 relating to a proceeding pursuant to Article 81 [EC] and Article 53 of the EEA Agreement (Case COMP/E‑1/37.512 – Vitamins) (OJ 2003 L 6, p. 1). It claims that the cartel alleged in the present case was much less intensive than, for example, that in the Vitamins case and in the cases which gave rise to Commission Decision 2002/742/EC of 5 December 2001 relating to a proceeding pursuant to Article 81 [EC] and Article 53 of the EEA Agreement (Case No COMP/E‑1/36.604 – Citric acid) (OJ 2002 L 239, p. 18), Commission Decision 1999/60/EC of 21 October 1998 relating to a proceeding under Article [81 EC] (Case No IV/35.691/E‑4 – Pre‑Insulated Pipe Cartel) (OJ 1999 L 24, p. 1), Commission Decision 2001/418/EC of 7 June 2000 relating to a proceeding pursuant to Article 81 [EC] and Article 53 of the EEA Agreement (Case COMP/36.545/F3 Amino Acids) (OJ 2001 L 152, p. 24) and Commission Decision 2002/271/EC of 18 July 2001 relating to a proceeding under Article 81 [EC] and Article 53 of the EEA Agreement (Case COMP/E‑1/36.490 – Graphite electrodes) (OJ 2002 L 100, p. 1). It claims that those five cases concerned very serious infringements of Article 81(1) EC. Thus, they all involved cartels which covered the entire common market or the European Economic Area (EEA). Those cartels displayed attempts to set up cartels which were much more intensive than the alleged cartel among plasterboard producers which, compared with other cartels, was a rather loose and vague agreement, lacking any form of structure or organisation. In those circumstances, the applicant considers that the starting amount of the fine imposed on it by reason of the gravity of the infringement in question is disproportionate and contrary to the principle of equal treatment, given that that amount is the third highest set in comparison with all the participants in the other cartels mentioned above.
266. The applicant submits that the Commission was wrong to compare the various fines by reference to the size of the relevant market. First, the Guidelines do not say that account should be taken of the size of the market in terms of value in order to assess the gravity of the infringement. Second, the Commission took account only of the size of the market and not of other factors which determine the gravity of the infringement. Third, the Commission does not usually take account of the size of the product market in assessing the gravity of an infringement.
267. The Commission refers to the aspects of the infringement which were found to be particularly serious in this case (recitals 534, 535 and 539 to 542 of the contested decision). It also states that the cartel was conceived, directed and encouraged at the senior levels of each of the undertakings participating. BPB was involved in all the manifestations of anti-competitive conduct in question and it was accepted by BPB that the same persons, Mr [D] and Mr [A] (both CEOs of BPB), were directly involved in all but one of the instances of offending conduct described in the contested decision.
– Findings of the Court
268. For the purpose of fixing the amount of the fine, the gravity of the infringement is to be assessed by taking into account, in particular, the nature of the restrictions on competition, the number and size of the undertakings concerned, the respective proportions of the market controlled by them within the Community and the situation of the market when the infringement was committed (Case 41/69 ACF Chemiefarma v Commission [1970] ECR 661, paragraph 176).
269. Article 81(1)(a) EC expressly states that concerted practices which directly or indirectly fix purchase or selling prices or any other trading conditions are incompatible with the common market.
270. Infringements of that kind, particularly in the case of horizontal cartels, are classified by the case‑law as ‘particularly serious’ since they involve direct interference with the essential parameters of competition on the market in question (Case T‑141/94 Thyssen Stahl v Commission [1999] ECR II‑347, paragraph 675) or clear infringements of the Community competition rules ( Tréfilunion v Commission , paragraph 178 above, paragraph 109, and Case T‑311/94 BPB de Eendracht v Commission [1998] ECR II‑1129, paragraph 303).
271. It is also important to bear in mind that very serious infringements within the meaning of the third indent of the second paragraph of Section 1.A of the Guidelines are ‘generally horizontal restrictions such as price cartels and market‑sharing quotas’.
272. It follows that the Commission was right to classify the infringement at issue as very serious, having regard to its nature. It is nevertheless necessary to examine the factors capable of moderating that classification on which the applicant relies.
273. As regards the applicant’s argument that the infringement should have been classified as serious on the ground that its impact on the market was limited, it must be observed that in Case T‑203/01 Michelin v Commission [2003] ECR II‑4071, paragraphs 258 and 259, the Court held that the gravity of the infringement could be established by reference to the nature and the object of the abusive conduct and that factors relating to the object of a course of conduct may be more significant for the purposes of setting the amount of the fine than those relating to its effects.
274. Therefore, even if the size of the geographic market concerned and the impact on the market, when measurable, must also be taken into account, the nature of the infringements constitutes an essential criterion for assessing the gravity of an infringement (Case T‑241/01 Scandinavian Airlines System v Commission [2005] ECR II‑2917, paragraph 84).
275. As regards the applicant’s argument that the Commission has reduced the amounts of fines in its other decisions owing to the limited impact of the cartels on the market, assuming that this is correct, it should be pointed out that the Commission’s previous decision-making practice does not in itself serve as a legal framework for fines in competition matters (Case T‑23/99 LR AF 1998 v Commission [2002] ECR II‑1705, paragraph 234).
276. As regards the applicant’s alternative claim that, even if the classification of the infringement were correct, the Commission should have recognised that even infringements within the very serious category vary in their degree of gravity and that in comparison with other cartel cases, the agreement alleged in this case was a considerably less intensive and anti-competitive example of a cartel, that question overlaps with the question, which will be examined below, whether the amount of the fine imposed by the Commission was proportionate to the gravity of the infringement.
277. It must none the less be borne in mind that, in any event, a comparison between the gravity of the various cartels is virtually impossible because of the different circumstances in each case.
278. As regards the applicant’s claim that the Commission erred in comparing the various fines by reference to the size of the relevant market, it must be borne in mind that, in assessing the gravity of an infringement, the Commission is required to take account of numerous factors, the nature and importance of which vary according to the type of infringement at issue and the specific circumstances surrounding the infringement in question (Joined Cases 100/80 to 103/80 Musique diffusion française and Others v Commission [1983] ECR 1825, paragraph 120). The factors tending to establish the gravity of an infringement may, where appropriate, include the size of the market for the relevant product (Case T‑330/01 Akzo Nobel v Commission [2006] ECR II‑3389, paragraph 37).
279. Lastly, it must be observed that a horizontal price cartel as extensive as the one found by the Commission in the contested decision, relating to such an important economic sector, cannot normally escape classification as a very serious infringement, whatever its context. In any event, the circumstances invoked by the applicant in this case are not such as to call in question the validity of the Commission’s assessment of the gravity of the infringement.
280. The Court must therefore reject the applicant’s complaints challenging the classification of the infringement as very serious on account of its nature.
The actual impact of the infringement on the market
– Arguments of the parties
281. The applicant submits that in the contested decision, the Commission was not able to demonstrate any quantifiable loss.
282. The applicant considers that the impact of the cartel on the market concerned was limited given that, during the period 1992 to 1998, the ‘net net’ prices remained at the same level in real terms in the United Kingdom and fell by 11% in Germany. The applicant states that the Commission has not demonstrated any effects on the market in France or the Benelux. Moreover, the Commission has failed to show any consumer detriment.
283. The applicant further claims that prices and market shares moved in the United Kingdom and Germany during the period concerned in a predictable manner in the context of the return to more normal conditions of competition after a savage price war.
284. It admits that the London meeting may have contributed to an acceleration of the ending of the price war but denies that it could have been the only cause. According to the applicant, the price war would have ended anyway.
285. The applicant also maintains that the information exchanges had little effect. It submits in that connection that it used the information obtained only to determine whether there was a new mood in the industry. Moreover, Mr [D] had disclosed the data to no-one, except once in 1993. The lack of effect of those exchanges is borne out by an examination of the data actually exchanged. The applicant states that the initial exchanges were of annual data. In 1993, the exchanges became half yearly, and in 1996 they became quarterly. However, the exchanges did not occur on a regular basis. Moreover, the information was of an aggregated nature, being a single figure for the entire national market.
286. The applicant refers to Deere v Commission, paragraph 108 above, and the judgment in Thyssen Stahl v Commission , paragraph 270 above, and submits that the circumstances giving rise to the present case are completely different from those which led to those two judgments. In those two cases the information exchanged was much more detailed and recent.
287. As regards the advance warnings of list price increases, the applicant argues that in almost every case the advance warning preceded the announcement of those increases to customers by only a few days and that, in certain cases, was even made at the same time. Thus, the information was not confidential when it was imparted. Moreover, the applicant observes that the list prices are rarely the prices which customers pay.
288. The applicant also considers that the alleged infringement could not have caused harm to consumers because the customers are nearly all commercial concerns with considerable buyer power and the ability to negotiate discounts by playing the producers off against each other.
289. The applicant also contests the Commission’s conclusion that competition tends to be more limited in an oligopolistic market. It submits that market shares moved considerably, with considerable customer switching.
290. Finally, the Commission has not shown that the infringement had an impact on the French and Benelux markets. It states that the Commission’s main evidence is that the information exchanges extended to those markets. However, it failed to produce evidence of anti-competitive conduct relating to those two markets.
291. The Commission considers that the infringement committed in this case had a practical impact by reason of the very nature of the relevant market.
292. Further, the end of the price war was one of the principal objectives of the cartel and the price war did end as a result of the cartel. As to BPB’s argument that the infringement was not the only cause of the ending of the price war, it submits that even if that were true it does not lessen the practical impact of the infringement on the market concerned.
293. As regards the information exchanges, the Commission found that they were used to monitor the market and to prevent any competition considered too aggressive by the undertakings in question in the four markets concerned.
294. The fact that the undertakings actually announced the agreed price increases and that the prices so announced served as a basis for fixing individual transaction prices suffices in itself for a finding that the collusion on prices had as both its object and its effect a serious restriction of competition. It is not therefore necessary to determine whether the variations in the transaction prices obtained evolved in parallel with those of the prices announced in order to show a practical effect on the market concerned.
295. The Commission states that it is not required to demonstrate either that the infringement caused a quantifiable loss or that consumers were harmed. It contends, however, referring to recital 534 of the contested decision, that increased price and market share stability is consistent with the implementation of the cartel. It also states that plasterboard is used in the construction industry, and that it affects housing prices and therefore consumers.
296. As regards the geographic scope of the cartel, the Commission contends that the fact that anti-competitive activity may have been less intense in some markets does not mean that the cartel did not operate in those markets.
– Findings of the Court
297. It should be borne in mind that, according to Section 1A, first paragraph, of the Guidelines, the Commission is to take account, inter alia, of ‘[the] actual impact [of the infringement] on the market, where this can be measured’, when calculating the amount of the fine on the basis of the gravity of the infringement.
298. In this regard, it is necessary to analyse the exact meaning of the words ‘where this [i.e. the actual impact] can be measured’. In particular, it is a question of establishing whether those words mean that the Commission can take account of the actual impact of an infringement for the purpose of calculating fines only if, and in so far as, it is able to quantify that impact.
299. It should also be emphasised that when appraising the effects of agreements or practices in the light of Article 81 EC it is necessary to take into consideration the actual context in which they are situated, in particular the economic and legal context in which the undertakings concerned operate, the nature of the goods or services affected, as well as the real conditions of the functioning and the structure of the market or markets in question ( ASNEF-EQUIFAX and Administración del Estado , paragraph 106 above, paragraph 49).
300. Further, consideration of the impact of a cartel on the market necessarily involves recourse to assumptions. In this respect, the Commission must in particular consider what the price of the relevant product would have been in the absence of a cartel. When examining the causes of actual price developments, it is hazardous to speculate on the part played by each of those causes. Account must be taken of the objective fact that, because of the price cartel, the undertakings concerned specifically waived their freedom to compete with one another on prices. Thus, the assessment of the influence of factors other than that voluntary decision of the undertakings concerned in the cartel not to compete with one another is necessarily based on reasonable probability, which is not precisely quantifiable.
301. Therefore, unless the criterion of Section 1A, first paragraph, of the Guidelines is to be deprived of its effectiveness, the Commission cannot be criticised for referring to the actual impact on the market of a cartel having an anti‑competitive object even though it does not quantify that impact or provide any assessment in figures in this respect. Consequently, the actual impact of a cartel on the market must be regarded as having been sufficiently demonstrated if the Commission is able to provide specific and credible evidence indicating with reasonable probability that the cartel had an impact on the market.
302. In the present case, it is apparent from the summary of the Commission’s analysis (see recitals 534 to 538 of the contested decision) that it relied on several indicia in order to find that the cartel had an actual impact on the market. The Commission relied on the fact that the cartel participants held all or almost all plasterboard supply on the four markets to which the cartel extended. It also found that the various elements of the cartel were put into practice in that the undertakings in question effectively modified their conduct after the London meeting and that the information exchanges decided on were implemented throughout the period in question, on the main markets and more specifically on the United Kingdom and German markets. As regards prices, it added, referring to recitals 212 and 395 of the contested decision, that they had tended to rise or, at least, stabilise and that the contacts relating to price increases were effectively linked to the publication of price lists subsequently taken into account in the prices invoiced to customers. Furthermore, the Commission, referring to recitals 71, 196 and 289 of the contested decision and the annex thereto, found that market shares had been relatively stable during the period in question, more so than during the period before 1988–1992, which was characterised by the undertakings in question as a price war.
303. Both the fact that the parties involved in the cartel held the majority (indeed even almost all) of the market concerned and that the arrangements brought to light were specifically intended to increase prices to a level higher than that which they would otherwise have reached are indications tending to show that the infringement was capable of producing significant anti‑competitive effects.
304. Thus, the Commission cannot be criticised for having found that the fact that the cartel participants held a very considerable share of the market concerned was an important factor which ought to be taken into account in examining the cartel’s actual impact on the market. It cannot be denied that the probability that a cartel on prices and on market stabilisation is effective increases with the size of the market shares divided among the participants in that cartel. Although that alone does not prove an actual impact, nevertheless in the contested decision the Commission did not show a cause-and-effect relationship of that kind, but merely took it into account in the same way as other factors.
305. As regards the Commission’s assertion that prices effectively tended to rise or, at least, stabilise (recital 534 of the contested decision), it must be pointed out that the Commission does not present statistics on price developments, but notes merely that BPB and Lafarge stated in their replies to the statement of objections that prices on the United Kingdom and German markets had tended to rise or, at least, stabilise.
306. In this respect, the following should be noted. First, concerning Lafarge’s reply to the statement of objections, it is apparent from paragraph 58 above that the Court has decided, for the sake of completeness, to disregard it as inculpatory evidence against the applicant. Second, even if the applicant’s reply to the statement of objections can be interpreted in the way that the Commission claims, namely that, for the United Kingdom and German markets, the applicant itself admitted that prices tended to rise or, at least, to stabilise, the French and Benelux markets are not covered by that assertion. Third, it is apparent from the applicant’s reply to the statement of objections that it stated that, during the period 1992 to 1998, transaction prices had remained at the same level in real terms in the United Kingdom and had fallen in Germany.
307. However, the Commission cannot be required, where the implementation of a cartel has been established, systematically to demonstrate that the agreements in fact enabled the undertakings concerned to achieve a higher level of transaction prices than that which would have prevailed in the absence of a cartel. It would be disproportionate to require such proof, which would absorb considerable resources, given that it would necessitate making hypothetical calculations based on economic models whose accuracy it would be difficult for the Court to verify and whose infallibility is in no way proved (Opinion of Advocate General Mischo in Case C-283/98 P Mo och Domsjö v Commission [2000] ECR I‑9855, I‑9858, point 109).
308. In the present case, it is apparent from the contested decision and from the applicant’s own admission that the price war came to an end, which, by definition, had the effect of increasing prices to levels higher than they would have reached without the illicit arrangements.
309. Further, the fact that the contacts relating to price increases were linked to the publication of price lists subsequently taken into account in the prices invoiced to customers (recital 534 of the contested decision) had, by its very nature, an impact on the market and on the conduct of the various operators, both on the supply and demand side, given that such announcements influenced the pricing process, in that the price announced constituted a point of reference for individual negotiation of transaction prices with customers (see, to that effect, Case T‑338/94 Finnboard v Commission [1998] ECR II‑1617, paragraph 342), who inevitably saw their scope for price negotiation restricted (see, to that effect, LVM v Commission , paragraph 234 above, paragraph 745).
310. Moreover, the fixing of a price, even one which merely sets a target, affects competition because it enables all the cartel participants to predict with a reasonable degree of certainty what the pricing policy pursued by their competitors will be (Case 8/72 Vereeniging van Cementhandelaren v Commission [1972] ECR 977, paragraph 21). More generally, such cartels involve direct interference with the essential parameters of competition on the market in question ( Thyssen Stahl v Commission , paragraph 270 above, paragraph 675). By expressing the common intention to apply a given price level to their products, the producers concerned do not independently determine their policy in the market, thus undermining the concept inherent in the provisions of the Treaty relating to competition (see, to that effect, BPB de Eendracht v Commission , paragraph 270 above, paragraph 192).
311. The Court therefore considers that the Commission has demonstrated to the requisite legal standard that the cartel had an actual impact on the marked concerned as regards prices.
312. As regards the Commission’s assertion at recital 534 of the contested decision that market shares were relatively stable during the period in question on account of the infringement in question, that assertion is not borne out. Admittedly, it is apparent from the table in the annex to the contested decision, to which the Commission refers, that market shares during the period 1992 to 1998 seem to have remained relatively stable. None the less, in the absence of data relating to the situation on the market concerned before the cartel, that table does not prove to the requisite legal standard that the stability, if established, was the consequence of the infringement in question.
313. So far as concerns the exchanges of information, it is settled case‑law that, subject to proof to the contrary, which the economic operators concerned must adduce, the presumption must be that the undertakings taking part in the concerted arrangements and remaining active on the market take account of the information exchanged with their competitors when determining their conduct on that market. That is all the more true where the undertakings concert together on a regular basis over a long period, as is the case here (see HFB and Others v Commission , paragraph 79 above, paragraph 216, and the case-law cited).
314. In the light of the foregoing considerations, the Court finds that the Commission has sufficiently proved the effects of the infringement on the market concerned, with the exception of the stability of market shares. Given the gravity of the conduct in question and the nature of the market, it may also be presumed that there was an effect on the French and Benelux markets.
315. Thus, it is still necessary to consider whether the fact that the Commission has not proved all the alleged effects of the infringement has an impact on the classification of the infringement as a very serious infringement and therefore on the amount of the fine.
316. In this respect, it should be recalled that the gravity of infringements has to be determined by reference to numerous factors, such as the particular circumstances of the case, its context and the deterrent effect of fines; moreover, no binding or exhaustive list of the criteria which must be applied has been drawn up (Case C‑219/95 P Ferriere Nord v Commission [1997] ECR I‑4411, paragraph 33).
317. The Court held, in Michelin v Commission , paragraph 273 above (paragraphs 258 and 259), that the gravity of the infringement could be established by reference to the nature and the object of the abusive conduct and that, according to settled case‑law, factors relating to the object of a course of conduct may be more significant for the purposes of setting the amount of the fine than those relating to its effects.
318. The Court of Justice has confirmed that approach by holding that the effect of an anti-competitive practice is not a conclusive criterion for assessing the proper amount of a fine. Factors relating to the intentional aspect may be more significant than those relating to the effects, particularly where they relate to infringements which are intrinsically serious, such as price fixing and market sharing (judgment of the Court of Justice in Thyssen Stahl v Commission , paragraph 180 above, paragraph 118).
319. Moreover, it must be remembered that horizontal price agreements have always been regarded as among the most serious infringements under Community competition law ( Tate & Lyle and Others v Commission , paragraph 154 above, paragraph 103, and Case T‑213/00 CMA CGM and Others v Commission [2003] ECR II‑913, paragraph 262).
320. Finally, it is also important to point out t hat the Commission did not attach primary significance to the criterion of the actual impact of the infringement on the market in setting the starting amount of the fine. The Commission also based its determination on other considerations, namely the finding that the infringement was to be classified as very serious by its very nature (recitals 528 to 530 of the contested decision) and that the relevant geographic market constituted a large part of the Community market, geographically and in terms of value, since it represented approximately 80% of the market’s total value (recitals 539 to 542 of the contested decision).
321. Consequently, in the light of all the foregoing considerations, the Commission was right to classify the infringement as very serious.
322. Further, the Court finds, in the exercise of its unlimited jurisdiction and in the light of the foregoing considerations, that the fact that the Commission demonstrated only partially the effects of the infringement is not capable of calling in question the Commission’s assessment of the starting amount of the fine set according to gravity.
The determination of the starting amount of the fine according to the gravity of the infringement
– Arguments of the parties
323. The applicant considers that, according to the third indent of the second paragraph of Section 1.A of the Guidelines, a very serious infringement will attract a fine of a starting amount which will be likely to be above EUR 20 million. The applicant takes the view that, in view of that provision, the Commission should explain on the basis of which criterion it chose an amount above EUR 20 million. In the absence of such an explanation, the figure chosen appears to have been chosen at random.
324. The applicant asserts that its fine is also disproportionate and excessive when compared with its turnover. It observes that the fine imposed represents 18.1% of its plasterboard turnover in Europe, 24.3% of its plasterboard turnover in the four main markets, and 44.4% of its plasterboard turnover in the United Kingdom and Germany in 2001‑2002. Moreover, its fine is much higher in terms of its turnover than the other fines imposed for the same or comparable infringements.
325. The applicant submits that, in examining the proportionality of the fine, a comparison with other cases must be ‘illuminating’. It asks by what yardstick proportionality is to be measured if it is not able to argue that the fine is disproportionate by comparison even with contemporaneous cases or by reference to the applicant’s turnover or that of other undertakings.
326. The applicant also maintains that the Commission’s delay of at least one year in taking the contested decision has contributed to the imposition of a much higher fine than would have been likely had that decision been taken at the end of 2001 rather than on 27 November 2002. At that time, the Commission tried to deflect public attention away from a number of setbacks in a series of merger cases and therefore sought to derive maximum political capital from the imposition of ‘heavy fines’ for that cartel.
327. The Commission asserts that the starting amounts it selected for each of the undertakings bear a clear and proportionate relationship to each other and to the gravity of the infringement.
328. The Commission states that the reasons which prompted it to set the initial amount at EUR 80 million are set out in recitals 545 to 549 of the contested decision. It states that it is not required to give further reasons for its choice.
329. The Commission contends that any comparison between the fines imposed in the other cases is not illuminating, because it determines the amount of the fines case by case and may in any event increase the general amount of fines within the limits set by Regulation No 17 if that proves necessary in order to implement competition policy. The Commission gives a table of the starting amounts of fines imposed in cases concerning markets with the largest values to demonstrate that the starting amount of the fine imposed on the applicant is no higher than those of the fines imposed in other cases and that, on the contrary, it is significantly lower when the size of the relevant market is taken into account. It emphasises, however, that it does not seek to justify the starting amount by reference to that table, which relates to only one of the factors taken into account in assessing the starting amount.
330. Finally, the Commission submits that BPB has shown neither that there has been unreasonable delay, given the complexity of the case, nor that this delay had caused any prejudice to its rights of defence. BPB’s assertions concerning the political climate are pure speculation, and wholly irrelevant to the question whether the fine was lawfully imposed.
– Findings of the Court
331. As regards the scope of the duty to state reasons as it applies to the setting of a fine imposed for infringement of the Community competition rules, it should be noted, first, that such a fine must be fixed in the light of the provisions of the second subparagraph of Article 15(2) of Regulation No 17, which states that ‘[i]n fixing the amount of the fine, regard shall be had both to the gravity and the duration of the infringement’. In this respect, the Guidelines and the Leniency Notice indicate what factors the Commission takes into consideration in measuring the gravity and duration of an infringement (Case T‑220/00 Cheil Jedang v Commission [2003] ECR II‑2473, paragraph 217). In those circumstances, the essential procedural requirement to state reasons is satisfied where the Commission indicates in its decision the factors which it took into account in accordance with the Guidelines and, where appropriate, the Leniency Notice and which enabled it to determine the gravity of the infringement and its duration for the purpose of calculating the amount of the fine ( Cheil Jedang v Commission , cited above, paragraph 218).
332. It is true that, in the present case, the Commission has not indicated figures other than those relating to the market shares of the undertakings in question on the basis of which it set the starting amount of the fine imposed on the applicant at EUR 80 million.
333. However, there is no obligation on the Commission, as part of its duty to state reasons, to indicate in its decision the figures relating to the method of calculating the amount of fines (Case C‑286/98 P Stora Kopparbergs Bergslags v Commission [2000] ECR I‑9925, paragraph 66).
334. Statements of figures relating to the calculation of the amount of fines, however useful such figures may be, are not essential to compliance with the duty to state reasons for a decision imposing fines; in any event, the Commission cannot, by mechanical recourse to arithmetical formulas alone, divest itself of its own power of assessment (Case C‑182/99 P Salzgitter v Commission [2003] ECR I‑10761, paragraph 75).
335. As regards the reasons underlying the setting of the amount of fines in absolute terms, it must be borne in mind that fines constitute an instrument of the Commission’s competition policy and the Commission must be allowed a margin of discretion when fixing their amount in order that it may channel the conduct of undertakings towards observance of the competition rules (Case T‑150/89 Martinelli v Commission [1995] ECR II‑1165, paragraph 59).
336. Moreover, it is important to ensure that fines are not easily foreseeable by economic operators. If the Commission were required to indicate in its decision the figures relating to the method of calculating the amount of fines, the deterrent effect of those fines would be undermined. If the amount of the fine were the result of a calculation which followed a simple arithmetical formula, undertakings would be able to predict the possible penalty and to compare it with the profit that they would derive from the infringement of the competition rules.
337. In the present case, it must be noted that in recitals 522 to 553 of the contested decision the Commission set out the factors which it took into account in calculating the fines on the basis of the gravity of the infringement of each of the undertakings concerned. Those recitals plainly set out the reasoning followed by the Commission in a clear and detailed manner, thereby allowing the applicant to ascertain the factors taken into account in order to measure the gravity of the infringement for the purposes of calculating the amount of the fine and the Court to exercise its power of review. It must therefore be held that the contested decision satisfies the duty to state reasons imposed on the Commission under Article 253 EC.
338. Concerning the applicant’s argument that its fine is disproportionate and excessive when compared with its turnover, it is sufficient to recall that, as the Commission is not obliged to calculate the fine by reference to amounts based on the turnover of the undertakings concerned, it is likewise not required to ensure, where fines are imposed on several undertakings involved in the same infringement, that the final amount of the fines produced by the calculation for the undertakings concerned reflects any distinction between them regarding their total turnover or their turnover in the relevant product market ( Dansk Rørindustri and Others v Commission , paragraph 90 above, paragraphs 255 and 312).
339. Further, Community law contains no general principle that the penalty be proportionate to the undertaking’s size on the product market in respect of which the infringement was committed (Case C‑397/03 P Archer Daniels Midland and Archer Daniels Midland Ingredients v Commission [2006] ECR I‑4429, paragraph 101).
340. Article 15(2) of Regulation No 17 likewise does not require that, where fines are imposed on several undertakings involved in the same infringement, the fine imposed on a small or medium-sized undertaking must not be greater, as a percentage of turnover, than those imposed on the larger undertakings. It is clear from that provision that, both for small or medium-sized undertakings and for larger undertakings, account must be taken, in determining the amount of the fine, of the gravity and duration of the infringement. Where the Commission imposes on undertakings involved in a single infringement fines which are justified, for each of them, by reference to the gravity and duration of the infringement, it cannot be criticised on the ground that, for some of them, the amount of the fine is greater, by reference to turnover, than that imposed on other undertakings (Case T‑21/99 Dansk Rørindustri v Commission [2002] ECR II‑1681, paragraph 203).
341. The applicant’s argument that the disproportionate nature of the fine imposed is obvious when its amount is compared with that of fines imposed on other undertakings in similar cases must also be rejected. The Commission cannot be compelled to set fines that are proportionate to turnover and also perfectly coherent with those imposed in earlier cases.
342. It must be emphasised, in that connection, that the Commission’s practice in earlier decisions does not in itself serve as a legal framework for fines in competition matters. The fact that in the past the Commission has applied fines of a particular level for certain types of infringements does not mean that it is estopped from raising that level within the limits indicated by Regulation No 17 if that is necessary to ensure implementation of Community competition policy ( Musique diffusion française and Others v Commission , paragraph 278 above, paragraph 109).
343. Furthermore, the gravity of infringements must be established by reference to numerous factors, such as the particular circumstances of the case, its context and the deterrent effect of fines; moreover, no binding or exhaustive list of the criteria which must be applied has been drawn up ( Ferriere Nord v Commission , paragraph 316 above, paragraph 33, and LR AF 1998 v Commission , paragraph 275 above, paragraph 236). The relevant data, such as the markets, the products, the countries, the undertakings and the periods concerned differ in each case. It follows that the Commission cannot be compelled to impose on undertakings fines whose amount corresponds to the identical percentage of their respective turnovers in cases that are comparable as regards the gravity of the infringements (see, to that effect, Case T‑67/01 JCB Service v Commission [2004] ECR II‑49, paragraphs 187 to 189).
344. In this respect, it must be borne in mind that the Court has power to assess, in the exercise of its unlimited jurisdiction under Article 229 EC and Article 17 of Regulation No 17, the appropriateness of the amount of the fines.
345. In the present case, the Court finds that the infringement is particularly serious in the light of certain factors, as observed by the Commission at recitals 534, 535 and 539 to 542 of the contested decision, in particular the oligopolistic nature of the market and the fact that the infringement in question affected all or almost all plasterboard supply on the four national markets covered by the cartel. Further, the size of the market concerned, both geographically and in terms of value, was large. The four markets concerned were the four main Community plasterboard markets and accounted for approximately 80% of the total value of the Community market, which amounted to EUR 1.21 billion in the last complete year of the infringement. Lastly, having regard to the nature of the product concerned, the cartel necessarily had an impact on a substantial part of the construction market and thus affected a sector which is very important for the whole of the economy.
346. Moreover, it is not evident that the starting amount set according to the gravity of the infringement in the present case is more severe than that imposed in other cases, having regard to the size of the market in question. However, that comparison does not mean that the size of the relevant market is the best or only criterion for comparing the fines imposed in different cartels. Comparison between different cartels is difficult, given the large number of the various factors that the Commission may take into account in order to assess the gravity of the infringement. Further, as was recalled at paragraph 342 above, such a comparison, in any event, only serves as an indication, since the Commission’s practice in earlier decisions cannot itself constitute a legal framework for fines in competition matters.
347. Given the numerous factors which made the infringement particularly serious in the present case (see paragraph 345 above), the Court finds that the starting amount of the fine imposed on the applicant determined according to the gravity of the infringement is proportionate.
348. Lastly, the applicant’s argument that its fine would have been less severe had the Commission brought the administrative procedure to an end at an earlier stage, given that it is only very recently that it has increased the general level of penalties, must be rejected. Even if it is accepted that the general level of fines has increased during the period of the administrative procedure, it is sufficient to recall that the fact that the Commission, in the past, imposed fines of a certain level for certain types of infringement does not mean that it is estopped from raising that level within the limits indicated in Regulation No 17 if that is necessary to ensure the implementation of Community competition policy. On the contrary, the proper application of the Community competition rules requires that the Commission may at any time adjust the level of fines to the needs of that policy ( Musique diffusion française and Others v Commission, paragraph 273 above, paragraph 109, and judgment of the Court of Justice in Dansk Rørindustri and Others v Commission , paragraph 90 above, paragraph 169).
349. It follows from all the foregoing that the applicant’s arguments seeking to show that the starting amount of the fine determined according to the gravity of the infringement was disproportionate must be rejected.
– Duration of the infringement
Arguments of the parties
350. The applicant considers that the Commission incorrectly assessed the duration of the alleged infringement on the basis of separate and distinct facts. The Commission was wrong to conclude that it had committed an infringement lasting from 31 March 1992 to 25 November 1998, namely six years and seven months, amounting to an infringement of long duration justifying an increase of 65% of the starting amount of the fine.
351. The applicant maintains that the alleged infringements relate to two separate periods. The first includes the London meeting and the exchange of information between Mr [A] and the cousins of the Knauf family from 1992 to early or mid-1993, and the second includes information exchanges from mid‑ or late 1993 to 1998 between Mr [D] and the CEOs of the undertakings in question. Those events have no connection with other alleged infringements, which occurred in the period 1994 to 1998 or with the information exchanges on United Kingdom sales from mid‑1992 to February 1998.
352. In those circumstances, the applicant maintains that there was no complex and continuous agreement and contends that, under Regulation (EEC) No 2988/74 of the Council of 26 November 1974 concerning limitation periods in proceedings and the enforcement of sanctions under the rules of the European Economic Community relating to transport and competition (OJ 1974 L 319, p. 1), infringements occurring before the five-year period ending with the commencement of the Commission inspections are time barred and cannot be the subject of any fine.
353. Moreover, the applicant maintains that Mr [D] continued the information exchanges in March and November 1998, even though it had prohibited them in March 1998. The applicant considers that it cannot be responsible for action taken by an employee who is acting contrary to its instructions and that the end of the infringement should therefore be set at the end of March 1998.
354. The applicant further claims that the Guidelines are unclear on the question whether the Commission is entitled to take into account partial years. Adopting a strict interpretation of the Guidelines, the ap plicant submits that the Commission was entitled only to impose an increase of 60% of the starting amount, rather than 65%, that is to say 10% for each complete year of infringement.
355. The applicant also observes that the Commission should not always apply a 10% increase, as it has automatically in all the recent cartel cases. The Commission should take account of all the relevant circumstances of the case in determining the increase of the fine. It adds that that was the Commission’s practice in its Decisions 98/273/EC of 28 January 1998 relating to a proceeding under Article [81 EC] (Case IV/35.733 – VW) (OJ 1998 L 124, p. 60) and 2002/190/EC of 21 December 2000 relating to a proceeding under Article 81 [EC] (Case COMP.F.1/35.918 – JCB) (OJ 2002 L 69, p. 1), and in the pre-insulated heating pipes case, in which it took account of the intensity of the infringement in the different periods.
356. The Commission considers that BPB’s arguments are yet another attempt to challenge the Commission’s finding in the contested decision of a single, complex and continuous infringement.
357. As regards the conduct of Mr [D], the Commission contends that it is not required to distinguish between various organs of the undertakings, some of whom are actively involved in the cartel and some of whom were attempting to put an end to the infringement.
358. According to the Commission, there is nothing in the Guidelines to indicate that the Commission must confine itself to increasing the amount of fines only for complete years of infringements. It explains that the risk of having to pay a much larger fine, proportionate to the duration of the infringement, will necessarily increase the incentive to denounce it or to cooperate with the Commission. Any other approach would be inconsistent with its stated goal of increasing the fine proportionately to the duration of the infringement.
Findings of the Court
359. The applicant’s arguments seeking to show that this case involves separate infringements, part of which is therefore time barred, overlap with those set out in the third plea. Thus, since the Court held earlier that the Commission did not err in finding that it was a single and continuous infringement, the applicant’s arguments must be rejected.
360. The applicant’s argument that its participation in the infringement would have already come to an end in March 1998 if Mr [D] had not disobeyed its instructions is irrelevant. An undertaking – that is to say an economic unit comprising personal, tangible and intangible elements (Case 19/61 Mannesmann v High Authority [1962] ECR 357, 371) – is directed by the organs provided for in its articles of association and any decision imposing a fine on it may be addressed to the management as provided for in those articles of association (management board, management committee, chairman, manager, and so on). The rules of competition would be easily circumvented if the Commission, faced with unlawful conduct on the part of an undertaking, were required to ascertain and to prove who is the author of the various activities, which could have the effect of preventing it from penalising the undertaking which benefited from the cartel.
361. As regards the applicant’s assertion that the Guidelines are unclear on the question whether the Commission is entitled to take into account partial years, it is sufficient to note that nothing in the Guidelines prevents the actual duration of the infringement from being taken into account in the calculation of the amount of the fine. Such an approach is entirely logical and reasonable and falls, in any event, within the Commission’s discretion.
362. As regards the applicant’s objection to the fact that the Commission automatically applied the maximum rate of 10% per year, it must be borne in mind that, even if the third indent of the first paragraph of Section 1.B of the Guidelines does not provide that there should be an automatic increase of 10% per year for infringements of long duration, it leaves the Commission a margin of assessment in that connection ( Cheil Jedang v Commission , paragraph 331 above, paragraph 134).
363. In the present case, at recital 554 of the contested decision, the Commission found that BPB had committed the infringement for six years and seven months, that is a long duration for the purposes of the Guidelines, and it thus increased the amount of the fine determined on the basis of the gravity of the infringement to 65%. It is apparent from this that the Commission complied with the rules which it had imposed upon itself in the Guidelines. Furthermore, the Court considers that, having regard to the duration of the infringement, the increase of 65% is not disproportionate in the present case.
364. So far as concerns the applicant’s assertion that the Commission did not take account of the different levels of intensity of the infringement during the period in question, it must be borne in mind that the increase is calculated by the application of a certain percentage to the starting amount which is determined according to the gravity of the infringement as a whole, thus already reflecting the different levels of intensity of the infringement. Thus, it would not be logical to take into account, for the increase of that amount on the basis of the duration of the infringement, a variation in the intensity of the infringement during the period concerned.
365. In so far as BPB submits that in other cases concerning restrictions of a similar nature and duration the Commission applied increases in respect of the duration of the infringement that were lower than that applied in the present case, it is sufficient to point out that the Commission’s practice in earlier decisions does not in itself serve as a legal framework for fines in competition matters, since that framework is defined solely in Regulation No 17 and that, moreover, economic operators cannot have a legitimate expectation that an existing situation which is capable of being altered by the Commission in the exercise of its discretionary power will be maintained (judgment of the Court of Justice in Dansk Rørindustri and Others v Commission , paragraph 90 above, paragraph 171).
366. It follows that the complaint alleging that the Commission erred in increasing the amount of the fine in respect of the duration of the infringement must be rejected.
Repeated infringement
Arguments of the parties
367. The applicant considers that the increase of 50%, that is EUR 66 million, of the basic amount of the fine for repeated infringement is excessive and disproportionate.
368. First, the applicant claims that the role played by its subsidiary in the earlier infringement was minor and passive (Commission Decision 94/601/EC of 13 July 1994 relating to a proceeding under Article [81 EC] (IV/C/33.833 – Cartonboard) (OJ 1994 L 243, p. 1)). Consequently, the fine ultimately imposed on its subsidiary was only EUR 750 000. Moreover, the earlier infringement was penalised more than eight years before the contested decision was issued. The applicant maintains that the Commission is not entitled to determine an increase mechanically on the basis of the existence of an earlier infringement. It should take account of all the circumstances of the earlier infringement: its nature, the circumstances in which it was committed, how long ago it took place and the penalty imposed. The applicant refers to a number of jurisdictions to show that the nature of any earlier infringement and the time that has elapsed since it was committed are taken into account when a court envisages an increase of the penalty for repeat offences.
369. Second, the applicant claims that the Commission is not entitled to increase the fine on account of repeated infringement where the first offence is contemporaneous with the second offence. In this case, the decision in Cartonboard (see paragraph 368 above) was adopted on 13 July 1994 and, accordingly, the increase of 50% should have been applied only as from that time. According to the applicant, the increase should therefore be reduced accordingly to EUR 43.7 million. Looked at another way, the aggravation factor should only be applied to the fine increased in respect of the duration of the infringement from July 1994. In that case, the amount to be added for aggravating circumstances would be EUR 56 million.
370. Third, the applicant maintains that the increase is excessive and disproportionate because it exceeds the starting amount of the fine imposed in respect of the gravity of the infringement on Knauf, Lafarge and Gyproc.
371. Fourth, the applicant claims that the increase exceeded the 30% decrease in the fine awarded to it to recognise its cooperation with the Commission in this case. Reductions granted for cooperation should be real and should not be cancelled out on account of the increase for repeated infringment.
372. Fifth, the applicant claims that there is only one Commission decision, that concerning the British Sugar case (see paragraph 264 above), in which the increase was higher, namely 75% of the basic amount, and that, in that case, the increase was based on British Sugar’s role as instigator of the first infringement. In the light of the circumstances of that case and of Commission Decision 2002/405/EC of 20 June 2001 relating to a proceeding pursuant to Article 82 [EC] (COMP/E‑2/36.041/PO – Michelin) (OJ 2002 L 143, p. 1), the increase of 50% which was applied to it is excessive.
373. Finally, the applicant claims that the Commission applied to it the same increase in respect of repeated infringement as to Lafarge even though the infringement committed by Lafarge in the case which gave rise to Commission Decision 94/815/EC of 30 November 1994 relating to a proceeding under Article [81 EC] (Cases IV/33.126 and 33.322 – Cement) (OJ 1994 L 343, p. 1) was more serious than that penalised in the Cartonboard case. The Commission should have taken account of the differences between the two earlier cartels, in particular Lafarge’s significant role, the long duration of the cartel in which Lafarge had participated and the fact that Lafarge had been fined EUR 14.9 million for that infringement. By not taking account of those differences and by imposing the same increase of 50% on both the undertakings, the Commission infringed the principle of equal treatment.
374. The Commission considers repeat offending to be an aggravating circumstance because the undertaking commits a further infringement despite having been penalised for an infringement of the same type and therefore having received a clear warning that those actions were unlawful and not to be repeated.
375. As regards the applicant’s argument that the first and second infringements are contemporaneous and that the increase should be applied pro rata, the Commission maintains that the applicant fails to take account of the aim of the increase, which is to penalise the undertaking’s willingness to infringe the competition rules despite earlier penalties being imposed.
376. It is wholly irrelevant whether the increase for repeat offending is above or below the starting amount of the fine imposed on other undertakings or the reduction granted on account of BPB’s cooperation.
377. According to the Commission, BPB has added a complaint which was not made in the application, namely that the Commission should have considered the length of time that has elapsed since its previous offence which, according to the reply, took place ‘more than eight years before the decision in this case was issued’. That complaint is inadmissible under Article 44(1)(c) of the Rules of Procedure.
Findings of the Court
378. It follows from the case‑law that the taking into account of aggravating circumstances when setting the amount of the fine is consistent with the Commission’s task of ensuring compliance with the competition rules (Case C‑308/04 P SGL Carbon v Commission [2006] ECR I‑5977, paragraph 71).
379. Thus, any repeated infringement is among the factors to be taken into consideration in the analysis of the gravity of the infringement in question ( Aalborg Portland and Others v Commission , paragraph 36 above, paragraph 91).
380. The applicant’s argument that the Commission did not correctly take account of all the circumstances of the earlier infringement must be rejected.
381. First of all, as regards the period of time which elapsed between the two infringements, it is common ground that the first infringement was penalised after the beginning of the infringement at issue.
382. In accordance with settled case-law, the Commission has a discretion as regards the choice of factors to be taken into account for the purposes of determining the amount of fines, such as the particular circumstances of the case, its context and the dissuasive effect of fines, there being no need to refer to a binding or exhaustive list of the criteria which must be taken into account (order in Case C‑137/95 P SPO and Others v Commission [1996] ECR I-1611, paragraph 54, and Case C‑219/95 P Ferriere Nord v Commission [1997] ECR I-4411, paragraph 33).
383. It must be emphasised that the finding and the appraisal of the specific characteristics of a repeated infringement come within the Commission’s discretion and that the Commission cannot be bound by any limitation period when making such a finding. Repeated infringement is an important factor which the Commission must appraise, since the purpose of taking repeated infringement into account is to induce undertakings which have demonstrated a tendency towards infringing the competition rules to change their conduct. The Commission may therefore, in each individual case, take into consideration the indicia which confirm such a tendency, including the time that has elapsed between the infringements in question.
384. In this respect, it should be noted that the Court has held that a time lapse of less than 10 years between the findings of two infringements showed a tendency on the part of an undertaking not to draw the appropriate conclusions from a finding that it had infringed the competition rules (Case T‑38/02 Groupe Danone v Commission [2005] ECR II‑4407, paragraphs 354 and 355).
385. A fortiori , in the present case, the history of the infringements found against the applicant shows a tendency on its part not to draw the appropriate conclusions from a finding that it had infringed the competition rules, given that, having already been the subject of Commission measures imposed previously by the decision in the Cartonboard case, the applicant continued for more than four years to participate actively in the cartel at issue in the present case after that decision had been notified to it.
386. In those circumstances, it is not necessary to examine the admissibility of the applicant’s argument relating to the period of time which elapsed between the sanctioning of the first infringement and the issuing of the contested decision.
387. Next, with regard to the characteristics of the previous conduct, the concept of repeated infringement does not necessarily imply that a fine has been imposed in the past, but merely that a finding of infringement of Community competition law has been made in the past ( Groupe Danone v Commission , paragraph 384 above, paragraph 363).
388. The purpose of taking repeated infringement into account is to induce undertakings which have demonstrated a tendency towards infringing the competition rules to change their conduct when it transpires that a previous finding of infringement on its part has not been sufficient to prevent the repetition of unlawful conduct. Thus, it is not the previous imposition of a fine, and a fortiori not the amount thereof, which is determinative of repeated infringement, but the fact that a previous finding of infringement has been made.
389. Lastly, the applicant does not even claim that the infringement for which its subsidiary was penalised in the Cartonboard case is not of the same type as that in question in this case.
390. Consequently, the Commission did not err in finding, in the present case, that the specific circumstances of the case, in particular the fact that the same undertaking had already been the subject of a finding of infringement and that, despite that finding and the penalty imposed, it had continued to participate in a similar infringement of the same Treaty provision, were proof of repeated infringement.
391. Concerning the applicant’s argument that where the first offence is contemporaneous with the second offence the Commission is entitled to increase the amount of the fine on account of repeated infringement only from the time of the adoption of the first decision penalising one of those offences, it must be rejected.
392. It is true that a policy of penalising repeated infringement can have no practical effect on the perpetrator of an infringement unless the threat of a more severe penalty for a new infringement is capable of inducing him to change his conduct. The taking into account of a repeated infringement is justified by the need to ensure a higher level of deterrence, as demonstrated by the fact that a previous finding of an infringement had not been sufficient to prevent the repetition of the infringement. Thus, a repeated infringement necessarily arises after the finding and the sanctioning of the first infringement, since it is explained by the fact that that penalty was not a sufficient deterrent.
393. In this respect, in Thyssen Stahl v Commission, paragraph 270 above, the Court of First Instance held that the Commission’s decision was vitiated by an error of law in so far as the increase of the amount of the fine imposed on Thyssen Stahl AG was based on the consideration that the Commission had already penalised it for similar infringements by Decision 90/417/ECSC of 18 July 1990 relating to a proceeding under Article 65 of the ECSC Treaty concerning an agreement and concerted practices engaged in by European producers of cold‑rolled stainless steel flat products (OJ 1990 L 220, p. 28), whilst, in the case then before the Court, the greater part of the infringement period, from 30 June 1988 to the end of 1990, taken into account against Thyssen Stahl, pre-dated that decision (paragraphs 617 to 625).
394. However, unlike in Thyssen Stahl v Commission , paragraph 270 above, in which the greater part of the infringement took place before the first decision, in the present case, BPB continued to participate in the cartel in question for more than four years after the decision adopted in the Cartonboard case.
395. As stated in paragraph 382 above, the assessment of the specific characteristics of a repeated infringement depends on an appraisal of the circumstances of the case by the Commission in the course of its discretion.
396. In the circumstances of the present case, the Court holds that the Commission did not exceed its discretion in finding that the fact that BPB had continued to participate, after the first finding of an infringement, in a similar infringement of the same Treaty provision for more than four years was proof of repeated infringement, and in therefore increasing the amount of the fine for that reason.
397. With regard to the level of that increase, the Court recalls that, when fixing the amount of the fine, the Commission has discretion. In this respect, it is not required to apply specific mathematical formulae ( Michelin v Commission , paragraph 273 above, paragraph 292).
398. Furthermore, in the context of deterrence, repeated infringement justifies a significant increase in the basic amount of the fine. It is evidence that the sanction previously imposed was not sufficiently deterrent ( Michelin v Commission , paragraph 273 above, paragraph 293).
399. As regards the rate of increase applied in the present case, the Court considers that it is proportionate. In this respect, it should be noted that the decision adopted in the Cartonboard case and the contested decision concern similar infringements. The consequences of that finding cannot be called in question by the applicant’s assertion that the role played by its subsidiary in the Cartonboard case was minor and passive. What matters is the fact that, despite the finding that there has been an infringement of Community competition law, the undertaking in question continued to infringe it. Accordingly, the Commission was entitled to increase the basic amount of the fine by 50% in order to channel the conduct of the applicant towards observance of the Treaty competition rules.
400. In so far as the applicant’s argument that the increase on account of repeated infringement was not proportionate relies, in essence, on the fact that the increase in absolute terms (EUR 66 million) is disproportionate, it must be rejected.
401. When setting an increase for repeated infringement, the Commission may confine itself to examining what would be the proportional percentage and does not need to take into account the amount, in absolute terms, of the increase of the basic amount of the fine as a result of the application of that percentage. As long as the percentage increase is not excessive, the increase in absolute terms is only the mathematical consequence of the application of that percentage to the basic amount, whose proportionality in relation to the gravity and duration of the infringement in question was examined separately.
402. Consequently, the increase of 50% of the basic amount of the applicant’s fine on account of repeated infringement is not disproportionate.
403. So far as concerns the Commission’s previous practice, the applicant claims that there is only one Commission decision, in the British Sugar case, in which the increase was higher (75%), and that, in that case, the increase was based on British Sugar’s role as instigator of the first infringement. The applicant considers that, in the light of the circumstances of that case, the increase of 50% applied to it is excessive.
404. As regards the comparisons with other Commission decisions imposing fines for infringements of the competition rules, those decisions can be relevant from the point of view of observance of the principle of equal treatment only where it is demonstrated that the facts of the cases in those other decisions are identical to those of the present case (see, to that effect, JCB Service v Commission , paragraph 343 above, paragraph 187).
405. However, the applicant has failed to adduce sufficient evidence that those conditions have been met in the present case. In particular, the applicant does not refer to any decisions contemporaneous with that of the present case in which the Commission applied a lower percentage increase for circumstances similar to those of the present case. As regards the reference to the Michelin decision, in which Michelin was penalised for repeated infringement in respect of a rebate system designed to secure customers’ loyalty, that is clearly a different set of circumstances from those of the present case, since such a rebate system cannot be deemed equivalent, in terms of the gravity of the Community competition law infringement, to a secret cartel concerning prices and the stabilisation of a market of considerable value.
406. In any event, the mere fact that, in another decision, the Commission increased the basic amount for a repeated infringement differently does not mean that it was required to apply the same percentage increase in the contested decision. The Commission’s practice in previous decisions does not itself serve as a legal framework for the fines imposed in competition matters, since that framework is defined solely in Regulation No 17 ( Michelin v Commission , paragraph 273 above, paragraph 292).
407. The applicant also maintains that the increase is excessive and disproportionate because it exceeds the starting amount of the fine imposed for the gravity of the infringement on Knauf, Lafarge and Gyproc.
408. That argument is irrelevant. Since BPB’s fine was determined correctly and the increase for repeated infringement is proportionate, the fact that the increase in absolute terms is higher than the starting fines imposed on the other cartel participants is just a mathematical consequence of the increase which is unrelated to the amount of the other fines.
409. The applicant also claims that the increase was more than the 30% decrease in the fine awarded in recognition of its cooperation with the Commission in this case.
410. That argument is also irrelevant, since they are two separate stages in determining the amount of the fine.
411. Finally, the applicant claims that the Commission applied to it the same increase for repeated infringement as to Lafarge even though the infringement committed by Lafarge in the Cement case was more serious than that penalised in the Cartonboard case.
412. That argument is also unfounded. As explained above, since the increase for repeated infringement relates to an aggravating circumstance specific to the undertaking in question, the fact that the characteristics of the earlier infringement committed by Lafarge are not analogous to those of the earlier infringement attributed to the applicant is irrelevant. What is relevant is the fact that both undertakings were previously involved in very serious infringements, but that, despite the finding of those infringements, they did not bring to an end their involvement in the infringement penalised in the case in point.
413. It follows from all the foregoing that the applicant’s arguments relating to the taking into account of the repeated infringement must be rejected.
Attenuating circumstances
Arguments of the parties
414. The applicant considers that the Commission should have reduced the amount of the fine by virtue of the measures taken before and after the Commission’s investigation. It submits that the Commission was wrong to regard its efforts as ineffective. The Commission’s refusal to recognise its efforts is contrary to the principles of equal treatment and protection of legitimate expectations.
415. First, the applicant claims that, on the basis of allegations contained in the anonymous letter, it engaged the services of independent lawyers to carry out its own investigations (‘Project Alpha’). On the basis of the conclusions of Project Alpha, the applicant’s Board of Directors implemented a more formal competition law compliance programme, under which it adopted a more formal policy statement on compliance which the directors, the other officers and members of staff concerned were required to sign. The applicant also decided to cease all information exchanges and instructed a firm of lawyers to help it design and implement various further elements of its formal compliance programme.
416. Second, the applicant claims that, after the opening of the Commission investigation, the measures taken by it evinced a high level of cooperation. It gave the inspectors unhindered access to its business records and computers. It also provided the documents requested and Mr [D] accurately answered the questions put by the Commission. Moreover, it provided the Commission, in its reply to the second request for information, with information of which the Commission had no previous knowledge. The applicant considers that, because of its efforts to bring the infringement to an end even before the start of the Commission’s investigations and its willing cooperation during the investigations, the amount of its fine should be further reduced.
417. The applicant rejects the Commission’s argument that it destroyed or concealed evidence. The applicant states that those allegations are not supported by any evidence. It states that, although documents were removed in connection with Project Alpha, a note recording their removal was left in the file.
418. Third, with regard to the fact that its CEO, Mr [D], disobeyed the instructions of its Board of Directors and continued the information exchanges without the knowledge of the Board or that of any of the staff, the applicant considers that it cannot be held responsible for Mr [D]’s activities, particularly because of his independent position. The applicant also claims that when Mr [D]’s continued information exchanges came to light, he had to leave his position immediately without any compensation. The applicant states that Mr [D]’s failure to obey its instructions was the only occasion on which its efforts to terminate the infringement failed. Consequently, the Commission cannot say that the measures taken by the applicant were ineffective.
419. Fourth, the applicant maintains that it withdrew from the information exchange system in April 1998. Thus, had it not been for Mr [D]’s wilful disregard of the instructions from the Board of Directors, there would have been total compliance from March 1998. Furthermore, it submits that it is entitled to a reduction of the fine for having terminated the infringement immediately after the Commission’s intervention.
420. Fifth, the applicant submits that it did not profit from the infringement. Prices remained at the same level in real terms in the United Kingdom and fell in Germany whilst its costs were rising. Moreover, its market share in each of the four markets concerned was less in 1998 than in 1992 and its turnover did not reach its 1991–1992 level until 1997–1998. Furthermore, prices would have recovered in any event following the end of the price war. The applicant considers that if the Commission can increase the amount of a fine on account of profits obtained following an infringement, it should also take account of the absence of any profit from the infringement and reduce the amount of the fine.
421. The Commission disputes the applicant’s arguments.
422. The Commission considers that, in its reply, BPB sets out a new argument seeking a reduction of the amount of the fine for ceasing the infringement after the Commission’s investigations at the end of 1998. That new argument is inadmissible at this stage of the procedure. It is also unfounded since the Commission is not required, as a general rule, either to regard the continuation of an infringement as an aggravating circumstance or to regard the termination of an infringement as a mitigating circumstance.
Findings of the Court
423. First, with regard to the measures adopted by the applicant in order to prevent a repeated infringement on its part (the dismissal of its senior executive officers involved in the offending conduct and the adoption of internal programmes to ensure compliance with the competition rules and awareness‑raising initiatives for the staff in that connection), it should be noted that, whilst it is indeed important that an undertaking takes steps to prevent fresh infringements of Community competition law from being committed by members of its staff in the future, that circumstance cannot affect the fact that an infringement was found to have been committed. It follows that the mere fact that in certain cases the Commission took the implementation of a competition law compliance programme into consideration as a mitigating factor does not mean that it is obliged to act in the same manner in any given case (Case T‑224/00 Archer Daniels Midland and Archer Daniels Midland Ingredients v Commission [2003] ECR II‑2597, paragraph 280).
424. The Commission is therefore not required to take a circumstance such as that into account as a mitigating factor, provides that it adheres to the principle of equality of treatment, which requires that it should not assess the matter differently for any undertaking addressed by the same decision (judgment of the Court of First Instance in Archer Daniels Midland and Archer Daniels Midland Ingredients v Commission , paragraph 423 above, paragraph 281). There is no indication whatsoever in the contested decision that the Commission’s assessment differentiated in this respect as between the four undertakings in question, and the applicant does not claim that that was the case.
425. Second, the applicant claims that the measures that it took after the opening of the Commission investigation evinced a high level of cooperation and that, consequently, its fine should be further reduced. Those arguments overlap with the question whether the Commission correctly took account of the applicant’s cooperation in the context of the Leniency Notice. Accordingly, the applicant’s cooperation during the administrative procedure will be examined below, but does not constitute an attenuating circumstance justifying a reduction separate from that granted under the Leniency Notice.
426. It should, however, be borne in mind that the possibility of granting to an undertaking which has cooperated with the Commission during proceedings for infringement of the competition rules a reduction of the fine outside the framework laid down by the Leniency Notice is recognised by the Guidelines, the sixth indent of Section 3 of which provides for the taking into account, as an attenuating circumstance, of ‘effective cooperation by the undertaking in the proceedings, outside the scope of the [Leniency Notice]’.
427. However, to the extent that this complaint must be interpreted as seeking a finding that the Commission should have granted the applicant another reduction of its fine under that provision, it must be pointed out that the infringements in the present case fall well within the scope of application of the Leniency Notice, Section A.1, first subparagraph, of which refers to secret cartels between undertakings aimed at fixing prices, production or sales quotas, sharing markets or banning imports or exports. The applicant cannot therefore validly complain that the Commission failed to take into account the extent of its cooperation as an attenuating circumstance outside the legal framework of the Leniency Notice (Case T‑15/02 BASF v Commission [2006] ECR II‑497, paragraph 586).
428. Moreover, such a complaint cannot be levelled at the Commission, even if it were necessary to accept that cooperation with an investigation into horizontal cartels which fix prices and share sales is capable of being rewarded under the sixth indent of Section 3 of the Guidelines. If that were to be the case, a reduction under that provision would necessarily mean that the cooperation in question was not capable of reward under the Leniency Notice and that it was effective, that is to say, that it facilitated the Commission’s task of finding and putting an end to infringements of the competition rules ( BASF v Commission , paragraph 427 above, paragraphs 587 and 588).
429. Third, the applicant considers that it cannot be held responsible for the fact that Mr [D], its CEO, disobeyed the instructions of its Board of Directors and continued the information exchanges without the knowledge of the Board or of any of the staff.
430. That argument is irrelevant. An undertaking – that is to say an economic unit comprising personal, tangible and intangible elements (Case 19/61 Mannesmann v High Authority , paragraph 360 above, 357, 371) – is directed by the organs provided for in its articles of association and any decision imposing a fine on it may be addressed to the management as provided for in those articles of association (management board, management committee, chairman, manager, and so on). The rules of competition would be easily circumvented if the Commission, faced with unlawful conduct on the part of an undertaking, were required to ascertain and to prove who is the author of the various activities, which could have the effect of preventing it from penalising the undertaking which benefited from the cartel.
431. Although BPB claims to have been betrayed by its former CEO, who failed to follow the explicit instructions of his Board of Directors, the solution to that conflict must be sought in the relationship between Mr [D] and BPB, and not at the level of the Commission’s application of competition law. Thus, even if Mr [D] did in actual fact disobey the instructions of BPB’s Board of Directors and continue the information exchanges without the latter’s knowledge, the Commission was entitled to impose a fine on the undertaking, whilst BPB and/or its owners were free to pursue any action deemed appropriate against Mr [D].
432. Fourth, the applicant maintains that it withdrew from the information exchange system in April 1998. Thus, had it not been for Mr [D]’s wilful disregard of the instructions from the Board of Directors, there would have been total compliance from March 1998.
433. That argument overlaps in part with the previous one and is no more relevant. Since the applicant is responsible for Mr [D]’s activities, the infringement continued until November 1998.
434. Furthermore, the Commission rightly found that, even if the withdrawal from the information exchange system demonstrated a willingness to avoid conduct which could give rise to suspicion, it was not accompanied by other measures designed to put an end to the collusive arrangements, as illustrated by the continued exchange of information or the discussions which took place between competitors at The Hague.
435. As regards the applicant’s argument relating to the termination of the infringement after the Commission’s investigation, which the Commission regards as inadmissible, it must be stated that the applicant already referred, in its application, to ‘prompt termination of the infringement as a mitigating factor’. Thus, that argument does not constitute a new plea for the purposes of Article 48(2) of the Rules of Procedure but the amplification of a plea made previously, whether directly or by implication, in the original application and must be considered admissible (see Case C‑66/02 Italy v Commission [2005] ECR I‑10901, paragraph 86, and the case-law cited).
436. Under the third indent of Section 3 of the Guidelines, ‘termination of the infringement as soon as the Commission intervenes (in particular when it carries out checks)’ is an attenuating circumstance. However, a reduction of the fine by reason of the termination of an infringement as soon as the Commission intervenes cannot be automatic but depends on an appraisal of the circumstances of the case by the Commission in the course of its discretion. In that regard, the application of that provision of the Guidelines in favour of an undertaking will be particularly appropriate where the conduct in question is not manifestly anti‑competitive. Conversely, its application will be less appropriate, as a general rule, where the conduct is clearly anti‑competitive, on the assumption that it is proven (Case T‑44/00 Mannesmannröhren‑Werke v Commission [2004] ECR II‑2223, paragraph 281; see also, to that effect, judgment of 15 June 2005 in Joined Cases T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 and T‑91/03 Tokai Carbon and Others v Commission [2005], not published in the ECR, paragraphs 292 and 294).
437. Even if, in the past, the Commission has regarded voluntary termination of an infringement as an attenuating circumstance, it is entitled, when applying its Guidelines, to take account of the fact that, even though their illegality was established at the inception of Community competition policy, very serious manifest infringements are relatively frequent and, therefore, to take the view that it is appropriate to abandon that generous practice and no longer reward the termination of such an infringement by a reduction of the fine.
438. In those circumstances, the appropriateness of a reduction of a fine by reason of termination of the infringement depends on whether the applicant could reasonably doubt the illegality of its conduct.
439. In the present case, it should be recalled that the infringement in question relates to a secret cartel whose object was an exchange of information in an oligipolistic market and a stabilisation of markets. That type of cartel constitutes a very serious infringement. The undertakings concerned must therefore have been aware of the unlawful nature of their conduct. The secret nature of the cartel confirms moreover the fact that the undertakings concerned were aware of the unlawful nature of their actions.
440. Accordingly, for the reasons set out above, the failure in the present case to take the termination of the infringement as soon as the Commission intervened into account as an attenuating circumstance cannot be regarded as incorrect.
441. Fifth, with regard to the applicant’s argument that the Commission did not take account of the fact that it had not benefited from the infringement in question, it must be borne in mind that, whilst the amount of the fine imposed on an undertaking must be proportionate to the duration of the infringement and the other factors capable of affecting the assessment of the gravity of the infringement, including the profit that it was able to derive from those practices, the fact that an undertaking did not benefit from an infringement cannot preclude the imposition of a fine since otherwise it would cease to have a deterrent effect (Case T‑52/02 SNCZ v Commission [2005] ECR II‑5005, paragraph 89).
442. Lastly, it must be stated that, although the Commission may, under its Guidelines (Section 2, fifth indent) and in respect of aggravating circumstances, increase a fine in order to exceed the amount of gains improperly made as a result of the infringement, that possibility does not mean that the Commission is then under an obligation to establish in every case, for the purpose of determining the amount of the fine, the financial advantage linked to the infringement found to have been committed. In other words, the absence of such an advantage cannot be regarded as an attenuating circumstance ( SNCZ v Commission , paragraph 441 above, paragraph 91).
443. Consequently, the applicant’s arguments seeking to obtain a reduction in respect of attenuating circumstances must be rejected.
Cooperation
Arguments of the parties
444. The applicant maintains that the Commission infringed the principle of the protection of legitimate expectations and the principle of fairness by deciding that the measures taken by it merited a reduction of only 30% of the amount of the fine in accordance with Section D of the Leniency Notice. The applicant considers that it should have been granted a reduction of 50% to 75% of the amount of the fine in accordance with Section C of the Leniency Notice.
445. The applicant submits that it provided decisive information on which the contested decision relied heavily. For example, that the Commission would not have obtained any information concerning the London meeting, which was the factual basis of the start of the infringement, without its admission in response to the second request for information. In that connection, it states that the Commission’s question related only to the information exchanges conducted under the direction of the chief executives of the four companies in question. It could therefore have confined itself strictly to answering that question. However, in the meantime, it had learned from its former Chairman and Chief Executive, Mr [A], that a meeting had taken place in 1992. It chose to disclose that meeting and what took place. That was therefore a major admission. The information exchanges in the United Kingdom and the advance warning of one or two list price rises in the United Kingdom would likewise not have come to light without its cooperation. It states that, on a fully voluntary basis, it admitted that there had been discussions on the attempt to share the German markets in Versailles and also admitted in its reply to the statement of objections that other discussions had taken place in Brussels at the end of 1997 and at a dinner in The Hague, even though it contends that no agreement had been concluded. The applicant states that it also admitted its participation in the information exchange system. Moreover, even though certain information concerning those exchanges was obtained from the inspection of BPB’s head office, the information provided by BPB gave the Commission a better understanding of the exchanges.
446. Although Knauf confirmed the existence of the London meeting and the Commission also relied to some extent on the evidence provided by Knauf concerning that meeting, Knauf acted in that way only because the meeting was referred to in the statement of objections. Knauf would have had nothing to confirm if BPB had not disclosed the existence of the meeting prior to the issue of the statement of objections. Moreover, after its initial inspections, the Commission was not in a position to initiate an administrative procedure because, rather than doing so, it continued the preliminary investigation phase by issuing requests for information to the undertakings concerned. One of those requests, addressed to the applicant, was based entirely on information it had provided voluntarily. It was therefore only after the receipt of the applicant’s information that the Commission was in a position to issue the statement of objections.
447. The applicant claims that, had Mr [D] not disobeyed its instructions, it would have already ended its involvement in any infringement eight months before the Commission’s inspection.
448. The applicant further observes that it did not compel any other undertaking to take part in the cartel, did not instigate it and did not play a determining role in the offending conduct at issue.
449. Finally, the applicant maintains that, even if the Commission were right to grant it a reduction only under Section D of the Leniency Notice, it infringed the principle of equal treatment by granting Gyproc a reduction of 40% and as regards the applicant a reduction of only 30%. The information provided by it was more decisive for the Commission’s arguments on the ground that the information provided by Gyproc related exclusively to the period 1996 to 1998 and to the German market. As regards the Commission’s argument that Gyproc’s participation in the infringement was less serious than the applicant’s, the applicant takes the view that the extent of the reduction of the amount of the fine the Commission grants to an undertaking should depend on the quality of the information provided, and not on the gravity of an undertaking’s participation in the infringement.
450. The applicant adds that the Commission is not entitled to treat it differently from Gyproc on the basis that Gyproc did not contest the facts or their classification as infringements. It emphasises that its objections related mainly to the inferences the Commission drew from the facts rather than the facts themselves.
451. The Commission considers that its findings under the Leniency Notice could only be annulled if they were vitiated by an error of fact or a manifest error of assessment.
452. The Commission claims that, with the exception of paragraphs 5, 6 and 9 of the table set out on pages 151 to 154 of the application, the information referred to by the applicant was provided either in response to requests for information or given orally in response to questions during investigations. The Commission considers itself entitled not to take account of information of that kind when assessing the cooperation of an undertaking. The Commission states that it took account of the fact that the answers were very detailed and on occasion went further than was necessary to give a full answer.
453. As regards the information given spontaneously, the Commission contends that, as regards paragraph 6 of the table, it already had the information indicated at recitals 201 and 205 of the contested decision. It states that, even before BPB’s admissions, it had sufficient information about paragraph 9 (and paragraph 10) of the table. As regards paragraph 5, although the information was useful and the Commission took account of it to determine the reduction of the amount of the fine under the Leniency Notice, it adds that there were two reports to Mr [D] mentioned in paragraph 77 of the statement of objections. They contain detailed information on sales of the other producers, which could have provided the basis for further inquiries on that question, even though it was not decisive in itself. Thus, much of the information provided by BPB was not decisive.
454. As regards the London meeting, the Commission does not deny that that meeting is an important element of the infringement, but states that, without the information provided on that subject, it would still have been able to establish the existence of a single, complex and continuous infringement on the basis of the anti-competitive conduct as a whole, including the information exchanges regarding which it had direct contemporary proof. Moreover, the information concerning the London meeting was provided in response to a specific question in the second request for information concerning the origins of the exchange of information, so that its disclosure was not absolutely spontaneous. Also, the Commission’s second request for information was not based entirely on the information provided voluntarily by BPB. In fact, the second part of that request related to information provided orally by Mr [D] following the discovery of the two series of tables setting out details of sales by the four major European producers on BPB’s premises on the first day of the Commission’s investigation on 25 November 1998.
455. Consequently, the Commission contends that none of the information provided by BPB was decisive evidence of the cartel’s existence.
456. The Commission emphasises that Gyproc’s participation in the infringement was less serious than that of BPB. On the other hand, in relation to those elements of the cartel in which it participated actively, Gyproc provided important information. Thus, the findings concerning the German market are heavily based on Gyproc’s contribution. The Commission maintains that the information given by that undertaking was as valid for the finding of the infringement as that provided by BPB. Moreover, Gyproc’s statement of 1 September 1999 was not a reply to a request for information. In addition, Gyproc has never contested that those activities constituted an infringement of Article 81(1) EC.
Findings of the Court
457. In the Leniency Notice, the Commission set out the conditions under which undertakings cooperating with it during its investigation into a cartel may be exempted from a fine or be granted a reduction in the fine which would otherwise have been imposed on them (see Section A, paragraph 3 of the Leniency Notice).
458. As is stated in Section E, paragraph 3, of the Leniency Notice, the notice has created legitimate expectations on which undertakings may rely when disclosing the existence of a cartel to the Commission. In view of the legitimate expectation which undertakings intending to cooperate with the Commission are able to derive from the notice, the Commission must therefore adhere to the notice when, for the purpose of determining the fine to be imposed on an undertaking, it assesses the latter’s cooperation (Case T‑26/02 Daiichi Pharmaceutical v Commission [2006] ECR II‑713, paragraph 147).
459. In accordance with Section B of the notice, an undertaking ‘will benefit from a reduction of at least 75% of the fine or even from total exemption from the fine that would have been imposed if [it] had not cooperated’ if it:
‘(a) informs the Commission about a secret cartel before the Commission has undertaken an investigation, ordered by decision, of the [undertakings] involved, provided that it does not already have sufficient information to establish the existence of the alleged cartel;
(b) is the first to adduce decisive evidence of the cartel’s existence;
(c) puts an end to its involvement in the illegal activity no later than the time at which it discloses the cartel;
(d) provides the Commission with all the relevant information and all the documents and evidence available to it regarding the cartel and maintains continuous and complete cooperation throughout the investigation;
(e) has not compelled another [undertaking] to take part in the cartel and has not acted as an instigator or played a determining role in the illegal activity’.
460. Furthermore, pursuant to Section C of the notice, ‘[undertakings] which both satisfy the conditions set out in Section B, paragraphs (b) to (e) and disclose the secret cartel after the Commission has undertaken an investigation ordered by decision on the premises of the parties to the cartel which has failed to provide sufficient grounds for initiating the [administrative] procedure leading to a decision, will benefit from a reduction of 50% to 75% of the fine’.
461. The applicant submits, principally, that the Commission was wrong to deny it the reduction of 50% to 75% referred to in Section C of the Leniency Notice. It is thus necessary to ascertain whether the Commission failed to have regard to the conditions for applying that provision.
462. In the present case, the relevant question for deciding whether Section C was applicable in the determination of the amount of the fine imposed on the applicant is whether the investigations carried out by the Commission provided it with sufficient grounds for initiating the administrative procedure leading to the contested decision.
463. The Commission states at recitals 593 and 594 of the contested decision that following its investigations, it had enough information to prove the existence of the cartel and that since BPB did not meet the conditions of Section B(b) of the Leniency Notice, it was therefore not eligible for a major reduction in the amount of its fine under Section C of the Notice.
464. In this respect, it is important to note that the applicant does not claim that it provided decisive evidence in relation to all the manifestations of the cartel or that the Commission would not have been able to demonstrate the existence of the cartel without the evidence that it provided the Commission. It asserts, in essence, that the Commission would not have been able to prove the existence of a single and complex cartel in the way that it did.
465. Consequently, it is necessary to ascertain whether, following its investigations, the Commission had enough information to prove the existence of the cartel which was ultimately penalised.
466. As regards the London meeting, BPB disclosed information about that meeting only in its reply to the second request for information (of 21 September 1999) in response to a specific question: ‘Please state at whose suggestion or initiative the exercise of exchanging data amongst the CEO’s was initiated.’
467. Thus, since it already knew about the exchanges of information on sales volumes on the four markets concerned, the Commission had, on the basis of the investigations carried out in November 1998, sufficient grounds for initiating the administrative procedure leading to a decision.
468. In this respect, it must be borne in mind that in Case C‑301/04 P Commission v SGL Carbon [2006] ECR I‑5915 the Court held that replies given pursuant to Article 11(1) of Regulation No 17 did not constitute voluntary cooperation but the performance of an obligation. It recalled that, in carrying out the duties assigned to it in the matter, the Commission could obtain all necessary informa tion from the governments and competent authorities of the Member States and from undertakings and associations of undertakings. The Commission is therefore entitled to compel an undertaking to provide all necessary information concerning such facts as may be known to it and to disclose to it, if necessary, such documents relating thereto as are in that undertaking’s possession, even if the latter may be used to establish, against it or another undertaking, the existence of anti‑competitive conduct (paragraphs 34, 39, 41 and 44).
469. As regards the exchanges of information on sales volumes on the four markets concerned, it is not contested by the applicant, as is indeed apparent from paragraph 334 of the application, that the Commission found direct evidence of those exchanges during the investigations which it carried out in November 1998.
470. As for the exchanges of information on sales volumes and market shares in the United Kingdom, the Commission states that two reports to Mr [D], mentioned in paragraph 77 of the statement of objections, contained detailed information on sales of the other producers, which could have provided the basis for further inquiries on that question, even though it was not sufficient in itself.
471. In that connection, it is noteworthy that the documents mentioned in paragraph 77 of the statement of objections are reports by Mr [M], managing director of BG before Mr [N], on developments in the United Kingdom market sent to Mr [D]. Thus, those internal documents do not show that the information in question was disclosed to persons outside BPB. However, in its note of 17 March 1996 and, in a more detailed manner, in its statement of 28 May 1999, BPB admitted that an exchange of information on sales volumes on the United Kingdom had taken place between the competitors during the period 1992 to the beginning of 1998.
472. So far as concerns the exchanges of data on price rises on the United Kingdom market, the Commission claims that it already had the information set out in recitals 201 and 205 of the contested decision. As is apparent from those recitals, not only do the two BPB internal memoranda found during the investigations prove only that the price rises were discussed, but the Commission relies on the parallelism of the price rises to demonstrate that aspect of the infringement. In those circumstances, the fact that BPB admitted in its note of 17 March 1996 and in a more detailed manner in its statement of 28 May 1999, as is clear from recital 207 of the contested decision, that there had been ‘isolated instances’ when Mr [N] had telephoned the representatives of Lafarge and Knauf in the United Kingdom to inform them of BG’s pricing intentions and the planned range of increases, significantly strengthened the Commission’s reasoning.
473. Concerning the Versailles and The Hague meetings, only in its reply to the statement of objections did the applicant admit that it took part in those meetings. With regard to the Brussels meeting, it admitted that it participated in it only in response to an explicit question by the Commission in the context of the first request for information.
474. Lastly, as regards the information exchange system, it is apparent from recital 271 of the contested decision that the Commission knew of its existence on the basis of the information found during the inspections.
475. Consequently, the Court finds that, to the extent that the information provided by BPB can be regarded as voluntary in the light of the case‑law of the Court of Justice referred to in paragraph 468 above, it does not constitute decisive evidence of the cartel’s existence and that, in fact, the Commission had sufficient information to establish its existence following those inspections.
476. In the light of the cumulative nature of the conditions set out in Section B(b) to (e) of the Leniency Notice, as referred to in Section C thereof, and since at least one of those conditions, namely that laid down in Section B(b), in conjunction with Section C of that notice, is not satisfied, it is not necessary to consider whether BPB satisfied the other conditions laid down in those provisions.
477. It follows that the Commission did not err in denying the applicant a reduction in the amount of its fine under Section C of the Leniency Notice.
478. None the less, it is still necessary to ascertain, in the exercise of the Court’s unlimited jurisdiction, whether the reduction granted by the Commission in respect of BPB’s cooperation under Section D of the Leniency Notice was sufficient.
479. In this connection, it must be pointed out, as recitals 592 and 596 of the contested decision make clear, that BPB was the first cartel participant to send, after the Commission’s request for information but in a way that went beyond what was requested, evidence in addition to that discovered during the inspections, confirming the existence of the cartel. The Commission admits that this information includes details regarding the meetings in question, especially that in London, and the sharing of information on the major European markets, and the United Kingdom market in particular.
480. Further, as is apparent from the examination of the second plea, although the Commission could, without knowledge of the London meeting, have proved the existence of the cartel, its perception of it would have been different. The Court has found that the information provided by BPB, in particular regarding the London meeting, substantially strengthened the Commission’s arguments concerning the existence of an overall plan and, consequently, made it possible to substantially increase the amount of the fines in respect of the gravity of the infringement. The same reasoning applies to the detailed information that BPB provided on the exchanges of information on sales volumes and price rises on the United Kingdom market. That conclusion is supported by the numerous references in the contested decision to evidence provided by BPB.
481. Lastly, as is apparent from point 2.2.2 of its reply to the statement of objections and from the examination of the second plea, BPB also admitted most of the facts set out in the statement of objections. Similarly, as is apparent from points 1.1.4, 2.2.2 and 6.2.27 of its reply to the statement of objections, from the examination of the second plea and from the reply to the written question of the Court, BPB does not dispute the classification of some of the evidence as infringements of Community law. Thus, BPB acknowledged that the London meeting, the exchange of data on the four markets concerned and in particular on the United Kingdom market together with an exchange, on one or two occasions, on price rises on the United Kingdom market constituted infringements of Article 81 EC.
482. In the exercise of its unlimited jurisdiction, the Court holds that is appropriate to grant the applicant an additional reduction of 10% of the amount of its fine, as calculated before the application of the Leniency Notice, in addition to the 30% already granted by the Commission.
483. In those circumstances, it is no longer necessary to examine the applicant’s arguments that the Commission infringed the principle of equal treatment in granting a 40% reduction in respect of Gyproc’s cooperation.
5. The claim that the Commission should be ordered to repay the amount of the fine or, in the alternative, the amount by which the fine is reduced, plus interest
Arguments of the parties
484. The applicant claims that it has already paid the fine. However, it deplores the fact that the rate of interest applicable in the event that the Commission is required to repay it wholly or in part is not mentioned in the contested decision. It considers that that interest rate should, at the minimum, be the same as that which would have been applied if BPB had provided a bank guarantee, namely 4.79%. However, it relies on the wisdom of the Court with regard to the applicable interest rate and asks the Court to give a decision on that point if its fine is annulled or the amount thereof is reduced. It also requests that default interest be paid from the date of the present judgment until full reimbursement of the sums due by the Commission.
485. The Commission considers that those arguments are premature. Moreover, the third head of claim is inadmissible in so far as the Court of First Instance cannot order that type of measure.
Findings of the Court
486. It has been held on numerous occasions that as a consequence of a judgment of annulment, which takes effect ex tunc and thus has the effect of retroactively eliminating the annulled measure from the legal system, the defendant institution is required, by virtue of Article 233 EC, to take the necessary measures to reverse the effects of the illegalities as found in the judgment of annulment, and, in the case of a measure that has already been executed, this may take the form of restoring the applicant to the position he was in prior to that measure (Case T‑48/00 Corus UK v Commission [2004] ECR II‑2325, paragraph 222).
487. Foremost amongst the measures referred to in Article 233 EC, in the case of a judgment annulling or reducing the fine imposed on an undertaking for infringement of the Treaty competition rules, is the Commission’s obligation to repay all or part of the fine paid by the undertaking in question in so far as that payment must be characterised as a sum unduly paid following the annulment decision. That obligation applies not only to the principal amount of the fine overpaid but also to default interest on that amount ( Corus UK v Commission , paragraph 486 above, paragraph 223).
488. It follows that, if the Commission did not consent to any default interest on the principal amount of the fine reimbursed following such a judgment, it would be failing to take a measure necessary to comply with that judgment and would thereby be in breach of its obligations under Article 233 EC.
489. Thus, the claim that the Commission should be ordered to repay the amount by which the fine is reduced, plus interest, is inadmissible.
6. The application for measures of organisation of procedure
490. The applicant stated in its application that ‘[t]he Court may wish to consider a measure of inquiry, in the form of an independent expert’s report, to determine which of the parties is correct regarding the economic context’.
491. In so far as that application must be interpreted as an application for measures of organisation of procedure, the Court considers that it is not necessary to act on it, given that the examination of the case has demonstrated the clearly anti‑competitive nature of the cartel in question.
Costs
492. Under Article 87(2) of the Rules of Procedure, the unsuccessful party is to be ordered to pay the costs if they have been applied for in the successful party’s pleadings. Under the first subparagraph of Article 87(3) of the Rules of Procedure, the Court may, where each party succeeds on some and fails on other heads, order costs to be shared.
493. In the present case, the Commission has been unsuccessful only in so far as the reduction that it granted in respect of BPB’s cooperation was not sufficient.
494. In such a situation, the Court will make an equitable assessment of the case in holding that the Commission is to pay one tenth of its own costs and one tenth of the costs incurred by BPB and that BPB will pay nine tenths of its own costs and nine tenths of the costs incurred by the Commission.
Operative part
On those grounds,
THE COURT OF FIRST INSTANCE (Third Chamber)
hereby:
1. Sets the amount of the fine imposed on BPB plc by Article 3 of Commission Decision 2005/471/EC of 27 November 2002 relating to a proceeding under Article 81 [EC] against BPB plc, Gebrüder Knauf Westdeutsche Gipswerke KG, Société Lafarge SA and Gyproc Benelux NV (Case No COMP/E‑1/37.152 – Plasterboard) at EUR 118.8 million;
2. Dismisses the action as to the remainder;
3. Orders the Commission to pay one tenth of its own costs and one tenth of the costs incurred by BPB;
4. Orders BPB to pay nine tenths of its own costs and nine tenths of the costs incurred by the Commission. | [
"Competition",
"Cartels",
"Plasterboard market",
"Decision finding an infringement of Article 81 EC",
"Single and continuous infringement",
"Repeated infringement",
"Fine",
"Guidelines on the method of setting fines",
"Leniency Notice"
] |
62016CJ0641 | hr | Zahtjev za prethodnu odluku odnosi se na tumačenje članka 3. stavka 1. Uredbe Vijeća (EZ) br. 1346/2000 od 29. svibnja 2000. o stečajnom postupku (
SL 2000., L 160., str. 1.
) (SL, posebno izdanje na hrvatskom jeziku, poglavlje 19., svezak 3., str. 3.).
Zahtjev je podnesen u okviru spora između društava Tünkers France (u daljnjem tekstu: TF) i Tünkers Maschinenbau GmbH (u daljnjem tekstu: TM), s jedne strane, i društva Expert France, s druge strane, povodom tužbe radi utvrđenja odgovornosti za nepošteno tržišno natjecanje koju je društvo Expert France podnijelo protiv društava TM i TF.
Pravni okvir
Uredba br. 1346/2000
Uvodne izjave 4., 6. i 7. Uredbe br. 1346/2000 glase:
„(4)
Za pravilno je funkcioniranje unutarnjeg tržišta potrebno izbjegavati poticanje stranaka da prenose svoju imovinu ili sudski postupak iz jedne države članice u drugu, u potrazi za povoljnijim pravnim položajem (‚
forum shopping
’).
[…]
(6)
U skladu s načelom proporcionalnosti, ovu Uredbu trebalo bi ograničiti na odredbe koje uređuju ovlaštenje za pokretanje stečajnih postupaka i odluke koje se donose neposredno na temelju stečajnih postupaka, te su tijesno [usko] povezane s takvim postupkom. K tomu, ova Uredba treba sadržavati odredbe u vezi s priznavanjem onih odluka i propisa koji se primjenjuju, a koji također zadovoljavaju to načelo.
(7)
Stečajni postupci, stečajne nagodbe i slični postupci izuzeti su iz područja primjene Bruxelleske konvencije [iz 1968.] o sudskoj nadležnosti i izvršenju sudskih odluka u građanskim i trgovačkim stvarima, kako je izmijenjena konvencijama o pristupanju uz ovu [tu] Konvenciju.”
Članak 3. stavak 1. te uredbe glasi kako slijedi:
„Sudovi države članice unutar čijeg državnog područja se nalazi središte dužnikova glavnog interesa imaju nadležnost pri pokretanju stečajnog postupka. U slučaju trgovačkog društva ili pravne osobe, a u nedostatku dokaza o suprotnom, pretpostavlja se da je mjesto njihova sjedišta ujedno i središte glavnog interesa.”
Uredba (EZ) br. 44/2001
Uvodne izjave 7. i 19. Uredbe Vijeća (EZ) br. 44/2001 od 22. prosinca 2000. o [sudskoj] nadležnosti, priznavanju i izvršenju sudskih odluka u građanskim i trgovačkim stvarima (
SL 2001., L 12, str. 1
.) (SL, posebno izdanje na hrvatskom jeziku, poglavlje 19., svezak 3., str. 30.) glasi:
„(7)
Područje primjene ove Uredbe mora pokrivati sve najvažnije građanske i trgovačke stvari, osim nekih točno utvrđenih predmeta.
[…]
(19)
Trebao bi biti osiguran kontinuitet između Konvencije iz Bruxellesa i ove Uredbe, pa bi s tim ciljem trebale biti donesene prijelazne odredbe. Isti kontinuitet treba biti osiguran s obzirom na tumačenje Konvencije iz Bruxellesa na Sudu Europskih zajednica, a Protokol iz 1971. trebao bi i dalje biti primjenjiv i na slučajeve koji nisu riješeni u trenutku stupanja na snagu ove Uredbe.”
Članak 1. u stavcima 1. i 2. Uredbe br. 44/2001 određuje:
„1. Ova se Uredba primjenjuje na građanske i trgovačke stvari, bez obzira na prirodu suda. Ne obuhvaća fiskalne, carinske ili administrativne stvari.
2. Ova se uredba ne primjenjuje na:
(a)
status ili pravnu sposobnost fizičkih osoba, vlasnička prava koja proizlaze iz bračnih veza, oporuke i nasljeđivanje;
(b)
stečaj, postupke koji se odnose na likvidaciju nelikvidnih društava i drugih pravnih osoba, postupke poravnanja i slične postupke;
(c)
socijalnu sigurnost;
(d)
arbitražu.”
Glavni postupak i prethodno pitanje
Expert Maschinenbau GmbH, društvo njemačkog prava, obavljao je djelatnost proizvodnje materijala za automobilsku industriju čija je distribucija u Francuskoj bila dodijeljena isključivo društvu Expert France.
Amtsgericht Darmstadt (Općinski sud u Darmstadtu, Njemačka) 14. srpnja 2006. pokrenuo je stečajni postupak protiv društva Expert Maschinenbau i imenovao stečajnog upravitelja.
Stečajni upravitelj je 13. rujna 2006. s društvom TM sklopio privremeni sporazum o prijenosu kojim je bilo predviđeno da to društvo preuzme dio djelatnosti društva Expert Maschinenbau. Stečajni upravitelj je 22. rujna 2006. predmetni sektor djelatnosti prenio na Wetzel Fahrzeugbau GmbH, društvo njemačkog prava, koje je društvo kći društva TM.
Društvo TM je dopisima od 19. rujna 2006. te od 24. i 27. listopada 2006. pozvalo klijente društva Expert France, kojima se predstavilo kao preuzimatelj društva Expert Maschinenbau, da se za narudžbe odsad obraćaju njemu.
Smatrajući da takvo postupanje predstavlja nepošteno tržišno natjecanje, društvo Expert France je 25. veljače 2013. pred trgovačkim sudom u Parizu (Francuska) pokrenulo postupak protiv društava TM i TF radi utvrđenja odgovornosti za nepošteno tržišno natjecanje.
Društva TM i TF istaknula su prigovor nenadležnosti tog suda, u skladu s člankom 3. stavkom 1. Uredbe br. 1346/2000, tvrdeći da je za spor nadležan Amtsgericht Darmstadt (Općinski sud u Darmstadtu) kao sud koji je pokrenuo stečajni postupak protiv društva Expert Maschinenbau.
Trgovački sud u Parizu odbio je prigovor nenadležnosti presudom od 8. studenoga 2013., koju je žalbeni sud u Parizu (Francuska) potvrdio presudom od 19. lipnja 2014. Društva TM i TF podnijela su protiv te presude žalbu u kasacijskom postupku pred sudom koji je uputio zahtjev. Ta društva tvrde da je za tužbu radi utvrđenja odgovornosti za nepošteno tržišno natjecanje, kada ona izravno proizlazi iz stečajnog postupka, nadležan sud koji je pokrenuo taj postupak.
U tom kontekstu sud koji je uputio zahtjev ima dvojbe o dosegu međunarodne nadležnosti suda koji je pokrenuo stečajni postupak, predviđene člankom 3. stavkom 1. Uredbe br. 1346/2000, te nastoji saznati, konkretnije, može li se tužba zbog nepoštenog tržišnog natjecanja koju podnese društvo kći nesolventnog društva smatrati tužbom koja izravno proizlazi iz stečajnog postupka i koja je s njime usko povezana.
U tim je uvjetima Cour de cassation (Kasacijski sud, Francuska) odlučio prekinuti postupak i postaviti Sudu sljedeće prethodno pitanje:
„Treba li članak 3. Uredbe [br. 1346/2000] tumačiti na način da je za tužbu radi utvrđenja odgovornosti kojom se preuzimatelju dijela djelatnosti stečenog u okviru stečajnog postupka prigovara da se neosnovano predstavio kao isključivi distributer proizvoda koje proizvodi dužnik isključivo nadležan sud koji je pokrenuo stečajni postupak?”
O prethodnom pitanju
Za odgovor na prethodno pitanje potrebno je odrediti doseg nadležnosti suda koji je pokrenuo stečajni postupak, u smislu članka 3. stavka 1. Uredbe br. 1346/2000, s obzirom na to da su člankom 1. stavkom 2. točkom (b) Uredbe br. 44/2001 koja se primjenjuje u građanskim i trgovačkim stvarima, iz njezina područja primjene isključeni „stečaj, postupci koji se odnose na likvidaciju nesolventnih trgovačkih društava ili drugih pravnih osoba, postupci poravnanja i slični postupci”.
U tom pogledu valja podsjetiti da je, oslanjajući se osobito na pripremne radove vezane uz Konvenciju od 27. rujna 1968. o nadležnosti i izvršenju sudskih odluka u građanskim i trgovačkim stvarima (
SL 1972., L 299, str. 32
., u daljnjem tekstu: Bruxelleska konvencija), čiji sadržaj preuzima Uredba br. 44/2001, Sud presudio da potonju uredbu, kao i Uredbu br. 1346/2000, treba tumačiti na način da se izbjegnu sva preklapanja pravnih pravila koja ti tekstovi propisuju, kao i sve pravne praznine. Slijedom toga, tužbe koje su, na temelju članka 1. stavka 2. točke (b) Uredbe br. 44/2001, isključene iz njezina područja primjene jer ulaze u područje „stečaja, postupaka koji se odnose na likvidaciju nesolventnih trgovačkih društava ili drugih pravnih osoba, postupaka poravnanja i sličnih postupaka”, ulaze u područje primjene Uredbe br. 1346/2000. Jednako tako, tužbe koje ne ulaze u područje primjene članka 3. stavka 1. Uredbe br. 1346/2000 ulaze u područje primjene Uredbe br. 44/2001 (presuda od 4. rujna 2014., Nickel & Goeldner Spedition,
C‑157/13
,
EU:C:2014:2145
, t.
21.
).
Sud je također istaknuo da je, kao što to proizlazi osobito iz uvodne izjave 7. Uredbe br. 44/2001, namjera zakonodavca Unije bila zadržati široko shvaćanje „građanske i trgovačke stvari” iz članka 1. stavka 1. te uredbe i, slijedom toga, široko područje njezine primjene. S druge strane, područje primjene Uredbe br. 1346/2000, u skladu s njezinom uvodnom izjavom 6., ne smije se široko tumačiti (presuda od 4. rujna 2014., Nickel & Goeldner Spedition,
C‑157/13
,
EU:C:2014:2145
, t.
22.
).
Na temelju tih načela Sud je presudio da su iz područja primjene Uredbe br. 44/2001 isključene samo one tužbe koje izravno proizlaze iz stečajnog postupka i koje su s njime usko povezane. Slijedom toga, jedino takve tužbe ulaze u područje primjene Uredbe br. 1346/2000 (vidjeti presudu od 4. rujna 2014., Nickel & Goeldner Spedition,
C‑157/13
,
EU:C:2014:2145
, t.
23.
).
Isti je kriterij primijenjen u uvodnoj izjavi 6. Uredbe br. 1346/2000 kako bi se ograničio predmet te uredbe. Naime, u skladu s tom uvodnom izjavom, tu bi uredbu trebalo ograničiti na odredbe koje uređuju ovlaštenje za pokretanje stečajnih postupaka i odluke koje se „donose neposredno na temelju stečajnih postupaka [izravno proizlaze iz stečajnog postupka] te su usko povezane s takvim postupkom”.
U tom kontekstu, s obzirom na prethodna razmatranja, treba utvrditi ispunjava li tužba radi utvrđenja odgovornosti za nepošteno tržišno natjecanje, poput one o kojoj je riječ u glavnom postupku, taj dvostruki kriterij.
Kad je riječ o prvom kriteriju, valja podsjetiti da je Sud zaključio da odlučujući element za utvrđenje područja u koje ulazi određena tužba, kako bi se utvrdilo proizlazi li ona izravno iz stečajnog postupka, nije njezin postupovni kontekst, nego pravna osnova. U skladu s tim pristupom treba ispitati proizlazi li pravo ili obveza na kojoj se tužba temelji iz općih pravila građanskog i trgovačkog prava ili posebnih pravila o odstupanjima koja vrijede za stečajni postupak (presuda od 4. rujna 2014., Nickel & Goeldner Spedition,
C‑157/13
,
EU:C:2014:2145
, t.
27.
).
U ovom slučaju, iz utvrđenja suda koji je uputio zahtjev proizlazi da je cilj tužbe u glavnom postupku utvrditi odgovornost društava TM i TF, od kojih je prvo društvo preuzimatelj dijela djelatnosti stečenog u okviru stečajnog postupka, za navodno nepošteno tržišno natjecanje na štetu društva Expert France. Društvo Expert France u okviru te tužbe ne osporava valjanost prijenosa izvršenog u okviru stečajnog postupka koji je pokrenuo Amtsgericht Darmstadt (Općinski sud u Darmstadtu), nego činjenicu da je društvo TM, time što je kontaktiralo klijente društva Expert France i pozvalo ih da se za narudžbe obrate izravno njemu, pokušalo, na štetu društva Expert France, prisvojiti njegove klijente.
Točno je da je Sud u presudi od 2. srpnja 2009., SCT Industri (
C‑111/08
,
EU:C:2009:419
, t.
33.
), presudio da tužba kojom se osporava prijenos poslovnih udjela izvršen u okviru stečajnog postupka ulazi u područje primjene Uredbe br. 1346/2000.
Međutim, za razliku od predmeta u kojem je donesena ta presuda, u kojem se stečajnom upravitelju koji je prenio poslovne udjele prigovaralo da nije izvršio ovlaštenje koje proizlazi posebno iz odredaba nacionalnog prava o stečajnom postupku, glavni postupak odnosi se na postupanje samog preuzimatelja.
Nadalje, društvo Expert France postupalo je isključivo u svrhu obrane vlastitih interesa, a ne obrane interesa vjerovnika u tom stečajnom postupku. Naposljetku, ta je tužba usmjerena protiv društava TM i TF čije je postupanje uređeno drugim pravilima, a ne onima koja se primjenjuju u okviru stečajnog postupka. Slijedom navedenog, moguće posljedice takve tužbe ne smiju imati nikakav utjecaj na stečajni postupak.
Stoga treba utvrditi da je tužba radi utvrđenja odgovornosti za nepošteno tržišno natjecanje, poput one o kojoj je riječ u glavnom postupku, zasebne naravi i da se ne temelji na posebnim pravilima stečajnog postupka.
Kad je riječ o drugom kriteriju, navedenom u točki 20. ove presude, u skladu s ustaljenom sudskom praksom Suda, za odluku o tome je li primjenjivo isključenje iz članka 1. stavka 2. točke (b) Uredbe br. 44/2001, odlučujuć je stupanj povezanosti tužbe i stečajnog postupka (presuda od 2. srpnja 2009., SCT Industri,
C‑111/08
,
EU:C:2009:419
, t.
25.
).
Točno je da je tužba radi utvrđenja odgovornosti u glavnom postupku usmjerena protiv društva TM, preuzimatelja dijela djelatnosti u okviru stečajnog postupka. Međutim, kad stečeno pravo jednom postane dio imovine preuzimatelja, ono više nema izravnu povezanost sa stečajem dužnika u svim okolnostima.
Slijedom navedenog, čak i ako se ne može osporiti postojanje povezanosti tužbe u glavnom postupku i stečajnog postupka protiv društva Expert Maschinenbau, ta povezanost nije dovoljno izravna ni dovoljno uska da bi se isključila primjena Uredbe br. 44/2001 i, slijedom toga, primijenila Uredba br. 1346/2000.
S obzirom na prethodna razmatranja, na prethodno pitanje valja odgovoriti da članak 3. stavak 1. Uredbe br. 1346/2000 treba tumačiti na način da sud koji je pokrenuo stečajni postupak nije nadležan za tužbu radi utvrđenja odgovornosti za nepošteno tržišno natjecanje kojom se preuzimatelju dijela djelatnosti stečenog u okviru stečajnog postupka prigovara da se neosnovano predstavio kao isključivi distributer proizvoda koje proizvodi dužnik.
Troškovi
Budući da ovaj postupak ima značaj prethodnog pitanja za stranke glavnog postupka pred sudom koji je uputio zahtjev, na tom je sudu da odluči o troškovima postupka. Troškovi podnošenja očitovanja Sudu, koji nisu troškovi spomenutih stranaka, ne nadoknađuju se.
Slijedom navedenoga, Sud (prvo vijeće) odlučuje:
Članak 3. stavak 1. Uredbe Vijeća (EZ) br. 1346/2000 od 29. svibnja 2000. o stečajnom postupku treba tumačiti na način da sud koji je pokrenuo stečajni postupak nije nadležan za tužbu radi utvrđenja odgovornosti za nepošteno tržišno natjecanje kojom se preuzimatelju dijela djelatnosti stečenog u okviru stečajnog postupka prigovara da se neosnovano predstavio kao isključivi distributer proizvoda koje proizvodi dužnik.
Potpisi
(
*1
) Jezik postupka: francuski | [
"Zahtjev za prethodnu odluku",
"Stečajni postupak",
"Uredba (EZ) br. 1346/2000",
"Nadležni sud",
"Tužba zbog nepoštenog tržišnog natjecanja podnesena u okviru stečajnog postupka",
"Tužba koju je podnijelo trgovačko društvo sa sjedištem u drugoj državi članici, protiv preuzimatelja dijela djelatnosti trgovačkog društva u odnosu na koje je u tijeku stečajni postupak",
"Tužba koja nije povezana sa stečajnim postupkom ili tužba koja izravno proizlazi iz tog postupka i s njime je usko povezana"
] |
62015CJ0593 | hu | Fellebbezéseiben a Szlovák Köztársaság az Európai Unió Törvényszéke 2015. szeptember 14‑iSzlovákia kontra Bizottság végzés (
T‑678/14
, nem tették közzé, a továbbiakban: első megtámadott végzés,
EU:T:2015:661
) és 2015. szeptember 14‑iSzlovákia kontra Bizottság végzés (
T‑779/14
, nem tették közzé, a továbbiakban: második megtámadott végzés,
EU:T:2015:665
) (a továbbiakban együttesen: megtámadott végzések) hatályon kívül helyezését kéri, amelyekben a Törvényszék mint elfogadhatatlan kereseteket elutasította kereseteit, amelyek a Bizottság Költségvetési Főigazgatósága azon határozatainak megsemmisítésére irányulnak, amelyeket állítása szerint a 2014. július 15‑i BUDG/B/03MV D (2014) 2351197. sz. levél (a továbbiakban: első vitatott levél), valamint a 2014. szeptember 24‑i BUDG/B/03MV D (2014) 3139078. sz. levél (a továbbiakban: második vitatott levél) (a továbbiakban együttesen: vitatott levelek) tartalmaz.
Jogi háttér
Az Európai Közösségek saját forrásainak rendszeréről szóló, 2007. június 7‑i 2007/436/EK, Euratom tanácsi határozat (
HL 2007. L 163., 17. o.
) 2007. január 1‑jei hatállyal hatályon kívül helyezte az Európai Közösségek saját forrásainak rendszeréről szóló, 2000. szeptember 29‑i 2000/597/EK, Euratom tanácsi határozatot (
HL 2000. L 253., 42. o.
; magyar nyelvű különkiadás 1. fejezet, 3. kötet, 200. o.).
A 2000/597 határozat 2. cikke (1) bekezdésének b) pontja, valamint a 2007/436 határozat 2. cikke (1) bekezdésének a) pontja szerint az Európai Unió általános költségvetésében a saját forrásokat különösen a következőkből álló bevételek alkotják: „a közös vámtarifa szerinti vámok és egyéb vámok, amelyeket a harmadik országokkal folytatott kereskedelem tekintetében [az Unió] intézményei már megállapítottak vagy meg fognak állapítani” (a továbbiakban: saját források).
A 2009. január 26‑i 105/2009/EK, Euratom tanácsi rendelettel (
HL 2009. L 36., 1. o.
) módosított, a 2007/436 határozat végrehajtásáról szóló, 2000. május 22‑i 1150/2000/EK, Euratom tanácsi rendelet (
HL 2000. L 130., 1. o.
; a továbbiakban: 1150/2000 rendelet) 2. cikkének (1) bekezdése szerint az Unió saját forrásokra való jogosultságát meg kell állapítani, amint a vámjogszabályok által előírt feltételek a jogosultság számlákon történő lekönyvelését és az adós értesítését illetően teljesülnek.
Az 1150/2000 rendelet 9. cikke (1) bekezdésének első albekezdése értelmében:
„A 10. cikkben szabályozott eljárásnak megfelelően minden tagállam a saját forrásokat a Bizottság nevében az államkincstárnál vagy az [általa] kijelölt testületnél megnyitott számlán írja jóvá.”
E rendelet 10. cikkének (1) bekezdése értelmében a saját források elszámolását legkésőbb azon hónapot követő második hónap 19. napját követő első munkanapon kell elvégezni, amelyben a jogosultságot az említett rendelet 2. cikkének megfelelően megállapították.
Az 1150/2000 rendelet 11. cikkének (1) bekezdése szerint az e rendelet 9. cikke (1) bekezdésében említett számlára történő elszámolás késedelme esetén az érintett tagállamnak kamatot kell fizetnie.
A jogvita előzményei
2006 és 2007 folyamán egyes társaságok főkötelezetti minőségben vámáru‑nyilatkozatokat nyújtottak be Németországban abból a célból, hogy szlovákiai rendeltetési hellyel különböző árukat a Közösségi Vámkódex létrehozásáról szóló, 1992. október 12‑i 2913/92/EGK tanácsi rendelet (
HL 1992. L 302., 1. o.
; magyar nyelvű különkiadás 2. kötet, 4. fejezet, 307. o.) 91. és azt követő cikkei szerinti közösségi külső árutovábbítási eljárás alá vonjanak.
Ezen árutovábbítási műveletek tekintetében a szlovák vámhatóságok az előírt határidőn belül és az új számítógépesített árutovábbítási rendszeren (NCTS) keresztül értesítették a német hatóságokat az áruk rendeltetési vámhivatalnál történt vám elé állításáról, valamint a lefolytatott vizsgálat eredményéről. Így a szóban forgó műveleteket lezárták, a főkötelezettek által nyújtott pénzügyi garanciát pedig felszabadították.
Azonban egy Szlovákiában lefolytatott vizsgálat alapján megállapítást nyert, hogy a szlovák rendeltetési vámhivatal szintjén szabálytalanul zárták le az árutovábbítási műveleteket azt követően, hogy az NCTS‑en belül jogosulatlan adatbevitel történt.
A vitatott levelekben az Európai Bizottság Költségvetési Főigazgatósága „Saját források és pénzügyi programozás” igazgatóságának igazgatója (a továbbiakban: igazgató) emlékeztetett arra, hogy a 2012. január 5‑i C (2011) 9750 végleges határozattal (REM 03/2010. sz. ügy) a Bizottság a német hatóságok kérésére megállapította a 2913/92 rendelet 239. cikke alapján a behozatali vámok elengedésének megalapozottságát egy olyan német társaság tekintetében, amely főkötelezetti minőségben az ügyfelei nevében több nyilatkozatot nyújtott be 2006 és 2007 folyamán szlovákiai rendeltetésű áruk külső árutovábbítási eljárásban való szállítása céljából. E tekintetben a Bizottság hangsúlyozta, hogy az árutovábbítási műveletek szabálytalan lezárásához olyan megtévesztő magatartásokra volt szükség, amelyek észszerűen csak a szlovák rendeltetési vámhivatal valamely tisztviselőjének aktív bűnrészességével, vagy e hivatal olyan szervezetlenségével magyarázható, amely lehetővé tette valamely kívülálló harmadik személynek az NCTS‑hez való hozzáférést.
Az igazgató lényegében azt is kifejtette, hogy a német hatóságok ugyanezen okok miatt más esetekben is alkalmaztak vámelengedést. Így az első vitatott levélben egy másik társaság esete, a második vitatott levélben pedig hat másik ügy került említésre.
A vitatott levelekben az igazgató előadta, hogy a Bizottság szervezeti egységeinek álláspontja szerint a Szlovák Köztársaság pénzügyileg felelős, mivel az eljárás lezárásának igazolása, amely a német indító vámhivatalhoz visszajuttatott árutovábbítási dokumentumokon szerepelt, akadályozta a német hatóságokat abban, hogy a tradicionális saját forrásoknak minősülő vámokat kivessék vagy behajtsák. Megjegyezte, bár a Szlovák Köztársaság nem volt köteles vámkivetésre az Unióba történő behozatal után, a tagállam pénzügyileg felelős a saját forrásokban bekövetkezett veszteségekért, ha a hatóságai vagy a hatóságokat képviselő személyek hibát vétenek, vagy csalárd módon járnak el.
Az igazgató ezt követően hangsúlyozta, hogy a szlovák hatóságok nem tudták biztosítani az uniós vámrendelkezések helyes alkalmazását. Az uniós jog e nem megfelelő alkalmazásának eredménye a tradicionális saját forrásokban bekövetkezett veszteség, amennyiben a német hatóságok a vámokat nem tudták beszedni és a Bizottság rendelkezésére bocsátani. Az igazgató ebből arra következtetett, hogy a Szlovák Köztársaságnak meg kell térítenie az így okozott veszteséget az uniós költségvetés felé. E tekintetben analógia útján a 2010. július 8‑iBizottság kontra Olaszország ítélet (
C‑334/08
,
EU:C:2010:414
)
44.
pontjára hivatkozott.
Az igazgató lényegében kifejtette, hogy a tradicionális saját források rendelkezésre bocsátásának esetleges megtagadása a Szlovák Köztársaság részéről sértené a tagállamok közötti és az Unión belüli lojális együttműködés elvét, valamint gátolná a saját források rendszerének megfelelő működését.
Következésképpen az igazgató felhívta a szlovák hatóságokat, hogy bocsássanak a Bizottság rendelkezésére két tételben bruttó 1602457,33 euró és bruttó 1453723,12 euró sajátforrás‑összeget, amelyből beszedési költség címén levonandó 25%, legkésőbb a vitatott levelek kézhezvételét követő második hónap tizenkilencedik napját követő első munkanapon. Hozzátette, hogy az 1150/2000 rendelet 11. cikke alapján minden fizetési késedelem késedelmi kamat fizetését vonja maga után.
A Törvényszék előtti eljárás és a megtámadott végzések
A Törvényszék Hivatalához 2014. szeptember 22‑én és 2014. november 26‑án benyújtott keresetleveleiben a Szlovák Köztársaság kereseteket terjesztett elő az állítása szerint a vitatott levelekben foglalt határozatok megsemmisítése iránt.
A Törvényszék Hivatalához 2014. december 5‑én és 2015. február 12‑én érkezett külön beadványaiban a Bizottság elfogadhatatlansági kifogásokat emelt a Törvényszék 1991. május 2‑i eljárási szabályzata 114. cikkének 1. §‑a alapján. E kifogásokat mindkét ügyben a megsemmisítés iránti keresettel megtámadható jogi aktus hiányára alapozta, valamint arra, hogy a T‑678/14. sz. ügyben az első vitatott levél pusztán megerősítő jellegű volt.
A Szlovák Köztársaság megtette ezen elfogadhatatlansági kifogásokra vonatkozó észrevételeit.
A Törvényszék Hivatalához 2015. január 8‑án, illetve január 23‑án benyújtott beadványaikban a Németországi Szövetségi Köztársaság és Románia kérte, hogy a Szlovák Köztársaság kérelmeinek támogatása érdekében beavatkozhasson a T‑678/14. sz. ügybe. A Törvényszék Hivatalához 2015. április 10‑én, illetve május 4‑én benyújtott beadványaikban ugyanezen tagállamok kérték, hogy a Szlovák Köztársaság kérelmeinek támogatása érdekében beavatkozhassanak a T‑779/14. sz. ügybe.
A Törvényszék a megtámadott végzésekben az eljárási szabályzata 130. cikke alapján döntést hozott a Bizottság elfogadhatatlansági kifogásairól.
A vitatott levelek megtámadhatóságának értékelése során a Törvényszék az első megtámadott végzés 27–37. és 39. pontjában, valamint a második megtámadott végzés 26–36. és 38. pontjában megvizsgálta a saját források megállapítása területén a Bizottság és a tagállamok között fennálló, a 2007/436 határozaton és az 1150/2000 rendeleten alapuló hatáskörmegosztást. Az első megtámadott végzés 41. pontjában és a második megtámadott végzés 40. pontjában arra a következtetésre jutott, hogy nincs olyan rendelkezés, amely felhatalmazná a Bizottságot olyan jogi aktus meghozatalára, amelyben kötelezően felszólítja a tagállamot a saját források rendelkezésre bocsátására, ezért a megtámadott leveleket kizárólag úgy kell tekinteni, hogy azok tájékoztató jelleggel bírnak, és a Szlovák Köztársaságnak címzett egyszerű felhívásoknak tekintendők.
E tekintetben a Törvényszék az első megtámadott végzés 42–44. pontjában és a második megtámadott végzés 41–43. pontjában kifejtette, hogy a Bizottság által kiadott olyan vélemény, mint amely e levelekben szerepel, nem köti a nemzeti hatóságokat, az első megtámadott végzés 45–47. pontjában, valamint a második megtámadott végzés 44–46. pontjában pedig megállapította, hogy e vélemény éppoly kevéssé képezhet megtámadható jogi aktust, mint a kötelezettségszegési eljárás pert megelőző szakaszában kibocsátott indokolással ellátott vélemény.
Végül a Törvényszék elutasította a Szlovák Köztársaság által felhozott érveket. Konkrétan az első megtámadott végzés 54. és 55. pontjában, valamint a második megtámadott végzés 53. és 54. pontjában mint hatástalan érveket – azon okból, hogy ezen érvek az említett levelek tartalmi megalapozottságára vonatkoznak – elutasította az arra alapított érveket, hogy a Bizottság tévesen értelmezte a vonatkozó szabályozást, a vitatott leveleknek nincs jogalapja, illetve az ott említett összegeket nem lehet „saját forrásoknak” minősíteni. Továbbá az első megtámadott végzés 56–59. pontjában és a második megtámadott végzés 55–58. pontjában a Törvényszék válaszolt azokra az érvekre, amelyek a teljes jogorvoslati rendszeren, a hatékony bírói jogvédelmen és a jelen ügyben a helyzet sürgősségén alapultak, amely hangsúlyosan a jelentős késedelmikamat‑fizetési kockázatból fakadt.
E tényállási elemekre tekintettel a Törvényszék elfogadta a Bizottság által felhozott elfogadhatatlansági kifogásokat, és mint elfogadhatatlan kereseteket elutasította a Szlovák Köztársaság kereseteit, mivel olyan aktusok ellen irányultak, amelyek kereset tárgyát nem képezhették, anélkül hogy határozott volna a Németországi Szövetségi Köztársaság és Románia beavatkozási kérelmeiről.
A fellebbezési eljárás feleinek kérelmei és a Bíróság előtti eljárás
A Szlovák Köztársaság fellebbezéseiben azt kéri, hogy a Bíróság:
–
teljes egészében helyezze hatályon kívül a megtámadott végzéseket;
–
maga határozzon a Szlovák Köztársaság kereseteinek elfogadhatóságáról, és utalja vissza az ügyeket a Törvényszék elé, hogy az határozzon a keresetek megalapozottságáról, vagy másodlagosan utalja vissza az ügyet a Törvényszék elé, hogy az határozzon a keresetek elfogadhatóságáról és megalapozottságáról, és
–
a Bizottságot kötelezze a költségek viselésére.
Válaszbeadványában a Bizottság azt kéri, hogy a Bíróság:
–
utasítsa el a fellebbezéseket, és
–
a Szlovák Köztársaságot kötelezze a költségek viselésére.
A beavatkozási beadványaiban a Németországi Szövetségi Köztársaság és Románia lényegében azt kéri, hogy a Bíróság adjon helyt a fellebbezéseknek.
A Bíróság elnöke a 2016. január 12‑i végzésével az írásbeli és a szóbeli szakasz lefolytatása, valamint az ítélethozatal céljából egyesítette a C‑593/15. P. és a C‑594/15. P. sz. ügyeket.
A fellebbezésekről
Fellebbezései alátámasztására a Szlovák Köztársaság két jogalapot hoz fel, amelyek közül az első a téves jogalkalmazáson, a második pedig, amelyet másodlagosan terjesztett elő, a Törvényszékre háruló indokolási kötelezettség megsértésén alapul.
Az első jogalapról
A felek érvei
Első jogalapjával a Szlovák Köztársaság azt kifogásolja, hogy a Törvényszék több ízben tévesen alkalmazta a jogot a vitatott levelek jellegének és hatásainak értékelése során. E jogalap három érvcsoportra osztható.
Először is a Szlovák Köztársaság lényegében azt állítja, hogy a Törvényszék tévedett a vitatott levelekben követelt összegek jellegét illetően, amikor azokat – legalábbis hallgatólagosan – a 2007/436 határozat 2. cikkének (1) bekezdése szerinti „saját forrásoknak” minősítette. Így a Törvényszék tévesen alkalmazta a saját forrásokra vonatkozó jogszabályi rendelkezéseket és ítélkezési gyakorlatot, amikor a Bizottság döntéshozatali hatásköreiről határozott. Mivel ezen összegek helyes jogi minősítése releváns volt a keresetek elfogadhatóságának értékelésénél, a Törvényszék – anélkül hogy ne alkalmazná tévesen a jogot – egyáltalán nem szorítkozhatott volna annak megállapítására az első megtámadott végzés 54. és 55. pontjában, valamint a második megtámadott végzés 53. és 54. pontjában, hogy a Szlovák Köztársaság által ezzel kapcsolatban előterjesztett érvek az érdemi értékelés körébe tartoznak.
Mindenesetre a jelen esetben nem releváns az az ítélkezési gyakorlat, amelyet a Törvényszék az első megtámadott végzés 28–34. pontjában, valamint a második megtámadott végzés 27–33. pontjában felidézett, mivel az a tagállamok kötelezettségeit a saját források területén a Bizottság és az ilyen források rendelkezésre bocsátására köteles tagállam közötti kétoldalú viszonyokban mondja ki. A jelen ügyekben ugyanis háromoldalú a viszony a Bizottság, a Németországi Szövetségi Köztársaság mint a saját források rendelkezésre bocsátására köteles tagállam, valamint a Szlovák Köztársaság között, amely nem volt felelős az említett források rendelkezésre bocsátásáért.
A beavatkozási beadványokhoz fűzött észrevételeiben a Szlovák Köztársaság hangsúlyozza még a jogbizonytalanságot és a súlyos pénzügyi következmények felmerülésének kockázatát, amely következmények abból fakadnak, hogy a követelt összegek rendelkezésre bocsátására vonatkozó állítólagos kötelezettség jogalapja bizonytalan. Vitatja, hogy egyáltalán létezik ilyen kötelezettség az uniós jog alapján. Mivel a Bizottság a vitatott levelekkel az uniós jogban nem szabályozott kötelezettséget és következményeket állapított meg, e levelek egyértelműen olyan joghatással jártak, amelyek érintik e tagállam érdekeit. Mindenesetre célravezető lenne, ha a Bíróság a jelen ügyekben feltárná az említett jogalappal összefüggő problematikát.
Másodsorban a Szlovák Köztársaság úgy érvel, hogy a Törvényszék tévesen alkalmazta a jogot, amikor az első megtámadott végzés 41. pontjában és a második megtámadott végzés 40. pontjában lényegében a megtámadható jogi aktus létezésének
sine qua non
feltételeként emelte ki a megtámadott aktus kibocsátójának hatáskörére vonatkozó kritériumot. Nem vitatott, hogy a Bíróság a 2014. február 13‑iMagyarország kontra Bizottság ítélet (
C‑31/13 P
,
EU:C:2014:70
)
55.
pontjában kimondta, hogy valamely aktus joghatásait az aktust kibocsátó intézmény hatáskörei függvényében is értékelni kell. Azonban ez az ítélkezési gyakorlat nem értelmezhető akként, hogy a hatásköri hiány elkerülhetetlen következménye az, hogy valamely uniós intézmény aktusa soha nem minősülhet olyan, kötelező joghatásokkal járó jogi aktusnak, amely az EUMSZ 263. cikk alapján megsemmisítés iránti keresettel támadható. Az ilyen megközelítés minden relevanciájától megfosztaná az aktuskibocsátó hatáskörének hiányára alapított jogellenességi jogalapot.
Harmadsorban a Szlovák Köztársaság úgy véli, hogy szemben azzal, amit a Törvényszék az első megtámadott végzés 59. pontjában és a második megtámadott végzés 58. pontjában megállapított, számára az a lehetőség, hogy feltételes fizetést eszközöljön, nem olyan jellegű, hogy pótolja a bírói jogvédelem és az igazságszolgáltatáshoz való hozzáférés elégtelenségét, vagy hogy orvosolja a helyzet sürgősségét olyan esetben, mint amely a jelen ügyekben felmerült. Ugyanis a Törvényszék elé terjesztett keresetek elfogadhatatlansága nem tolerálható negatív hatásokkal járna a helyzetére nézve, tekintettel arra, hogy csak egy esetleges kötelezettségszegés megállapítása iránti kereset alkalmával vitathatná a Bizottság igényeit, és így azt kockáztatná, hogy jelentős késedelmi kamatot kell fizetnie. Márpedig a feltételes fizetés választása, amelyet egyetlen uniós jogi aktus sem ír elő, és amelynek visszatérítését nem garantálja az ítélkezési gyakorlat, számára egyáltalán nem biztosítja az igazságszolgáltatáshoz való hozzáférést.
A Bizottság vitatja mindezen érvek megalapozottságát, és úgy véli, hogy az első jogalapot mint megalapozatlant el kell utasítani.
Először is ezen intézmény úgy érvel, hogy a követelt összegek jellegére, a Szlovák Köztársaság általi megfizetésükre, valamint az arra vonatkozó érvek, hogy e tagállamra olyan kötelezettség hárul, hogy köteles ezeket rendelkezésre bocsátani, a keresetek megalapozottságának értékelése, nem pedig az elfogadhatóságuk értékelése körébe tartozik. Az elfogadhatóság értékelése kapcsán a Bizottság véleménye az, hogy a Törvényszék az ítélkezési gyakorlatnak megfelelően megvizsgálta a vitatott levelek tartalmát, és helyesen úgy ítélte meg, hogy az említett tartalomra tekintettel e levelek csak egy felhívást tartalmaznak a saját források rendelkezésre bocsátása iránt, amit sem a Szlovák Köztársaság, sem a beavatkozó tagállamok nem cáfoltak. A Törvényszék így helyesen bírálta el a kereseteket a saját forrásokra vonatkozó rendelkezések és ítélkezési gyakorlat alapján.
E tekintetben egyrészt nem vitatott, hogy a szóban forgó összegek vámok, következésképpen tradicionális saját források. Másrészt az említett rendelkezések elemzését az elfogadhatóság szakaszában elvégezve a Törvényszék egyáltalán nem döntött a Szlovák Köztársaságra háruló azon esetleges kötelezettségről, hogy bocsássa rendelkezésre a szóban forgó összegeket. Márpedig ugyanezen rendelkezések összességéből, amint azokat az ítélkezési gyakorlat értelmezi, valamint a kötelezettségszegési eljárásra vonatkozó szabályokból következik, hogy a Bizottságnak nincs hatásköre arra, hogy kötelező módon döntsön a saját források összegéről, a megfizetésükre határidőt írjon elő, és késedelmi kamatokat állapítson meg.
Mindenesetre a Bizottság álláspontja az, hogy még ha úgy is kellene tekinteni, hogy a vitatott levelek nem írták elő a saját források kifizetését, e levelek nem olyan jellegűek, hogy kötelező joghatásokat váltsanak ki. Ugyanis nem került meghatározásra az ilyen kötelező jogi aktus elfogadását alátámasztó jogalap.
Másodsorban a Bizottság lényegében előadja, hogy a jelen ügyekben a hatásköreinek terjedelméről szóló vizsgálat egy összetett vizsgálat körébe tartozik, amely annak megállapítására irányul, hogy a vitatott levelek keresettel támadhatók‑e a jellegük, elfogadási körülményeik és a kibocsátójuk hatáskörei alapján. Szerinte meg kell különböztetni egyrészt azokat az aktusokat, amelyeknek joghatásuk van, és amelyeket valamely hatáskörrel nem rendelkező intézmény hozott, másrészt pedig azokat az aktusokat, amelyeknek nincs ilyen hatásuk, tehát nem is képezhetik megsemmisítés iránti kereset tárgyát.
Harmadsorban a Bizottság úgy ítéli meg, hogy a saját források rendszerének sajátosságaiból szükségképpen az következik, hogy neki nincs hatásköre arra, hogy e területen kötelező határozatokat hozzon. Az ilyen hatáskör hiánya tehát nem jelentheti azt, hogy megvonják a Szlovák Köztársaság hatékony bírói jogvédelemhez való jogát. Ugyanez vonatkozik a tagállamra háruló késedelmikamat‑fizetési kötelezettségre, amely közvetlenül az 1150/2000 rendelet 11. cikkéből ered. Ezenkívül a feltételes fizetésnek nem az a célja, hogy garantálja a hatékony bírói jogvédelemhez való jogot, hanem hogy enyhítse azt az esetleges pénzügyi terhet, amelyet a tagállam számára a késedelmikamat‑fizetési kötelezettség jelent. Ráadásul a késedelmi kamat felszámításának kockázata a saját források rendelkezésre bocsátására vonatkozó kötelezettség megszegéséhez, nem pedig az erre való felhívást tartalmazó vitatott levelekhez kötődik.
A saját források területén kötelező határozatok elfogadására vonatkozó hatáskör hiányát egyébként megerősíti az is, hogy a Tanács elutasított egy javaslatot, amely az 1150/2000 rendelet 17. cikkének módosítására irányult, és amely felruházta volna a Bizottságot azon hatáskörrel, hogy vizsgálja meg az ügyet, és megfelelően indokolt határozatot hozzon, ha a megállapított vámok összege meghaladja az 50000 eurót.
Ezenkívül a Bizottság megemlíti, hogy megsemmisítés iránti kereset csak abban az esetben nyújtható be, ha a jogvita valamely joghatással járó jogi aktus érvényességére vonatkozik. Ha viszont a jogvita tárgya valamely uniós jogból eredő tagállami kötelezettség fennállása, az egyetlen rendelkezésre álló jogorvoslati út a kötelezettségszegés megállapítása iránti kereset. Ugyanis a Szerződések nem tartalmaznak olyan eljárást, amely a tagállam rendelkezésére áll annak megállapítása céljából, hogy ő maga teljesíti‑e azokat a kötelezettségeket, amelyek őt az uniós jog alapján terhelik.
A Cseh Köztársaság, a Németországi Szövetségi Köztársaság és Románia álláspontja szerint az első jogalapnak helyt kell adni.
A Bíróság álláspontja
Az állandó ítélkezési gyakorlatból következik, hogy az EUMSZ 263. cikk értelmében „megtámadható jogi aktusnak” minősül az uniós intézmények által elfogadott valamennyi olyan rendelkezés, függetlenül a formájától, amely kötelező joghatások kiváltására irányul (2014. február 13‑iMagyarország kontra Bizottság ítélet,
C‑31/13 P
,
EU:C:2014:70
,
54.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
Annak megállapításához, hogy a megtámadott jogi aktus kivált‑e ilyen hatásokat, az aktus lényegét kell figyelembe venni (2000. június 22‑iHollandia kontra Bizottság ítélet,
C‑147/96
,
EU:C:2000:335
,
27.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat). E hatásokat olyan objektív kritériumok alapján kell megítélni, mint az említett aktus tartalma, adott esetben figyelembe véve az utóbbi aktus elfogadásának körülményeit, valamint az elfogadó intézmény hatáskörét (2014. február 13‑iMagyarország kontra Bizottság ítélet,
C‑31/13 P
,
EU:C:2014:70
,
55.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
A megtámadott végzésekben a Törvényszék az ügy érdemét nem érintve döntött a Bizottság elfogadhatatlansági kifogásairól. Amint a jelen ítélet 22. és 23. pontjában megállapítást nyert, a saját források megállapításának területén a Bizottság és a tagállamok között fennálló, a 2007/436 határozaton és az 1150/2000 rendeleten alapuló hatáskörmegosztás vizsgálata nyomán a Törvényszék az első megtámadott végzés 41. pontjában és a második megtámadott végzés 40. pontjában arra a következtetésre jutott, hogy nincs olyan rendelkezés, amely felhatalmazná a Bizottságot olyan jogi aktus meghozatalára, amelyben kötelezően felszólítja a tagállamot a saját források rendelkezésre bocsátására, ezért a megtámadott leveleket úgy kell tekinteni, hogy azok tájékoztató jelleggel bírnak, és a Szlovák Köztársaságnak címzett egyszerű felhívásoknak tekintendők.
E tekintetben a Törvényszék kifejtette, hogy a Bizottság által kiadott olyan vélemény, mint amely e levelekben szerepel, nem köti a nemzeti hatóságokat, és éppoly kevéssé képezhet megtámadható jogi aktust, mint a kötelezettségszegési eljárás pert megelőző szakaszában kibocsátott indokolással ellátott vélemény.
Egyrészt kétségtelenül úgy tűnik, hogy a Törvényszék a vitatott levelek megtámadhatóságára vonatkozó értékelését főként a 2007/436 határozaton és az 1150/2000 rendeleten alapuló bizottsági hatáskörök vizsgálatára alapozta. Azonban ennek során, szemben azzal, amit a Szlovák Köztársaság állít, nem értékelte a követelt pénzösszegek jellegét, és nem is minősítette e pénzösszegeket „saját forrásoknak”.
Ugyanis a Törvényszék a megtámadott végzésekben arra szorítkozott, hogy absztrakt módon, érthetően kifejtse az uniós saját források területén a tagállamokra, illetve a Bizottságra háruló kötelezettségeket és hatásköröket. Márpedig, mivel a Bizottság a vitatott leveleket e területen bocsátotta ki, amint az első megtámadott végzés 4–10. pontjából, valamint a második megtámadott végzés 4–10. pontjából kitűnik, a Törvényszék – anélkül hogy tévesen alkalmazta volna a jogot – értékelhette az említett kötelezettségeket és hatásköröket a saját forrásokra vonatkozó szabályozás alapján pusztán abból a célból, hogy megvizsgálja az említett levelek megtámadhatóságát, és függetlenül attól az érdemi kérdéstől, hogy az alkalmazható‑e a jelen helyzet körülményeire, és hogy minek minősülnek a szóban forgó összegek.
Továbbá úgy kell tekinteni, hogy e feltételek mellett a Törvényszék helyesen járt el, amikor az első megtámadott végzés 55. pontjában és a második megtámadott végzés 54. pontjában hatástalan érvekként elutasította a Szlovák Köztársaság által a vitatott levelek tartalmi megalapozottságával kapcsolatban felhozott érveket.
Másrészt viszont meg kell jegyezni, hogy a Törvényszék – amint arra a Szlovák Köztársaság joggal hivatkozott – csupán az aktus kibocsátójának hatásköreit vizsgálta, anélkül hogy elemezte volna a vitatott levelek tartalmát, szemben a jelen ítélet 47. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlatban támasztott követelményekkel.
Következésképpen a Törvényszék tévesen alkalmazta a jogot.
Emlékeztetni kell azonban arra, hogy amennyiben a Törvényszék valamely határozatának indokolása az uniós jogot sérti, de rendelkező része egyéb jogi indokok miatt megalapozottnak bizonyul, az ilyen jogsértés nem eredményezheti e határozat hatályon kívül helyezését, és az indokolást meg kell változtatni (lásd ebben az értelemben: 2013. július 18‑iBizottság és társai kontra Kadi,
C‑584/10 P, C‑593/10 P és C‑595/10 P
,
EU:C:2013:518
,
150.
pont; 2015. március 5‑iBizottság és társai kontra Versalis és társai,
C‑93/13 P és C‑123/13 P
,
EU:C:2015:150
,
102.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
A jelen ügyben ez a helyzet.
A jelen ítélet 46. és 47. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlatra figyelemmel ugyanis a vitatott levelek tartalmi elemzéséből az következik, hogy tekintettel e levelek kibocsátási körülményeire, valamint a Bizottság hatásköreire, e leveleket nem lehet „megtámadható jogi aktusoknak” minősíteni.
Először is, ami az említett levelek tartalmát illeti, hangsúlyozni kell, hogy a szóban forgó tényállás összegzése után az igazgató kifejtette ezen igazgatóság álláspontját, amely szerint a Szlovák Köztársaságot felelősnek tartják a Németországban bekövetkezett sajátforrás‑veszteségekért. Úgy vélte, hogy a Szlovák Köztársaságnak meg kell térítenie e veszteségeket, és a szóban forgó összegek rendelkezésre bocsátásának megtagadása a Szlovák Köztársaság részéről sértené a lojális együttműködés elvét, valamint veszélyeztetné a saját források rendszerének megfelelő működését. Ezen tényállási elemekre figyelemmel az igazgató felhívta e tagállamot, hogy bocsássa a rendelkezésére a szóban forgó veszteségeknek megfelelő összegeket, és kijelentette, hogy az ugyanezen levelekben előírt határidőn belüli fizetés elmulasztása késedelmi kamat fizetését vonja maga után az 1150/2000 rendelet 11. cikke alapján.
Ezen emlékeztetőből kiderül, hogy a vitatott levelekben a Bizottság lényegében a Németországban bekövetkezett sajátforrás‑veszteségek jogi következményei és – szerinte – a Szlovák Köztársaság számára ebből eredő kötelezettségek kapcsán ismertette a véleményét a Szlovák Köztársasággal. E vélemény alapján felhívta e tagállamot a szóban forgó összegek rendelkezésre bocsátására.
Márpedig úgy kell tekinteni, hogy sem egy egyszerű jogi vélemény kifejtése, sem pedig a szóban forgó összegek rendelkezésre bocsátására vonatkozó egyszerű felhívás nem olyan jellegű, hogy joghatásokat keletkeztessen.
Önmagában az a tény, hogy a vitatott levelek határidőt tűznek ezen összegek rendelkezésre bocsátására, jelezve egyben azt is, hogy a késedelem késedelmi kamat fizetését vonja maga után, tekintettel e levelek teljes tartalmára, nem teszi lehetővé annak megállapítását, hogy a Bizottság véleménynyilvánítás helyett kötelező joghatásokkal járó jogi aktusokat kívánt volna elfogadni, következésképpen nem lehet az említett leveleknek megtámadható jogi aktus jelleget tulajdonítani.
Másodszor a kontextust illetően meg kell említeni, hogy a tárgyalás folyamán a Bizottság jelezte – anélkül hogy a Szlovák Köztársaság vagy a beavatkozó tagállamok e ponton cáfolták volna –, hogy az olyan levelek megküldése, mint amilyenek a vitatott levelek, ezen intézmény bevett gyakorlatát képezi, amelynek célja, hogy nem hivatalos párbeszédet indítsanak az uniós jog tagállam általi betartásáról, amelyet a kötelezettségszegési eljárás pert megelőző szakaszának megindítása követhet. Ez a kontextus tükröződik a vitatott levelekben, amelyek egyértelműen kifejtik azokat az indokokat, amelyek miatt a Bizottság úgy véli, hogy a Szlovák Köztársaság esetleg megsértette az uniós jogi rendelkezéseket. Ezenkívül egyértelműen az következik az utóbbi tagállam által a Törvényszék elé terjesztett keresetlevelekből, hogy e kontextus számára is ismert volt, és hogy megértette a Bizottság nem hivatalos kapcsolatfelvételi szándékát.
Márpedig az ítélkezési gyakorlatból következik, hogy tekintettel a Bizottságnak a kötelezettségszegési eljárás megindítására vonatkozó diszkrecionális jogkörére, az indokolással ellátott vélemény nem válthat ki kötelező joghatásokat (lásd ebben az értelemben: 1998. szeptember 29‑iBizottság kontra Németország ítélet,
C‑191/95
,
EU:C:1998:441
,
46.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat). Ez még inkább így van az olyan levelek esetében, hasonlóan a vitatott levelekhez, amelyek a kötelezettségszegés megállapítása iránti kereset pert megelőző szakaszának megindítása előtti egyszerű, nem hivatalos kapcsolatfelvételként értelmezhetők.
Harmadszor a Bizottság hatáskörei kapcsán nem vitatott a felek között, hogy ezen intézménynek semmilyen hatásköre nincs arra, hogy kötelező jogi aktusokat fogadjon el, amelyekben valamely tagállam számára olyan összegek rendelkezésre bocsátását rendeli el, mint amelyek a jelen ügyekben szerepelnek. Egyrészt ugyanis, még azt feltételezve is, hogy ezen összegeket nem lehet „saját forrásoknak” minősíteni, amint erre a Szlovák Köztársaság hivatkozott, a Bizottság kijelentette a Bíróság előtt, hogy nem lehet meghatározni a kötelező jogi aktus elfogadásának jogalapját. Másrészt feltételezve, hogy a Szlovák Köztársaság érveivel ellentétben az említett összegeket „saját forrásoknak” kell minősíteni, meg kell jegyezni, hogy e tagállam nem cáfolta a Bizottság érvelését, amely szerint sem a 2007/436 határozat, sem pedig az 1150/2000 rendelet nem ruházza fel határozathozatali jogkörrel.
A fenti megfontolások összességére tekintettel meg kell állapítani – anélkül hogy a 2007/436 határozat és az 1150/2000 rendelet alkalmazhatóságára, valamint a követelt összegek jogi minősítésére vonatkozó érdemi kérdésről dönteni kellene –, hogy a vitatott levelek nem képeznek „megtámadható jogi aktusokat” az EUMSZ 263. cikk értelmében.
Ezen következtetést nem kérdőjelezik meg azok az érvek, amelyeket a Szlovák Köztársaság a hatékony bírói jogvédelemhez való jogra, a Bizottsággal szembeni jogvita indokolatlan elhúzódására, valamint a késedelmikamat‑kockázatra alapított. Ugyanis, jóllehet a kötelező joghatásokra vonatkozó feltételt az Európai Unió Alapjogi Chartája 47. cikkének első bekezdésében biztosított hatékony bírói jogvédelemhez való jog fényében kell értelmezni, elegendő emlékeztetni arra, hogy e jognak nem célja a Szerződésekben szabályozott bírósági felülvizsgálati rendszer, különösen pedig az uniós bíróság előtt indított közvetlen keresetek elfogadhatóságával kapcsolatos szabályok módosítása, amint ez az említett 47. cikkre vonatkozó magyarázatokból is kitűnik, amelyeket az EUSZ 6. cikk (1) bekezdése harmadik albekezdésének és a Charta 52. cikke (7) bekezdésének megfelelően figyelembe kell venni a Charta értelmezésénél (2013. október 3‑iInuit Tapiriit Kanatami és társai kontra Parlament és Tanács ítélet,
C‑583/11 P
,
EU:C:2013:625
,
97.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat). Következésképpen a „megtámadható jogi aktus” fogalmának az említett 47. cikk fényében való értelmezése nem vezethet e feltétel figyelmen kívül hagyásához anélkül, hogy az uniós bíróságok ne lépnék túl a Szerződés által rájuk ruházott hatásköröket (lásd analógia útján: 2006. szeptember 12‑iReynolds Tobacco és társai kontra Bizottság ítélet,
C‑131/03 P
,
EU:C:2006:541
,
81.
pont; 2012. május 14‑iSepracor Pharmaceuticals [Ireland] kontra Bizottság végzés,
C‑477/11 P
, nem tették közzé,
EU:C:2012:292
,
54.
pont).
Következésképpen a megtámadott végzések rendelkező része megalapozott, amennyiben mint elfogadhatatlan kereseteket elutasítja a Szlovák Köztársaság által benyújtott kereseteket, ennélfogva az első jogalapot el kell utasítani.
A második jogalapról
A felek érvei
A másodlagosan előterjesztett második jogalapjával a Szlovák Köztársaság úgy érvel, hogy a Törvényszék megsértette indokolási kötelezettségét.
Először is a Törvényszék egyáltalán nem indokolta meg azt a következtetést, amely szerint a követelt összegek saját forrásokat képeznek. Az e következtetést alátámasztó indokok kifejtése annál is inkább fontos lett volna a jelen ügyekben, mivel egyrészt e következtetés előfeltevését képezi a keresetek elfogadhatósága vonatkozásában a Törvényszék által végzett – egyébként téves – értékelésnek, másrészt pedig az említett összegek „saját forrásoknak” minősítését a Szlovák Köztársaság vitatta az elfogadhatatlansági kifogásokra vonatkozó észrevételeiben. Hasonlóképpen a Törvényszéknek ki kellett volna fejtenie azokat az indokokat, amelyek igazolják, hogy a saját források területén a kétoldalú viszonyokban fennálló tagállami kötelezettségekre vonatkozó ítélkezési gyakorlat alkalmazható az olyan háromoldalú viszonyban is, mint amilyen a jelen esetben szereplő viszony, amit a Szlovák Köztársaság szintén vitatott a Törvényszék előtt.
Másodsorban a Törvényszék nem indokolta meg azon következtetését, amely szerint a feltételes fizetés intézménye olyan jellegű, hogy megoldja a jelen ügyekben felmerült kérdéseket, az igazságszolgáltatáshoz való hozzáférés összetett problematikáját és a helyzet sürgősségét.
Harmadsorban a Szlovák Köztársaság megjegyzi, hogy a megtámadott végzések indokolása majdnem megegyezik több olyan végzés indokolásával, amelyeket a Törvényszék ugyanazon a napon, de eltérő ténybeli körülmények alapján hozott. Konkrétan a 2015. szeptember 14‑iSzlovénia kontra Bizottság végzésre (
T‑585/14
,
EU:T:2015:662
) hivatkozik, amely szerinte olyan esetre vonatkozott, amelyben a tradicionális saját forrásokban a veszteség egy cukorbehozatali engedély kiadása miatt következett be, és amely a jelen ügyektől eltérően egy tagállam és a Bizottság közötti kétoldalú viszonyt érintett.
A Bizottság vitatja mindezen érvek megalapozottságát.
A Bíróság álláspontja
Emlékeztetni kell arra, hogy az ítéletek indokolására vonatkozó kötelezettség az Európai Unió Bírósága alapokmányának 36. cikkéből – amely ugyanezen alapokmány 53. cikkének első bekezdése alapján a Törvényszékre is alkalmazandó –, valamint a Törvényszék eljárási szabályzatának 117. cikkéből következik. Az állandó ítélkezési gyakorlat szerint az ítélet indokolásából világosan és egyértelműen ki kell tűnnie a Törvényszék érvelésének oly módon, hogy az érdekeltek megismerhessék az általa hozott határozat indokait, a Bíróság pedig gyakorolhassa felülvizsgálati jogkörét (2012. december 19‑iMitteldeutsche Flughafen és Flughafen Leipzig‑Halle kontra Bizottság ítélet,
C‑288/11 P
,
EU:C:2012:821
,
83.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
Továbbá az állandó ítélkezési gyakorlatból következik, hogy az indokolási kötelezettség keretében a Törvényszék nem köteles olyan magyarázatot adni, amely egyenként és kimerítően követi a felek által előadott összes érvet. Elegendő, ha az indokolás lehetővé teszi az érdekeltek számára, hogy megismerjék érvelésük Törvényszék általi elutasításának okait, és elegendő információt nyújt a Bíróság számára a felülvizsgálat elvégzéséhez (lásd különösen ebben az értelemben: 2016. július 12‑iPérez Gutiérrez kontra Bizottság végzés,
C‑604/15 P
, nem tették közzé,
EU:C:2016:545
,
27.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
A jelen esetben a Törvényszék egyértelműen kifejtette a megtámadott végzésekben azokat az okokat, amelyek alapján arra a következtetésre jutott, hogy a vitatott levelek nem képezhetik az EUMSZ 263. cikken alapuló megsemmisítés iránti kereset tárgyát. A Szlovák Köztársaság által felhozott első jogalap vizsgálatából következik, hogy e végzések indokolása e tagállamot olyan helyzetbe hozta, hogy meg tudja érteni azt az érvelést, amely az elfogadhatatlanság megállapításához vezetett, továbbá hogy meg tudja támadni ennek megalapozottságát, és ez az indokolás lehetővé tette a Bíróságnak, hogy gyakorolja felülvizsgálati jogkörét.
Ebből következik, hogy a megtámadott végzések tekintetében nem valósult meg az indokolási kötelezettség megsértése.
Ezt a következtetést nem vonják kétségbe a Szlovák Köztársaság által előterjesztett érvek.
Először is, amennyiben e tagállam úgy érvel, hogy a Törvényszéknek ki kellett volna fejtenie azokat az okokat, amelyek alapján úgy vélte, hogy a vitatott levelek megtámadhatóságának értékelése során alkalmazható a 2007/436 határozat és az 1150/2000 rendelet, meg kell jegyezni, hogy a Törvényszék válaszolt az előtte felhozott érvekre, amelyek e jogszabályok alkalmazhatatlanságán alapultak, úgy ítélve, hogy ezen érvek a keresetek megalapozottságának értékelése körébe tartoznak.
E feltételek mellett, másodszor, szintén irreleváns az a tény – feltéve hogy helytálló –, hogy a megtámadott végzések indokolása majdnem megegyezik más ügyekben más tényállások alapján hozott végzések indokolásával.
Harmadszor pedig a Törvényszék azáltal, hogy joggal emlékeztetett arra, hogy jóllehet a kötelező joghatásokra vonatkozó feltételt a hatékony bírói jogvédelem elvének fényében kell értelmezni, ez az értelmezés nem vezethet e feltétel figyelmen kívül hagyásához anélkül, hogy az uniós bíróságok ne lépnék túl a Szerződés által rájuk ruházott hatásköröket, a jogilag megkövetelt módon válaszolt a Szlovák Köztársaság azon érveire, amelyek a helyzet állítólagos sürgősségére tekintettel a hatékony bírói jogvédelem állítólagos elégtelenségén alapultak.
A fenti megfontolások összességéből következően a második jogalapot, ebből következően pedig a fellebbezéseket teljes egészükben el kell utasítani.
A költségekről
Az eljárási szabályzat 138. cikkének (1) bekezdése szerint, amely ugyanezen szabályzat 184. cikkének (1) bekezdése értelmében a fellebbezési eljárásra is alkalmazandó, a Bíróság a pervesztes felet kötelezi a költségek viselésére, ha a pernyertes fél ezt kérte.
A Szlovák Köztársaságot, mivel pervesztes lett, a Bizottság kérelmének megfelelően kötelezni kell a saját költségei, valamint a Bizottság részéről felmerült költségek viselésére.
Az eljárási szabályzat 140. cikkének (1) bekezdése szerint, amelyet ezen eljárási szabályzat 184. cikkének (1) bekezdése alapján szintén alkalmazni kell a fellebbezési eljárásra, az eljárásba beavatkozó tagállamok és intézmények maguk viselik saját költségeiket.
Következésképpen a Cseh Köztársaság, a Németországi Szövetségi Köztársaság és Románia maga viseli saját költségeit.
A fenti indokok alapján a Bíróság (negyedik tanács) a következőképpen határozott:
1)
A Bíróság a fellebbezéseket elutasítja.
2)
A Szlovák Köztársaság viseli a saját költségein felül az Európai Bizottság részéről felmerült költségeket.
3)
A Cseh Köztársaság, a Németországi Szövetségi Köztársaság és Románia maga viseli saját költségeit.
Aláírások
(
*1
) Az eljárás nyelve: szlovák. | [
"Fellebbezés",
"Az Európai Unió saját forrásai",
"2007/436/EK határozat",
"A tagállamok pénzügyi felelőssége",
"Egyes behozatali vámok tekintetében bekövetkezett veszteség",
"A veszteségnek megfelelő összegnek az Európai Bizottság részére történő megfizetésére vonatkozó kötelezettség",
"Megsemmisítés iránti kereset",
"Elfogadhatóság",
"Az Európai Bizottság levele",
"A »megtámadható jogi aktus« fogalma"
] |
62003TJ0107 | en | APPLICATION for the annulment of the Commission decision contained in a letter of 18 December 2002 to the Italian Government
by which the Commission announced that it was ending Community financial assistance granted under the Integrated Mediterranean
Programme (IMP) for the Marche Region (Italy)
Operative part
The Court:
1.
Dismisses the action;
2.
Orders the applicant, in addition to bearing its own costs, to pay those incurred by the Commission. | [
"Integrated Mediterranean Programme (IMP) for the Marche Region (Italy)",
"Ending of financial assistance",
"Ineligible expenditure",
"Action for annulment",
"Absence of legal basis",
"Legitimate expectation",
"Failure to state grounds"
] |
62013CJ0270 | hr | Zahtjev za prethodnu odluku odnosi se na tumačenje članaka 45., 49. i 51. UFEU‑a kao i Direktive 2006/123/EZ Europskog parlamenta i Vijeća od 12. prosinca 2006. o uslugama na unutarnjem tržištu (
SL L 376, str. 36
.) (SL, posebno izdanje na hrvatskom jeziku, poglavlje 13., svezak 47., str. 160.) te članka 15. i članka 21. stavka 2. Povelje Europske unije o temeljnim pravima (u daljnjem tekstu: Povelja).
Zahtjev je podnesen u okviru spora između I. Haralambidisa, grčkog državljanina, i C. Casillija zbog imenovanja I. Haralambidisa za predsjednika Autorità Portuale di Brindisi (lučka uprava Brindisi).
Talijansko pravo
Člankom 51. talijanskog Ustava propisano je da su „zaposlenja u javnim službama i izborne funkcije dostupni svim državljanima pod jednakim uvjetima, neovisno o spolu, ako je udovoljeno zahtjevima propisanima zakonom“ te da je „za prijam u javne službe i na izborne funkcije zakonom moguće Talijane koji ne pripadaju Talijanskoj Republici izjednačiti s državljanima“.
Iz zahtjeva za prethodnu odluku proizlazi da se izraz „Talijani koji ne pripadaju Talijanskoj Republici“ odnosi na Talijane koji borave u inozemstvu.
Člankom 38. stavcima 1. i 2. Zakonodavnog dekreta br. 165 o općim pravilima organizacije posla u javnim službama (decreto legislatif n.165, Norme generalli sull’ordinamento del lavoro alle dipendenze delle amministrazioni pubbliche) od 30. ožujka 2001. (redovni dodatak Službenom listu Republike Italije (GURI) br. 106 od 9. svibnja 2001., u daljnjem tekstu: Zakonodavni dekret br. 165/01) propisano je:
„1. Državljanima država članica [Europske unije] dostupna su zaposlenja u javnim službama koja ne podrazumijevaju neposredno ili posredno izvršavanje javnih ovlasti ili se ne odnose na zaštitu državnog interesa.
2. Dekretom predsjednika Vijeća ministara […] utvrđena su radna mjesta i funkcije za koje se zahtijeva talijansko državljanstvo kao i obvezni uvjeti za pristup državljana iz stavka 1.“
Dekretom predsjednika Vijeća ministara br. 174, kojim se utvrđuju pravila pristupa državljana država članica Unije zaposlenjima u javnim službama (Decreto del Presidente del Consiglio dei Ministri, Regolamento recante norme sull’accesso dei cittadini degli Stati membri dell’Unione europea ai posti di lavoro presso le amministrazioni pubbliche) od 7. veljače 1994. (Službeni list Republike Italije (GURI) br. 61 od 15. ožujka 1994.) utvrđena su radna mjesta i funkcije za koje se zahtijeva talijansko državljanstvo. Taj je dekret donesen na temelju dekreta koji je prethodio Zakonodavnom dekretu br. 165/01, odnosno na temelju Zakonodavnog dekreta br. 29 od 3. veljače 1993. (Službeni list Republike Italije (GURI) br. 30 od 6. veljače 1993.), čiji se sadržaj ne razlikuje značajno u odnosu na Zakonodavni dekret br. 165/01.
Dekret br. 174 od 7. veljače 1994. u članku 1. stavku 1. točki (b) propisuje:
„Radna mjesta u javnim službama za koja je nužno imati talijansko državljanstvo su sljedeća:
[…]
b)
najviša upravna radna mjesta perifernih struktura državnih javnih službi, uključujući autonomne službe, negospodarskih javnih ustanova, pokrajina, općina i regija te Banke Italije.“
Iz zahtjeva za prethodnu odluku proizlazi da je lučka uprava osoba javnog prava, ustanovljena Zakonom br. 84 o prilagodbi lučkog zakonodavstva (legge n
o
84, Riordino della legislazione in materia portuale) od 28. siječnja 1994. (redovni dodatak u Službenom listu Republike Italije (GURI) br. 28 od 4. veljače 1994., u daljnjem tekstu: Zakon br. 84/94).
Članak 6. Zakona br. 84/94 propisuje:
„1. […] u lukama Brindisija uspostavlja se […] lučka uprava koja ima sljedeće zadaće:
a)
upravljanje, planiranje, usklađivanje, promicanje i nadzor lučkih djelatnosti i drugih poslovnih i industrijskih djelatnosti koje se obavljaju u lukama, s ovlastima uređivanja i nalaganja, uključujući kad je riječ o zaštiti od rizika nesreća povezanih s takvim djelatnostima i zdravlju na radu […];
b)
redovno i izvanredno održavanje zajedničkih dijelova lučkog područja […];
c)
dodjeljivanje i nadzor djelatnosti kojima se korisnicima luka uz naknadu pružaju usluge od općeg interesa koje ne ulaze u pojedinačne lučke djelatnosti utvrđene dekretom ministra infrastrukture i prometa i koje s njima nisu usko povezane.
2. Lučka uprava je pravna osoba javnog prava koja ima upravnu autonomiju, uz poštovanje odredaba članka 12., kao i proračunsku i financijsku autonomiju, u granicama predviđenima ovim zakonom. Odredbe Zakona br. 70 od 20. ožujka 1975., kako su naknadno izmijenjene, više nisu primjenjive, kao ni odredbe Zakonodavnog dekreta br. 29 od 3. veljače 1993., kako su naknadno izmijenjene i dopunjene, uz iznimke izričito predviđene člankom 23. stavkom 2. ovog zakona.
3. Upravljanje imovinom i financijama lučke uprave uređeno je pravilnikom o računovodstvu koji je odobrio ministar prometa i plovidbe, uz suglasnost ministra financija. Bilanca stanja lučke uprave prilaže se okvirnom stanju rashoda i prihoda ministarstva prometa i plovidbe za proračunsku godinu koja slijedi onu u kojoj je bilanca potvrđena.
4. Nadzor nad računovodstvenim izvješćima o financijskom poslovanju lučke uprave provodi talijanski revizorski sud. […]“
Člankom 7. Zakona br. 84/94 propisano je:
„[…]
2. Naknade predsjednika […] isplaćuju se iz proračuna lučke uprave, a određuje ih odbor unutar najvećih dopuštenih granica utvrđenih […] dekretom ministra prometa i plovidbe […].
3. Ministar prometa i plovidbe dekretom određuje opoziv mandata predsjednika i raspuštanje lučkog odbora ako:
a)
po isteku roka iz članka 9. stavka 3. točke (a) trogodišnji operativni plan ne bude donesen u idućih trideset dana;
[…]
c)
bilanca pokazuje deficit.“
Člankom 8. Zakona br. 84/94 određeno je:
„1. Predsjednik se određuje dekretom ministra prometa i plovidbe, uz suglasnost zainteresirane regije, iz skupine koju čini troje visokokvalificiranih stručnjaka u području prometa i lučkog gospodarstva […].
2. Predsjednik predstavlja lučku upravu, a mandat mu traje četiri godine te se može obnoviti samo jednom […].
3. Predsjednik lučke uprave:
a)
predsjeda lučkim odborom;
b)
podnosi lučkom odboru na prihvaćanje trogodišnji operativni plan;
c)
podnosi lučkom odboru na prihvaćanje lučki prostorni plan;
d)
podnosi lučkom odboru nacrte odluka o okvirnom proračunu i njegovim izmjenama, bilanci i naknadi glavnog tajnika kao i provedbi ugovornih sporazuma za osoblje tehničkog i operativnog tajništva;
e)
predlaže lučkom odboru nacrte odluka o koncesijama iz članka 6. stavka 5.;
f)
osigurava usklađivanje djelatnosti koje u luci obavljaju različita upravna tijela kao i usklađivanje i nadzor djelatnosti za koje su potrebne dozvole i koncesije i lučkih usluga; […]
h)
upravlja područjem i imovinom pomorskog dobra, koji ulaze u područnu jedinicu iz članka 6. stavka 7., na temelju relevantnih pravnih odredaba, obavljajući, vodeći računa o mišljenju lučkog odbora, zadaće utvrđene člancima 36. do 55. i 68. Zakona o plovidbi i njihovim provedbenim pravilima;
i)
izvršava nadležnost lučke uprave iz članaka 16. i 18. i dodjeljuje, vodeći računa o mišljenju lučkog odbora, dozvole i koncesije predviđene tim člancima, kad njihovo trajanje ne prelazi četiri godine, te određuje iznos naknade za iste;
l)
promiče osnivanje udruženja zaposlenih u lukama […];
m)
osigurava plovnost u lučkom području […]. Radi obavljanja poslova iskopavanja i održavanja morskog dna, može organizirati konferenciju službi i relevantnih upravnih tijela, u roku od šezdeset dana, a kojoj sam predsjeda. U hitnim slučajevima koji ne trpe odgodu može donositi obvezujuće odluke […];
n)
daje prijedloge u vezi s granicama slobodnih zona, vodeći računa o mišljenju pomorskog tijela i relevantnih lokalnih upravnih tijela;
n‑a)
obavlja sve druge zadaće koje ovim zakonom nisu dodijeljene drugim tijelima lučke uprave.“
Sukladno članku 12. Zakona br. 84/94, naslovljenom „Nadzor lučke uprave“:
„1. Lučka je uprava pod nadzorom ministra prometa i plovidbe.
2. Odobrenje nadzornog tijela potrebno je za odluke predsjednika i lučkog odbora koje se odnose na:
a)
odobrenje okvirnog proračuna, [njegovih] eventualnih izmjena i bilance;
b)
izbor osoblja tehničkog i operativnog tajništva; […]“
Predmet članka 18. Zakona br. 84/94, na koji se poziva članak 8. stavak 3. točka (i) istog zakona, jest „dodjela koncesija za područja i dokove“ i njime je predviđeno da lučka uprava te koncesije dodjeljuje poduzećima koja imaju dozvolu za obavljanje djelatnosti i/ili pružanje lučkih usluga. Tim je člankom predviđeno i da su provedba i upravljanje poslovima vezanima uz pomorske i lučke djelatnosti koji se obavljaju unutar luke također uvjetovani dodjelom koncesije lučke uprave.
Iz odgovora talijanske vlade na pisana pitanja Suda proizlazi da je predsjednik lučke uprave upravno tijelo ovlašteno obavljati funkcije predviđene člankom 54. Zakona o plovidbi (Codice della Navigazione, approvato con R. D. 30 marzo 1942, n. 327, Parte aggiornata alla l. 7 marzo 2001, n. 51), to jest donijeti upravni akt kojim se onome tko neovlašteno zaposjedne pomorsko područje unutar luke nalaže uspostava prvobitnog stanja, uz mogućnost da to izvrši po službenoj dužnosti, na trošak osobe o kojoj je riječ, ako ona ne postupi po tom nalogu.
Glavni postupak i prethodna pitanja
Dana 6. travnja 2010., kad je istekao mandat predsjednika lučke uprave Brindisi, ministar infrastrukture i prometa (ranije ministar prometa i plovidbe, u daljnjem tekstu: ministar) pokrenuo je postupak imenovanja novog predsjednika.
Provincia di Brindisi (Provincija Brindisi), Comune di Brindisi (Općina Brindisi) i Camera di Commercio, Industria, Artigianato ed Agricoltura di Brindisi (Gospodarska, industrijska, obrtnička i poljoprivredna komora Brindisi) imenovale su u okviru tog postupka, u skladu s člankom 8. stavkom 1. Zakona br. 84/94, svaka tri stručnjaka u području gospodarstva, prometa i lučkog gospodarstva, među kojima su bili i I. Haralambidis i C. Casilli.
Dekretom od 7. lipnja 2011. ministar je predsjednikom lučke uprave Brindisi imenovao I. Haralambidisa.
C. Casilli podnio je Regionalnom upravnom sudu u Apuliji (Tribunale Amnistrativo Regionale per la Puglia) tužbu radi ukidanja tog dekreta. U prilog svojoj žalbi C. Casilli isticao je da I. Haralambidis nije mogao biti imenovan predsjednikom toga tijela s obzirom na to da nije imao talijansko državljanstvo.
Ta je tužba prihvaćena na temelju članka 51. talijanskog Ustava. I. Haralambidis podnio je žalbu pred sudom koji je uputio zahtjev.
U zahtjevu za prethodnu odluku Consiglio di Stato navodi da se u talijanskom pravu pitanje pravne kvalifikacije lučkih uprava od njihova osnivanja postavilo u više navrata te da ih sudska praksa – uključujući praksu Consiglio di Stato – kvalificira kao „javne ustanove“ ili „javne gospodarske ustanove“.
U tom pogledu, sud koji je uputio zahtjev pojašnjava da je u slučaju imenovanja za predsjednika lučke uprave fizičke osobe koja nema talijansko državljanstvo važno odrediti pravnu prirodu lučke uprave, s obzirom na to da, kad bi se tom tijelu priznalo svojstvo javne gospodarske ustanove koja djeluje na temelju privatnog prava, ne bi bilo razloga protiviti se tom imenovanju. S druge strane, bilo bi drukčije kad bi se tom tijelu priznalo svojstvo javne ustanove koja djeluje institucionalno, na temelju javnog prava, pa ima značajke „javne službe“.
Međutim, prema mišljenju suda koji je uputio zahtjev, nesporno je da je nadležnost predsjednika lučke uprave, utvrđena člankom 8. stavkom 3. Zakona br. 84/94, javne naravi. Taj je sud pojasnio da su zadaće predsjednika da osigurava plovnost u lučkom području, priprema lučki prostorni plan te sastavlja trogodišnji operativni plan.
Consiglio di Stato navodi da se djelatnost predsjednika lučke uprave ne bi mogla okvalificirati kao radni odnos u okviru službe, već kao vremenski ograničena dodjela određene zadaće od izvršne vlasti talijanske države, koju treba ispuniti u svojstvu predsjednika pravne osobe koju pravo Unije izjednačava s osobom javnog prava.
U tim je okolnostima Consiglio di Stato odlučio prekinuti postupak i uputiti Sudu sljedeća prethodna pitanja:
„1.
Vodeći računa, s jedne strane, o tome da u ovom slučaju [imenovanje državljanina druge države članice predsjednikom talijanske lučke uprave – pravne osobe koja se može okvalificirati kao osoba javnog prava] nije primjenjivo isključenje predviđeno člankom 45. stavkom 4. UFEU‑a, s obzirom na to da se ono odnosi na […] slučajeve radnog odnosa u okviru javne službe (dok se u slučaju o kojem je riječ […] ne radi o takvom odnosu), i, s druge strane, o tome da se – u svakom slučaju – funkcije povjerene predsjedniku [lučke uprave Brindisi] mogu okvalificirati kao „zaposlenje“ u širem smislu, […] predstavlja li odredba prema kojoj je ta funkcija dostupna samo talijanskim državljanima diskriminaciju na osnovi državljanstva, zabranjenu spomenutim člankom 45.?
2.
U slučaju negativnog odgovora, može li se smatrati da funkcije predsjednika talijanske lučke uprave koje obavlja državljanin neke druge članice Europske unije ulaze u područje primjene prava poslovnog nastana iz članka 49. i sljedećih članaka UFEU‑a i predstavlja li u tom slučaju zabrana dodjele tih funkcija osobama koje nemaju talijansko državljanstvo, predviđena unutarnjim pravom, diskriminaciju na temelju državljanstva ili se to može isključiti na temelju članka 51. UFEU‑a?
3.
Podredno, u slučaju da se obavljanje funkcija predsjednika talijanske lučke uprave od državljanina druge države članice Europske unije može smatrati pružanjem „usluge“ u smislu Direktive 2006/123, ima li isključenje primjene te direktive na lučke usluge utjecaj na ovaj slučaj te – ako to nije tako – predstavlja li zabrana obavljanja takvih funkcija predviđena unutarnjim pravom diskriminaciju na osnovi državljanstva?
4.
Još podrednije, […] ako obavljanje funkcija predsjednika talijanske lučke uprave od državljanina druge države članice Europske unije ne ulazi u područje gore navedenih odredaba, može li se ipak općenito smatrati da se, u skladu s člankom 15. [Povelje], radi o pravu građana Unije da„slobodno traže zaposlenje, rade i ostvaruju pravo na poslovni nastan i pružanje usluga u svakoj državi članici“, neovisno o „sektorskim“ odredbama iz članaka 45., 49. i sljedećih UFEU‑a te iz Direktive 2006/123 […], te, slijedom toga, je li zabrana obavljanja tih funkcija predviđena unutarnjim pravom protivna zabrani diskriminacije na osnovi državljanstva predviđenoj člankom 21. stavkom 2. spomenute [Povelje], koja je također opće primjene?“
O prethodnim pitanjima
Prvo pitanje
Sud koji je uputio zahtjev prvim pitanjem u biti pita treba li članak 45. stavak 4. UFEU‑a, ako je primjenjiv na situaciju poput one u glavnom postupku, tumačiti na način da on državi članici ne dopušta da funkciju predsjednika lučke uprave učini dostupnom samo svojim državljanima.
O pojmu „radnik“ u smislu članka 45. stavka 1. UFEU‑a
Uvodno valja istaknuti da iz zahtjeva za prethodnu odluku, odnosno iz formulacije prvog pitanja, proizlazi da sud koji je uputio zahtjev ima dvojbe o naravi djelatnosti predsjednika lučke uprave. Prema mišljenju tog suda, ta djelatnost ne može se izjednačiti s radnim odnosom u smislu članka 45. UFEU‑a.
U tom pogledu valja podsjetiti da je pojam „radnik“ u smislu članka 45. UFEU‑a autonoman pojam prava Unije te ga se ne smije tumačiti restriktivno (vidjeti osobito presudu Komisija/Nizozemska, C‑542/09,
EU:C:2012:346
, t. 68.).
Tako „radnikom“ u smislu članka 45. UFEU‑a treba smatrati svaku osobu koja obavlja stvarne i efektivne djelatnosti, osim djelatnosti toliko ograničenog opsega da ih se može smatrati marginalnima i akcesornima. Sukladno sudskoj praksi Suda, karakteristika je radnog odnosa da osoba tijekom određenoga razdoblja za drugu osobu i pod njezinim vodstvom obavlja poslove za koje dobiva naknadu (vidjeti presude Lawrie‑Blum, 66/85,
EU:C:1986:284
, t. 17. i Petersen, C‑544/11,
EU:C:2013:124
, t. 30.).
Iz toga proizlazi da su odnos podređenosti i plaćanje naknade konstitutivni elementi svakog radnog odnosa, pod uvjetom da je profesionalna djelatnost o kojoj je riječ stvarna i efektivna.
Kad je riječ o odnosu podređenosti, iz Zakona br. 84/94 proizlazi da ministar ima ovlasti upravljanja i nadzora, a prema potrebi i sankcioniranja predsjednika lučke uprave.
Naime, ministar predsjednika te uprave imenuje na mandat od četiri godine, koji se može jednom obnoviti (članak 8. stavci 1. i 2. Zakona br. 84/94) i može ga razriješiti ako trogodišnji operativni plan upravljanja lukom ne bude odobren i ako bilanca pokaže deficit, odnosno u slučaju lošeg financijskog poslovanja (članak 7. stavak 3. točke (a) i (c) Zakona br. 84/94). Iz odgovora talijanske vlade na pitanja koja je pisanim putem postavio Sud proizlazi i da ministar razrješenje predsjednika lučke uprave „može odrediti kad se utvrde veće nepravilnosti u poslovanju, koje mogu ugroziti dobro funkcioniranje tijela. Te ovlasti mogu uključivati i razrješenje s dužnosti ako predsjednik u svojem postupanju ne poštuje načela lojalnosti i uzajamne suradnje“.
Usto, ministar ima i ovlasti nadzora jer odobrava odluke predsjednika lučke uprave koje se odnose, među ostalim, na odobrenje okvirnog proračuna, njegove eventualne izmjene i bilancu kao i na izbor tehničkog i operativnog osoblja tajništva (članak 12. stavak 2. točke (a) i (b) Zakona br. 84/94).
S druge strane, kao što je to istaknuo nezavisni odvjetnik u točki 32. svojeg mišljenja, funkcija predsjednika lučke uprave nema značajke koje su uobičajeno povezane s dužnostima neovisnog pružatelja usluga odnosno povećanu fleksibilnost kad je riječ o odabiru vrste posla i zadaća koje treba ispuniti, načinu ispunjenja tih zadaća ili posla, radnom vremenu i mjestu rada te većoj slobodi pri odabiru vlastitih suradnika.
Iz toga proizlazi da se djelatnosti predsjednika lučke uprave obavljaju pod vodstvom i nadzorom ministra, dakle u okviru odnosa podređenosti, u smislu sudske prakse navedene u točki 28. ove presude.
Kad je riječ o naknadi predsjednika lučke uprave, iz odgovora talijanske vlade na pitanja koja je postavio Sud proizlazi da je ona utvrđena dekretom ministra od 31. ožujka 2003. Sukladno tom dekretu, ta se naknada određuje prema osnovnoj plaći predviđenoj za glavne direktore u ministarstvu. Ona se stoga određuje s obzirom na naknadu visokopozicioniranog dužnosnika u javnoj službi.
Ta se naknada predsjedniku lučke uprave isplaćuje kao protučinidba za ispunjenje zadaća koje su mu zakonom dodijeljene. Karakteriziraju je, dakle, predvidljivost i redovitost, što su značajke radnog odnosa.
Naposljetku valja istaknuti da se, kao što to proizlazi iz zahtjeva za prethodnu odluku, u glavnom postupku ne dovodi u sumnju stvarna i efektivna narav dužnosti koje obavlja predsjednik jedne lučke uprave. (vidjeti presudu Lawrie‑Blum,
EU:C:1986:284
, t. 21., zadnju rečenicu).
Slijedom navedenog, valja ustvrditi da u okolnostima poput onih o kojima je riječ u glavnom postupku predsjednika lučke uprave valja smatrati radnikom u smislu članka 45. stavka 1. UFEU‑a.
Taj zaključak ne može pobiti tvrdnja suda koji je uputio zahtjev prema kojoj se u slučaju imenovanja predsjednika lučke uprave ne može raditi o radnom odnosu u okviru „javne službe“, već o dodjeli „funkcije povjerenja“, koju delegira vladino tijelo povezano s izvršavanjem javnih zadaća.
Naime, u skladu s ustaljenom sudskom praksom, javnopravna ili privatnopravna narav radnog odnosa nije odlučujuća za primjenu članka 45. UFEU‑a (vidjeti presude Sotgiu, 152/73,
EU:C:1974:13
, t. 5. i Bettray, 344/87,
EU:C:1989:226
, t. 16.).
Usto, Sud je, u okviru ocjene odnosa između člana uprave društva kapitala i tog društva, već presudio da član takve uprave koji za naknadu pruža usluge društvu koje ga je imenovalo i kojeg čini dio, koji svoju djelatnost obavlja pod vodstvom i nadzorom drugog tijela tog društva i koji u svakom trenutku može biti razriješen dužnosti udovoljava uvjetima da ga se, u smislu sudske prakse Suda, okvalificira kao radnika (presuda Danosa, C‑232/09,
EU:C:2010:674
, t. 51.).
Pojam zaposlenja u javnim službama u smislu članka 45. stavka 4. UFEU‑a
Članak 45. stavci 1. do 3. sadrži temeljno načelo slobode kretanja radnika i ukidanja svake diskriminacije na temelju državljanstva među radnicima iz država članica. Člankom 45. stavkom 4. UFEU‑a predviđeno je, međutim, da se odredbe tog članka ne primjenjuju na zapošljavanje u javnim službama.
Prema sudskoj praksi Suda, pojam „javnih službi“ u smislu članka 45. stavka 4. UFEU‑a treba u cijeloj Uniji ujednačeno tumačiti i primjenjivati i stoga ne može biti prepušten potpunoj diskreciji država članica (vidjeti osobito presude Sotgiu,
EU:C:1974:13
, t. 5. i Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española, C‑405/01,
EU:C:2003:515
, t. 38.). Usto, ta se iznimka mora tumačiti na način da se njezin doseg ograniči na ono što je nužno za očuvanje interesâ čiju zaštitu ta odredba dopušta državama članicama (vidjeti presudu Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española, C‑405/01,
EU:C:2003:515
, t. 41.).
U tom pogledu, Sud je već presudio da se pojam „javnih službi“ u smislu članka 45. stavka 4. UFEU‑a odnosi na zaposlenja koja podrazumijevaju neposredno ili posredno sudjelovanje u izvršavanju javnih ovlasti i dužnosti čiji je cilj očuvanje općih interesa države ili drugih javnih tijela i stoga podrazumijevaju postojanje posebnog odnosa solidarnosti zaposlenih prema državi kao i reciprociteta prava i obveza koje su osnova državljanske veze (vidjeti osobito presude Komisija/Grčka,
EU:C:1996:265
, t. 2. i Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española,
EU:C:2003:515
, t. 39.).
S druge strane, iznimka predviđena člankom 45. stavkom 4. UFEU‑a ne primjenjuje se na zaposlenja koja, iako su u okviru države ili druge osobe javnog prava, ne podrazumijevaju nikakvo sudjelovanje u zadaćama koje su značajka javnih službi u pravom smislu riječi (presude Komisija/Grčka,
EU:C:1996:265
, t. 2. i Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española,
EU:C:2003:515
, t. 40.).
Stoga valja ispitati podrazumijevaju li dužnosti predsjednika lučke uprave javne ovlasti i očuvanje općih državnih interesa, što bi opravdavalo da ih se učini dostupnima samo talijanskim državljanima.
Članak 8. stavak 3. Zakona br. 84/94 navodi dužnosti predsjednika lučke uprave.
Najprije treba ustvrditi da se, osim predsjedanja lučkim odborom, ostale dužnosti iz članka 8. stavka 3. točaka (a) do (e) i (n) tog zakona odnose samo na predlaganje predsjednika lučke uprave lučkom odboru određenih mjera vezanih uz tekuće poslove luke.
Na takve dužnosti nije primjenjiva iznimka predviđena člankom 45. stavkom 4. UFEU‑a, osobito zato što predsjednik lučke uprave nema ovlast donošenja odluka, koja pripada lučkom odboru.
Također, s obzirom na to da se nadležnost iz članka 8. stavka 3. točaka (f) i (1) Zakona br. 84/94 odnosi samo na ovlasti usklađivanja i promicanja djelatnosti drugih tijela, ona ne može ulaziti u područje izvršavanja javnih ovlasti niti dužnosti čiji je cilj očuvanje općih državnih interesa.
U tom pogledu valja istaknuti da iz spisa dostavljenog Sudu ne proizlazi da dužnosti tijela čije usklađivanje ili promicanje osigurava predsjednik lučke uprave ulaze u područje javnih službi u smislu članka 45. stavka 4. UFEU‑a.
Usto, na temelju članka 8. stavka 3. točke (i) Zakona br. 84/94, u vezi s člankom 18. tog zakona, predsjednik lučke uprave izvršava nadležnost lučke uprave te dodjeljuje dozvole i koncesije za područja i dokove poduzećima koja žele provoditi djelatnosti ili pružati lučke usluge.
Međutim, suprotno onome što tvrde španjolska i nizozemska vlada, ne može se smatrati niti da izdavanje tih dozvola i koncesija, s obzirom na to da se radi o aktima upravljanja koji se donose ponajprije iz gospodarskih razloga, ulazi u područje primjene članka 45. stavka 4. UFEU‑a.
Naposljetku, u određenim okolnostima predsjednik lučke uprave ovlašten je, u okviru ovlasti nalaganja kojima raspolaže, donositi obvezujuće odluke koje se odnose na očuvanje općih državnih interesa, u ovom slučaju cjelokupnost zajedničkih dobara.
U te ovlasti nalaganja ulazi, s jedne strane, u okviru dužnosti upravljanja područjima i imovinom pomorskog dobra, ovlast naložiti onome tko neovlašteno zaposjedne područja pomorskog dobra unutar luke uspostavu prvobitnog stanja, uz mogućnost da to izvrši po službenoj dužnosti, na trošak osobe na koju se nalog odnosi, ako ona po istome ne postupi (članak 8. stavak 3. točka (h) Zakona br. 84/94, u vezi s člankom 54. Zakona o plovidbi).
S druge strane, na temelju članka 8. stavka 3. točke (m) Zakona br. 4/94, predsjednik lučke uprave osigurava plovnost u lučkom području, poslove iskopavanja i održavanja morskog dna. U tu svrhu i u hitnim slučajevima koji ne trpe odgodu, predsjednik ima ovlast donošenja obvezujućih odluka.
Na te se ovlasti može primijeniti iznimka od slobode kretanja radnika, predviđena člankom 45. stavkom 4. UFEU‑a, s obzirom na to da one podrazumijevaju izvršavanje javnih ovlasti.
Međutim, primjena te iznimke ne može se opravdati samom činjenicom da su javne ovlasti predsjedniku lučke uprave dodijeljene nacionalnim pravom. Potrebno je i da nositelj te ovlasti redovito efektivno izvršava i da one ne čine samo vrlo malen dio njegovih aktivnosti.
Naime, kao što je to pojašnjeno u točki 43. ove presude, ta se iznimka mora tumačiti na način da se njezin doseg ograniči na ono što je nužno za očuvanje interesâ države članice o kojoj je riječ, koji ne mogu biti ugroženi iznimnim i sporadičnim izvršavanjem javnih ovlasti od državljana drugih država članica (vidjeti presude Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española,
EU:C:2003:515
, t. 44., Anker i dr., C‑47/02,
EU:C:2003:516
, t. 63. kao i Komisija/Francuska, C‑89/07,
EU:C:2008:154
, t. 14.).
Iz podataka koje je pružila talijanska vlada proizlazi da su ovlasti predsjednika lučke uprave samo marginalan dio njegove funkcije, koja je prije svega tehničke naravi i ima značaj gospodarskog upravljanja, što se ne može izmijeniti izvršavanjem spomenutih ovlasti. Također, prema mišljenju te vlade, te se ovlasti izvršavaju samo povremeno ili u iznimnim okolnostima.
Slijedom navedenog, opće isključenje pristupa državljana drugih država članica funkciji predsjednika talijanske lučke uprave predstavlja diskriminaciju na temelju državljanstva, zabranjenu člankom 45. stavcima 1. i 3. UFEU‑a.
Imajući u vidu prethodno navedeno, na prvo pitanje valja odgovoriti da, u okolnostima poput onih u glavnom postupku, članak 45. stavak 4. UFEU‑a ne dopušta državi članici da funkciju predsjednika lučke uprave učini dostupnom samo svojim državljanima.
Drugo, treće i četvrto pitanje
Drugo, treće i četvrto pitanje postavljena su samo podredno, za slučaj da se utvrdi da članak 45. UFEU‑a nije primjenjiv u glavnom postupku.
S obzirom na odgovor na prvo pitanje, nije potrebno odgovoriti na preostala.
Troškovi
Budući da ovaj postupak ima značaj prethodnog pitanja za stranke glavnog postupka pred sudom koji je uputio zahtjev, na tom je sudu da odluči o troškovima postupka. Troškovi podnošenja očitovanja Sudu, koji nisu troškovi spomenutih stranaka, ne nadoknađuju se.
Slijedom navedenoga, Sud (drugo vijeće) odlučuje:
U okolnostima poput onih u glavnom postupku članak 45. stavak 4. UFEU‑a valja tumačiti na način da on ne dopušta državi članici da funkciju predsjednika lučke uprave učini dostupnom samo svojim državljanima.
Potpisi
(
*1
) Jezik postupka: talijanski | [
"Zahtjev za prethodnu odluku",
"Sloboda kretanja radnika",
"Članak 45. stavci 1. i 4. UFEU-a",
"Pojam radnika",
"Zaposlenja u javnim službama",
"Funkcija predsjednika lučke uprave",
"Sudjelovanje u izvršavanju javnih ovlasti",
"Uvjet državljanstva"
] |
62015CJ0356 | mt | Permezz tar-rikors tagħha, il-Kummissjoni Ewropea talbet lill-Qorti tal-Ġustizzja tikkonstata li, billi adotta l-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm, tas-27 ta’ Diċembru 2012, (Moniteur belge tal-31 ta’ Diċembru 2012, p. 88860, iktar ’il quddiem il-“liġi-programm”), ir-Renju tal-Belġju naqas milli jwettaq l-obbligi tiegħu skont l-Artikoli 11 u 12 kif ukoll l-Artikolu 76(6) tar-Regolament (KE) Nru 883/2004 tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill, tad-29 ta’ April 2004, dwar il-kordinazzjoni ta’ sistemi ta’ sigurtà soċjali (ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 5, Vol. 5, p. 72) kif emendat bir-Regolament tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill (UE) Nru 465/2012, tat-22 ta’ Mejju 2012 (
ĠU L 149, p. 4
) (iktar ’il quddiem ir-“Regolament Nru 883/2004”), l-Artikolu 5 tar-Regolament (KE) Nru 987/2009 tal-Parlement Ewropew u tal-Kunsill, tas-16 ta’ Settembru 2009, li jistabbilixxi l-proċedura għall-implimentazzjoni tar-Regolament (KE) Nru 883/2004 (
ĠU L 284, p. 1
), u d-Deċiżjoni A1 tal-kummissjoni amministrattiva għall-koordinazzjoni tas-sistemi tas-sigurtà soċjali, tat-12 ta’ Ġunju 2009, dwar l-istabbiliment ta’ proċedura ta’ djalogu u konċiljazzjoni dwar il-validità ta’ dokumenti, id-determinazzjoni tal-leġiżlazzjoni applikabbli u l-provvista ta’ benefiċċji skont ir-Regolament tal-Kunsill (KE) Nru 883/2004 (
ĠU C 106, p. 1
, iktar ’il quddiem id-“deċiżjoni A1”).
Il-kuntest ġuridiku
Id-dritt tal-Unjoni
Ir-Regolament Nru 883/2004
Il-premessi 5, 8, 15 u 17 tar-Regolament Nru 883/2004 jipprovdu:
“(5)
Huwa neċessarju, fi ħdan il-qafas ta’ din il-kordinazzjoni, li fil-Komunità jkun garantit trattament ugwali għall-persuni konċernati taħt il-leġislazzjonijiet nazzjonali differenti.
[...]
(8)
Il-prinċipju ġenerali ta’ trattament ugwali huwa ta’ importanza partikolari għal ħaddiema li ma humiex residenti fl-Istat Membru fejn jaħdmu, inklużi ħaddiema li jaħdmu bejn il-fruntieri.
[...]
(15)
Sabiex tkun evitata sitwazzjoni fejn ikun hemm overlapping fid-disposizzjonijiet ta’ leġislazzjoni nazzjonali li japplikaw għal sitwazzjoni waħda u sabiex ikunu evitati l-komplikazzjonijiet li jinqalgħu f’sitwazzjoni bħal din, huwa meħtieġ li persuni li jiċċaqalqu ġewwa l-Komunità jkunu suġġetti għal skema ta’ sigurtà soċjali ta’ Stat Membru wieħed biss.
[...]
(17)
Bil-għan li jkun garantit li, bl-aktar mod effettiv possibbli, il-persuni kollha impjegati fit-territorju ta’ Stat Membru jkunu trattati b’mod ugwali, jkun xieraq li bħala regola ġenerali, il-leġislazzjoni ta’ dak l-Istat Membru fejn il-persuna konċernata twettaq l-attività tagħha jew tiegħu bħala persuna impjegata jew bħala persuna li taħdem għal rasha tkun determinata bħala l-leġislazzjoni applikabbli.”
L-Artikolu 11 ta’ dan ir-regolament, intitolat “Regoli ġenerali”, jipprovdi, fil-paragrafi 1 u 3 tiegħu:
“1. Il-persuni li għalihom japplika dan ir-Regolament għandhom ikunu suġġetti għal-leġislazzjoni ta’ Stat Membru wieħed biss. Din il-leġislazzjoni għandha tkun determinata skond dan it-Titolu.
[...]
3. Bla ħsara għall-Artikolu 12 sa 16:
a)
persuna li twettaq attività bħala persuna impjegata jew bħala persuna li taħdem għal rasha fi Stat Membru għandha tkun suġġetta għal-leġislazzjoni ta’ dak l-Istat Membru;
[...]”
L-Artikolu 12 tal-imsemmi regolament, intitolat “Regoli speċjali”, jipprovdi fil-paragrafu 1 tiegħu:
“Persuna li twettaq attività bħala persuna impjegata fi Stat Membru f'isem il-prinċipal tagħha, liema prinċipal normalment iwettaq l-attivitajiet tiegħu hemmhekk, u li tintbagħat mill-prinċipal tagħha fi Stat Membru ieħor biex taħdem f’isem il-prinċipal għandha tibqa’ suġġetta għal-leġislazzjoni ta’ l-ewwel Stat Membru sakemm mhux maħsub li x-xogħol idum aktar minn 24 xahar u sakemm din il-persuna ma ntbagħtitx biex tieħu post persuna oħra.”
L-Artikolu 76 tar-Regolament Nru 883/2004, intitolat “Koperazzjoni”, jipprovdi fil-paragrafu 6 tiegħu:
“F’każ ta’ diffikultajiet fl-interpretazzjoni jew fl-applikazzjoni ta’ dan ir-Regolament li jistgħu jipperikolaw id-drittijiet ta’ persuna koperta minnu, l-istituzzjoni ta’ l-Istat Membru kompetenti jew ta’ l-Istat Membru ta’ residenza tal-persuna konċernata għandha tikkuntattja lill-istituzzjoni (jew istituzzjonijiet) ta’ l-Istat Membru (jew Stati Membri) konċernat (jew konċernati). Jekk ma tkunx tista’ tinstab soluzzjoni f’perjodu raġjonevoli, l-awtoritajiet konċernati jistgħu jitolbu lill-Kummissjoni Amministrattiva biex tindaħal.”
Ir-Regolament Nru 987/2009
Il-premessa 2 tar-Regolament Nru 987/2009 tiddikjara:
“L-organizzazzjoni ta’ kooperazzjoni aktar effikaċi u aktar stretta bejn l-istituzzjonijiet ta’ sigurtà soċjali hija fattur essenzjali biex tippermetti lill-persuni koperti mir-Regolament (KE) Nru 883/2004 li jibbenefikaw mid-drittijiet tagħhom fl-aħjar żmien u kondizzjonijiet possibbli.”
L-Artikolu 5 tal-imsemmi Regolament, intitolat “Valur legali tad-dokumenti u l-evidenza ta’ sostenn maħruġa fi Stat Membru ieħor”, jipprovdi:
“1. Id-dokumenti maħruġa mill-istituzzjoni ta’ Stat Membru u li juru l-pożizzjoni ta’ persuna għall-finijiet tal-applikazzjoni tar-Regolament bażiku u tar-Regolament implimentattiv, u l-evidenza ta’ sostenn li abbażi tagħha nħarġu d-dokumenti, għandhom jiġu aċċettati mill-istituzzjonijiet tal-Istati Membri l-oħrajn sakemm dawn ma jkunux ġew irtirati jew iddikjarati li huma invalidi mill-Istat Membru li fih inħarġu.
2. F’każ ta’ dubju dwar il-leġittimità tad-dokument jew l-eżattezza tal-fatti li huma l-bażi tad-dettalji li jidhru fih, l-istituzzjoni tal-Istat Membru li tirċievi d-dokument għandha titlob mill-istituzzjoni li ħarġitu l-kjarifiki meħtieġa u, jekk ikun l-każ, l-irtirar ta’ dak id-dokument. L-istituzzjoni li ħarġitu għandha tikkunsidra mill-ġdid ir-raġunijiet għall-ħruġ tad-dokument u, jekk meħtieġ, li tirtirah.
3. Konformement mal-paragrafu 2, f’każ ta’ dubju dwar l-informazzjoni pprovduta mill-persuni kkonċernati, dwar il-validità ta’ dokument jew il-prova ta’ sostenn jew l-eżattezza tal-fatti li huma l-bażi tad-dettalji li jidhru fih, l-istituzzjoni tal-post taż-żjara jew ta’ residenza għandha, sa fejn dan ikun possibli, fuq talba mill-istituzzjoni kompetenti, twettaq il-verifika meħtieġa ta’ din l-informazzjoni jew ta’ dan id-dokument.
4. Fejn ma jintlaħaqx qbil bejn l-istituzzjonijiet konċernati, il-kwistjoni tista’ titressaq quddiem il-Kummissjoni Amministrattiva mill-awtoritajiet kompetenti mhux qabel xahar wara d-data li fiha l-istituzzjoni li rċeviet id-dokument tkun ippreżentat it-talba tagħha. Il-Kummissjoni Amministrattiva għandha tfittex li tirrikonċilja l-fehmiet fi żmien sitt xhur mid-data li fiha l-kwistjoni tressqet quddiemha.”
L-Artikolu 6 tar-Regolament Nru 987/2009, intitolat “Applikazzjoni provviżorja tal-leġislazzjoni u l-għoti provviżorju ta’ benefiċċji” jistabbilixxi, fil-paragrafu 1 tiegħu:
“Sakemm mhux previst mod ieħor fir-Regolament implimentattiv, fejn ikun hemm differenza ta’ fehmiet bejn l-istituzzjonijiet jew l-awtoritajiet ta’ żewġ Stati Membri jew aktar dwar id-determinazzjoni tal-leġislazzjoni applikabbli, il-persuna kkonċernata għandha tiġi suġġetta b’mod provviżorju għal-leġislazzjoni ta’ wieħed minn dawk l-Istati Membri, fejn l-ordni ta’ prijorità tiġi ddeterminata kif ġej:
a)
il-leġislazzjoni tal-Istat Membru fejn il-persuna attwalment twettaq l-impjieg tagħha jew taħdem għal rasha, jekk l-impjieg jew l-impjieg għal rasha jitwettaq fi Stat Membru wieħed biss;
[...]”
Id-deċiżjoni A1 tistabbilixxi proċedura ta’ djalogu u ta’ konċiljazzjoni f’każ ta’ dubju li jirrigwarda l-validità ta’ dokument jew l-eżattezza ta’ att ġustifikattiv jew meta l-Istati Membri jkollhom opinjonijiet differenti dwar id-determinazzjoni tal-leġiżlazzjoni applikabbli jew tal-istituzzjoni mitluba li tagħti l-benefiċċji.
Id-dritt Belġjan
Il-liġi-programm tinkludi, fil-Kapitolu 1 tat-Titolu 3 tagħha, intitolat “Frodi soċjali u applikazzjoni korretta tal-liġi”, dispożizzjonijiet li jikkonċernaw il-ġlieda kontra l-frodi fil-kollokament. It-tieni taqsima ta’ dan il-kapitolu, intitolata “abbuż mil-liġi”, tinkludi l-Artikoli 22 sa 25 tal-liġi-programm.
L-Artikolu 22 ta’ din tal-aħħar jipprovdi:
“Għall-finijiet ta’ dan il-kapitolu:
1° ‘Ir-Regolamenti Ewropej ta’ koordinazzjoni’ tfisser:
a)
it-Titolu II tar-Regolament tal-Kunsill (KEE) Nru 1408/71, tal-14 ta’ Ġunju 1971, dwar l-applikazzjoni tal-iskemi tas-siġurtà soċjali għall-persuni impjegati u l-familja tagħhom li jiċċaqilqu ġewwa l-Komunità [ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 5, Vol. 1, p. 35];
b)
it-Titolu III tar-Regolament tal-Kunsill (KEE) Nru 574/72, tal-21 ta’ Marzu 1972, li jistipula l-proċedura għall-implimentazzjoni tar-[Regolament Nru 1408/71 (ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 5, Vol. 1, p. 83)];
ċ)
ir-Regolament tal-Kunsill (KE) Nru 859/2003, tal-14 ta’ Mejju 2003, li jestendi d-dispożizzjonijiet tar-Regolament (KEE) Nru 1408/71 u r-Regolament (KEE) Nru 574/72 għal ċittadini ta’ pajjiżi terzi li mhumiex diġà koperti b’dawk id-dispożizzjonijiet unikament minħabba ċ-ċittadinanza tagħhom [(ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 5, Vol. 4, p. 317)];
d)
it-Titolu II tar-Regolament [Nru 883/2004];
e)
it-Titolu II tar-Regolament [Nru 987/2009];
f)
ir-Regolament (UE) Nru 1231/2010 tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill, tal-24 ta’ Novembru 2010, li jestendi r-Regolament (KE) Nru 883/2004 u r-Regolament (KE) Nru 987/2009 għal ċittadini ta’ pajjiżi terzi li mhumiex diġà koperti b’dawn ir-regolamenti unikament minħabba n-nazzjonalità tagħhom [(
ĠU 2010, L 344, p. 1
)];
2° ‘Gwida prattika’ tfisser gwida prattika għad-determinazzjoni tal-leġiżlazzjoni applikabbli għall-ħaddiema fit-territorju tal-Unjoni Ewropea, taż-Żona Ekonomika Ewropea u l-Isvizzera żviluppat mill-kummissjoni amministrattiva;
3° ‘Kummissjoni amministrattiva’ tfisser il-kummissjoni amministrattiva għall-koordinazzjoni tas-sistemi tas-sigurtà soċjali;
[...]”
L-Artikolu 23 tal-liġi-programm jipprovdi:
“Huwa każ ta’ abbuż marbut mar-regoli maħsuba sabiex tiġi ddeterminata l-leġiżlazzjoni applikabbli fir-Regolamenti Ewropej ta’ koordinazzjoni, meta jiġu applikati fir-rigward ta’ ħaddiem impjegat jew ħaddiem li jaħdem għal rasu, dispożizzjonijiet tar-Regolamenti ta’ koordinazzjoni għal sitwazzjoni li fiha ma jkunux osservati l-kundizzjonijiet li huma stabbiliti fir-Regolamenti u li huma speċifikati fil-gwida prattika jew fid-deċiżjonijiet tal-kummissjoni amministrattiva, bil-għan li tiġi evitata l-leġiżlazzjoni tas-sigurtà soċjali Belġjana li kellha tiġi applikata f’din is-sitwazzjoni kieku ġew osservati korrettement id-dispożizzjonijiet regolatorji u amministrattivi ċċitati iktar ’il fuq.”
L-Artikolu 24 tal-liġi-programm jiddikjara:
“§ 1. Meta l-qorti nazzjonali, istituzzjoni pubblika ta’ sigurtà soċjali jew spettur soċjali jikkonstataw abbuż previst f’dan il-kapitolu, il-ħaddiem impjegat jew il-ħaddiem li jaħdem għal rasu li jkun ikkonċernat għandu jkun suġġett għall-leġiżlazzjoni Belġjana tas-sigurtà soċjali għalkemm din il-leġiżlazzjoni kellha tkun applikata skont id-dispożizzjonijiet regolatorji u amministrattivi ċċitat fl-Artikolu 22.
§ 2. Il-leġiżlazzjoni tas-sigurtà soċjali Belġjana għandha tapplika mill-ewwel jum li fih ikunu ssodisfatti l-kundizzjonijiet tal-applikazzjoni tiegħu, b’kont meħud tat-termini ta’ preskrizzjoni previsti fit-tieni sentenza tal-ewwel paragrafu tal-Artikolu 42 tal-liġi tas-27 ta’ Ġunju 1969 li tirrevedi l-liġi tat-28 ta’ Diċembru 1944 dwar is-sigurtà soċjali tal-ħaddiema, u fl-Artikolu 16 tad-digriet irjali Nru 38 tas-27 ta’ Lulju 1967 li torganizza l-istatut soċjali tal-ħaddiema li jaħdmu għal rashom.”
L-Artikolu 25 tal-liġi-programm jipprovdi:
“Hija l-istituzzjoni jew l-ispettur li jinvoka l-abbuż previst fl-Artikolu 23, li għandu jipproduċi l-prova ta’ dan l-abbuż.”
Il-proċedura prekontenzjuża
Fil-21 ta’ Novembru 2013, il-Kummissjoni bagħtet lir-Renju tal-Belġju ittra ta’ intimazzjoni li tikkonċerna l-inkompatibbiltà tal-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm mal-Artikoli 11 u 12 kif ukoll mal-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004, mal-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009 kif ukoll id-deċiżjoni A1.
F’dik l-ittra, il-Kummissjoni allegat li r-Renju tal-Belġju adotta l-imsemmija Artikoli 23 u 24 li jawtorizzaw lill-awtoritajiet nazzjonali kompetenti sabiex jimponu, b’mod unilaterali, mingħajr ma jsegwu l-proċedura ta’ djalogu u ta’ konċiljazzjoni prevista minn dawn il-regolamenti, l-unifikazzjoni tal-leġiżlazzjoni nazzjonali fil-qasam tas-sigurtà soċjali ta’ ħaddiem ikkollokat diġà suġġett għas-sigurtà soċjali fl-Istat Membru li fih il-persuna li tħaddmu normalment teżerċita l-attivitajiet tagħha, peress li l-provvista mill-organu tas-sigurtà soċjali ta’ dan l-aħħar imsemmi Stat Membru ta’ dokument li jikkonferma l-issuġġettar għas-sigurtà soċjali ta’ dan tal-aħħar (iktar ’il quddiem “ċertifikat A1”), skont ir-Regolamenti Nri 883/2004 u 987/2009, tikkostitwixxi abbuż ta’ liġi.
Permezz ta’ ittra tal-20 ta’ Jannar 2014, ir-Renju tal-Belġju wieġeb għall-ittra ta’ intimazzjoni tal-21 ta’ Novembru 2013 billi invoka b’mod partikolari d-dictum fraus omnia corrumpit u l-projbizzjoni tal-abbuż mid-dritt bħala prinċipji ġenerali tad-dritt li jippermettu lill-Istati Membri li jadottaw dispożizzjonijiet nazzjonali li jidderogaw mid-dritt derivat tal-Unjoni.
Barra minn hekk, il-Gvern Belġjan sostna li r-Regolamenti Nri 883/2004 u 987/2009 jippermettu lill-Istati Membri li jadottaw miżuri unilaterali, bħal dawk previsti fl-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm, meta dawn l-Istati Membri jqisu li l-applikazzjoni ta’ dawn ir-regolamenti jagħtu lok għal frodi u għal abbużi mil-liġi.
Fil-25 ta’ Settembru 2014, il-Kummissjoni nnotifikat opinjoni motivata lir-Renju tal-Belġju li huwa wieġeb għaliha b’ittra tal-24 ta’ Novembru 2014 li biha l-Kummissjoni ġiet b’mod partikolari informata bis-sospensjoni temporanja tal-applikazzjoni tal-miżuri previsti fl-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm minħabba l-proċedura pendenti għal nuqqas ta’ twettiq ta’ obbligu.
Billi ma kinitx issodisfatta b’din it-tweġiba, il-Kummissjoni ppreżentat dan ir-rikors.
Permezz ta’ deċiżjoni tal-President tal-Qorti tal-Ġustizzja tal-10 ta’ Novembru 2015, l-Irlanda ġiet awtorizzata tintervjeni insostenn tat-talbiet tal-Kummissjoni.
Fuq ir-rikors
Fuq l-ammissibbiltà tar-rikors
Fuq l-ammissibbiltà tar-rikors fl-intier tiegħu
–
L-argumenti tal-partijiet
Prinċipalment, ir-Renju tal-Belġju jeċċepixxi l-inammissibbiltà tar-rikors fl-intier tiegħu peress li l-Kummissjoni ma tipproduċi l-ebda prova dwar l-eżistenza tan-nuqqas allegat, u b’mod iktar partikolari, dwar l-impossibbiltà ta’ interpretazzjoni u applikazzjoni tad-dispożizzjonijiet kontenzjużi tal-liġi-programm b’mod konformi mad-dispożizzjonijiet tad-dritt tal-Unjoni, filwaqt li, fir-risposta tagħha għall-opinjoni motivata, hija kienet ipprevediet tali possibbiltà.
Barra minn hekk, skont ir-Renju tal-Belġju, il-konferma tal-Kummissjoni li l-Artikolu 24 tal-liġi-programm kienet tikkontradixxi espressament l-Artikoli 11 u 12 kif ukoll l-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004 u l-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009, ma hijiex fondata.
Il-Kummissjoni titlob iċ-ċaħda tal-eċċezzjoni ta’ inammissibbiltà.
–
Il-kunsiderazzjonijiet tal-Qorti tal-Ġustizzja
Huwa veru li, skont ġurisprudenza stabbilita, hija l-Kummissjoni li għandha tistabbilixxi l-eżistenza tan-nuqqas allegat. Fil-fatt, hija din tal-aħħar li għandha tressaq quddiem il-Qorti tal-Ġustizzja l-elementi kollha neċessarji għall-verifika min-naħa tal-Qorti tal-Ġustizzja tal-eżistenza ta’ dan in-nuqqas, mingħajr ma tista’ tibbaża ruħha fuq xi kwalunkwe preżunzjoni (sentenza tal-20 ta’ Mejju 2010, Il-Kummissjoni vs Spanja,
C-308/08
,
EU:C:2010:281
, punt
u l-ġurisprudenza ċċitata).
Madankollu, il-kwistjoni dwar jekk il-Kummissjoni stabbilixxietx l-eżistenza tan-nuqqas ma taqax taħt l-eżami tal-ammissibbiltà tar-rikors tagħha, iżda taħt dak tal-mertu (sentenza tal-4 ta’ Ġunju 2015, Il-Kummissjoni vs Il-Polonja,
C-678/13
, mhux ippubblikata,
EU:C:2015:358
, punt
u l-ġurisprudenza ċċitata).
Għaldaqstant, l-eċċezzjoni ta’ inammissibbiltà tar-rikors meħud fl-intier tiegħu, imqajma mir-Renju tal-Belġju ma hijiex fondata u għandha tiġi miċħuda.
Fuq l-ammissibbiltà tal-ilmenti bbażati fuq ksur tal-Artikolu 11 tar-Regolament Nru 883/2004, tal-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009 u tad-deċiżjoni A1
–
L-argumenti tal-partijiet
Sussidjarjament, ir-Renju tal-Belġju jsostni, fl-ewwel lok, li l-ilment ibbażat fuq ksur tal-Artikolu 11 tar-Regolament Nru 883/2004 ma huwiex preċiż biżżejjed sa fejn ir-rikors ma jippermettix li jiġi ddeterminat b’mod ċar jekk l-ilment jikkonċernax dan l-Artikolu 11 ikkunsidrat fl-intier tiegħu jew jikkonċernax biss il-paragrafu 1 ta’ dan tal-aħħar. Fi kwalunkwe każ, il-Kummissjoni ma tressaq l-ebda argument speċifiku, preċiż u koerenti, marbut ma’ dan il-paragrafu 1.
Fit-tieni lok, ir-Renju tal-Belġju jsostni li l-argumenti invokati fir-rikors sabiex jiġi fondat l-ilment ibbażat fuq ksur tal-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009 huma marbuta biss mal-paragrafu 1 ta’ dan l-artikolu. Il-Kummissjoni ddeduċiet b’mod tardiv, fir-replika tagħha, ksur tal-Artikolu 5(2) sa (4) tar-Regolament Nru 987/2009 u ksur tal-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004.
Fit-tielet lok, fir-rigward tal-ilment ibbażat fuq ksur tad-deċiżjoni A1, ir-Renju tal-Belġju jsostni li l-Kummissjoni, fir-rikors tagħha, issemmi sempliċiment din id-deċiżjoni mingħajr ma tesponi l-motivi ta’ tali ksur.
Il-Kummissjoni titlob iċ-ċaħda ta’ din l-eċċezzjoni ta’ inammissibbiltà.
–
Il-kunsiderazzjonijiet tal-Qorti tal-Ġustizzja
Jeħtieġ li jiġi kkonstatat li mill-Artikolu 120(ċ) tar-Regoli tal-Proċedura tal-Qorti tal-Ġustizzja u mill-ġurisprudenza stabbilita dwar din id-dispożizzjoni jirriżulta li kull rikors promotur għandu jindika b’mod ċar u preċiż is-suġġett tal-kawża kif ukoll jipprovdi sunt tal-motivi invokati sabiex b’hekk il-konvenut ikun jista’ jipprepara d-difiża tiegħu u sabiex il-Qorti tal-Ġustizzja tkun tista’ teżerċita l-istħarriġ tagħha. Minn dan jirriżulta li l-punti essenzjali ta’ fatt u ta’ dritt li fuqhom huwa bbażat rikors għandhom jiġu dedotti, b’mod koerenti u li jinftiehem, mit-test innifsu tar-rikors promotur u li t-talbiet ta’ dan tal-aħħar għandhom jiġu fformulati b’mod inekwivoku sabiex jiġi evitat li l-Qorti tal-Ġustizzja tiddeċiedi ultra petita jew tonqos milli tiddeċiedi fuq ilment (ara, f’dan is-sens, is-sentenza tat-2 ta’ Ġunju 2016, Il-Kummissjoni vs Il-Pajjiżi l-Baxxi,
C-233/14
,
EU:C:2016:396
, punti
u
kif ukoll il-ġurisprudenza ċċitata).
Il-Qorti tal-Ġustizzja ddeċidiet ukoll li, fil-kuntest ta’ rikors ippreżentat skont l-Artikolu 258 TFUE, dan għandu jippreżenta l-ilmenti b’mod koerenti u preċiż sabiex l-Istat Membru u l-Qorti tal-Ġustizzja jkunu jistgħu jifhmu eżattament il-portata tal-ksur tad-dritt tal-Unjoni kkontestat, u din hija kundizzjoni neċessarja sabiex l-imsemmi Stat ikun jista’ jsostni b’mod effettiv l-eċċezzjonijiet tiegħu u sabiex il-Qorti tal-Ġustizzja tkun tista’ tivverifika l-eżistenza tan-nuqqas ta’ twettiq ta’ obbligu allegat (sentenza tat-2 ta’ Ġunju 2016, Il-Kummissjoni vs Il-Pajjiżi l-Baxxi,
C-233/14
,
EU:C:2016:396
, punt
u l-ġurisprudenza ċċitata).
Minn dan isegwi li r-rikors tal-Kummissjoni għandu jkun fih espożizzjoni koerenti u ddettaljata tar-raġunijiet li wassluha għall-konvinzjoni li l-Istat Membru kkonċernat naqas milli jwettaq wieħed mill-obbligi tiegħu taħt it-Trattati (sentenza tat-2 ta’ Ġunju 2016, Il-Kummissjoni vs Il-Pajjiżi l-Baxxi,
C-233/14
,
EU:C:2016:396
, punt
u l-ġurisprudenza ċċitata).
F’dan il-każ, ir-rikors tal-Kummissjoni jissodisfa r-rekwiżiti tal-ġurisprudenza mfakkra fil-punti preċedenti.
Fir-rigward, fl-ewwel lok, tal-ammissibbiltà tal-ilment marbut mal-ksur tal-Artikolu 11 tar-Regolament Nru 883/2004, jirriżulta mingħajr ebda ambigwità kemm mit-talbiet tar-rikors kif ukoll mill-ilmenti esposti f’dan tal-aħħar, li r-rikors tal-Kummissjoni għandu bħala s-suġġett tiegħu l-inkompatibbiltà tal-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm mad-diversi dispożizzjonijiet tad-dritt tal-Unjoni marbuta mal-kollokament tal-ħaddiema. Is-sitwazzjoni tal-ħaddiema kkollokati hija suġġetta għall-Artikolu 12(1) ta’ dan ir-regolament li jimplementa, għal din il-kategorija ta’ ħaddiema, il-prinċipju li jirregola l-imsemmi regolament, li l-persuni li jaqgħu taħt il-kamp ta’ applikazzjoni ta’ dan l-istess regolament huma suġġetti biss għal-leġiżlazzjoni ta’ Stat Membru wieħed. Dan il-prinċipju huwa sanċit fl-Artikolu 11(1) tar-Regolament Nru 883/2004. Il-paragrafi 2 sa 5 ta’ dan l-artikolu ma jikkonċernawx is-sitwazzjoni tal-ħaddiema kkollokati.
Għalkemm huwa veru li fil-kuntest tar-rikors tagħha l-Kummissjoni semmiet b’mod ġenerali l-Artikolu 11 tal-imsemmi regolament, jeħtieġ li jiġi kkonstatat li dan ir-rikors jinkludi espożizzjoni ċara tal-elementi fattwali u legali li fuqhom huwa msejjes. Kemm mill-proċedura prekontenzjuża u b’mod partikolari mill-opinjoni motivata mibgħuta mill-Kummissjoni lir-Renju tal-Belġju kif ukoll mill-espożizzjoni tal-kuntest legali u tal-motivi tar-rikors jirriżulta li n-nuqqas allegat fil-konfront ta’ din l-istituzzjoni, sa fejn huwa marbut ma’ dan l-artikolu, jirrigwarda biss il-paragrafu 1 ta’ dan tal-aħħar.
Barra minn hekk, mill-atti ppreżentati mir-Renju tal-Belġju jirriżulta li dan tal-aħħar wieġeb għall-ilment ibbażat fuq nuqqas ta’ osservanza tal-Artikolu 11(1) tar-Regolament Nru 883/2004. Għaldaqstant, huwa manifest li r-Renju tal-Belġju ma setgħax raġonevolment jiżbalja fuq il-fatt li l-ilmenti tal-Kummissjoni kienu jikkonċernaw il-paragrafu 1 ta’ dan l-artikolu u li huwa seta’ jwieġeb b’mod utli għal dawn l-ilmenti.
Fir-rigward, fit-tieni lok, tal-ammissibbiltà tal-ilment ibbażat fuq il-ksur tal-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009, jeħtieġ li jitfakkar li l-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004 jissuġġetta l-Istati Membri għall-obbligu ġenerali ta’ kooperazzjoni f’każ ta’ diffikultajiet ta’ interpretazzjoni jew ta’ applikazzjoni ta’ dan l-aħħar imsemmi regolament, inkluż billi jitressaq quddiem il-kummissjoni amministrattiva.
L-Artikolu 5(1) tar-Regolament Nru 987/2009 jiddikjara li d-dokumenti stabbiliti mill-istituzzjoni ta’ Stat Membru li jikkonfermaw is-sitwazzjoni ta’ persuna għall-finijiet tal-applikazzjoni tar-Regolamenti Nri 883/2004 u 987/2009, kif ukoll l-atti ġustifikattivi u relatati, jorbtu lill-istituzzjonijiet ta’ Stati Membri oħra. Il-paragrafi 2 sa 4 ta’ dan l-Artikolu 5 tar-Reoglament Nru 987/2009 jiddeskrivu l-proċedura ta’ djalogu u ta’ konċiljazzjoni bejn l-istituzzjonijiet ikkonċernati li għandha tiġi osservata mill-Istat Membru li jkollu dubji dwar il-validità ta’ dawn id-dokumenti jew dwar l-eżattezza tal-fatti li fuqhom jkun imsejjes il-kontenut tagħhom. Dawn l-aħħar imsemmija dispożizzjonijiet b’hekk jispeċifikaw ukoll il-kontenut tal-obbligu ġenerali ta’ kooperazzjoni bejn l-istituzzjonijiet kompetenti tal-Istati Membri, previst fl-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004.
F’dan ir-rigward, hemm lok li jiġi kkonstatat li l-Kummissjoni, fil-punt 10 tar-rikors tagħha, tfakkar il-kontenut tal-Artikolu 5(1) tar-Regolament Nru 987/2009 kif ukoll dak tal-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004. Barra minn hekk, jirriżulta mingħajr ambigwità mill-espożizzjoni tal-kuntest legali u mill-motivi tar-rikors li huwa allegat li r-Renju tal-Belġju naqas mill-obbligu tiegħu li josserva l-prinċipji stabbiliti mill-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004, kif speċifikati fl-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009. Fl-aħħar, kemm mid-dokumenti skambjati matul il-proċedura prekontenzjuża, b’mod partikolari tal-opinjoni motivata mibgħuta mill-Kummissjoni lir-Renju tal-Belġju, kif ukoll mir-rikors tal-Kummissjoni, li din l-istituzzjoni tinvoka nuqqas ta’ osservanza minn dan l-Istat Membru tal-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009 fl-intier tiegħu.
Għaldaqstant, huwa manifest, minn naħa, li r-Renju tal-Belġju, li ma setgħax raġonevolment jiżbalja dwar is-suġġett tal-ilmenti tal-Kummissjoni sa fejn dawn huma marbuta mal-Artikolu 5 tal-imsemmi regolament, fl-intier tiegħu, kien f’pożizzjoni li jwieġeb għalihom b’mod utli u, min-naħa l-oħra, li l-argument ibbażat fuq rabta li tgħaqqad lil din id-dispożizzjoni mal-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004 ma ġiex invokat b’mod tardiv.
Fir-rigward, fit-tielet lok, tal-ammissibbiltà tal-ilment ibbażat fuq il-ksur tad-deċiżjoni A1, jeħtieġ li jiġi kkonstatat li, fil-punt 11 tar-rikors tagħha, il-Kummissjoni, waqt li tiċċita l-ġurisprudenza tal-Qorti tal-Ġustizzja marbuta maċ-ċertifikat A1, tiddeskrivi l-għan u l-portata ta’ dan tal-aħħar. Barra minn hekk, minn eżami tal-argumenti kollha mressqa f’dan ir-rikors, partikolarment tal-punti 10 sa 12 ta’ dan tal-aħħar, jirriżulta li l-Kummissjoni esponiet il-motivi li abbażi tagħhom hija ilmentat li dan l-Istat Membru kiser il-proċeduri previsti fid-deċiżjoni A1.
Minn dak li ntqal jirriżulta li l-eċċezzjoni ta’ inammissibbiltà invokata mir-Renju tal-Belġju kontra l-ilmenti bbażati fuq ksur tal-Artikolu 11 tar-Regolament Nru 883/2004, tal-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009 u tad-deċiżjoni A1 ma hijiex fondata u għandha tiġi miċħuda.
Għaldaqstant, ir-rikors huwa ammissibbli.
Fuq il-mertu
L-argumenti tal-partijiet
Il-Kummissjoni tfakkar fir-rikors tagħha, preliminarjament, li l-Artikolu 11 tar-Regolament Nru 883/2004 jistabbilixxi prinċipju bażiku, li l-persuni li għalihom japplika dan ir-regolament huma fil-prinċipju suġġetti għal-leġiżlazzjoni ta’ Stat Membru wieħed. Fir-rigward tal-ħaddiema kkollokati, il-Kummissjoni tenfasizza li dawn tal-aħħar jibqgħu suġġetti, skont ir-regola stabbilita fl-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 883/2004, għal-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru li fih dawn normalment jeżerċitaw l-attività tagħhom, fejn dan tal-aħħar jipprovdi lill-imsemmija ħaddiema ċertifikat A1 li għandu l-għan li jikkonferma l-istatus tagħhom ta’ persuni assigurati f’dan l-Istat Membru.
F’dan ir-rigward, il-Kummissjoni tirrileva li l-Artikolu 5(1) tar-Regolament Nru 987/2009 jipprovdi li d-dokumenti stabbiliti mill-awtorità kompetenti ta’ Stat Membru jorbtu lill-istituzzjonijiet tal-Istati Membri l-oħra sakemm dawn ma jiġux irtirati jew iddikjarati invalidi mill-Istat Membru li fih ikun ġew stabbiliti.
Hija żżid li, f’każ ta’ diffikultajiet ta’ interpretazzjoni jew ta’ applikazzjoni tar-Regolament Nru 883/2004 li jistgħu jpoġġu f’dubju d-drittijiet tal-persuni koperti minn dan tal-aħħar, l-Artikolu 76 ta’ dan l-aħħar imsemmi regolament jipprovdi li l-istituzzjoni kompetenti tal-Istat Membru tal-kollokament għandha tidħol f’kuntatt ma’ dik tal-Istat Membru tal-oriġini u, f’nuqqas ta’ soluzzjoni f’terminu raġonevoli, il-każ jista’ jitressaq quddiem il-kummissjoni amministrattiva.
Barra minn hekk, il-Qorti tal-Ġustizzja kkonfermat, fis-sentenza tas-26 ta’ Jannar 2006, Herbosch Kiere (
C-2/05
,
EU:C:2006:69
, punti
u
), li ċ-ċertifikat A1, sa fejn joħloq preżunzjoni ta’ regolarità tal-affiljazzjoni tal-ħaddiema kkollokati fl-iskema ta’ sigurtà soċjali tal-Istat Membru fejn tkun stabbilita l-impriża li tkun ikkollokat dawn il-ħaddiema, jorbot lill-istituzzjoni kompetenti tal-Istat Membru li fih jiġu kkollokati dawn il-ħaddiema u jimplika neċessarjament li l-iskema ta’ dan l-aħħar imsemmi Stat Membru ma tistax tapplika.
Skont il-Kummissjoni, minn din il-ġurisprudenza jirriżulta li l-adozzjoni tal-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm tmur kontra l-Artikoli 11, 12 u 76 tar-Regolament Nru 883/2004 u l-Artikolu 5(1) tar-Regolament Nru 987/2009 kif interpretati mill-Qorti tal-Ġustizzja.
Fir-rigward tal-argument tar-Renju tal-Belġju, imressaq matul il-proċedura prekontenzjuża, li dan l-Istat Membru huwa obbligat jadotta l-imsemmija dispożizzjonijiet nazzjonali minħabba r-rekwiżiti naxxenti mid-dictum fraus omnia corrumpit u mill-prinċipju ġenerali ta’ projbizzjoni tal-abbuż mil-liġi, il-Kummissjoni ssostni li, skont il-ġurisprudenza tal-Qorti tal-Ġustizzja, f’każ ta’ suspett ta’ aġir abbużiv jew frawdolenti, l-Istati Membri ikunu suġġetti għal obbligi importanti. B’hekk, sabiex jirrifjutaw liċ-ċittadini tal-Unjoni l-benefiċċju tad-dispożizzjonijiet tad-dritt tal-Unjoni, il-qrati ta’ Stat Membru għandhom mhux biss jieħdu inkunsiderazzjoni l-istanzi ta’ aġir abbużiv jew frawdolenti fuq bażi ta’ każ b’każ, iżda wkoll jibbażaw ruħhom fuq elementi oġġettivi u jevalwaw tali istanzi ta’ aġir filwaqt li jieħdu kont tal-għanijiet segwiti mid-dispożizzjonijiet ikkonċernati tad-dritt tal-Unjoni.
Issa, il-Kummissjoni ssostni li d-dispożizzjonijiet imsemmija fil-punt 50 tas-sentenza odjerna jirregolaw b’mod preċiż u ddettaljat il-modalitajiet ta’ kooperazzjoni f’każ ta’ suspett ta’ frodi jew ta’ abbuż b’tali mod li ma hemmx lok li ssir deroga mir-regoli tad-dritt tal-Unjoni abbażi tal-prinċipju fraus omnia corrumpit.
Barra minn hekk, skont din l-istituzzjoni, il-prinċipju ġenerali ta’ ċertezza legali jirrikjedi li, sakemm ma jiġix irtirat jew iddikjarat invalidu mill-awtoritajiet tal-Istat Membru li jkun ħarġu, iċ-ċertifikat A1 jorbot lill-istituzzjonijiet tas-sigurtà soċjali u lill-qrati tal-Istat Membru li fih ikunu kkollokati l-ħaddiema kkonċernati, sa fejn dan ikun jikkonferma l-affiljazzjoni ta’ dawn il-ħaddiema fl-iskema ta’ sigurtà soċjali tal-Istat Membru fejn tkun stabbilita l-impriża tagħhom. L-adozzjoni unilaterali tal-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm tkun tikser dan il-prinċipju kif ukoll il-prinċipju ta’ kooperazzjoni leali bejn l-Istati Membri, sanċit fl-Artikolu 4(3) TUE.
Għall-istess raġunijiet, il-Kummissjoni tiċħad l-argument imressaq mir-Renju tal-Belġju li l-fatt waħdu li r-Regolamenti Nru 883/2004 u Nru 987/2009 stabbilixxew proċeduri ta’ djalogu u ta’ konċiljazzjoni speċifiċi f’każ ta’ suspett ta’ frodi jew ta’ abbuż mil-liġi ma jistax iċaħħad lill-Istati Membri mill-possibbiltà li jiġġieldu tali frodi jew tali abbuż b’mezzi oħra.
L-Irlanda, li intervjeniet insostenn tal-Kummissjoni, tenfasizza b’mod partikolari li l-imsemmija regolamenti jistabbilixxu sistema ta’ indikazzjoni tal-leġiżlazzjoni applikabbli, b’osservanza tal-prinċipju ta’ ċertezza legali, li hija msejsa fuq ir-regola tal-uniċità tal-leġiżlazzjoni applikabbli u ta’ rikonoxximent taċ-ċertifikat A1. Barra minn hekk, hija prevista wkoll sistema ta’ riżoluzzjoni tal-kunflitti.
Fir-rigward tal-prinċipju fraus omnia corrumpit, l-Irlanda ssostni li, bi skans ta’ ksur tal-prinċipju ta’ ċertezza legali, tali prinċipju ġenerali tad-dritt tal-Unjoni ma jippermettix li jimmina dispożizzjonijiet espressi u inambigwi mingħajr ma tkun ikkontestata l-validità tagħhom.
Ir-Renju tal-Belġju fir-risposta tiegħu jispeċifika li l-kunċett ta’ “abbuż marbut mar-regoli maħsuba sabiex tiġi ddeterminata l-leġiżlazzjoni applikabbli fir-[r]egolamenti Ewropej ta’ koordinazzjoni” ddefinit fl-Artikolu 23 tal-liġi-programm, jinkludi element materjali u element intenzjonali.
Jiġu kklassifikati b’mod partikolari bħala eżempji ta’ “frodi”, ċertifikati A1 foloz, kollokamenti ta’ residenti Belġjani fi tmiem il-perijodu ta’ aġġustament tas-sigurtà soċjali Belġjana, kollokamenti mhux interrotti li t-tul tagħhom jeċċedi t-terminu massimu ta’ 24 xahar jew l-assenza totali ta’ relazzjoni diretta bejn il-ħaddiem ikkollokat u l-persuna li tħaddmu kif ukoll is-sitwazzjonijiet deskritti fil-gwida prattika imsemmija fl-Artikolu 22 tal-liġi-programm.
F’tali sitwazzjonijiet, għandu jiġi pprovat, skont l-Artikolu 23 tal-liġi-programm, il-volontà “li tiġi evitata l-leġiżlazzjoni tas-sigurtà soċjali Belġjana li kollha tiġi applikata għal din is-sitwazzjoni kieku ġew osservati korrettement id-dispożizzjonijiet regolatorji u amministrattivi [...]”. Għall-kuntrarju, ma jaqgħux taħt dan l-artikolu każijiet ta’ ottimizzazzjoni soċjali jew każijiet li fihom iċ-ċertifikati A1 ikunu jinkludu biss żbalji materjali sempliċi.
Barra minn hekk, ir-Renju tal-Belġju jispeċifika li l-prova ta’ abbuż, fis-sens tal-Artikolu 24(1) tal-liġi-programm, tista’ tiġi prodotta biss wara eżami, imwettaq fuq il-bażi ta’ każ b’każ, tal-elementi oġġettivi.
Għalhekk, ir-Renju tal-Belġju jsostni li l-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm japplikaw biss fl-ipoteżijiet rari li fihom l-awtoritajiet jew il-qrati Belġjani kompetenti jaslu sabiex jirrikonoxxu każ ta’ frodi li tkun wasslet għall-ħruġ ta’ ċertifikat A1 mingħajr ma jkunu ġew osservati d-dispożizzjonijiet tar-Regolamenti Nru 883/2004 u 987/2009, bl-intenzjoni ta’ evażjoni tal-leġiżlazzjoni nazzjonali applikabbli skont dawn id-dispożizzjonijiet, jiġifieri l-leġiżlazzjoni Belġjana. Għaldaqstant ma hijiex korretta d-dikjarazzjoni tal-Kummissjoni, li d-dispożizzjonijiet ikkontestati huma intiżi li jannullaw ċertifikat A1.
Ir-Renju tal-Belġju jsostni wkoll li peress li d-djalogu bejn l-Istati Membri dwar l-irtirar taċ-ċertifikati A1 ma kienx jiffunzjona b’mod sodisfaċenti fid-dawl tal-qafas bażiku u frammentarju ħafna eżistenti, huwa neċessarju li jiġu pprovduti mezzi effettivi sabiex tiġi miġġielda l-frodi.
Filwaqt li jfakkar sussegwentement l-importanza tal-prinċipju stabbilit fl-Artikolu 11(3)(a) tar-Regolament Nru 883/2004, li l-leġiżlazzjoni li tapplika hija dik tal-Istat tal-impjieg kif ukoll l-eċċezzjoni għal dan il-prinċipju prevista għall-ħaddiema kkollokati, ir-Renju tal-Belġju jsostni li l-ħaddiem li jibbenefika b’mod frawdolenti minn din l-eċċezzjoni jiġi trattat b’mod iktar favorevoli mill-persuni l-oħra li jkunu rreklutati fit-territorju tal-Istat Membru tal-impjieg.
Ir-Renju tal-Belġju jsostni wkoll li l-applikazzjoni tas-sistema ta’ kunflitt tal-liġijiet stabbilita bir-Regolament Nru 1408/71 u riprodotta mir-Regolament Nru 883/2004 tiddependi biss fuq is-sitwazzjoni oġġettiva li fiha jkun tinsab il-ħaddiem ikkonċernat. Issa, l-applikazzjoni frawdolenti tal-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 883/2004 twassal sabiex l-assigurati soċjali jingħataw dritt ta’ għażla bi ksur tan-natura imperattiva tar-regoli ta’ kunflitt.
Fir-rigward tal-prinċipju ġenerali fraus omnia corrumpit, ir-Renju tal-Belġju, waqt li jibbaża ruħu fuq il-ġurisprudenza tal-Qorti tal-Ġustizzja kif ukoll fuq id-duttrina, isostni li Stat Membru ma jistax jadotta miżuri ta’ eżekuzzjoni tar-Regolamenti Nru 883/2004 u Nru 987/2009 li jiksru tali prinċipju ġenerali tad-dritt tal-Unjoni. Għaldaqstant meta jiġu ffaċċjati b’sitwazzjonijiet frawdolenti, l-awtoritajiet u l-qrati nazzjonali għandhom jkunu awtorizzati jadottaw miżuri korrettivi immedjati.
Fir-rigward, b’mod iktar speċifiku, tal-ilment ibbażat fuq ksur tad-deċiżjoni A1, ir-Renju tal-Belġju, filwaqt li jagħmel riferiment għas-sentenza tat-8 ta’ Lulju 1992, Knoch (
C-102/91
,
EU:C:1992:303
), isostni li din id-deċiżjoni ma tikkostitwixxix att ta’ natura normattiva u li, konsegwentement, l-inosservanza tagħha ma tistax tkun is-suġġett ta’ rikors għal nuqqas ta’ twettiq ta’ obbligu.
Fir-rigward tal-ilment ibbażat fuq ksur tal-Artikoli 11 u 12 tar-Regolament Nru 883/2004, ir-Renju tal-Belġju jsostni li l-awtoritajiet u l-qrati Belġjani huma awtorizzati, fil-kuntest ta’ applikazzjoni korretta tar-Regolamenti Nru 883/2004 u Nru 987/2009, jirrifjutaw “il-benefiċċju tal-vantaġġ offrut” mill-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 883/2004, meta dan il-benefiċċju jiġi invokat b’mod frawdolenti. F’dan ir-rigward, ir-Renju tal-Belġju jiċħad l-argument invokat mill-Kummissjoni li l-eżistenza ta’ proċeduri ta’ djalogu u ta’ konċiljazzjoni u l-forza vinkolanti taċ-ċertifikati A1 iwaqqfu l-applikazzjoni tal-prinċipju fraus omnia corrumpit.
Fir-rigward ta’ ksur possibbli tal-prinċipju li skontu l-benefiċjarji tar-Regolament Nru 883/2004 huma suġġetti għal-leġiżlazzjoni ta’ Stat Membru wieħed biss, ir-Renju tal-Belġju jsostni li huwa possibbli li, f’każ ta’ frodi, l-istituzzjoni allegatament kompetenti ma tkun qatt ħarġet l-imsemmi ċertifikat A1, li l-ħaddiem ma jkunx suġġett għal-leġiżlazzjoni ta’ dan l-Istat u li fir-realtà ma jibbenefika minn ebda protezzjoni fil-qasam tas-sigurtà soċjali. F’tali ipoteżi, ma jkunx hemm ksur ikkaratterizzat ta’ dan il-prinċipju. Barra minn hekk, il-kostruzzjonijiet frawdolenti jwasslu għal sitwazzjonijiet ta’ kompetizzjoni żleali u ta’ dumping soċjali. B’hekk, l-applikazzjoni tal-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm tiggarantixxi “dritt għall-benefiċċji tas-sigurtà soċjali u vantaġġi soċjali” fis-sens tal-Artikolu 34(2) tal-Karta tad-Drittijiet Fundamentali tal-Unjoni Ewropea.
Anki fil-każ li l-persuna kkonċernata tkun diġà suġġetta għas-sigurtà soċjali tal-Istat Membru tal-istituzzjoni tal-ħruġ, l-issuġġettar għas-sigurtà soċjali Belġjana ma twassalx għal issuġġettar doppju peress li l-Artikolu 6(1)(a) tar-Regolament Nru 987/2009 jipprovdi espressament li, f’każ ta’ diżgwid bejn żewġ Stati Membri dwar id-determinazzjoni tal-leġiżlazzjoni applikabbli, il-persuna kkonċernata tkun suġġetta provviżorjament għal-leġiżlazzjoni ta’ wieħed minn dawn iż-żewġ Stati Membri. F’tali każ, għandha tipprevali l-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru li fih il-persuna teżerċita effettivament attività ekonomika, dment li din tkun taħdem fi Stat Membru wieħed biss.
Fir-rigward tal-ilment ibbażat fuq ksur tal-Artikolu 5(1) tar-Regolament Nru 987/2009, ir-Renju tal-Belġju kkunsidra li, peress li l-applikazzjoni tas-sistema tal-kunflitti tal-liġijiet stabbilita bir-Regolament Nru 883/2004 tiddependi fuq is-sitwazzjoni oġġettiva li jkun jinsab fiha l-ħaddiem ikkonċernat, f’każ li l-awtoritajiet kompetenti u l-qrati li jkollhom ġurisdizzjoni jikkonstataw li ċertifikat A1 huwa falz jew li aġir frawdolenti wassal għall-ħruġ tal-tali dokument, il-preżunzjoni ta’ regolarità tal-afflijazzjoni tal-ħaddiema kkollokati għanda titqies bħala kkonfutata.
Barra minn hekk, skont ir-Renju tal-Belġju, il-Qorti tal-Ġustizzja għadha ma esprimietx ruħha fuq il-kwistjoni dwar jekk tali dokumenti jorbutx, b’mod assolut, lill-istituzzjonijiet tas-sigurtà soċjali u lill-qrati tal-Istat Membru li fih ikunu kkollokati l-ħaddiema, anki jekk dawn id-dokumenti jkunu foloz jew ikunu nkisbu b’mod frawdolenti. Għaldaqstant huwa tal-opinjoni li, meta jiġi pprovat li ċ-ċertifikati A1 nkisbu b’mod frawdolenti jew li huma foloz, dawn id-dokumenti ma għandhomx jibbenefikaw mill-preżunzjoni ta’ regolarità tal-afflijazzjoni tal-ħaddiema kkollokati u, konsegwentement, jorbtu lill-istituzzjonijiet tas-sigurtà soċjali u l-qrati tal-Istat Membru li fih ikunu kkollokati l-persuni kkonċernati.
Fl-aħħar, fir-rigward tal-ilment ibbażat fuq ksur tal-proċeduri ta’ djalogu u ta’ konċiljazzjoni, previsti fl-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004 u fl-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009, ir-Renju tal-Belġju jikkontesta l-argument imressaq mill-Kummissjoni li l-użu ta’ dawn il-proċeduri huwa l-uniku strument li jista’ jaffaċċja każijiet ta’ frodi, bl-esklużjoni ta’ strumenti oħra, għalkemm ma hijiex eskluża l-applikazzjoni parallela ta’ proċeduri ta’ djalogu u ta’ konċiljazzjoni.
Fir-replika tagħha, il-Kummissjoni ttenni l-ilmenti mqajma fir-rikors tagħha u żżomm ferma d-dikjarazzjoni li l-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm jippermettu l-annullament taċ-ċertifikat A1 f’każ ta’ frodi peress li l-applikazzjoni ta’ dawn l-Artikoli twassal għal tibdil tal-leġiżlazzjoni applikabbli.
Fir-rigward tal-prinċipju ġenerali fraus omnia corrumpit, il-Kummissjoni tikkonferma li l-Qorti tal-Ġustizzja ddeċidiet b’mod espliċitu, fis-sentenza tal-10 ta’ Frar 2000, FTS (
C-202/97
,
EU:C:2000:75
, punt
), li l-Istati Membri ma għandhomx is-setgħa li jiddeċiedu unilateralment li dokument stabbilit mill-Istat Membru li minnu joriġina l-ħaddiem ikkollokat huwa ivvizzjat bi frodi.
Fir-rigward tal-ilment ibbażat fuq il-ksur tal-Artikolu 11(1) u tal-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 883/2004, il-Kummissjoni ssostni li l-Artikolu 6(1)(a) tar-Regolament Nru 987/2009, għall-kuntrarju ta’ dak li jsostni r-Renju tal-Belġju, japplika fl-ipoteżijiet li fihom ma tkun ġiet iddeterminata l-ebda leġiżlazzjoni applikabbli. L-għan ta’ din id-dispożizzjoni huwa li tkun żgurata kopertura tranżitorja għall-persuni kkonċernati u mhux li tiġi imposta kopertura sekondarja obbligatorja bi ksur tal-Artikolu 11(1) tal-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 883/2004.
Fir-rigward tal-ilment ibbażat fuq ksur tal-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004 u tal-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009, il-Kummissjoni tispeċifika li r-rikors tagħha ma huwiex intiż sabiex iwaqqaf lir-Renju tal-Belġju milli jiġġieled kontra l-abbuż jew il-manuvri frawdolenti, iżda sabiex jiggarantixxi li jiġu osservati l-proċeduri implementati bir-Regolamenti Nru 883/2004 u Nru 987/2009. Issa, fl-eżerċizzju tad-dritt, bl-adozzjoni tal-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm, li jadotta unilateralment deċiżjonijiet dwar l-issuġġettar għal-leġiżlazzjoni Belġjana tal-ħaddiema kkollokati peress li l-ispetturi u l-istituzzjonijiet proprji tiegħu tas-sigurtà soċjali “kkonfermaw” jew “ipprovaw” każ ta’ frodi, ir-Renju tal-Belġju kiser dawn ir-regolamenti, inkluż il-prinċipju ta’ kooperazzjoni leali, li, bħala prinċipju ġenerali, jibqa’ applikabbli anki f’każ ta’ suspett ta’ frodi jew ta’ abbuż.
Fl-aħħar, fir-rigward tad-deċiżjoni A1, il-Kummissjoni tfakkar li din tal-aħħar tipprevedi b’mod iddettaljat il-modalitajiet tal-proċedura ta’ djalogu u ta’ konċiljazzjoni stabbilta mill-Artikolu 76 tar-Regolament Nru 883/2004 u mill-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009. L-Artikolu 23 tal-liġi-programm ifakkar barra minn hekk l-osservanza neċessarja tal-imsemmija proċedura. Madankollu, skont il-Kummissjoni, id-dritt unilaterali li din id-dispożizzjoni flimkien mal-Artikolu 24 ta’ din l-istess liġi, tagħti lill-istituzzjonijiet Belġjani, jippermetti speċifikament lir-Renju tal-Belġju li ma josservax il-modalitajiet tal-istess proċedura, kif speċifikati fid-deċiżjoni A1.
Ir-Renju tal-Belġju, fil-kontroreplika, jikkontesta b’mod partikolari l-qari tal-Artikolu 6(1) tar-Regolament Nru 987/2009 mwettaq mill-Kummissjoni. Skont dan l-Istat Membru, ma jirriżultax mit-test ta’ dan id-dispożizzjoni li din tal-aħħar tista’ tiġi applikata biss f’każ li ma tkunx għadha ġiet iddeterminata l-ebda leġiżlazzjoni applikabbli. Din id-dispożizzjoni hija applikabbli minn meta jinqala’ diżgwid, bejn l-istituzzjonijiet jew l-awtoritajiet taż-żewġ Stati Membri jew iktar, dwar id-determinazzjoni tal-leġiżlazzjoni applikabbli. Issa, meta l-awtoritajiet kompetenti jew il-qrati li għandhom ġurisdizzjoni jkunu jridu japplikaw l-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm, jiġifieri fil-każijiet rari li fihom tiġi pprovata l-frodi, ikun hemm, pereżempju, diżgwid dwar il-leġiżlazzjoni applikabbli.
Il-kunsiderazzjonijiet tal-Qorti tal-Ġustizzja
Fir-rigward tal-ilmenti bbażati fuq ksur tal-Artikoli 11 u 12 kif ukoll tal-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004 u tal-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009, jeħtieġ li jiġi rrilevat, preliminarjament, li d-dispożizzjonijiet tar-Regolament Nru 883/2004 li jiddeterminaw il-leġiżlazzjoni applikabbli intiża b’mod partikolari sabiex il-persuni kkonċernati jkunu suġġetti għall-iskema ta’ sigurtà soċjali ta’ Stat Membru wieħed, b’tali mod li jiġu evitati il-kumulazzjonijiet ta’ leġiżlazzjonijiet nazzjonali applikabbli u l-kumplikazzjonijiet li jistgħu jirriżultaw minnhom. Dan il-prinċipju huwa sanċit b’mod partikolari fl-Artikolu 11(1) ta’ dan ir-regolament (ara, b’analoġija, is-sentenzi tat-12 ta’ Ġunju 2012, Hudzinski et Wawrzyniak,
C-611/10 u C-612/10
,
EU:C:2012:339
, punt
kif ukoll, tat-12 ta’ Frar 2015, Bouman,
C-114/13
,
EU:C:2015:81
, punt
).
L-Artikolu 12(1) tar-Regolament Nru 883/2004 jipprovdi li l-leġiżlazzjoni applikabbli għall-ħaddiem ikkollokat hija dik, skont il-kundizzjonijiet stabbiliti minn din id-dispożizzjoni, tal-Istat Membru li fih il-persuna li timpjega lil dan il-ħaddiem tkun teżerċita normalment l-attività tagħha u mhux dik tal-Istat Membru li fih il-ħaddiem ikun ikkollokat.
L-awtoritajiet kompetenti tal-Istat Membru li fih il-persuna li timpjega normalment teżerċita l-attivitajiet tagħha għandhom jipprovdu ċ-ċertifikat A1 lill-ħaddiem ikkollokat li għandu l-għan li jikkonferma l-kwalità ta’ assigurat ta’ dan il-ħaddiem f’dan l-Istat Membru.
L-Artikolu 5(1) tar-Regolament Nru 987/2009 jiddikjara, fir-rigward tal-valur legali tad-dokumenti stabbiliti mill-istituzzjoni ta’ Stat Membru li jikkonfermaw is-sitwazzjoni ta’ persuna għall-finijiet tal-applikazzjoni tar-Regolamenti Nru 883/2004 u Nru 987/2009, kif ukoll tal-atti ġustifikattivi marbuta magħhom, li l-imsemmija dokumenti jorbtu lill-istituzzjonijiet tal-Istati Membri l-oħra sakemm ma jiġux irtirati jew iddikjarati invalidi mill-Istat Membru fejn ikunu ġew stabbiliti.
Skont l-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004, f’każ ta’ diffikultajiet ta’ interpretazzjoni jew ta’ applikazzjoni ta’ dan ir-Regolament, li jistgħu jpoġġu f’dubju d-drittijiet tal-persuni koperti minn dan tal-aħħar, l-istituzzjoni tal-Istat Membru kompetenti jew tal-Istat Membru ta’ residenza tal-persuna kkonċernata għandha tidħol f’kuntatt mal-istituzzjoni tal-Istat Membru kkonċernat. Fl-assenza ta’ soluzzjoni f’terminu raġonevoli, l-awtoritajiet ikkonċernati jistgħu jressqu l-każ quddiem il-Kummissjoni amministrattiva.
Hemm lok li jiġi rrilevat li l-Artikolu 12(1) tar-Regolament Nru 883/2004 essenzjalment jirriproduċi l-kontenut tal-Artikolu 14(1)(a) tar-Regolament Nru 1408/71. Issa, ir-Regolament Nru 883/2004 jżomm fis-seħħ ir-regola tal-issuġġettar tal-ħaddiem ikkollokat għal-leġiżlazzjoni tal-Istat li fih il-persuna li timpjegah normalment teżerċita l-attività tagħha u peress li l-għanijiet segwiti mill-imsemmija regolamenti huma identiċi, jeħtieġ li jsir riferiment, b’analoġija, għall-ġurisprudenza tal-Qorti tal-Ġustizzja marbuta mar-Regolament Nru 1408/71.
Skont l-imsemmija ġuridprudenza, l-istituzzjoni kompetenti tal-Istat Membru li fih il-persuna li tħaddem normalment teżerċita l-attività tagħha għandha tiddikjara fiċ-ċertifikat A1 li l-iskema tagħha tas-sigurtà soċjali għandha tibqa’ applikabbli għall-ħaddiema kkollokati matul il-perijodu ta’ kollokament. B’dan il-mod, minħabba l-prinċipju li l-ħaddiema għandhom ikunu affiljati fi skema waħda biss ta’ sigurtà soċjali, iċ-ċertifikat A1 neċessarjament jimplika li l-iskema ta’ sigurtà tal-Istat Membru li fih ikun ikkollokat il-ħaddiem ma tistax tapplika (ara f’dan is-sens, is-sentenzi tal-10 ta’ Frar 2000, FTS,
C-202/97
,
EU:C:2000:75
, punt
, u tas-26 ta’ Jannar 2006, Herbosch Kiere,
C-2/05
,
EU:C:2006:69
, punt
).
Il-prinċipju ta’ kooperazzjoni leali previst fl-Artikolu 4(3) TUE u l-għanijiet segwiti mill-Artikolu 12(1) tar-Regolament Nru 883/2004 u mill-Artikolu 5(1) tar-Regolament Nru 987/2009 jiġi ppreġudikat, jekk l-Istat Membru li fih ikunu kkollokati l-ħaddiema jadotta leġiżlazzjoni li tawtorizza lill-istituzzjoniijet tiegħu li jikkunsidraw b’mod unilaterali li ma humiex marbuta bil-kontenut tal-imsemmi ċertifikat u jissuġġettaw lil dawn il-ħaddiema wkoll għall-iskema tiegħu ta’ sigurtà soċjali (ara, f’dan is-sens, is-sentenzi tal-10 ta’ Frar 2000, FTS,
C-202/97
,
EU:C:2000:75
, punt
, tas-26 ta’ Jannar 2006, Herbosch Kiere,
C-2/05
,
EU:C:2006:69
, punt
u tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punt
).
Konsegwentement, iċ-ċertifikat A1, sa fejn joħloq preżunzjoni ta’ regolarità tal-affiljazzjoni tal-ħaddiema kkollokati fl-iskema ta’ sigurtà soċjali tal-Istat Membru li fih tkun stabbilita l-impriża li tkun ikkollokat lil dawn il-ħaddiema, jorbot, fil-prinċipju, lill-istituzzjoni komptenti tal-Istat Membru li fih ikunu kkollokati dawn il-ħaddiema (ara f’dan is-sens, is-sentenzi tal-10 ta’ Frar 2000, FTS,
C-202/97
,
EU:C:2000:75
, punt
, tas-26 ta’ Jannar 2006, Herbosch Kiere,
C-2/05
,
EU:C:2006:69
, punt
, u tas-27 ta’ April 2017, A‑Rosa Flussschiff,
C‑620/15
,
EU:C:2017:309
, punt
).
Is-soluzzjoni kuntrarja tkun tali li tikser il-prinċipju ta’ affiljazzjoni tal-persuni impjegati fi skema waħda biss ta’ sigurtà soċjali, u tkun ta’ ħsara għall-prevedibbiltà tal-iskema applikabbli u, b’hekk, għaċ-ċertezza legali. Fil-fatt, f’każijiet fejn ikun diffiċli li tiġi ddeterminata l-iskema applikabbli, kull waħda mill-istituzzjonijiet kompetenti taż-żewġ Stati Membri kkonċernati jkollha t-tendenza li tikkunsidra, għad-detriment tal-ħaddiema kkonċernati, li l-iskema ta’ sigurtà soċjali tagħha tkun applikabbli għalihom (sentenzi tas-26 ta’ Jannar 2006, Herbosch Kiere,
C-2/05
,
EU:C:2006:69
, punt
, u tas-27 ta’ April 2017, A‑Rosa Flussschiff,
C‑620/15
,
EU:C:2017:309
, punt
).
Madankollu, il-prinċipju ta’ kooperazzjoni leali stabbilit fl-Artikolu 4(3) TUE jobbliga lill-istituzzjoni kompetenti tal-Istat Membru li toħroġ iċ-ċertifikat A1 li twettaq evalwazzjoni korretta tal-fatti rilevanti għall-applikazzjoni tar-regoli marbuta mad-determinazzjoni tal-leġiżlazzjoni applikabbli fil-qasam tas-sigurtà soċjali u, għaldaqstant, li tiggarantixxi l-korrettezza tal-kontenut ta’ dan iċ-ċertifikat (sentenzi tas-27 ta’ April 2017, A‑Rosa Flussschiff,
C‑620/15
,
EU:C:2017:309
, punt
, u tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punt
).
Barra minn hekk, hija din l-istituzzjoni li għandha tikkunsidra mill-ġdid il-fondatezza ta’ dan il-ħruġ, u jekk ikun il-każ, li tirtira dan iċ-ċertifikat A1 meta l-istituzzjoni kompetenti tal-Istat Membru li fih ikunu kkollokati l-ħaddiema turi dubji dwar l-eżattezza tal-fatti li huma l-bażi tal-imsemmi dokument u, għalhekk, tal-fatti li jinsabu fih, b’mod partikolari għaliex dawn ma jissodisfawx ir-rekwiżiti tal-Artikolu 12(1) tar-Regolament Nru 883/2004 (ara, f’dan is-sens, is-sentenza tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punt
u l-ġurisprudenza ċċitata).
Fl-ipoteżi li l-istituzzjonijiet ikkonċernati ma jaslux għal qbil bejniethom, partikolarment dwar l-evalwazzjoni tal-fatti marbuta ma’ sitwazzjoni speċifika, huma jistgħu jressqu l-każ quddiem il-kummissjoni amministrattiva (ara, f’dan is-sens, is-sentenza tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punt
u l-ġurisprudenza ċċitata).
Jekk din ta’ l-aħħar ma tasalx biex tirrikonċilja l-perspettivi tal-istituzzjonijiet kompetenti fir-rigward tal-leġiżlazzjoni applikabbli f’dak il-każ, l-Istat Membru li fih huma kkollokati l-ħaddiema kkonċernati dejjem jista’, u dan bla ħsara għar-rimedji possibbli ta’ natura ġuridika li jeżistu fl-Istat Membru li għalih tappartjeni l-istituzzjoni li ħarġet iċ-ċertifikat, jiftaħ proċeduri għal nuqqas ta’ Stat li jwettaq obbligu, skont l-Artikolu 259 TFUE, sabiex il-Qorti tal-Ġustizzja tkun tista’ teżamina, meta jsir tali rikors, il-kwistjoni tal-leġiżlazzjoni applikabbli għall-imsemmija ħaddiema u, b’hekk, l-eżattezza tal-kontenut taċ-ċertifikat A1 (ara, f’dan is-sens, is-sentenza tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punt
).
B’hekk, f’każ ta’ żball, anki manifest, ta’ evalwazzjoni tal-kundizzjonijiet ta’ applikazzjoni tar-Regolament Nru 883/2004 u anki jekk ikun il-każ li l-kundizzjonijiet tal-attività tal-ħaddiema kkonċernati ma jkunux jidħlu manifestament fil-kamp ta’ applikazzjoni materjali tad-dispożizzjoni li abbażi tagħha jkun inħareġ iċ-ċertifikat A 1, għandha tiġi osservata l-proċedura li għandha tiġi segwita sabiex jiġi riżolt tilwim possibbli bejn l-istituzzjonijiet tal-Istati Membri kkponċernati marbuta mal-validità u l-eżattezza ta’ ċertifikat A 1 (sentenza tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punt
u l-ġurisprudenza ċċitata).
Li kieku kellu jiġi aċċettat li l-Istat Membru li fih ikun ikkollokat il-ħaddiem jista’ jadotta leġiżlazzjoni li tawtorizza lill-istituzzjonijiet propji tiegħu li b’mod unilaterali jiddikjaraw invalidu ċertifikat A1 billi jiftħu proċeduri quddiem qorti ta’ dan l-istess Stat Membru, dan jista’ jikkomprometti s-sistema bbażata fuq il-kooperazzjoni leali bejn l-istituzzjonijiet kompetenti tal-Istati Membri. Għaldaqstant, sakemm ma jiġix irtirat jew iddikjarat invalidu, iċ-ċertifikat A1 għandu, fil-prinċipju, jiġi rrispettat fis-sistema ġuridika interna tal-Istat Membru li fih jiġu kkollokati l-ħaddiema kkonċernati u, b’hekk, jorbot l-istituzzjonijiet tiegħu (ara, f’dan is-sens, is-sentenza tas-26 ta’ Jannar 2006, Herbosch Kiere,
C-2/05
,
EU:C:2006:69
, punti
u
).
Konsegwentement, leġiżlazzjoni, bħall-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm, li tawtorizza lill-awtoritajiet kompetenti tar-Renju tal-Belġju li jissuġġettaw b’mod unilaterali ħaddiem għal-leġiżlazzjoni Belġjana fil-qasam tas-sigurtà soċjali tmur kontra l-prinċipju tal-affiljazzjoni tal-ħaddiema impjegati għal skema ta’ sigurtà soċjali waħda, stabbilit fl-Artikolu 11(1) tar-Regolament Nru 883/2004, kif ukoll kontra l-prinċipju ta’ ċertezza legali li jirrikjedi, b’mod partikolari, li l-leġiżlazzjoni għandha tkun ċara, preċiża u prevedibbli fl-effetti tagħha, partikolarment meta din jista’ jkollha konsegwenzi sfavorevoli fil-konfront tal-individwi u l-impriżi (ara, f’dan is-sens, b’mod partikolari, is-sentenza tat-12 ta’ Diċembru 2013, Test Claimants in the Franked Investment Income Group Litigation,
C-362/12
,
EU:C:2013:834
, punt
u l-ġurisprudenza ċċitata).
Barra minn hekk, leġiżlazzjoni bħal dik inkwistjoni lanqas ma hija kompatibbli mad-dispożizzjonijiet tar-Regolamenti Nru 883/2004 u 987/20009 li jirregolaw il-proċedura li għandha tiġi segwita f’każ ta’ diffikultajiet ta’ interpretazzjoni jew ta’ applikazzjoni ta’ dawn tal-aħħar, b’mod partikolari meta l-Istat Membru li fih ikun ikkollokat il-ħaddiem iqis li ma humiex issodisfatti l-kundizzjonijiet ta’ applikazzjoni tal-Artikolu 12(1) tar-Regolament Nru 883/2004.
Din il-konstatazzjoni ma tistax tiġi kkontestata mill-argument invokat mir-Renju tal-Belġju li l-awtoritajiet nazzjonali ta’ dan l-Istat Membru huma, fil-preżenza ta’ frodi stabbilit, awtorizzati li jirrifjutaw l-applikazzjoni tal-Artikolu 12(1) tar-Regolament Nru 883/2004.
Fl-ewwel lok, jeħtieġ li jiġi kkonstatat li l-ebda dispożizzjoni ta’ dan ir-regolament jew tar-Regolament Nru 987/2009 ma tinkludi awtorizzazzjoni sabiex l-Istati Membri jipprovdu unilateralment, b’mezzi leġiżlattivi, għan-nuqqas ta’ applikabbiltà tal-Artikolu 12(1) tar-Regolament Nru 883/2004 f’każ ta’ frodi jew ta’ abbuż, b’tali mod li għandu japplika anki f’tali każijiet, il-prinċipju ta’ kooperazzjoni leali li huwa sanċit fl-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004 u l-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009.
Ċertament, skont il-ġurisprudenza tal-Qorti tal-Ġustizzja, l-individwi ma jistgħux b’mod frawdolenti jew abbużivament jipprevalixxu ruħhom minn regoli tal-Unjoni, peress li l-prinċipju tal-projbizzjoni tal-frodi u tal-abbuż tad-dritt, espress minn din il-ġurisprudenza, jikkostitwixxi prinċipju ġenerali tad-dritt tal-Unjoni li l-osservanza tiegħu hija meħtieġa mill-individwi. Fil-fatt, l-applikazzjoni tal-leġiżlazzjoni tal-Unjoni ma tistax tiġi estiża sabiex tkopri l-operazzjonijiet li jitwettqu bil-għan li jibbenefikaw b’mod frawdolenti jew abbużivament mill-vantaġġi previsti mid-dritt tal-Unjoni (sentenza tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punti
u
u l-ġurisprudenza ċċitata).
F’dan ix-xenarju, il-Qorti tal-Ġustizzja kkonstatat li meta, fil-kuntest ta’ djalogu previst fl-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004, l-istituzzjoni tal-Istat Membru li fih ġew ikkollokati l-ħaddiema tadixxi lill-istituzzjoni li tkun ħarġet iċ-Ċertifikati A1 b’elementi konkreti li jagħtu x’wieħed jaħseb li dawn iċ-ċertifikati nkisbu b’mod frawdolenti, hija t-tieni istituzzjoni, skont il-prinċipju tal-kooperazzjoni leali, li għandha teżamina mill-ġdid, fid-dawl ta’ dawn l-elementi, il-fondatezza tal-ħruġ tal-imsemmija ċertifikati u, jekk ikun il-każ, li tirtirahom, (sentenza tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punt
).
Jekk din l-aħħar istituzzjoni tastjeni milli tipproċedi għal tali eżami mill-ġdid f’terminu raġonevoli, l-imsemmija provi għandhom ikunu jistgħu jiġu invokati fil-kuntest ta’ proċedura ġudizzjarja bil-għan li tinkiseb mill-qorti tal-Istat Membru li fih ġew ikkollokati l-ħaddiema li tinjora ċ-ċertifikati inkwistjoni (sentenza tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punt
)
F’każ bħal dak, il-qorti nazzjonali tista’ teskludi ċ-ċertifikati A1 ikkonċernati u għandha tiddetermina jekk il-persuni ssuspettati li użaw ħaddiema kkollokati koperti minn ċertifikati miksuba b’mod frawdolenti jistgħux jinżammu responsabbli abbażi tad-dritt nazzjonali applikabbli (sentenza tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punt
).
Madankollu, il-persuni li huma akkużati, fil-kuntest ta’ tali proċedura, li użaw ħaddiema kkollokati bl-iskuża ta’ ċertifikati miksuba b’mod frawdolenti għandhom madankollu jkollhom il-possibbiltà li jikkontestaw il-provi li fuqhom hija bbażata din il-proċedura, bl-osservanza tal-garanziji marbuta mad-dritt għal smigħ xieraq, qabel ma l-qorti nazzjonali tiddeċiedi, jekk ikun il-każ, li teskludi dawn iċ-ċertifikati u tiddeċiedi fuq ir-responsabbiltà tal-imsemmija persuni skont id-dritt nazzjonali applikabbli (sentenza tas-6 ta’ Frar 2018, Altun et,
C‑359/16
,
EU:C:2018:63
, punt
).
Issa, jeħtieġ li jiġi kkonstatat li, fil-każ odjern, il-leġiżlazzjoni nazzjonali kontenzjuża ma kinitx tissodisfa l-kundizzjonijiet deskritti fil-punti 100 u 101 tas-sentenza odjerna.
Fil-fatt, minn naħa, din il-leġiżlazzjoni ma tipprevedi l-ebda obbligu sabiex tinbeda proċedura ta’ djalogu u ta’ konċiljazzjoni prevista mir-Regolamenti Nru 883/2004 u Nru 987/2009. Min-naħa l-oħra, l-imsemmija leġiżlazzjoni ma ma hijiex limitata sabiex tagħti lil qorti nazzjonali waħda s-setgħa li tikkonstata l-eżistenza ta’ frodi u li, għal din ir-raġuni, tinjora ċertifikat A 1 iżda tipprovdi li, lil hinn minn kull proċedura ġudizzjarja, l-istituzzjonijiet tas-sigurtà soċjali Belġjani kif ukoll l-ispetturi soċjali Belġjani għandhom jiddeċiedu li jissuġġettaw il-ħaddiema kkollokati għal-leġiżlazzjoni Belġjana fil-qasam tas-sigurtà soċjali.
Fit-tieni lok, minn ġurisprudenza stabbilita jirriżulta li Stat Membru ma jistax jiġġustifika l-ineżekuzzjoni tal-obbligi tiegħu skont it-Trattat biċ-ċirkustanza li l-Istati Membri l-oħra ukoll jonqsu mill-obbligi tagħhom. Fil-fatt, fl-ordinament ġuridiku tal-Unjoni stabbilit mit-Trattat FUE, l-implementazzjoni tad-dritt tal-Unjoni mill-Istati Membri ma tistax tiġi suġġetta għal kundizzjoni ta’ reċiproċità. L-Artikoli 258 u 259 TFUE jipprovdu r-rimedji adegwati sabiex jiġu indirizzati nuqqasijiet tal-Istati Membri li jwettqu l-obbligi tagħhom naxxenti mit-Trattat FUE (sentenza tad-19 ta’ Novembru 2009, Il-Kummissjoni vs Il-Finlandja,
C-118/07
,
EU:C:2009:715
, punt
u l-ġurisprudenza ċċitata).
Fit-tielet lok, fir-rigward tal-argument li l-kwadru legali tal-irtirar taċ-ċertifikati A1 huwa bażiku u frammentarju b’tali mod li l-Istati Membri jaffaċċjaw diffikultajiet meta jkollhom jadottaw miżuri immedjati sabiex jissanzjonaw il-frodi, jeħtieġ li jiġi kkonstatat li, għalkemm ma huwiex eskluż li l-proċedura ta’ kooperazzjoni u ta’ konċiljazzjoni mhux dejjem tiffunzjona b’mod sodisfaċenti u mingħajr intoppi fil-prattika, madankollu l-Istati Membri ma jistgħux madankollu mid-diffikultajiet possibbli li jinqalgħu sabiex tinġabar l-informazzjoni rikjesta u mill-karenzi li jistgħu jimmaterjalizzaw fil-kooperazzjoni bejn l-amministrazzjonijiet kompetenti tagħhom, jisiltu ġustifikazzjoni għall-inosservanza tal-obbligi tagħhom naxxenti mid-dritt tal-Unjoni (ara, f’dan is-sens, is-sentenza tas-6 ta’ Ġunju 2013, Il-Kummissjoni vs Il-Belġju,
C-383/10
,
EU:C:2013:364
, punt
u l-ġurisprudenza ċċitata).
Fir-raba’ lok, fir-rigward tal-argument invokat mir-Renju tal-Belġju li, anki fil-każ li l-persuna kkonċernata tkun diġà suġġetta għas-sigurtà soċjali tal-Istat Membru tal-istituzzjoni tal-ħruġ, l-issuġġettar għas-sigurtà soċjali Belġjana ma twassalx għal issuġġettar doppju sa fejn, skont l-Artikolu 6(1)(a) tar-Regolament Nru 987/2009 peress li l-persuna kkonċernata tiġi ssuġġettata provviżorjament għal-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru li fih hija effettivament teżerċita attività ta’ xogħol bħala impjegata jew bħala persuna li taħdem għal rasha, jeħtieġ li jiġi kkonstatat li tali interpretazzjoni tirrendi l-Artikolu 5(2) sa (4) tal-istess regolament mingħajr ebda skop. Fil-fatt, fil-preżenza ta’ dokument stabbilit skont l-Artikolu 5(1) tal-imsemmi regolament u f’każ ta’ diżgwid dwar dan id-dokument bejn l-awtoritajiet kompetenti tal-Istati Membri differenti, għandha tiġi applikata l-proċedura prevista mill-paragrafi 2 sa 4 ta’ dan l-Artikolu filwaqt li hija eskluża l-applikazzjoni tal-Artikolu 6 tar-Regolament Nru 987/2009.
F’dawn il-kundizzjonijiet, hemm lok li jintlaqgħu l-ilmenti tal-Kummissjoni bbażati fuq in-nuqqas tar-Renju tal-Belġju li jwettaq l-obbligi tiegħu skont l-Artikolu 11(1), l-Artikolu 12(1) kif ukoll l-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004 kif ukoll skont l-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009.
Fir-rigward tal-ilment ibbażat fuq ksur tad-deċiżjoni A1, jeħtieġ li jiġi kkonstatat li minn ġurisprudenza stabbilita jirriżulta li tali deċiżjoni, filwaqt li tista’ tipprovdi għajnuna lill-istituzzjonijiet tas-sigurtà soċjali inkarigati japplikaw id-dritt tal-Unjoni f’dan il-qasam, ma hijiex ta’ natura li tobbliga lil dawn l-istituzzjonijiet li jsegwu ċerti metodi jew li jadottaw ċerti interpretazzjonijiet meta huma jipproċedu bl-applikazzjoni tar-regoli tal-Unjoni (sentenzi tat-8 ta’ Lulju 1992, Knoch,
C-102/91
,
EU:C:1992:303
, punt
, kif ukoll tal-1 ta’ Ottubru 1992, Grisvard u Kreitz,
C-201/91
,
EU:C:1992:368
, punt
).
Għaldaqstant, peress li d-deċiżjoni A1 ma hijiex ta’ natura normattiva, ma jistax jiġi allegat li r-Renju tal-Belġju, bl-adozzjoni tal-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm, kiser din id-deċiżjoni.
F’dawn il-kundizzjonijiet, hemm lok li jiġi miċħud l-ilment ibbażat fuq ksur tad-deċiżjoni A1.
Fid-dawl tal-kunsiderazzjonijiet preċedenti, hemm lok li jiġi kkonstatat li, billi adotta l-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm, ir-Renju tal-Belġju naqas milli jwettaq l-obbligi tiegħu skont l-Artikolu 11(1), l-Artikolu 12(1) kif ukoll l-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004 kif ukoll skont l-Artikolu 5 tar-Regolament Nru 987/2009.
Fuq l-ispejjeż
Skont l-Artikolu 138(1) tar-Regoli tal-Proċedura, il-parti li titlef il-kawża għandha tiġi kkundannata għall-ispejjeż, jekk dawn ikunu ntalbu. Peress li ġie kkonstatat li r-Renju tal-Belġju naqas milli jwettaq l-obbligi tiegħu, dan għandu jiġi kkundannat ibati l-ispejjeż kif mitluba mill-Kummissjoni.
Għal dawn il-motivi, Il-Qorti tal-Ġustizzja (Il-Ħames Awla) taqta’ u tiddeċiedi:
1)
Billi adotta l-Artikoli 23 u 24 tal-liġi-programm, tas-27 ta’ Diċembru 2012, ir-Renju tal-Belġju naqas milli jwettaq l-obbligi tiegħu skont l-Artikolu 11(1), l-Artikolu 12(1) kif ukoll l-Artikolu 76(6) tar-Regolament Nru 883/2004 tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill, tad-29 ta’ April 2004, dwar il-kordinazzjoni ta’ sistemi ta’ sigurtà soċjali, kif emendat bir-Regolament tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill (UE) Nru 465/2012, tat-22 ta’ Mejju 2012, kif ukoll skont l-Artikolu 5 tar-Regolament (KE) Nru 987/2009 tal-Parlement Ewropew u tal-Kunsill, tas-16 ta’ Settembru 2009, li jistabbilixxi l-proċedura għall-implimentazzjoni tar-Regolament (KE) Nru 883/2004.
2)
Il-kumplament tar-rikors huwa miċħud.
3)
Ir-Renju tal-Belġju huwa kkundannat għall-ispejjeż.
Firem
(
*1
) Lingwa tal-kawża: il-Franċiż. | [
"Nuqqas ta’ Stat li jwettaq obbligu",
"Sigurtà soċjali",
"Regolament (KE) Nru 883/2004",
"Artikoli 11 u 12 kif ukoll l-Artikolu 76(6)",
"Regolament (KE) Nru 987/2009",
"Artikolu 5",
"Kollokament ta’ ħaddiem",
"Affiljazzjoni ma’ skema ta’ sigurtà soċjali",
"Ġlieda kontra l-frodi",
"Ċertifikat A1",
"Rifjut ta’ rikonoxximent mill-Istat Membru tal-eżerċizzju tal-attività professjonali f’każ ta’ frodi jew ta’ abbuż"
] |
62022CJ0053 | nl | Het verzoek om een prejudiciële beslissing betreft de uitlegging van artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665/EEG van de Raad van 21 december 1989 houdende de coördinatie van de wettelijke en bestuursrechtelijke bepalingen betreffende de toepassing van de beroepsprocedures inzake het plaatsen van overheidsopdrachten voor leveringen en voor de uitvoering van werken (PB 1989, L 395, blz. 33), zoals gewijzigd bij richtlijn 2014/23/EU van het Europees Parlement en de Raad van 26 februari 2014 (PB 2014, L 94, blz. 1) (hierna: „richtlijn 89/665”).
Dit verzoek is ingediend in het kader van een geding tussen een vennootschap, VZ, en een aanbestedende dienst, CA, over de weigering van laatstgenoemde om het besluit tot gunning aan RT en BO van een overheidsopdracht voor de in Lombardije (Italië) en Ligurië (Italië) te verrichten hulpdienst via helikopter, nietig te verklaren.
Toepasselijke bepalingen
Unierecht
Richtlijn 89/665
Artikel 1 van richtlijn 89/665 heeft als opschrift „Toepassingsgebied en beschikbaarheid van beroepsprocedures” en bepaalt:
„1. Deze richtlijn is van toepassing op opdrachten als bedoeld in richtlijn 2014/24/EU van het Europees Parlement en de Raad [van 26 februari 2014 betreffende het plaatsen van overheidsopdrachten en tot intrekking van richtlijn 2004/18/EG (PB 2014, L 94, blz. 65)] [...].
[...]
Tot de opdrachten in de zin van deze richtlijn behoren overheidsopdrachten, raamovereenkomsten, concessies voor werken en diensten en dynamische aankoopsystemen.
De lidstaten nemen met betrekking tot opdrachten die binnen de werkingssfeer van richtlijn 2014/24/EU [...] vallen, de nodige maatregelen om ervoor te zorgen dat tegen door de aanbestedende diensten genomen besluiten op doeltreffende wijze en vooral zo snel mogelijk beroep kan worden ingesteld [...], op grond van het feit dat door die besluiten het Unierecht inzake overheidsopdrachten of de nationale voorschriften waarin dat Unierecht is omgezet, geschonden zijn.
[...]
3. De lidstaten dragen er zorg voor dat beroepsprocedures, volgens modaliteiten die de lidstaten kunnen bepalen, op zijn minst toegankelijk zijn voor eenieder die belang heeft of heeft gehad bij de gunning van een bepaalde opdracht en die door een beweerde inbreuk is of dreigt te worden geschaad.
[...]”
Artikel 2 bis van deze richtlijn, met als opschrift „Opschortende termijn”, bepaalt in lid 2, eerste en tweede alinea:
„Het sluiten van de overeenkomst volgende op het besluit tot gunning van een onder richtlijn 2014/24/EU [...] vallende opdracht kan niet geschieden vóór het verstrijken van een termijn van ten minste 10 kalenderdagen, ingaande op de dag na de datum waarop het besluit tot gunning van de opdracht per faxbericht of langs elektronische weg aan de betrokken inschrijvers en gegadigden is gezonden of, indien andere communicatiemiddelen worden gebruikt, vóór het verstrijken van een termijn van hetzij ten minste 15 kalenderdagen, ingaande op de dag na de datum waarop het besluit tot gunning van de opdracht aan de betrokken inschrijvers en gegadigden is gezonden, of, hetzij van ten minste 10 kalenderdagen, ingaande op de dag na de datum waarop het besluit tot gunning van de opdracht is ontvangen.
Inschrijvers worden geacht bij de procedure betrokken te zijn zolang zij niet definitief zijn uitgesloten. De uitsluiting is definitief wanneer de betrokken inschrijvers daarvan in kennis zijn gesteld en wanneer de uitsluiting wettig is bevonden door een onafhankelijke beroepsinstantie, dan wel er niet langer beroep tegen de uitsluiting kan worden ingesteld.”
Richtlijn 2014/24
Volgens artikel 2, lid 1, punten 2 en 3, van richtlijn 2014/24, zoals gewijzigd bij gedelegeerde verordening (EU) 2017/2365 van de Commissie van 18 december 2017 (PB 2017, L 337, blz. 19) (hierna: „richtlijn 2014/24”), wordt voor de toepassing van richtlijn 2014/24 onder „centrale overheidsinstanties” verstaan de aanbestedende diensten als vermeld in bijlage I bij deze richtlijn alsmede de instanties die hen zijn opgevolgd voor zover op nationaal niveau rectificaties of wijzigingen zijn aangebracht, en onder „niet-centrale aanbestedende diensten” alle aanbestedende diensten die geen centrale overheidsinstantie zijn.
Artikel 4 van richtlijn 2014/24, met als opschrift „Drempelbedragen”, luidt als volgt:
„Deze richtlijn is van toepassing op opdrachten waarvan de geraamde waarde exclusief belasting over de toegevoegde waarde (btw) gelijk is aan of groter dan de volgende drempelbedragen:
[...]
c) 221 000 EUR voor overheidsopdrachten voor leveringen en voor diensten gegund door niet-centrale aanbestedende diensten en voor door deze diensten georganiseerde prijsvragen; [...]
d) 750 000 EUR voor overheidsopdrachten voor sociale en andere specifieke diensten in de zin van bijlage XIV.”
Artikel 57, lid 4, van deze richtlijn, met het opschrift „Uitsluitingsgronden”, luidt als volgt:
„De aanbestedende diensten kunnen elke ondernemer van deelname aan een aanbestedingsprocedure uitsluiten, of daartoe door de lidstaten worden verplicht, indien voldaan is aan een van de volgende voorwaarden:
[...]
c) wanneer de aanbestedende dienst op enige passende wijze aannemelijk kan maken dat de ondernemer in de uitoefening van zijn beroep een ernstige fout heeft begaan, waardoor zijn integriteit in twijfel kan worden getrokken;
d) wanneer de aanbestedende dienst over voldoende plausibele aanwijzingen beschikt om te concluderen dat de ondernemer met andere ondernemers overeenkomsten heeft gesloten die gericht zijn op vervalsing van de mededinging;
[...]”
Noch de Regione Lombardia (regio Lombardije, Italië), noch de Regione Liguria (regio Ligurië, Italië) behoort tot de in bijlage I bij deze richtlijn genoemde autoriteiten.
Italiaans recht
Artikel 80, lid 5, onder c), van decreto legislativo n. 50 – Codice dei contratti pubblici (wetsbesluit nr. 50 betreffende het wetboek overheidsopdrachten; hierna: „wetboek overheidsopdrachten”) van 18 april 2016 (GURI nr. 91 van 19 april 2016, gewoon supplement bij GURI nr. 10), zoals gewijzigd bij decreto-legge n. 135 – Disposizioni urgenti in materia di sostegno e semplificazione per le imprese e la pubblica amministrazione (wetgevend besluit nr. 135 tot vaststelling van dringende bepalingen inzake ondersteuning en vereenvoudiging voor ondernemingen en de overheid) van 14 december 2018 (GURI nr. 290 van 14 december 2018, blz. 1), bepaalt:
„Aanbestedende diensten sluiten een ondernemer uit van deelname aan de aanbestedingsprocedure in een van de volgende situaties [...] wanneer:
[...]
c) de aanbestedende dienst op passende wijze aantoont dat de ondernemer in de uitoefening van zijn beroep een ernstige fout heeft begaan waardoor zijn integriteit of betrouwbaarheid in twijfel kan worden getrokken.
[...]”
Artikel 35, lid 1, onder b), van de codice del processo amministrativo (wetboek bestuursprocesrecht) (GURI nr. 156 van 7 juli 2010, gewoon supplement bij GURI nr. 148) bepaalt dat „[d]e rechter, zelfs ambtshalve, het beroep niet-ontvankelijk verklaart wanneer de verzoeker geen procesbelang heeft of wanneer er sprake is van enige andere grond die zich tegen een beslissing ten gronde verzet”.
Hoofdgeding en prejudiciële vragen
Bij besluit van 18 december 2018 heeft CA een procedure georganiseerd voor het plaatsen van een overheidsopdracht voor de levering van een reddingsdienst via helikopter aan de entiteiten van de regionale gezondheidsdienst van de regio Lombardije en de regio Ligurië (hierna: „litigieuze procedure”), voor een waarde van 205 581 900 EUR exclusief btw. Volgens het door CA gepubliceerde aanbestedingsbericht moesten de inschrijvers als bewijs van hun technische bekwaamheid en beroepsbekwaamheid beschikken over een bijzondere certificering.
VZ, die niet over deze certificering beschikte en daardoor niet voldeed aan de voorwaarden om deel te nemen aan de litigieuze procedure, is op 16 januari 2019 bij de verwijzende rechter, de Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia (bestuursrechter in eerste aanleg Lombardije, Italië), opgekomen tegen dit aanbestedingsbericht, voor zover daarin het bezit van die certificering als vereiste werd gesteld. Bij vonnis van 6 mei 2019 heeft die rechter dat beroep verworpen. Dit vonnis is bevestigd bij een arrest van de Consiglio di Stato (hoogste bestuursrechter, Italië) van 26 februari 2020 en daarmee dus definitief geworden.
Bij besluit van 13 februari 2019 heeft de Autorità garante della concorrenza e del mercato (mededingings- en marktautoriteit, Italië; hierna: „AGCM”) vastgesteld dat bepaalde ondernemingen, waaronder BO, JF en RT – de enige inschrijvers in de litigieuze procedure – tussen 2001 en augustus 2017 een ernstige inbreuk hadden gemaakt op artikel 101 VWEU, die bestond in een horizontale overeenkomst die in strijd was met de mededingingsregels en die tot doel had de prijzen van helikopterdiensten vast te stellen en de aanbestedende diensten te beïnvloeden bij de vaststelling van de prijzen van het geheel van diensten van luchtwerk en luchtvervoer van passagiers, daaronder begrepen de vaststelling van een overschatte basismarktwaarde voor diensten. De AGCM heeft aan BO, JF en RT sancties opgelegd. Zij heeft zich echter op het standpunt gesteld dat de in het kader van het onderzoek verzamelde gegevens niet volstonden om aan te tonen dat er sprake was van een mededingingsbeperkende mededingingsregeling bij de deelname aan procedures voor de aanbesteding van diensten.
CA was van mening dat dit besluit van de AGCM niet relevant was voor zijn beoordeling. Bij besluit van 2 maart 2020 heeft CA twee percelen van de opdracht waarop de litigieuze procedure betrekking had aan RT gegund, en één perceel aan BO.
BO, RT en JF hebben bij de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (bestuursrechter in eerste aanleg Latium, Italië) beroep ingesteld tegen de hun door de AGCM opgelegde sancties. Al deze beroepen zijn ongegrond verklaard. BO, RT en JF hebben tegen deze uitspraken hoger beroep ingesteld bij de Consiglio di Stato. Deze laatste rechterlijke instantie heeft de vonnissen waarbij de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio de beroepen van JF en RT had verworpen, bevestigd, behalve wat betreft de hoogte van de sanctie. De zaak betreffende het door BO bij de Consiglio di Stato ingestelde hoger beroep is nog aanhangig.
Op 1 juni 2020 heeft VZ CA gewezen op het vonnis van de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio waarbij het beroep van RT tegen het besluit van de AGCM werd verworpen. VZ heeft aangevoerd dat dit vonnis afbreuk kon doen aan de beoordeling van de integriteit van RT en aan de betrouwbaarheid van die ondernemer in het kader van de uitvoering van de reddingsdienst via helikopter, alsmede dat het kon aantonen dat er sprake was van een ernstige beroepsfout in de zin van artikel 80, lid 5, van het wetboek overheidsopdrachten, die de uitsluiting van RT van deelname aan de litigieuze procedure rechtvaardigde. Aldus heeft VZ in wezen verzocht om nietigverklaring van het besluit tot gunning van de betrokken opdracht. Bij besluit van 3 juli 2020 heeft CA zich op het standpunt gesteld dat het door VZ overgelegde vonnis geen enkele aanvullende informatie met zich meebracht ten opzichte van de informatie in het besluit van de AGCM, dat CA reeds bekend was en dat reeds door hem was geanalyseerd. VZ heeft bij de verwijzende rechter beroep ingesteld tegen het besluit van CA.
De verwijzende rechter merkt op dat aangezien VZ definitief werd uitgesloten van deelname aan de litigieuze procedure als gevolg van de definitieve verwerping van haar beroep tegen het betrokken aanbestedingsbericht, deze onderneming volgens de rechtspraak van de Italiaanse rechterlijke instanties in beginsel moet worden geacht geen belang te hebben om de gunning van de betrokken opdracht aan te vechten.
Na de uitspraak van de arresten van 4 juli 2013, Fastweb (C‑100/12, EU:C:2013:448); 5 april 2016, PFE (C‑689/13, EU:C:2016:199), en 11 mei 2017, Archus en Gama (C‑131/16, EU:C:2017:358), is deze rechtspraak van de Italiaanse rechterlijke instanties echter in die zin gewijzigd dat in het kader van een procedure voor het plaatsen van een opdracht waaraan slechts twee inschrijvers hebben deelgenomen, het onderzoek van een beroep met als doel de opening van een nieuwe procedure, dat is ingesteld door de inschrijver die is uitgesloten wegens de niet-naleving van de minimumvereisten in het betrokken aanbestedingsbericht, ontvankelijk is. Gelet op het arrest van 21 december 2016, Bietergemeinschaft Technische Gebäudebetreuung und Caverion Österreich (C‑355/15, EU:C:2016:988), passen de Italiaanse rechterlijke instanties deze „vernieuwende rechtspraak” evenwel enkel toe in het geval van „kruislingse beroepen” die in het kader van een en dezelfde beroepsprocedure met betrekking tot het besluit tot gunning van de betrokken opdracht worden onderzocht. In casu zou de uitsluiting van VZ van deelname aan de litigieuze procedure echter bevestigd zijn door een rechterlijke beslissing die gezag van gewijsde had voordat VZ beroep instelde tegen de gunning van die opdracht.
De verwijzende rechter merkt niettemin ook op dat VZ in casu opkomt tegen de weigering van CA om het besluit tot gunning van de betrokken opdracht nietig te verklaren wegens een ernstige beroepsfout van alle inschrijvers die, zoals is bevestigd in het in punt 16 van het onderhavige arrest vermelde vonnis, zouden hebben deelgenomen aan een met de mededingingsregels strijdige mededingingsregeling, hetgeen neerkomt op een ernstige beroepsfout van een onderneming.
Ten slotte herinnert de verwijzende rechter eraan dat het Hof in het arrest van 5 september 2019, Lombardi (C‑333/18, EU:C:2019:675, punten 27 en 28), heeft opgemerkt dat aan een op de derde plaats gerangschikte inschrijver die beroep heeft ingesteld tegen de gunning van de betrokken opdracht, een legitiem belang moet worden toegekend om de uitsluiting te vragen van de inschrijving van de gekozen inschrijver en van de inschrijver die als tweede staat gerangschikt, zelfs wanneer zijn eigen inschrijving ook onregelmatig kan worden geacht, aangezien niet kan worden uitgesloten dat de betrokken aanbestedende dienst in een dergelijk geval moet vaststellen dat het niet mogelijk is om een andere regelmatige inschrijving te selecteren en vervolgens een nieuwe procedure organiseert. De verwijzende rechter is van oordeel dat de situatie van VZ voor de beoordeling van haar procesbelang vergelijkbaar lijkt te zijn met die van de verzoeker in de zaak die heeft geleid tot het arrest van 5 september 2019, Lombardi (C‑333/18, EU:C:2019:675). Hij wijst er in dit verband op dat VZ met bewijs aanvoert dat zij reeds in oktober 2019 in het bezit was van de in de aanbesteding voor de litigieuze procedure vereiste bijzondere certificering.
In deze omstandigheden heeft de Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia de behandeling van de zaak geschorst en het Hof verzocht om een prejudiciële beslissing over de volgende vragen:
„1) Verzet artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665 zich ertegen dat een inschrijver die definitief is uitgesloten van een procedure voor de keuze van een contractant, geen beroep kan instellen tegen de weigering om de gunning nietig te verklaren, wanneer hij wil aantonen dat de gekozen inschrijver en alle andere in aanmerking komende inschrijvers een ernstige beroepsfout hebben begaan, bestaande in het sluiten van mededingingsverstorende overeenkomsten, waarvan het bestaan pas na zijn uitsluiting is vastgesteld door de rechter, teneinde te kunnen deelnemen aan de nieuwe procedure?
2) Verzetten artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665 en de Unierechtelijke beginselen inzake de bescherming van de mededinging zich ertegen dat de bestuursrechter wordt belet het beroep te onderzoeken dat een inschrijver die definitief is uitgesloten van een procedure voor de keuze van een contractant, heeft ingesteld tegen de weigering van de aanbestedende dienst om op eigen initiatief de handelingen in te trekken waarbij deze dienst inschrijvers heeft toegelaten die, in dezelfde sector als die welke in de procedure aan de orde is, mededingingsverstorende overeenkomsten hebben gesloten – waarvan het bestaan door de rechter is vastgesteld – en de opdracht aan die inschrijvers heeft gegund?”
Beantwoording van de prejudiciële vragen
Ontvankelijkheid
In zijn bij het Hof ingediende opmerkingen betoogt CA dat het verzoek om een prejudiciële beslissing niet-ontvankelijk is omdat de gestelde vragen algemeen en hypothetisch zijn en het antwoord erop hoe dan ook duidelijk uit de rechtspraak blijkt.
In dit verband zij eraan herinnerd dat het uitsluitend een zaak is van de nationale rechter aan wie het geschil is voorgelegd en die de verantwoordelijkheid draagt voor de te geven rechterlijke beslissing, om gelet op de bijzonderheden van het geval zowel de noodzaak van een prejudiciële beslissing voor het wijzen van zijn vonnis als de relevantie van de door hem aan het Hof gestelde vragen te beoordelen. Wanneer de gestelde vragen betrekking hebben op de uitlegging of de geldigheid van een Unierechtelijke regel, is het Hof derhalve in beginsel verplicht daarop te antwoorden. Bijgevolg geldt voor door nationale rechters gestelde vragen over het Unierecht een vermoeden van relevantie. Het Hof kan slechts weigeren uitspraak te doen op een door een nationale rechterlijke instantie gestelde prejudiciële vraag wanneer blijkt dat de gevraagde uitlegging geen verband houdt met een reëel geschil of met het voorwerp van het hoofdgeding, wanneer het vraagstuk van hypothetische aard is of wanneer het Hof niet beschikt over de gegevens, feitelijk en rechtens, die noodzakelijk zijn om een zinvol antwoord te geven op deze vragen [arrest van 20 oktober 2022, Openbaar Centrum voor Maatschappelijk Welzijn van Luik (Intrekking of opschorting van een terugkeerbesluit), C‑825/21, EU:C:2022:810, punt 34 en aldaar aangehaalde rechtspraak].
De verwijzende rechter heeft duidelijk aangegeven dat hij overeenkomstig de procedurele bepalingen van het Italiaanse recht zoals uitgelegd in de rechtspraak van de Italiaanse rechterlijke instanties, het beroep van VZ mogelijk zal moeten verwerpen wegens het ontbreken van procesbelang, tenzij artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665 in voorkomend geval in het licht van de Unierechtelijke mededingingsregels aldus moet worden uitgelegd dat het zich tegen een dergelijke verwerping verzet. Hieruit volgt dat de gestelde vragen rechtstreeks verband houden met het voorwerp van het hoofdgeding en niet als zuiver hypothetisch kunnen worden aangemerkt.
Bovendien kan een verzoek om een prejudiciële beslissing niet niet-ontvankelijk worden verklaard op de enkele grond dat het antwoord op de gestelde vragen volgens een van de partijen in het hoofdgeding reeds voortvloeit uit de rechtspraak van het Hof (zie in die zin arrest van 24 februari 2022, Viva Telecom Bulgaria, C‑257/20, EU:C:2022:125, punt 42 en aldaar aangehaalde rechtspraak).
De Franse regering betoogt in haar bij het Hof ingediende opmerkingen dat de tweede vraag gedeeltelijk niet-ontvankelijk moet worden geacht omdat de verwijzende rechter niet heeft gepreciseerd op welke „Unierechtelijke beginselen [...] inzake de bescherming van de mededinging” deze vraag betrekking heeft. Het is echter duidelijk dat de bedoelde beginselen de beginselen zijn die kunnen worden afgeleid uit de Unierechtelijke mededingingsregels, waaronder met name artikel 101 VWEU, hetgeen overigens ook duidelijk blijkt uit de motivering van de verwijzingsbeslissing.
Bijgevolg is het verzoek om een prejudiciële beslissing ontvankelijk.
Ten gronde
Met zijn vragen, die samen moeten worden onderzocht, wenst de verwijzende rechter in wezen te vernemen of artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665 in het licht van de mededingingsregels van het Unierecht aldus moet worden uitgelegd dat het zich niet verzet tegen de regeling van een lidstaat waarbij een ondernemer die niet kon deelnemen aan een procedure voor het plaatsen van een overheidsopdracht omdat hij niet voldeed aan een van de in de betrokken aanbesteding gestelde voorwaarden voor deelname en wiens beroep tegen de opneming van die voorwaarde in die aanbesteding werd verworpen bij een met gezag van gewijsde beklede beslissing, niet mag opkomen tegen de weigering van de betrokken aanbestedende dienst om het besluit tot gunning van die overheidsopdracht nietig te verklaren, nadat bij rechterlijke beslissing is bevestigd dat zowel de gekozen inschrijver als alle andere inschrijvers hebben deelgenomen aan een overeenkomst die een inbreuk vormt op de mededingingsregels in dezelfde sector als die waarop de procedure voor de gunning van die overheidsopdracht betrekking heeft.
Volgens artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665 dragen de lidstaten er zorg voor dat beroepsprocedures, volgens modaliteiten die zij kunnen bepalen, op zijn minst toegankelijk zijn voor eenieder die belang heeft of heeft gehad bij de gunning van een bepaalde opdracht, en die is of dreigt te worden geschaad door een beweerde schending van het Unierecht inzake overheidsopdrachten of van de nationale voorschriften waarin dat recht is omgezet (arrest van 28 november 2018, Amt Azienda Trasporti e Mobilità e.a., C‑328/17, EU:C:2018:958, punt 44 en aldaar aangehaalde rechtspraak).
De lidstaten zijn dus niet verplicht om die beroepsprocedures open te stellen voor eenieder die voor de gunning van een overheidsopdracht in aanmerking wenst te komen, maar zij mogen als voorwaarde stellen dat de betrokkene is of dreigt te worden geschaad door de schending die hij aanvoert (arrest van 28 november 2018, Amt Azienda Trasporti e Mobilità e.a., C‑328/17, EU:C:2018:958, punt 45 en aldaar aangehaalde rechtspraak).
Volgens de rechtspraak van het Hof kan de deelname aan een aanbestedingsprocedure in beginsel, gelet op artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665, een voorwaarde vormen die moet zijn vervuld om aan te tonen dat de betrokken persoon belang heeft bij de gunning van de betrokken opdracht of door de beweerde onrechtmatigheid van het besluit tot gunning van die opdracht, is of dreigt te worden geschaad. Indien die persoon geen inschrijving heeft ingediend, zal hij moeilijk kunnen aantonen dat hij er belang bij heeft om tegen dat besluit op te komen of dat hij door deze gunning is of dreigt te worden geschaad (zie arresten van 12 februari 2004, Grossmann Air Service, C‑230/02, EU:C:2004:93, punt 27, en 28 november 2018, Amt Azienda Trasporti e Mobilità e.a., C‑328/17, EU:C:2018:958, punt 46).
Uit de rechtspraak van het Hof blijkt echter ook dat indien een ondernemer geen inschrijving heeft ingediend in een procedure voor het plaatsen van een opdracht waarvoor hij kansloos was omdat er in de aanbestedingsdocumenten of in het bestek bepaalde specificaties waren opgenomen die hij niet kon naleven, het buitensporig zou zijn te verlangen dat hij, alvorens de in richtlijn 89/665 bedoelde beroepsprocedures in te leiden om die specificaties te betwisten, in het kader van de betrokken aanbestedingsprocedure een inschrijving zou indienen (zie in die zin arrest van 28 november 2018, Amt Azienda Trasporti e Mobilità e.a., C‑328/17, EU:C:2018:958, punt 47 en aldaar aangehaalde rechtspraak).
De prejudiciële vragen hebben betrekking op het geval waarin een ondernemer die geen inschrijving heeft ingediend in het kader van een procedure voor het plaatsen van een opdracht op grond dat hij niet voldeed aan een in de betrokken aanbesteding gestelde voorwaarde voor deelname, en die heeft kunnen opkomen tegen de opneming van die voorwaarde in deze aanbesteding door tegen die aanbesteding beroep in te stellen, dat is verworpen bij een beslissing die vóór de vaststelling van het besluit tot gunning van de betrokken opdracht gezag van gewijsde verkreeg.
Gelet op de in de punten 30 en 31 van het onderhavige arrest aangehaalde rechtspraak, kan niet worden geoordeeld dat een dergelijke ondernemer valt onder het begrip „ieder die belang heeft of heeft gehad bij de gunning van een bepaalde opdracht en die door een beweerde inbreuk is of dreigt te worden geschaad” in de zin van artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665.
In dit verband is het irrelevant dat die ondernemer inmiddels de nodige maatregelen heeft genomen om te voldoen aan de in de betrokken aanbesteding gestelde voorwaarde, zodat hij in geval van annulering van de aanbestedingsprocedure waaraan hij niet heeft kunnen deelnemen en de organisatie van een nieuwe procedure, een inschrijving kan indienen en de betrokken opdracht zou kunnen verkrijgen.
Het is juist dat het Hof in het kader van de uitlegging van artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665 heeft geoordeeld dat in het kader van een procedure voor het plaatsen van een overheidsopdracht de inschrijvers een gelijkwaardig legitiem belang hebben bij de uitsluiting van de inschrijving van de anderen met het oog op de verkrijging van de betrokken opdracht (zie in die zin arresten van 4 juli 2013, Fastweb, C‑100/12, EU:C:2013:448, punt 33, en 5 april 2016, PFE, C‑689/13, EU:C:2016:199, punt 27), ongeacht het aantal deelnemers aan de procedure en het aantal deelnemers dat beroep heeft ingesteld (zie in die zin arresten van 4 juli 2013, Fastweb, C‑100/12, EU:C:2013:448, punt 33, en 5 april 2016, PFE, C‑689/13, EU:C:2016:199, punten 28 en 29).
Zoals het Hof heeft geoordeeld in het arrest van 21 december 2016, Bietergemeinschaft Technische Gebäudebetreuung und Caverion Österreich (C‑355/15, EU:C:2016:988, punten 30‑32), werden de situaties die aan de orde waren in de zaken die hebben geleid tot de arresten van 4 juli 2013, Fastweb (C‑100/12, EU:C:2013:448), en 5 april 2016, PFE (C‑689/13, EU:C:2016:199), echter gekenmerkt door het feit dat, ten eerste, de inschrijvingen van de betrokken inschrijvers niet waren uitgesloten door de betrokken aanbestedende dienst en, ten tweede, elk van de inschrijvers in het kader van een en dezelfde beroepsprocedure tegen het besluit tot gunning van de betrokken opdracht de regelmatigheid van de inschrijving van de ander betwistte, waarbij elk van hen een gelijkwaardig legitiem belang had bij de uitsluiting van de ander en deze betwistingen konden leiden tot de vaststelling dat het voor de aanbestedende dienst onmogelijk was om een regelmatige inschrijving te selecteren.
Wanneer een inschrijver vóór de vaststelling van het besluit tot gunning van een overheidsopdracht daarentegen definitief werd uitgesloten van deelname aan de procedure voor de gunning van de opdracht door een besluit van de aanbestedende dienst dat is bevestigd bij een rechterlijke beslissing met gezag van gewijsde, volgt uit de rechtspraak van het Hof dat artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665 zich er niet tegen verzet dat deze inschrijver de toegang wordt geweigerd tot een beroep tegen het besluit tot gunning van de betrokken overheidsopdracht en tegen de sluiting van de desbetreffende overeenkomst (zie in die zin arresten van 21 december 2016, Bietergemeinschaft Technische Gebäudebetreuung und Caverion Österreich, C‑355/15, EU:C:2016:988, punten 35 en 36; 11 mei 2017, Archus en Gama, C‑131/16, EU:C:2017:358, punten 57‑59, en 24 maart 2021, NAMA e.a., C‑771/19, EU:C:2021:232, punt 42).
Zoals het Hof heeft geoordeeld, is het feit dat het besluit tot uitsluiting nog niet definitief is, immers bepalend voor de bevoegdheid voor de inschrijvers om tegen een gunningsbesluit op te komen (arrest van 21 december 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punten 73 en 74, en beschikking van 17 mei 2022, Estaleiros Navais de Peniche, C‑787/21, niet gepubliceerd, EU:C:2022:414, punt 25). Volgens artikel 2 bis, lid 2, van richtlijn 89/665 is de uitsluiting van deelname aan een aanbestedingsprocedure voor een inschrijver echter definitief wanneer hij daarvan in kennis is gesteld en wanneer de uitsluiting wettig is bevonden door een onafhankelijke beroepsinstantie, dan wel er niet langer beroep tegen de uitsluiting kan worden ingesteld.
De overwegingen in punt 38 van het onderhavige arrest zijn bovendien ook van toepassing op een ondernemer die in het kader van een procedure voor de gunning van een overheidsopdracht geen inschrijving heeft ingediend omdat hij niet voldeed aan een van de voorwaarden van de betrokken aanbesteding en deze overheidsopdracht niet aan hem kon worden gegund, en wiens beroep tegen deze aanbesteding – waarbij de rechtmatigheid van de opneming van die voorwaarde aan de orde werd gesteld – werd afgewezen bij een beslissing met gezag van gewijsde vóór de vaststelling van het besluit tot gunning van de overheidsopdracht. De situatie van een dergelijke ondernemer onderscheidt zich immers, wat zijn definitieve uitsluiting van een dergelijke gunningsprocedure betreft, in wezen niet van die van een inschrijver als bedoeld in punt 38.
Het door de verwijzende rechter vermelde arrest van 5 september 2019, Lombardi (C‑333/18, EU:C:2019:675), kan niet tot een andere conclusie leiden.
Zoals blijkt uit de punten 8 tot en met 10 van dat arrest, heeft het geen betrekking op het geval van een inschrijver wiens uitsluiting van deelname aan de procedure voor het plaatsen van een opdracht in een rechterlijke beslissing met gezag van gewijsde rechtmatig is bevonden, maar op hetzelfde geval als dat bedoeld in de in punt 36 van het onderhavige arrest aangehaalde rechtspraak, namelijk dat van een inschrijver die de rechtmatigheid betwist van de toelating van de inschrijving van een of meer andere inschrijvers, en die zelf wordt geconfronteerd met een betwisting van de toelaatbaarheid van zijn inschrijving waarover nog geen definitief besluit is genomen.
In dat licht moeten de overwegingen in punt 28 van dat arrest worden gezien, volgens welke de aanbestedende dienst, indien het beroep van de afgewezen inschrijver gegrond wordt verklaard, kan besluiten om de betrokken aanbestedingsprocedure nietig te verklaren en een nieuwe procedure te beginnen omdat de overige regelmatige inschrijvingen niet voldoende aan de verwachtingen van de aanbestedende dienst beantwoorden. In punt 29 van dat arrest heeft het Hof geoordeeld dat in dergelijke omstandigheden voor de ontvankelijkheid van het principale beroep niet als voorwaarde kan worden gesteld dat eerst wordt vastgesteld dat alle inschrijvingen die lager zijn gerangschikt dan die van de inschrijver die het beroep heeft ingesteld, eveneens onregelmatig zijn, aangezien daardoor afbreuk zou worden gedaan aan de nuttige werking van richtlijn 89/665. Dergelijke omstandigheden doen zich in het hoofdgeding niet voor.
Ten slotte kan de omstandigheid dat een ondernemer die definitief van deelname aan een aanbestedingsprocedure is uitgesloten en die ter ondersteuning van zijn beroep tegen het besluit tot gunning van de betrokken opdracht of tegen de weigering van de aanbestedende dienst om op dat besluit terug te komen, aanvoert dat alle inschrijvers op die opdracht hebben deelgenomen aan een overeenkomst die een inbreuk op de mededingingsregels oplevert, geen andere uitlegging van artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665 rechtvaardigen.
Een ondernemer die zich in een dergelijke situatie bevindt, onderscheidt zich immers uiteindelijk niet van elke andere ondernemer die eventueel een inschrijving had kunnen indienen. Uit de in punt 31 van het onderhavige arrest aangehaalde rechtspraak blijkt echter dat die mogelijkheid niet volstaat om te rechtvaardigen dat een dergelijke ondernemer valt onder het begrip „ieder die belang heeft of heeft gehad bij de gunning van een bepaalde opdracht en die door een beweerde inbreuk is of dreigt te worden geschaad” in de zin van artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665.
Gelet op een en ander moet op de gestelde vragen worden geantwoord dat artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665 aldus moet worden uitgelegd dat het zich niet verzet tegen de regeling van een lidstaat waarbij een ondernemer die niet kon deelnemen aan een procedure voor het plaatsen van een overheidsopdracht omdat hij niet voldeed aan een van de in de betrokken aanbesteding gestelde voorwaarden voor deelname en wiens beroep tegen de opneming van die voorwaarde in die aanbesteding werd verworpen bij een met gezag van gewijsde beklede beslissing, niet mag opkomen tegen de weigering van de betrokken aanbestedende dienst om het besluit tot gunning van die overheidsopdracht nietig te verklaren, nadat bij rechterlijke beslissing is bevestigd dat zowel de gekozen inschrijver als alle andere inschrijvers hebben deelgenomen aan een overeenkomst die een inbreuk vormt op de mededingingsregels in dezelfde sector als die waarop de procedure voor de gunning van die overheidsopdracht betrekking heeft.
Kosten
Ten aanzien van de partijen in het hoofdgeding is de procedure als een aldaar gerezen incident te beschouwen, zodat de nationale rechterlijke instantie over de kosten heeft te beslissen. De door anderen wegens indiening van hun opmerkingen bij het Hof gemaakte kosten komen niet voor vergoeding in aanmerking.
Het Hof (Tiende kamer) verklaart voor recht:
Artikel 1, lid 3, van richtlijn 89/665/EEG van de Raad van 21 december 1989 houdende de coördinatie van de wettelijke en bestuursrechtelijke bepalingen betreffende de toepassing van de beroepsprocedures inzake het plaatsen van overheidsopdrachten voor leveringen en voor de uitvoering van werken, zoals gewijzigd bij richtlijn 2014/23/EU van het Europees Parlement en de Raad van 26 februari 2014,
moet aldus worden uitgelegd dat
het zich niet verzet tegen de regeling van een lidstaat waarbij een ondernemer die niet kon deelnemen aan een procedure voor het plaatsen van een overheidsopdracht omdat hij niet voldeed aan een van de in de betrokken aanbesteding gestelde voorwaarden voor deelname en wiens beroep tegen de opneming van die voorwaarde in die aanbesteding werd verworpen bij een met gezag van gewijsde beklede beslissing, niet mag opkomen tegen de weigering van de betrokken aanbestedende dienst om het besluit tot gunning van die overheidsopdracht nietig te verklaren, nadat bij rechterlijke beslissing is bevestigd dat zowel de gekozen inschrijver als alle andere inschrijvers hebben deelgenomen aan een overeenkomst die een inbreuk vormt op de mededingingsregels in dezelfde sector als die waarop de procedure voor de gunning van die overheidsopdracht betrekking heeft.
ondertekeningen
*
Procestaal: Italiaans. | [
"Prejudiciële verwijzing",
"Beroepsprocedures inzake het plaatsen van overheidsopdrachten voor leveringen en voor de uitvoering van werken",
"Richtlijn 89/665/EEG",
"Artikel 1, lid 3",
"Procesbelang",
"Toegang tot beroepsprocedures",
"Ernstige beroepsfout bestaande in een mededingingsverstorende overeenkomst",
"Andere ondernemer die definitief van deelname aan de betrokken aanbestedingsprocedure is uitgesloten wegens niet-naleving van de gestelde minimumvereisten"
] |
62002CJ0175 | cs | 1 Tato žádost o rozhodnutí o předběžné otázce se stejně jako žádost ve věci C‑174/02, Streekgewest Westelijk Noord-Brabant (rozsudek
z tohoto dne, Recueil, s. I-0000, dále jen „rozsudek SWNB“) týká výkladu čl. 93 odst. 3 Smlouvy o ES (nyní čl. 88 odst. 3
ES).
2 Tato žádost byla podána v rámci sporu mezi F. J. Papem, zemědělcem, a Minister van Landbouw, Natuurbeheer en Visserij (ministr
zemědělství, životního prostředí a rybolovu) ohledně poplatku za nadbytečné hnojivo uloženého tomuto zemědělci podle článku
13 Meststoffenwet ze dne 27. listopadu 1986 (zákon o hnojivech,
Staatsblad
1986, 598) z důvodu, že jeho zavedením byl porušen zákaz provádění uvedený v poslední větě čl. 93 odst. 3 Smlouvy.
Právní rámec
Právní úprava Společenství
3 Článek 93 odst. 3 Smlouvy stanoví:
„Komise musí být včas informována o záměrech poskytnout nebo upravit podpory, aby mohla podat svá vyjádření. Má-li za to,
že takový záměr není s ohledem na článek 92 slučitelný se společným trhem, zahájí neprodleně řízení podle odstavce 2. Dotyčný
členský stát neprovede zamýšlená opatření, dokud Komise v tomto řízení nepřijme konečné rozhodnutí.“
Vnitrostátní právní úprava
4 V Nizozemsku článek 13 Meststoffenwet, který vstoupil v platnost dne 1. května 1987 na základě vyhlášky ze dne 22. dubna 1987
(
Staatsblad
1987, 189), zavedl poplatek za nadbytečné hnojivo „za účelem krytí nákladů spojených se:
a) správními aparáty skladů hnojiv uvedenými v článku 9;
b) příspěvkem ve smyslu čl. 9 odst. 4;
c) vybudováním infrastruktury nezbytné pro účinné odklizení, přepravu, zacházení, zpracování a odstranění nadbytečného hnojiva;
d) kontrolou provádění kapitol III a IV“.
5 Tento poplatek je splatný od okamžiku vyprodukování hnojiva. Poplatek, který se stane splatným v průběhu určitého období (v
zásadě jednoho kalendářního roku) musí být zaplacen (v zásadě ve lhůtě jednoho měsíce následujícího po skončení období) podáním
přiznání.
6 Článek 9 odst. 4 Meststoffenwet, uvedený v čl. 13 písm. b) tohoto zákona, stanoví, že sklad hnojiv může odsouhlasit příspěvky
na náklady související zejména s přepravou živočišných výkalů, usoudí-li, že tím v souladu s cíli zákona podpoří účinné zpracování
a odstranění. Z toho důvodu bylo přijato Reglement Mestbank inzake vangnetfunctie en Kwaliteitspremiëringssysteem ze dne 25. dubna
1989 (nařízení o funkci navrácení a o systému odměn za kvalitu,
Staatscourant
1989, 86). Toto nařízení vstoupilo v planost dne 1. dubna 1989. Stanovilo podporu na přepravu vysoce kvalitního hnojiva podle
systému odměn za kvalitu.
7 Nizozemské království informovalo Komisi o existenci tohoto nařízení dopisy ze dne 26. července 1988 a ze dne 16. ledna 1989.
Komise mu dopisem ze dne 10. března 1989 oznámila své rozhodnutí nevznést námitky proti zmíněnému nařízení až do konce roku
1989. V dopisu z pozdějšího data Komise potvrdila, že podpora byla shledána za slučitelnou se společným trhem od 1. ledna
1988.
Spor v původním řízení a předběžné otázky
8 Vzhledem k tomu, že hnojivo bylo vyprodukováno na hospodářství F. J. Papeho v roce 1988, byl tento povinen zaplatit poplatek
za nadbytečné hnojivo za finanční rok 1988. Avšak F. J. Pape nepředložil ve stanovené lhůtě jednoho měsíce přiznání. V důsledku
toho platebním výměrem, doručeným dne 31. března 1989, na něm bylo požadováno, aby zaplatil za tento finanční rok poplatek
za nadbytečné hnojivo ve výši 10 283,50 NLG, jakož i penále ve stejné výši.
9 F. J. Pape podal stížnost k inspecteur van het Bureau Heffingen van het ministerie van Landbouw, Natuurbeheer en Visserij
(správce poplatků ministerstva zemědělství, životního prostředí a rybolovu). Tento snížil poplatek za nadbytečné hnojivo,
který byl předmětem platebního výměru, na 1 779,60 NLG a penále na 177,96 NLG. F. J. Pape podal u Gerechtshof te Leeuwarden
(Nizozemsko) žalobu proti tomuto rozhodnutí. Mezitím správce poplatků zrušil penále. Gerechtshof potvrdil rozhodnutí správce
poplatků bez penále. Poté podal F. J. Pape opravný prostředek k Hoge Raad.
10 Tento opravný prostředek je částečně založen na předpokladu, že část výnosu z poplatku za nadbytečné hnojivo za rok 1988 byla
určena a sloužila k provedení podpory v roce 1989.
11 Vzhledem k tomu, že Hoge Raad der Nederlanden měl za to, že řešení sporu v původním řízení závisí na výkladu čl. 93 odst.
3 Smlouvy, rozhodl přerušit řízení a položit Soudnímu dvoru následující předběžné otázky:
„1) Pokud nebylo povoleno provádění opatření podpor na základě poslední věty čl. 93 odst. 3 Smlouvy […], použije se zákaz uvedený
v tomto ustanovení také na zavedení poplatku, z něhož je výnos podle dotčeného zákona částečně určen k financování výše uvedeného
opatření podpory, bez ohledu na existenci narušení obchodu mezi členskými státy, které může být (částečně) přičitatelné poplatku
jakožto způsobu financování opatření podpory? Závisí odpověď na tuto otázku na intenzitě vztahu mezi poplatkem k financování
a opatřením podpory, na okamžiku, kdy výnos z poplatku k financování je skutečně použitý k opatření podpory, nebo také na
jiných okolnostech? Jaké jsou tedy relevantní okolnosti v tomto ohledu?
2) Pokud se zákaz provádění opatření podpory týká také poplatku k financování, může se poplatník dovolávat přímého účinku čl.
93 odst. 3 [Smlouvy] pro zpochybnění celé částky nebo může zpochybnit pouze část tohoto poplatku, která pravděpodobně bude
nebo skutečně byla použita k financování opatření podpory v průběhu období, během něhož provádění je nebo bylo zakázáno z důvodu
výše uvedeného ustanovení?
3) Ukládá právo Společenství zvláštní požadavky na způsob určení, jaká část poplatku spadá pod zákaz poslední věty čl. 93 odst.
3 Smlouvy, pokud jde o poplatek k financování, z něhož je výnos určen k různým cílům, pro které existují jiné zdroje financování
než dotčený poplatek, přičemž ne všechny spadají pod zákaz článku 93 Smlouvy […], v případě, kdy vnitrostátní daňová úprava
nestanoví klíč k přerozdělování? V takovém případě musí být část poplatku určená k financování opatření podpory, na nějž se
vztahuje článek 93 Smlouvy […], určená na základě odhadu v závislosti na datu, kdy vznikla povinnost zaplatit poplatek, nebo
na základě údajů známých později a týkajících se celkového výnosu z poplatku k financování a výdajů vynaložených ve vztahu
k různým cílům?“
K první otázce
12 První otázka se skládá ze tří různých částí. Podstatou první otázky předkládajícího soudu je, zda zákaz provádění uvedený
v poslední větě čl. 93 odst. 3 Smlouvy:
– může bránit zavedení poplatku, který je určen k financování podpory,
– se použije, i když poplatek nemá žádný dopad na obchod mezi členskými státy,
– se použije bez ohledu na intenzitu vztahu mezi poplatkem k financování a dotčeným opatřením podpory.
13 Před podáním odpovědí na ostatní části této otázky je třeba odpovědět na její třetí část.
14 Z judikatury Soudního dvora vyplývá, že poplatky nespadají do působnosti ustanovení Smlouvy týkajících se státních podpor,
ledaže představují způsob financování opatření podpory, a jsou tak nedílnou součástí tohoto opatření (výše uvedený rozsudek
SWNB, bod 25).
15 Aby bylo možné považovat poplatek nebo část poplatku za nedílnou součást opatření podpory, musí nezbytně na základě relevantní
vnitrostátní právní úpravy existovat vztah závazného určení mezi poplatkem a podporou. Jestliže takový vztah existuje, ovlivňuje
výnos z poplatku přímo rozsah podpory, a v důsledku toho i posouzení slučitelnosti této podpory se společným trhem (viz v tomto
smyslu rozsudek ze dne 25. června 1970, Francie v. Komise, 47/69, Recueil, s. 487, body 17, 20 a 21, jakož i výše uvedený
rozsudek SWNB, bod 26).
16 Údaje ze spisu, které byly předloženy Soudnímu dvoru, neuvádějí existenci vztahu závazného určení mezi poplatkem uloženým
Meststoffenwet a podporou na přepravu hnojiva, zavedenou na základě čl. 9 odst. 4 Meststoffenwet. Meststoffenwet totiž ponechává
rozdělení výnosu k různému použití, a zejména k použití uvedenému v čl. 9 odst. 4, na volné úvaze příslušných orgánů. Výnos
z poplatku tudíž neovlivňuje přímo rozsah podpory, jelikož může být určen k jiným opatřením uvedeným v témže zákoně, která
nemají všechny vlastnosti podpory ve smyslu čl. 92 odst. 1 Smlouvy (nyní čl. 87 odst. 1 ES).
17 Na třetí část první otázky je tedy třeba odpovědět tak, že zákaz provádění uvedený v poslední větě čl. 93 odst. 3 Smlouvy
se nepoužije na poplatek v případě, že tento poplatek nebo určitá část výnosu z něj nejsou účelově vázány k financování podpory.
18 S ohledem na odpověď danou na třetí část první otázky není na místě odpovídat na ostatní části první otázky ani na druhou
a třetí otázku.
K nákladům řízení
19 Vzhledem k tomu, že řízení má, pokud jde o účastníky původního řízení, povahu incidenčního řízení vzhledem ke sporu probíhajícímu
před předkládajícím soudem, je k rozhodnutí o nákladech řízení příslušný uvedený soud. Výdaje vzniklé předložením jiných vyjádření
Soudnímu dvoru než vyjádření účastníků řízení se nenahrazují.
Z těchto důvodů Soudní dvůr (první senát) rozhodl takto:
Zákaz provádění uvedený v poslední větě čl. 93 odst. 3 Smlouvy o ES (nyní poslední věta čl. 88 odst. 3 Smlouvy o ES) se nepoužije
na poplatek v případě, že tento poplatek nebo určitá část výnosu z něj nejsou účelově vázány k financování podpory.
Podpisy.
*
Jednací jazyk: nizozemština. | [
"Státní podpory",
"Článek 93 odst. 3 Smlouvy o ES (nyní čl. 88 odst. 3 ES)",
"Záměr podpory",
"Zákaz provádění zamýšlených opatření před konečným rozhodnutím Komise",
"Poplatek částečně určený k financování opatření podpory",
"Poplatek zavedený před poskytnutím podpory"
] |
62012CJ0271 | pl | Wniosek o wydanie orzeczenia w trybie prejudycjalnym dotyczy wykładni szóstej dyrektywy Rady 77/388/EWG z dnia 17 maja 1977 r. w sprawie harmonizacji ustawodawstw państw członkowskich w odniesieniu do podatków obrotowych – wspólny system podatku od wartości dodanej: ujednolicona podstawa wymiaru podatku (
Dz.U. L 145, s. 1
), zmienionej dyrektywą Rady 94/5/WE z dnia 14 lutego 1994 r. (
Dz.U. L 60, s. 16
) (zwanej dalej „szóstą dyrektywą”), oraz zasady neutralności.
Wniosek ten został przedstawiony w ramach sporu pomiędzy Petroma Transports SA, Martens Énergie SA, Martens Immo SA, Martens SA oraz F. Martensem, G. Martensem i T. Martensem, stanowiącymi całość grupy Martens, a État belge (państwem belgijskim) w przedmiocie odmowy przez to ostatnie przyznania im prawa do odliczenia podatku od wartości dodanej (zwanego dalej „podatkiem VAT”) za usługi świadczone w ramach grupy Martens.
Ramy prawne
Uregulowania Unii
Artykuł 2 pkt 1 szóstej dyrektywy obejmuje podatkiem VAT „dostaw[ę] towarów lub usług świadczon[ą] odpłatnie na terytorium kraju przez podatnika, który jako taki występuje [dostawę towarów lub świadczenie usług dokonywane odpłatnie na terytorium kraju przez podatnika działającego w takim charakterze]”.
Zawarty w tytule „Zdarzenie podatkowe i wymagalność podatku” art. 10 szóstej dyrektywy stanowi:
a)
»Zdarzenie podatkowe« oznacza fakt, którego zaistnienie spełnia warunki prawne konieczne dla zaistnienia należności podatkowej [przez którego zaistnienie spełnione zostają przesłanki powstania obowiązku podatkowego].
b)
Podatek staje się »wymagalny«, gdy organ podatkowy staje się z mocy prawa uprawniony do żądania zapłaty podatku od podatnika, pomimo iż termin płatności może zostać odroczony. [»Obowiązek podatkowy« oznacza, że organ podatkowy może, począwszy od danego momentu, domagać się zgodnie z prawem zapłaty podatku, nawet jeśli termin jego zapłaty może być późniejszy].
2. Zdarzenie podatkowe ma miejsce i podatek staje się wymagalny [obowiązek podatkowy powstaje] w momencie dostarczenia towarów lub wykonania usług [...].
[...]”.
Artykuł 17 szóstej dyrektywy, zatytułowany „Powstanie i zakres prawa do odliczeń”, stanowi:
„1. Prawo do odliczenia powstaje w momencie, w którym odliczany podatek staje się wymagalny. [Prawo do odliczenia powstaje z chwilą powstania obowiązku podatkowego].
2. O ile towary i usługi są używane do celów zawieranych transakcji [służą wykonywaniu czynności] podlegających opodatkowaniu, podatnik jest uprawniony do odliczenia od podatku, który zobowiązany jest zapłacić, następujących kwot:
a)
należnego [podlegającego zapłacie] lub zapłaconego podatku od wartości dodanej od towarów lub usług dostarczonych lub które mają być podatnikowi dostarczone przez innego podatnika na terytorium kraju;
[...]”.
Artykuł 18 szóstej dyrektywy, dotyczący szczegółowych zasad wykonywania prawa do odliczeń, stanowi:
„1. W celu skorzystania z prawa do odliczenia podatnik musi spełnić następujące warunki:
a)
w odniesieniu do odliczeń określonych w art. 17 ust. 2 lit. a) – posiadać fakturę sporządzoną zgodnie z art. 22 ust. 3;
[...]
2. Podatnik zastosuje odliczenie od podatku poprzez odjęcie od całkowitej kwoty należnego podatku od wartości dodanej za dany okres rozliczeniowy całkowitej kwoty podatku, w stosunku do którego w tym samym okresie zaistniało prawo do odliczenia i może być wykonane na podstawie przepisów ust. 1.
[...]
3. Państwa członkowskie ustalają warunki i procedury, według których podatnik może zostać upoważniony do dokonania odliczenia, którego nie dokonał zgodnie z przepisami ust. 1 i 2.
[...]”.
Artykuł 21 pkt 1 lit. a) i c) szóstej dyrektywy stanowi:
„Zobowiązanymi do zapłaty podatku od wartości dodanej są:
1. w systemie wewnętrznym:
a)
podatnicy dokonujący transakcji podlegających opodatkowaniu, z wyjątkiem transakcji wymienionych w art. 9 ust. 2 lit. e), które są dokonane przez podatnika rezydującego za granicą [...].
[...]
c)
każda osoba wykazująca podatek [VAT] na fakturze lub innym dokumencie uznawanym za fakturę [...]”.
Artykuł 22 szóstej dyrektywy w brzmieniu wynikającym z art. 28h przewiduje:
„Obowiązki w systemie wewnętrznym
a)
Każdy podatnik określa, kiedy jego działalność jako podatnika rozpoczyna się, zmienia lub kończy.
[...]
a)
Każdy podatnik prowadzi rachunkowość w sposób wystarczająco szczegółowy, aby umożliwić zastosowanie podatku od wartości dodanej oraz kontrolę przez organ podatkowy.
[...]
a)
Każdy podatnik wystawia fakturę lub inny dokument uznawany za fakturę, w odniesieniu do towarów i usług, które dostarczył lub świadczył na rzecz innego podatnika lub osobie prawnej niepodlegającej opodatkowaniu [...].
[...]
b)
Faktura wykazuje jasno cenę bez podatku, jak również należny od niej podatek według każdej stawki, jak też jakiekolwiek zwolnienia.
[...]
c)
Państwa członkowskie ustanawiają kryteria określające, czy dokument może być uznany za fakturę.
[...]
8. Państwa członkowskie mogą nałożyć inne zobowiązania, które uznają za niezbędne dla poprawnego [prawidłowego] poboru podatków i aby zapobiec oszustwom podatkowym, pod warunkiem równego traktowania transakcji wewnętrznych oraz transakcji zawieranych przez podatników w różnych państwach członkowskich, o ile tego rodzaju zobowiązania nie będą prowadzić w handlu między państwami członkowskimi do niepotrzebnych formalności związanych z przekraczaniem granic.
[...]”.
Uregulowania belgijskie
Artykuł 3 ust. 1 akapit pierwszy arrêté royal n
o
3 du 10 décembre 1969, relatif aux déductions pour l’application de la TVA (dekretu królewskiego nr 3 z dnia 10 grudnia 1969 r. w sprawie odliczeń do celów stosowania podatku VAT,
Moniteur belge
z dnia 12 grudnia 1969 r.), przewiduje:
„1. Podatnik, aby móc skorzystać z prawa do odliczenia, musi:
1)
w odniesieniu do podatku od towarów i usług mu dostarczonych posiadać fakturę sporządzoną zgodnie z art. 5 arrêté royal n
o
1 du 29 décembre 1992 [relatif aux mesures tendant à assurer le paiement de la taxe sur la valeur ajoutée (dekretu królewskiego nr 1 z dnia 29 grudnia 1992 r. w sprawie środków służących zapewnieniu zapłaty podatku od wartości dodanej,
Moniteur belge
z dnia 31 grudnia 1992 r., s. 27976, zwanego dalej »dekretem królewskim nr 1«)]”.
Zgodnie z art. 5 ust. 1 akapit szósty dekretu królewskiego nr 1 faktura zawiera „informacje niezbędne do ustalenia transakcji i stawki należnego podatku, w szczególności zwyczajową nazwę dostarczonych towarów i wykonanych usług oraz ich liczbę, a także cel usług”.
Postępowanie główne i pytania prejudycjalne
F. Martens, G. Martens i T. Martens są następcami prawnymi J.P. Martensa, który prowadził jednoosobowe przedsiębiorstwo pod firmą „Margaz”. Owo przedsiębiorstwo rozwinęło się w grupę Martens, której spółki prowadziły różne rodzaje działalności, takie jak kupno, sprzedaż i transport produktów ropopochodnych, a także usługi w zakresie robót budowlanych. Petroma Transports SA była główną spółką grupy Martens w kontekście personelu i świadczyła liczne usługi na rzecz innych spółek tej grupy. Umowy były zawierane w celu uregulowania wykorzystywania tego personelu w ramach usług wewnątrz grupy. Wskazane umowy przewidywały wynagrodzenie za te usługi na podstawie godzin świadczonych przez personel.
W wyniku kontroli przeprowadzanych od 1997 r. belgijska administracja podatkowa zakwestionowała – zarówno w odniesieniu do podatków bezpośrednich, jak i do podatku VAT – faktury wewnątrz grupy i wynikające z nich odliczenia, począwszy od roku podatkowego 1994, głównie na tej podstawie, że owe faktury zawierały braki i nie można było ustalić, czy odpowiadały one faktycznym świadczeniom. Większość rzeczonych faktur zawierała łączną kwotę bez wskazania ceny jednostkowej i liczby godzin świadczonych przez członków personelu spółek świadczących usługi, co uniemożliwiało wszelką kontrolę prawidłowego poboru podatku przez administrację podatkową.
Owa administracja odrzuciła zatem odliczenia dokonane przez spółki, na których rzecz były świadczone usługi, w szczególności z powodu niezgodności z wymogami przewidzianymi w art. 5 ust. 1 akapit szósty dekretu królewskiego nr 1 i w art. 3 ust. 1 akapit pierwszy dekretu królewskiego nr 3 z dnia 10 grudnia 1969 r. w sprawie odliczeń do celów stosowania podatku VAT.
Następnie rzeczone spółki dostarczyły dodatkowych informacji, które nie zostały jednak przyjęte przez administrację podatkową za dostateczną podstawę umożliwiającą wykonanie prawa do odliczenia różnych kwot podatku VAT. Administracja ta uznała bowiem, że chodziło albo o prywatne umowy świadczenia usług przedstawione z opóźnieniem po dokonaniu kontroli podatkowych i po zgłoszeniu korekt, jakich ta administracja zamierzała dokonać, które zatem nie mają określonej daty i na które nie można się powołać wobec osób trzecich, albo o faktury, które zostały uzupełnione po ich wystawieniu, na etapie postępowania administracyjnego, w sposób odręczny poprzez wzmianki dotyczące liczby godzin świadczonych przez członków personelu, według godzinowej stawki pracy i charakteru świadczonych usług, które zatem według administracji podatkowej były pozbawione wszelkiej mocy dowodowej.
W dniu 2 lutego 2005 r. tribunal de première instance de Mons wydał kilka wyroków. Wprawdzie w odniesieniu do niektórych faktur przyznał on rację podatnikowi, jednak potwierdził również odmowę odliczenia podatku VAT po stronie spółek, na których rzecz były świadczone usługi.
W następstwie nowych wniosków, których przedmiotem był zwrot podatków zapłaconych przez usługodawców, sąd ten postanowił ponownie otworzyć rozprawę. Wyrokiem z dnia 23 lutego 2010 r. tribunal de première instance de Mons orzekł w przedmiocie spraw połączonych i oddalił wnioski o zwrot jako bezzasadne. Świadczeniodawcy ci wnieśli zatem apelację od tego wyroku.
W tych okolicznościach cour d’appel de Mons postanowił zawiesić postępowanie i zwrócić się do Trybunału z następującymi pytaniami prejudycjalnymi:
„1)
Czy państwo członkowskie jest uprawnione do odmowy odliczenia dokonanego przez podatników będących usługobiorcami, którzy posiadają faktury zawierające braki, lecz uzupełnione poprzez przedstawienie informacji mających na celu wykazanie prawdziwości, charakteru i kwoty zafakturowanych transakcji (umowy, odtworzenie danych liczbowych na podstawie deklaracji skierowanych do Office national de la sécurité sociale, informacje na temat funkcjonowania zainteresowanej grupy itd.)?
2)
Czy państwo członkowskie, które odmawia odliczenia dokonanego przez podatników będących usługobiorcami ze względu na nieprecyzyjność faktur, nie powinno stwierdzić, że faktury są tym samym również zbyt nieprecyzyjne, by umożliwić zapłatę podatku VAT? Co za tym idzie, czy w celu zapewnienia przestrzegania zasady neutralności podatku VAT państwo członkowskie nie jest zobowiązane przyznać spółkom świadczącym sporne usługi zwrot podatku VAT, który został wpłacony na jego rzecz?”.
W przedmiocie pytań prejudycjalnych
Uwagi wstępne
Należy stwierdzić, że sąd odsyłający nie wskazuje przepisów prawa Unii, o których wykładnię wnosi.
W związku z powyższym z postanowienia odsyłającego i z kontekstu, w jaki wpisuje się postępowanie główne, wynika, że pytania prejudycjalne dotyczą wykładni zarówno przepisów szóstej dyrektywy, jak i zasady neutralności podatkowej.
Ze względu na to, że z rzeczonego postanowienia wynika również, iż pierwsze sporne faktury są datowane na dzień 31 marca 1994 r., mające zastosowanie przepisy należy interpretować w wersji obowiązującej w tej dacie.
W przedmiocie pytania pierwszego
Poprzez pytanie pierwsze sąd odsyłający zasadniczo dąży do ustalenia, czy przepisy szóstej dyrektywy należy interpretować w ten sposób, że sprzeciwiają się one uregulowaniom krajowym takim jak będące przedmiotem postępowania głównego, na mocy których można odmówić prawa do odliczenia podatku VAT wobec podatników będących usługobiorcami, którzy posiadają faktury zawierające braki, jeżeli zostają one następnie uzupełnione poprzez przedstawienie informacji mających na celu wykazanie prawdziwości, charakteru i kwoty zafakturowanych transakcji.
Na wstępie należy przypomnieć, że prawo do odliczenia stanowi podstawową zasadę wspólnego systemu podatku VAT, która co do zasady nie może być ograniczona i która przysługuje natychmiast w stosunku do całego podatku obciążającego transakcje powodujące naliczenie podatku (zob. podobnie wyrok z dnia 6 grudnia 2012 r. w sprawie C-285/11 Bonik, pkt 25, 26 i przytoczone tam orzecznictwo).
Tak ustanowiony system odliczeń ma bowiem na celu całkowite uwolnienie przedsiębiorcy od ciężaru podatku VAT podlegającego zapłacie lub uiszczonego w ramach jego całej działalności gospodarczej. Wspólny system podatku VAT gwarantuje w ten sposób w zakresie ciężaru podatkowego neutralność wszystkich rodzajów działalności gospodarczej – niezależnie od jej celu lub wyników – pod warunkiem że co do zasady ona sama podlega opodatkowaniu podatkiem VAT (zob. wyroki: z dnia 29 kwietnia 2004 r. w sprawie
C-137/02 Faxworld, Rec. s. I-5547
, pkt 37; z dnia 22 grudnia 2010 r. w sprawie
C-438/09 Dankowski, Zb.Orz. s. I-14009
, pkt 24).
Z art. 17 ust. 2 szóstej dyrektywy wynika zatem, że każdy podatnik ma prawo do odliczenia kwot zafakturowanych mu tytułem podatku VAT od świadczonych mu usług, o ile owe usługi są wykorzystywane dla potrzeb jego transakcji podlegających opodatkowaniu (zob. podobnie wyrok z dnia 23 kwietnia 2009 r. w sprawie
C-74/08 PARAT Automotive Cabrio, Zb.Orz. s. I-3459
, pkt 17 i przytoczone tam orzecznictwo).
W odniesieniu do sposobów wykonania prawa do odliczenia art. 18 ust. 1 lit. a) szóstej dyrektywy przewiduje, że podatnik musi posiadać fakturę sporządzoną zgodnie z art. 22 ust. 3 owej dyrektywy.
Na podstawie art. 22 ust. 3 lit. b) szóstej dyrektywy faktura wykazuje jasno cenę bez podatku, jak również należny od niej podatek według każdej stawki, jak też jakiekolwiek zwolnienia. Ten sam art. 22 ust. 3 lit. c) uprawnia państwa członkowskie do ustanowienia kryteriów określających, czy dokument może być uznany za fakturę. Ponadto ust. 8 tegoż art. 22 zezwala państwom członkowskim na nałożenie innych zobowiązań, które państwa te uznają za niezbędne dla prawidłowego poboru podatków i aby zapobiec oszustwom podatkowym.
Wynika z tego, że w odniesieniu do wykonania prawa do odliczenia szósta dyrektywa ogranicza się do wymogu faktury zawierającej określone wzmianki oraz że państwa członkowskie są uprawnione do ustanowienia dodatkowych wzmianek w celu zapewnienia prawidłowego poboru podatku VAT, a także jego kontroli przez administrację podatkową (zob. podobnie wyrok z dnia 14 lipca 1988 r. w sprawach połączonych
123/87 i 330/87 Jeunehomme i EGI, Rec. s. 4517
, pkt 16).
Wymóg, w celu wykonania prawa do odliczenia, innych wzmianek na fakturze niż wymienione w art. 22 ust. 3 lit. b) szóstej dyrektywy powinien być jednak ograniczony do tego, co jest konieczne do zapewnienia poboru podatku VAT i jego kontroli przez administrację podatkową. Ponadto takie wzmianki przez ich ilość lub charakter techniczny nie powinny czynić wykonania prawa do odliczenia praktycznie niemożliwym bądź nadmiernie utrudnionym (ww. wyrok w sprawach połączonych Jeunehomme i EGI, pkt 17).
W odniesieniu do przepisów krajowych będących przedmiotem postępowania głównego należy zauważyć, że État belge skorzystało z uprawnienia przewidzianego w art. 22 ust. 8 szóstej dyrektywy, bowiem zgodnie z art. 5 ust. 1 akapit szósty dekretu królewskiego nr 1 faktura powinna zawierać informacje niezbędne do ustalenia transakcji i stawki należnego podatku, w szczególności zwyczajową nazwę dostarczonych towarów i wykonanych usług oraz ich liczbę, a także cel usług.
W tym względzie do sądu odsyłającego należy zbadanie, czy dodatkowe wzmianki ustanowione przez rzeczone przepisy są zgodne z wymogami określonymi w pkt 28 niniejszego wyroku.
Ponadto o ile w pkt 41 wyroku z dnia 15 lipca 2010 r. w sprawie
C-368/09 Pannon Gép Centrum, Zb.Orz. s. I-7467
, Trybunał orzekł, że państwa członkowskie nie mogą według swojego uznania powiązać wykonania prawa do odliczenia podatku VAT z przestrzeganiem warunków dotyczących treści faktury, które nie zostały wyraźnie przewidziane przez przepisy dyrektywy Rady 2006/112/WE z dnia 28 listopada 2006 r. w sprawie wspólnego systemu podatku od wartości dodanej (
Dz.U. L 347, s. 1
), o tyle należy stwierdzić, iż w sprawie będącej przedmiotem postępowania głównego obowiązujące wówczas przepisy pozwalały państwom członkowskim na określanie kryteriów, według których dokument może być uważany za fakturę.
Z postanowienia odsyłającego wynika, że podatnikom będącym usługobiorcami odmówiono wykonania prawa do odliczenia podatku VAT na tej podstawie, iż faktury będące przedmiotem postępowania głównego nie były dostatecznie dokładne i kompletne. W szczególności sąd odsyłający twierdzi, że większość tych faktur nie wykazywała ceny jednostkowej i liczby godzin świadczonych przez członków personelu spółek świadczących usługi, co uniemożliwiło wszelką kontrolę prawidłowości poboru podatku przez administrację podatkową.
Skarżący w postępowaniu głównym podnoszą, że brak na fakturach niektórych wzmianek wymaganych przez przepisy krajowe nie może podważać wykonania prawa do odliczenia podatku VAT, skoro prawdziwość, charakter i zakres czynności zostały później wykazane wobec administracji podatkowej.
Należy przypomnieć, że wspólny system podatku VAT nie zakazuje dokonywania korekty błędnych faktur. Jeżeli bowiem zostały spełnione wszystkie przesłanki materialne konieczne do skorzystania z prawa do odliczenia podatku VAT i jeżeli przed podjęciem decyzji przez dany organ podatnik dostarczył mu skorygowaną fakturę, co do zasady nie można mu odmówić skorzystania z tego prawa na tej podstawie, że pierwotna faktura zawierała błąd (zob. podobnie ww. wyrok w sprawie Pannon Gép Centrum, pkt 43–45).
Należy jednak stwierdzić, że w odniesieniu do sporu w postępowaniu głównym niezbędne informacje mające na celu uzupełnienie i korektę faktur zostały przedstawione po wydaniu przez administrację podatkową decyzji o odmowie prawa do odliczenia podatku VAT, tak iż przed wydaniem owej decyzji faktury dostarczone rzeczonej administracji nie zostały jeszcze skorygowane, aby umożliwić jej zapewnienie prawidłowego poboru podatku VAT i jego kontroli.
W konsekwencji na pytanie pierwsze należy odpowiedzieć, iż przepisy szóstej dyrektywy należy interpretować w ten sposób, że nie sprzeciwiają się one uregulowaniom krajowym takim jak będące przedmiotem postępowania głównego, na mocy których można odmówić prawa do odliczenia podatku VAT podatnikom będącym usługobiorcami, którzy posiadają faktury zawierające braki, nawet jeśli zostają one uzupełnione poprzez przedstawienie informacji mających na celu wykazanie prawdziwości, charakteru i kwoty zafakturowanych transakcji po wydaniu takiej decyzji odmownej.
W przedmiocie pytania drugiego
Poprzez pytanie drugie sąd odsyłający zasadniczo dąży do ustalenia, czy zasadę neutralności podatkowej należy interpretować w ten sposób, że sprzeciwia się ona temu, aby administracja podatkowa odmówiła zwrotu podatku VAT zapłaconego przez spółkę będącą usługodawcą, podczas gdy odmówiono wykonania prawa do odliczenia podatku VAT obciążającego rzeczone usługi spółkom będącym usługobiorcami ze względu na nieprawidłowości stwierdzone na fakturach wystawionych przez rzeczoną spółkę będącą usługodawcą.
Powstaje więc pytanie, czy w celu zapewnienia zasady neutralności podatkowej wymagalność podatku VAT po stronie usługodawcy może być uzależniona od skutecznego wykonania odliczenia podatku VAT po stronie usługobiorcy.
Zgodnie z art. 2 pkt 1 szóstej dyrektywy dostawa towarów lub świadczenie usług są objęte podatkiem VAT, jeżeli są one dokonywane odpłatnie na terytorium kraju przez podatnika działającego w takim charakterze. Z art. 10 ust. 2 owej dyrektywy wynika, że zdarzenie podatkowe ma miejsce i obowiązek podatkowy powstaje w momencie dostarczenia towarów lub wykonania usług.
Z utrwalonego orzecznictwa wynika, że podatek VAT pobiera się od każdej usługi i od każdej dostawy towarów świadczonej odpłatnie przez podatnika (zob. podobnie wyrok z dnia 29 października 2009 r. w sprawie
C-29/08 SKF, Zb.Orz. s. I-10413
, pkt 46 i przytoczone tam orzecznictwo).
Należy zatem stwierdzić, że – jak słusznie wskazują État belge i Komisja Europejska w swoich uwagach pisemnych – z rzeczonych przepisów szóstej dyrektywy wynika, iż wspólny system podatku VAT nie uzależnia jego wymagalności po stronie podatnika będącego usługodawcą od skutecznego wykonania prawa do odliczenia podatku VAT po stronie podatnika będącego usługobiorcą.
Z pkt 13 niniejszego wyroku wynika, że wykonanie prawa do odliczenia podatku VAT obciążającego usługi będące przedmiotem postępowania głównego, z którego zwykle korzystali usługobiorcy, zostało im odmówione ze względu na brak niektórych obowiązkowych wzmianek na fakturach wystawianych przez usługodawcę.
Ze względu na to, że w sporze w postępowaniu głównym prawdziwość świadczenia usług objętych podatkiem VAT została potwierdzona, podatek VAT dotyczący tych czynności był wymagalny i słusznie został zapłacony administracji podatkowej. W tym kontekście nie można przywoływać zasady neutralności podatkowej w celu uzasadnienia zwrotu podatku VAT w sytuacji takiej jak w postępowaniu głównym. Jakakolwiek inna interpretacja uprzywilejowałaby sytuacje mogące utrudnić prawidłowy pobór podatku VAT, czego uniknięcie ma właśnie na celu art. 22 szóstej dyrektywy.
W konsekwencji w świetle powyższego na pytanie drugie należy odpowiedzieć w ten sposób, że zasada neutralności podatkowej nie sprzeciwia się temu, aby administracja podatkowa odmówiła zwrotu podatku VAT zapłaconego przez spółkę będącą usługodawcą, podczas gdy odmówiono wykonania prawa do odliczenia podatku VAT obciążającego rzeczone usługi spółkom będącym usługobiorcami ze względu na nieprawidłowości stwierdzone na fakturach wystawionych przez rzeczoną spółkę będącą usługodawcą.
W przedmiocie kosztów
Dla stron w postępowaniu głównym niniejsze postępowanie ma charakter incydentalny, dotyczy bowiem kwestii podniesionej przed sądem odsyłającym, do niego zatem należy rozstrzygnięcie o kosztach. Koszty poniesione w związku z przedstawieniem uwag Trybunałowi, inne niż koszty stron w postępowaniu głównym, nie podlegają zwrotowi.
Z powyższych względów Trybunał (druga izba) orzeka, co następuje:
1)
Przepisy szóstej dyrektywy Rady 77/388/EWG z dnia 17 maja 1977 r. w sprawie harmonizacji ustawodawstw państw członkowskich w odniesieniu do podatków obrotowych – wspólny system podatku od wartości dodanej: ujednolicona podstawa wymiaru podatku, zmienionej dyrektywą Rady 94/5/WE z dnia 14 lutego 1994 r., należy interpretować w ten sposób, że nie sprzeciwiają się one uregulowaniom krajowym takim jak będące przedmiotem postępowania głównego, na mocy których można odmówić prawa do odliczenia podatku od wartości dodanej podatnikom będącym usługobiorcami, którzy posiadają faktury zawierające braki, nawet jeśli zostają one uzupełnione poprzez przedstawienie informacji mających na celu wykazanie prawdziwości, charakteru i kwoty zafakturowanych transakcji po wydaniu takiej decyzji odmownej.
2)
Zasada neutralności podatkowej nie sprzeciwia się temu, aby administracja podatkowa odmówiła zwrotu podatku od wartości dodanej zapłaconego przez spółkę będącą usługodawcą, podczas gdy odmówiono wykonania prawa do odliczenia podatku od wartości dodanej obciążającego rzeczone usługi spółkom będącym usługobiorcami ze względu na nieprawidłowości stwierdzone na fakturach wystawionych przez rzeczoną spółkę będącą usługodawcą.
Podpisy
(
*1
) Język postępowania: francuski. | [
"Podatki",
"Podatek od wartości dodanej",
"Szósta dyrektywa 77/388/EWG",
"Prawo do odliczenia podatku naliczonego",
"Obowiązki podatnika",
"Posiadanie nieprawidłowych lub niedokładnych faktur",
"Brak obowiązkowych wzmianek",
"Odmowa prawa do odliczenia",
"Wykazanie a posteriori prawdziwości transakcji wykazanych na fakturach",
"Faktury korygujące",
"Prawo do zwrotu podatku VAT",
"Zasada neutralności"
] |
62015CJ0589 | de | Mit seinem Rechtsmittel begehrt Herr Alexios Anagnostakis die Aufhebung des Urteils des Gerichts der Europäischen Union vom 30. September 2015, Anagnostakis/Kommission (T‑450/12, im Folgenden: angefochtenes Urteil,
EU:T:2015:739
), mit dem dieses seine Klage auf Nichtigerklärung des Beschlusses C(2012) 6289 final der Kommission vom 6. September 2012 über die ihr am 13. Juli 2012 vorgelegte Anmeldung der europäischen Bürgerinitiative „Eine Million Unterschriften für ein Europa der Solidarität“ (im Folgenden: streitiger Beschluss) abgewiesen hat.
Rechtlicher Rahmen
Die Erwägungsgründe 1, 2, 4 und 10 der Verordnung (EU) Nr. 211/2011 des Europäischen Parlaments und des Rates vom 16. Februar 2011 über die Bürgerinitiative (
ABl. 2011, L 65, S. 1
, und Berichtigung
ABl. 2012, L 94, S. 49
) lauten:
„(1)
Der Vertrag über die Europäische Union (EUV) stärkt die Unionsbürgerschaft und führt zu einer weiteren Verbesserung der demokratischen Funktionsweise der Union, indem unter anderem festgelegt wird, dass jeder Bürger das Recht hat, sich über eine europäische Bürgerinitiative am demokratischen Leben der Union zu beteiligen. Ähnlich wie das Recht, das dem Europäischen Parlament gemäß Artikel 225 des Vertrags über die Arbeitsweise der Europäischen Union (AEUV) und dem Rat gemäß Artikel 241 AEUV eingeräumt wird, bietet dieses Verfahren den Bürgern die Möglichkeit, sich direkt mit der Aufforderung an die Europäische Kommission zu wenden, einen Vorschlag für einen Rechtsakt der Union zur Umsetzung der Verträge zu unterbreiten.
(2)
Die für die Bürgerinitiative erforderlichen Verfahren und Bedingungen sollten klar, einfach, benutzerfreundlich und dem Wesen der Bürgerinitiative angemessen sein, um die Bürger zur Teilnahme zu ermutigen und die Union zugänglicher zu machen. Sie sollten einen vernünftigen Ausgleich zwischen Rechten und Pflichten schaffen.
…
(4)
Die Kommission sollte den Bürgern auf Antrag Informationen und informelle Beratung zu Bürgerinitiativen bereitstellen, insbesondere was die Kriterien der Registrierung betrifft.
…
(10)
Um bei geplanten Bürgerinitiativen Kohärenz und Transparenz zu gewährleisten und eine Situation zu vermeiden, in der Unterschriften für eine geplante Bürgerinitiative gesammelt werden, die nicht den in dieser Verordnung festgelegten Bedingungen entspricht, sollte es verpflichtend sein, diese Initiativen auf einer von der Kommission zur Verfügung gestellten Website vor Sammlung der notwendigen Unterstützungsbekundungen von Bürgern zu registrieren. Alle geplanten Bürgerinitiativen, die den in dieser Verordnung festgelegten Bedingungen entsprechen, sollten von der Kommission registriert werden. Die Kommission sollte die Registrierung gemäß den allgemeinen Grundsätzen guter Verwaltungspraxis vornehmen.“
Art. 1 der Verordnung Nr. 211/2011 bestimmt:
„Diese Verordnung legt die Verfahren und Bedingungen für eine Bürgerinitiative gemäß Artikel 11 EUV und Artikel 24 AEUV fest.“
In Art. 2 dieser Verordnung heißt es:
„Im Sinne dieser Verordnung bezeichnet der Ausdruck
1.
‚Bürgerinitiative‘ eine Initiative, die der Kommission gemäß dieser Verordnung vorgelegt wird und in der die Kommission aufgefordert wird, im Rahmen ihrer Befugnisse geeignete Vorschläge zu Themen zu unterbreiten, zu denen es nach Ansicht von Bürgern eines Rechtsakts der Union bedarf, um die Verträge umzusetzen, und die die Unterstützung von mindestens einer Million teilnahmeberechtigten Unterzeichnern aus mindestens einem Viertel aller Mitgliedstaaten erhalten hat;
…
3.
‚Organisatoren‘ natürliche Personen, die einen Bürgerausschuss bilden, der für die Vorbereitung einer Bürgerinitiative sowie ihre Einreichung bei der Kommission verantwortlich ist.“
Art. 4 Abs. 1 bis 3 der Verordnung sieht vor:
„(1) Bevor sie mit der Sammlung von Unterstützungsbekundungen bei Unterzeichnern für eine geplante Bürgerinitiative beginnen, sind die Organisatoren verpflichtet, sie bei der Kommission anzumelden, wobei sie die in Anhang II genannten Informationen, insbesondere zum Gegenstand und zu den Zielen der geplanten Bürgerinitiative, bereitstellen.
Diese Informationen sind in einer der Amtssprachen der Union in einem zu diesem Zweck von der Kommission zur Verfügung gestellten Online-Register (nachstehend ‚Register‘ genannt) bereitzustellen.
Die Organisatoren stellen für das Register und – soweit zweckmäßig – auf ihrer Website regelmäßig aktualisierte Informationen über die Quellen der Unterstützung und Finanzierung für die geplante Bürgerinitiative bereit.
Nach Bestätigung der Registrierung gemäß Absatz 2 können die Organisatoren die geplante Bürgerinitiative zur Aufnahme in das Register in anderen Amtssprachen der Union bereitstellen. Die Übersetzung der geplanten Bürgerinitiative in andere Amtssprachen der Union fällt in die Verantwortung der Organisatoren.
Die Kommission richtet eine Kontaktstelle ein, die Informationen und Hilfe anbietet.
(2) Binnen zwei Monaten nach Eingang der in Anhang II genannten Informationen registriert die Kommission eine geplante Bürgerinitiative unter einer eindeutigen Identifikationsnummer und sendet eine entsprechende Bestätigung an die Organisatoren, sofern die folgenden Bedingungen erfüllt sind:
…
b)
die geplante Bürgerinitiative liegt nicht offenkundig außerhalb des Rahmens, in dem die Kommission befugt ist, einen Vorschlag für einen Rechtsakt der Union vorzulegen, um die Verträge umzusetzen;
…
(3) Die Kommission verweigert die Registrierung, wenn die in Absatz 2 festgelegten Bedingungen nicht erfüllt sind.
Wenn die Kommission es ablehnt, eine geplante Bürgerinitiative zu registrieren, unterrichtet sie die Organisatoren über die Gründe der Ablehnung und alle möglichen gerichtlichen und außergerichtlichen Rechtsbehelfe, die ihnen zur Verfügung stehen.“
Vorgeschichte des Rechtsstreits und streitiger Beschluss
Die Vorgeschichte des Rechtsstreits, wie sie sich aus dem angefochtenen Urteil ergibt, lässt sich wie folgt zusammenfassen.
Am 13. Juli 2012 übermittelte Herr Anagnostakis der Kommission eine geplante europäische Bürgerinitiative (EBI) mit dem Titel „Eine Million Unterschriften für ein Europa der Solidarität“.
Gegenstand der geplanten EBI war die unionsrechtliche Festschreibung des „Prinzips der Notlage“, wonach dann, wenn „die finanzielle und politische Existenz eines Staates in Gefahr gerät, weil dieser versucht, einer verabscheuungswürdigen Schuld nachzukommen …, … die Zurückweisung der Zahlung notwendig und gerechtfertigt [wird]“.
Als Rechtsgrundlage für die Einführung dieses Prinzips wurde in der geplanten EBI die „Wirtschafts- und Währungspolitik (Art. 119 bis 144 AEUV)“ benannt.
Mit dem streitigen Beschluss lehnte die Kommission unter Hinweis auf den Wortlaut von Art. 4 Abs. 2 der Verordnung Nr. 211/2011 sowie auf die von ihr vorgenommene Prüfung der in der geplanten EBI geltend gemachten Bestimmungen des AEU-Vertrags, insbesondere des Art. 136 Abs. 1 AEUV, sowie „aller anderen denkbaren Rechtsgrundlagen“ die Registrierung der EBI mit der Begründung ab, dass diese offenkundig außerhalb des Rahmens liege, in dem die Kommission befugt sei, einen Vorschlag für einen Rechtsakt der Union vorzulegen, um die Verträge umzusetzen.
Verfahren vor dem Gericht und angefochtenes Urteil
Mit am 11. Oktober 2012 bei der Kanzlei des Gerichts eingereichter Klageschrift erhob Herr Anagnostakis Klage auf Nichtigerklärung des streitigen Beschlusses.
Er stützte seine Klage auf einen einzigen, in mehrere Teile gegliederten Grund, mit dem er rügte, der Kommission seien Rechtsfehler unterlaufen, als sie die Registrierung der geplanten EBI auf der Grundlage von Art. 4 Abs. 2 Buchst. b der Verordnung Nr. 211/2011 abgelehnt habe. Insoweit machte er im Wesentlichen geltend, die Kommission könne der geplanten EBI Folge leisten, indem sie den Erlass eines Rechtsakts auf der Grundlage von Art. 122 Abs. 1 und 2 und Art. 136 Abs. 1 Buchst. b AEUV sowie der Regeln des Völkerrechts vorschlage.
Mit dem angefochtenen Urteil befand das Gericht, das von Amts wegen den Gesichtspunkt einer fehlenden oder unzureichenden Begründung prüfte, dass die Kommission bei dem Erlass des streitigen Beschlusses die Begründungspflicht beachtet habe. Ferner war es der Ansicht, die Kommission habe rechtsfehlerfrei angenommen, dass die geplante EBI offenkundig außerhalb der Befugnisse liege, aufgrund deren sie einen entsprechenden Rechtsakt vorschlagen könne. Demzufolge hat es die Klage als unbegründet abgewiesen.
Anträge der Parteien
Mit seinem Rechtsmittel beantragt Herr Anagnostakis,
–
das angefochtene Urteil aufzuheben;
–
den streitigen Beschluss für nichtig zu erklären;
–
der Kommission aufzugeben, die geplante EBI zu registrieren sowie jede andere rechtlich erforderliche Maßnahme zu veranlassen, und
–
der Kommission die Kosten aufzuerlegen.
Die Kommission beantragt, das Rechtsmittel zurückzuweisen und Herrn Anagnostakis die Kosten aufzuerlegen.
Zum Rechtsmittel
Der Rechtsmittelführer führt für sein Rechtsmittel vier Gründe an. Mit dem ersten Rechtsmittelgrund rügt er einen Rechtsfehler insoweit, als das Gericht befunden habe, dass die Kommission beim Erlass des streitigen Beschlusses der Begründungspflicht genügt habe. Die Rechtsmittelgründe zwei bis vier beziehen sich auf die Kontrolle der Rechtmäßigkeit dieses Beschlusses und werden auf eine fehlerhafte Auslegung des Art. 122 AEUV, des Art. 136 Abs. 1 AEUV und der Regeln des Völkerrechts gestützt.
Zum ersten Rechtsmittelgrund: Rechtsfehler, was die Frage der ausreichenden Begründung des streitigen Beschlusses betrifft
Vorbringen der Parteien
Mit seinem ersten Rechtsmittelgrund macht der Rechtsmittelführer geltend, das Gericht habe einen Rechtsfehler begangen, indem es in den Rn. 28 bis 32 und 34 des angefochtenen Urteils befunden habe, dass der streitige Beschluss den Anforderungen genüge, die sich aus der Begründungspflicht, wie sie in Art. 296 AEUV verankert sei, ergäben.
Zunächst irre das Gericht mit seiner Annahme in Rn. 28 des angefochtenen Urteils, wonach die schlichte Bezugnahme in dem streitigen Beschluss auf Art. 4 Abs. 2 Buchst. b der Verordnung Nr. 211/2011 durch die Kommission im Hinblick auf die Rechtsprechung zur Begründungspflicht eine ausreichende Begründung darstelle. Eine solche Bezugnahme sei nämlich keine ausführliche und klare Begründung dafür, dass das Fehlen einer Befugnis der Kommission „offenkundig“ im Sinne der genannten Bestimmung sei.
Hierfür genüge sodann auch nicht die Feststellung des Gerichts in Rn. 27 des angefochtenen Urteils, dass die Kommission eine „eingehende … Prüfung der in [der geplanten Bürgerinitiative] genannten Vertragsbestimmungen (Art. 119 [AEUV] bis 144 AEUV) und aller anderen denkbaren Rechtsgrundlagen“ vorgenommen habe.
Das Gleiche gelte auch für die Bezugnahme auf Art. 136 Abs. 1 AEUV in dem streitigen Beschluss.
Schließlich habe das Gericht einen Rechtsfehler begangen, indem es in den Rn. 30 und 31 des angefochtenen Urteils die Ansicht vertreten habe, dass die Begründung des streitigen Beschlusses im Hinblick auf dessen Art und den Kontext, in dem er erlassen worden sei, ausreichend sei. Diese Argumentation des Gerichts stehe zum einen in keinem Zusammenhang mit der Offenkundigkeit des Fehlens einer Befugnis der Kommission. Zum anderen stelle sie fälschlicherweise zwischen dem in Rn. 30 des angefochtenen Urteils angesprochenen angeblichen Fehlen an „Klarheit und Genauigkeit hinsichtlich der behaupteten Rechtsgrundlage für die Befugnis der Kommission, einen Vorschlag für einen Rechtsakt … vorzulegen“, und der Verpflichtung zur Angabe der dem streitigen Beschluss zugrunde liegenden Gründe eine kausale Verknüpfung her.
Die Kommission pflichtet der mit dem ersten Rechtsmittelgrund beanstandeten Begründung des Gerichts bei und vertritt die Auffassung, dass dieser Rechtsmittelgrund als unbegründet zurückzuweisen sei.
Würdigung durch den Gerichtshof
Eingangs ist daran zu erinnern, dass der durch den Vertrag von Lissabon eingeführte Art. 11 Abs. 4 EUV den Unionsbürgerinnen und Unionsbürgern das Recht zuerkennt, unter bestimmten Voraussetzungen die Initiative zu ergreifen und die Kommission aufzufordern, im Rahmen ihrer Befugnisse geeignete Vorschläge zu Themen zu unterbreiten, zu denen es nach Ansicht jener Bürgerinnen und Bürger eines Rechtsakts der Union bedarf, um die Verträge umzusetzen.
Das Recht, eine EBI zu ergreifen, ist – wie insbesondere auch das Petitionsrecht beim Parlament – ein Instrument bezüglich des in Art. 10 Abs. 3 EUV vorgesehenen Rechts der Bürgerinnen und Bürger, am demokratischen Leben der Union teilzunehmen, indem es ihnen erlaubt, sich unmittelbar mit einer Eingabe an die Kommission zu wenden, in der diese aufgefordert wird, einen Vorschlag für einen Rechtsakt der Union zu unterbreiten, um die Verträge umzusetzen.
Die für eine EBI geltenden Verfahren und Bedingungen sind gemäß Art. 24 Abs. 1 AEUV in der Verordnung Nr. 211/2011 näher geregelt worden. Art. 4 dieser Verordnung legt die Bedingungen für die Registrierung einer geplanten EBI durch die Kommission fest.
Als eine dieser Bedingungen sieht Art. 4 Abs. 2 Buchst. b der Verordnung Nr. 211/2011 vor, dass eine geplante EBI von der Kommission registriert wird, sofern sie „nicht offenkundig außerhalb des Rahmens [liegt], in dem die Kommission befugt ist, einen Vorschlag für einen Rechtsakt der Union vorzulegen, um die Verträge umzusetzen“.
In Anwendung dieser Bestimmung lehnte die Kommission mit dem streitigen Beschluss die Registrierung der ihr vom Rechtsmittelführer vorgelegten geplanten EBI ab.
Insoweit ist, da der Rechtsmittelführer mit seinem ersten Rechtsmittelgrund geltend macht, dass das Gericht einen Rechtsfehler begangen habe, indem es der Ansicht gewesen sei, dass der streitige Beschluss mit einer ausreichenden Begründung versehen sei, hervorzuheben, dass die Verpflichtung zur Unterrichtung der Organisatoren über die Gründe für die Ablehnung der Registrierung ihrer geplanten EBI, wie sie in Art. 4 Abs. 3 Unterabs. 2 der Verordnung Nr. 211/2011 vorgesehen ist, die spezifische Ausprägung der in Art. 296 AEUV verankerten Pflicht zur Begründung von Rechtsakten in Bezug auf die EBI darstellt. Nach ständiger Rechtsprechung zu diesem Artikel muss die Begründung der Natur des betreffenden Rechtsakts angepasst sein und die Überlegungen des Organs, das den Rechtsakt erlassen hat, so klar und eindeutig zum Ausdruck bringen, dass die Betroffenen ihr die Gründe für die erlassene Maßnahme entnehmen können und das zuständige Gericht seine Kontrollaufgabe wahrnehmen kann (vgl. u. a. Urteil vom 6. März 2003, Interporc/Kommission,
C‑41/00 P
,
EU:C:2003:125
, Rn.
).
Ebenfalls nach ständiger Rechtsprechung ist das Begründungserfordernis nach den Umständen des Einzelfalls zu beurteilen. In der Begründung brauchen nicht alle tatsächlich oder rechtlich einschlägigen Gesichtspunkte genannt zu werden, da die Frage, ob die Begründung eines Rechtsakts den Erfordernissen des Art. 296 AEUV genügt, nicht nur anhand seines Wortlauts zu beurteilen ist, sondern auch anhand seines Kontexts sowie sämtlicher Rechtsvorschriften auf dem betreffenden Gebiet (Urteile vom 29. September 2011, Elf Aquitaine/Kommission,
C‑521/09 P
,
EU:C:2011:620
, Rn.
, und vom 21. Dezember 2016, Club Hotel Loutraki u. a./Kommission,
C‑131/15 P
,
EU:C:2016:989
, Rn.
).
Diese in den Rn. 22 bis 24 des angefochtenen Urteils zutreffend in Erinnerung gerufenen Grundsätze sind der Maßstab für die Prüfung, ob das Gericht einen Rechtsfehler begangen hat, indem es der Ansicht war, dass die Kommission bei dem Erlass des streitigen Beschlusses die Begründungspflicht beachtet habe.
Im vorliegenden Fall steht, wie vom Gericht in Rn. 28 des angefochtenen Urteils ausgeführt, fest, dass ausweislich des streitigen Beschlusses die Nichterfüllung der in Art. 4 Abs. 2 Buchst. b der Verordnung Nr. 211/2011 vorgesehenen Bedingung der Grund für die Ablehnung der Registrierung der geplanten EBI war. Dazu hieß es in dem streitigen Beschluss, dass sich die Kommission weder durch die in der geplanten EBI angeführten Bestimmungen über die Wirtschafts- und Währungspolitik der Union, nämlich die Art. 119 bis 144 AEUV, noch durch irgendeine andere Rechtsgrundlage ermächtigt gesehen habe, einen Vorschlag in dem mit der geplanten EBI begehrten Sinne für einen Rechtsakt der Union vorzulegen, um die Verträge umzusetzen. In diesem Zusammenhang äußerte sich die Kommission insbesondere zu Art. 136 Abs. 1 AEUV und legte die Gründe dar, weshalb ihrer Auffassung nach diese Bestimmung insoweit keine geeignete Rechtsgrundlage darstellen konnte.
Anders als der Rechtsmittelführer offenbar meint, war das Gericht nicht der Ansicht, dass jeder dieser Punkte des streitigen Beschlusses für sich genommen eine Begründung darstelle, die ausreiche, um den Anforderungen der Rechtsprechung in Bezug auf die Begründungspflicht zu genügen. Es war in den Rn. 30 und 31 des angefochtenen Urteils auch nicht der Ansicht, dass sich eine derartige Begründung als solche aus der Art des in Rede stehenden Rechtsakts und dem Kontext, in dem er erlassen worden sei, ergebe.
Das Gericht hat vielmehr im Einklang mit der oben in den Rn. 28 und 29 angeführten einschlägigen Rechtsprechung des Gerichtshofs geprüft, ob die Begründung des streitigen Beschlusses unter Berücksichtigung aller darin enthaltenen Anhaltspunkte und in Anbetracht der Fallumstände, insbesondere der Art dieses Beschlusses und des Kontexts, in dem er erlassen wurde, den Anforderungen des Art. 296 AEUV genügte.
Insoweit hat es in den Rn. 25 und 26 des angefochtenen Urteils im Wesentlichen hervorgehoben, dass die Kommission in Anbetracht der Natur des Rechts auf eine EBI und der Auswirkungen, die ein Beschluss über die Ablehnung der Registrierung einer geplanten EBI auf das demokratische Leben der Union haben könne, einen Beschluss, mit dem sie die Registrierung einer geplanten EBI ablehne, so zu begründen habe, dass daraus die Gründe, die diese Ablehnung rechtfertigten, klar hervorgingen. Somit muss in dieser Begründung, wenn die besagte Ablehnung wie im vorliegenden Fall auf Art. 4 Abs. 2 Buchst. b der Verordnung Nr. 211/2011 gestützt wird, ausgeführt werden, weshalb die Kommission der Ansicht ist, dass die geplante EBI offenkundig außerhalb des Rahmens liegt, in dem sie befugt ist, einen Vorschlag für einen Rechtsakt der Union vorzulegen, um die Verträge umzusetzen.
In diesem Rahmen ist die Kommission, wenn die Organisatoren der EBI gemäß Anhang II der Verordnung Nr. 211/2011 im Anhang der von ihnen geplanten EBI genauere Informationen zu deren Gegenstand, Zielen und Hintergrund zur Verfügung stellen, gehalten, diese Informationen sorgfältig und unparteiisch zu prüfen.
Das Gericht hat jedoch in den Rn. 30 und 31 des angefochtenen Urteils auch deutlich herausgestellt, dass die geplante EBI insoweit sehr knapp gehalten gewesen sei und es ihr an Klarheit gefehlt habe, als darin hinsichtlich der Frage nach der Rechtsgrundlage für den Erlass des mit ihr angestrebten Rechtsakts der Union im Wesentlichen nur pauschal auf die Art. 119 bis 144 AEUV über die Wirtschafts- und Währungspolitik der Union verwiesen worden sei, ohne im Geringsten den Zusammenhang zwischen dem Inhalt dieser geplanten Initiative und den 26 Artikeln des AEU-Vertrags, auf die darin Bezug genommen worden sei, zu erläutern oder deutlich zu machen.
Insoweit ist zu betonen, dass die Organisatoren, auch wenn die Website der Kommission nur eine pauschale Auswahl der Rubrik „Wirtschaft und Währung Artikel 119-144 AEUV“ zuließ, nach Anhang II der Verordnung Nr. 211/2011 doch in einem Anhang genauere Informationen zur Einschlägigkeit dieser Artikel im Hinblick auf den Inhalt der geplanten EBI zur Verfügung hätten stellen können. Sie tragen nicht vor, dass sie dies getan hätten.
Unter diesen Umständen kann dem Gericht aber nicht vorgeworfen werden, es habe die oben in den Rn. 28 und 29 angeführte Rechtsprechung missachtet, indem es in Rn. 31 des angefochtenen Urteils befunden habe, dass sich die Kommission berechtigterweise nur zu derjenigen der in der geplanten EBI pauschal geltend gemachten Bestimmungen geäußert habe, die ihr am ehesten relevant erschienen sei, also Art. 136 Abs. 1 AEUV, ohne dass sie eine spezifische Begründung im Hinblick auf jede einzelne der genannten Bestimmungen oder gar Gründe für die mangelnde Einschlägigkeit jeder anderen Bestimmung des AEU-Vertrags hätte anführen müssen.
Unter diesen Voraussetzungen konnte das Gericht in Rn. 32 des angefochtenen Urteils zu Recht feststellen, dass der streitige Beschluss in Anbetracht des Kontexts, in dem er erlassen worden sei, hinreichende Angaben enthalte, aus denen der Rechtsmittelführer die Gründe für die Ablehnung der Registrierung der geplanten EBI ersehen könne und die es dem Unionsrichter ermöglichten, seine Kontrolle auszuüben.
In letzterer Hinsicht ergibt sich aus dem angefochtenen Urteil klar, dass das Gericht seine Kontrolle in Bezug auf den streitigen Beschluss tatsächlich ausüben konnte, was auch hinsichtlich der Frage gilt, ob Art. 122 AEUV, obwohl in der geplanten EBI auf ihn nicht spezifisch abgestellt worden war, eine Rechtsgrundlage für die Maßnahme, die Gegenstand der geplanten EBI war, darstellen konnte.
Aus dem Vorstehenden ergibt sich, dass das Gericht keinen Rechtsfehler begangen hat, indem es in Rn. 34 des angefochtenen Urteils befunden hat, dass die Kommission unter den gegebenen Umständen bei dem Erlass des streitigen Beschlusses die ihr obliegende Begründungspflicht eingehalten habe.
Der Rechtsmittelführer wendet sich außerdem insoweit gegen die Begründung des streitigen Beschlusses, als die geplante EBI nicht offenkundig außerhalb der Befugnisse liege, die die Kommission nach den in diesem Beschluss genannten Bestimmungen habe. Dieses Vorbringen betrifft jedoch nicht die Begründungspflicht als wesentliches Formerfordernis, sondern die davon zu unterscheidende Frage der Stichhaltigkeit der Begründung, die eine Frage der materiellen Rechtmäßigkeit des streitigen Beschlusses ist (Urteil vom 29. September 2011, Elf Aquitaine/Kommission,
C‑521/09 P
,
EU:C:2011:620
, Rn.
und die dort angeführte Rechtsprechung). Das besagte Vorbringen ist daher im Rahmen des Eingehens auf die Rechtsmittelgründe zwei bis vier zu prüfen.
Nach alledem ist der erste Rechtsmittelgrund als unbegründet zurückzuweisen.
Zu den Rechtsmittelgründen zwei bis vier: Rechtsfehler bei der Kontrolle der Begründetheit des streitigen Beschlusses
Vorbemerkungen
Mit seinen Rechtsmittelgründen zwei bis vier beanstandet der Rechtsmittelführer, das Gericht habe aufgrund einer fehlerhaften Auslegung von Art. 122 AEUV und Art. 136 Abs. 1 AEUV sowie der Regeln des Völkerrechts angenommen, dass die in Art. 4 Abs. 2 Buchst. b der Verordnung Nr. 211/2011 aufgestellte Bedingung im vorliegenden Fall nicht erfüllt sei.
Eingangs ist, was erstens das Verfahren der Registrierung einer geplanten EBI betrifft, darauf hinzuweisen, dass die Kommission nach Art. 4 der Verordnung Nr. 211/2011 zu prüfen hat, ob eine geplante EBI die Bedingungen für die Registrierung erfüllt, die u. a. in Abs. 2 Buchst. b dieses Artikels genannt werden. Dabei sind nach den Abs. 1 und 2 des besagten Artikels die Informationen zum Gegenstand und zu den Zielen der geplanten EBI zu berücksichtigen, die von deren Organisatoren gemäß Anhang II der Verordnung Nr. 211/2011 entweder obligatorisch oder fakultativ bereitgestellt werden.
Dazu ist festzuhalten, dass die Kommission, wie sich aus dem vierten Erwägungsgrund und aus Art. 4 Abs. 1 letzter Unterabsatz der Verordnung Nr. 211/2011 ergibt, im Rahmen dieses Registrierungsverfahrens gehalten ist, den Organisatoren einer EBI, insbesondere was die Kriterien der Registrierung betrifft, ihre Hilfe und Beratung anzubieten.
Sodann ist hervorzuheben, dass entsprechend dem Hinweis im zehnten Erwägungsgrund dieser Verordnung der Beschluss über die Registrierung einer geplanten EBI im Sinne des Art. 4 dieser Verordnung gemäß dem Grundsatz guter Verwaltungspraxis zu ergehen hat, der insbesondere die Verpflichtung des zuständigen Organs zu einer sorgfältigen und unparteiischen Untersuchung umfasst, die außerdem alle relevanten Gesichtspunkte des Einzelfalls berücksichtigt.
Diese sich aus dem Grundsatz der ordnungsgemäßen Verwaltung ergebenden Anforderungen gelten generell für das Handeln der Unionsverwaltung in ihren Beziehungen zur Öffentlichkeit (vgl. in diesem Sinne Urteil vom 4. April 2017, Bürgerbeauftragter/Staelen,
C‑337/15 P
,
EU:C:2017:256
, Rn.
) und somit auch im Kontext des Rechts, eine EBI als Instrument der Teilnahme der Bürgerinnen und Bürger am demokratischen Leben der Union zu unterbreiten.
Außerdem muss im Einklang mit den mit diesem Instrument verfolgten Zielen, wie sie in den Erwägungsgründen 1 und 2 der Verordnung Nr. 211/2011 angeführt werden und die insbesondere darin bestehen, die Bürger zur Teilnahme zu ermutigen und die Union zugänglicher zu machen, die in Art. 4 Abs. 2 Buchst. b dieser Verordnung vorgesehene Bedingung für die Registrierung von der Kommission, an die eine geplante EBI herangetragen wird, so ausgelegt und angewandt werden, dass eine leichte Zugänglichkeit der EBI sichergestellt ist.
Demzufolge darf die Kommission die Registrierung einer geplanten EBI nach Art. 4 Abs. 2 Buchst. b der Verordnung Nr. 211/2011 nur dann ablehnen, wenn die geplante EBI in Anbetracht ihres Gegenstands und ihrer Ziele, wie sie aus den obligatorischen und gegebenenfalls den zusätzlichen Informationen hervorgehen, die von den Organisatoren gemäß Anhang II dieser Verordnung bereitgestellt worden sind, offenkundig außerhalb des Rahmens liegt, in dem die Kommission befugt ist, einen Vorschlag für einen Rechtsakt der Union vorzulegen, um die Verträge umzusetzen.
Nach dieser Klarstellung sind zweitens die Grenzen der Kontrolle abzustecken, zu deren Ausübung der Gerichtshof im Rahmen des vorliegenden Rechtsmittels befugt ist.
Wie nämlich der Generalanwalt insbesondere in den Nrn. 7, 31 und 40 seiner Schlussanträge festgestellt hat, hat der Rechtsmittelführer im vorliegenden Verfahren vor dem Gerichtshof seine Ausführungen zum Gegenstand der geplanten EBI und zu der insoweit geeigneten Rechtsgrundlage erheblich weiterentwickelt und geltend gemacht, das Gericht habe im angefochtenen Urteil mehrfach Feststellungen zu diesem Thema getroffen, die entweder unzutreffend oder unvollständig seien.
Als Erstes ist, wie es der Generalanwalt namentlich in Nr. 30 seiner Schlussanträge getan hat, hervorzuheben, dass die Stichhaltigkeit der Ausführungen, die das Gericht im angefochtenen Urteil im Rahmen seiner Kontrolle der Begründetheit des streitigen Beschlusses gemacht hat, nur anhand der Angaben beurteilt werden kann, die von den Organisatoren der geplanten EBI anlässlich der Anmeldung der EBI bei der Kommission bereitgestellt worden waren, und nicht im Licht der Klarstellungen, die vom Rechtsmittelführer erst im Rahmen des vorliegenden Rechtsmittels vorgetragen worden sind.
Wie das Gericht in Rn. 3 des angefochtenen Urteils und spezifischer auch andernorts im angefochtenen Urteil festgestellt hat, beschränkten sich diese Angaben darauf, den Gegenstand der geplanten EBI dahin zu beschreiben, dass in den Rechtsvorschriften der Union das „Prinzip der Notlage“ festgeschrieben werden solle, wonach dann, wenn „die finanzielle und politische Existenz eines Staates in Gefahr gerät, weil dieser versucht, einer verabscheuungswürdigen Schuld nachzukommen …, … die Zurückweisung der Zahlung notwendig und gerechtfertigt [wird]“, und pauschal auf die Art. 119 bis 144 AEUV als Rechtsgrundlage für die Verankerung dieses Prinzips zu verweisen.
Als Zweites ist es auch ständige Rechtsprechung, dass der Gerichtshof im Rechtsmittelverfahren grundsätzlich nur dazu befugt ist, die rechtliche Entscheidung über die im ersten Rechtszug erörterten Klage- und Verteidigungsgründe zu beurteilen (vgl. in diesem Sinne Urteile vom 30. April 2014, FLSmidth/Kommission,
C‑238/12 P
,
EU:C:2014:284
, Rn.
, und vom 22. Mai 2014, ASPLA/Kommission,
C‑35/12 P
,
EU:C:2014:348
, Rn.
).
Im vorliegenden Fall stützte der Rechtsmittelführer aber, wie oben in Rn. 12 ausgeführt, den einzigen Klagegrund, den er vor dem Gericht geltend machte, auf Art. 122 Abs. 1 und 2 AEUV, Art. 136 Abs. 1 AEUV sowie die Regeln des Völkerrechts.
Demzufolge hat sich der Gerichtshof bei der Prüfung des Vorbringens, mit dem dargetan werden soll, dass die Annahme des Gerichts falsch ist, wonach es im Unionsrecht für die Einführung des Prinzips, auf das die geplante EBI abstelle, keine geeignete Rechtsgrundlage gebe, auf das Vorbringen zu beschränken, das zeigen soll, dass das Gericht Art. 122 und Art. 136 Abs. 1 AEUV sowie die Regeln des Völkerrechts falsch ausgelegt hat.
Zum zweiten Rechtsmittelgrund: Rechtsfehler bei der Auslegung von Art. 122 AEUV
– Vorbringen der Parteien
Mit seinem zweiten Rechtsmittelgrund, der vier Teile umfasst, beanstandet der Rechtsmittelführer, das Gericht habe in den Rn. 41 bis 43 und 47 bis 50 des angefochtenen Urteils Art. 122 Abs. 1 und 2 AEUV falsch ausgelegt, indem es unter Verkennung des Art. 4 Abs. 2 Buchst. b der Verordnung Nr. 211/2011 befunden habe, dass die betreffenden Bestimmungen offenkundig keine Rechtsgrundlage für die Verankerung des Prinzips, das Gegenstand der geplanten EBI sei, in den Rechtsvorschriften der Union darstellten.
Erstens habe das Gericht, indem es Art. 122 AEUV einzeln und losgelöst vom Kontext der Art. 119 bis 126 AEUV ausgelegt habe, dem Geist von Kapitel 1 („Wirtschaftspolitik“) des Titels VIII des dritten Teils des AEU-Vertrags nicht Rechnung getragen, dessen Grundprinzip es sei, dass die Wirtschaftspolitik der Mitgliedstaaten in die Zuständigkeit der nationalen Regierungen falle und konzertiert werden müsse.
Unter anderem ergebe sich aus Art. 122 Abs. 1 und 2 AEUV, dass die Maßnahmen, deren Erlass auf der Grundlage dieses Artikels die Kommission dem Rat vorschlagen könne, Korrektur- oder Präventivmaßnahmen sein könnten und zum Ziel hätten, gravierenden Schwierigkeiten oder dem ernstlichen Drohen solcher Schwierigkeiten, die die Ziele der Union zu gefährden drohten, entgegenzuwirken. Indem aber das Gericht diesen Artikel aus seinem Kontext gelöst habe, habe es einen Rechtsfehler begangen.
Zweitens verleihe Art. 122 Abs. 1 AEUV, der im Übrigen den Grundsatz der Solidarität zwischen den Mitgliedstaaten aufstelle, der Kommission ein weites Ermessen, um den Erlass von angemessenen Maßnahmen vorzuschlagen, damit gravierenden Schwierigkeiten eines Mitgliedstaats begegnet werden könne. Die Aufnahme des Prinzips der Notlage in einen Text der Union sei eine solche angemessene Maßnahme. Indem das Gericht dennoch angenommen habe, dass die geplante EBI offenkundig außerhalb des Rahmens der Befugnisse der Kommission liege, habe es Art. 122 AEUV falsch ausgelegt.
Drittens wendet sich der Rechtsmittelführer zunächst gegen die auf das Urteil vom 27. November 2012, Pringle (
C‑370/12
,
EU:C:2012:756
), gestützte Argumentation des Gerichts in Rn. 41 des angefochtenen Urteils. Das Gericht habe einen Rechtsfehler begangen, indem es die Maßnahme, die mit der geplanten EBI vorgeschlagen werde, und den Europäischen Stabilitätsmechanismus (im Folgenden: ESM), um den es in dem genannten Urteil konkret gehe und der sich grundlegend von dieser Maßnahme unterscheide, verglichen habe. Die geplante EBI habe lediglich die unionsrechtliche Festschreibung des Prinzips der Notlage im Licht der gravierenden Schwierigkeiten der Hellenischen Republik aufgrund ihrer Schulden zum Gegenstand und nicht die Schaffung eines Finanzierungsmechanismus wie des ESM.
Sodann macht der Rechtsmittelführer geltend, die vom Gericht in Rn. 42 des angefochtenen Urteils vorgenommene Würdigung, wonach Art. 122 Abs. 1 AEUV impliziere, dass die darin genannten Maßnahmen „auf dem Beistand zwischen den Mitgliedstaaten beruhen“, sei rechtlich falsch. Die Lektüre dieses Artikels ergebe, dass der darin angesprochene Geist der Solidarität zwischen den Mitgliedstaaten entgegen der Annahme des Gerichts nicht gleichbedeutend mit einem finanziell verstandenen Beistand zwischen den Mitgliedstaaten sei.
Viertens habe das Gericht Rechtsfehler begangen, als es in den Rn. 47 bis 49 des angefochtenen Urteils erneut das Urteil vom 27. November 2012, Pringle (
C‑370/12
,
EU:C:2012:756
), herangezogen habe, um zu dem Ergebnis zu gelangen, dass die Zielsetzung der geplanten EBI von Art. 122 Abs. 2 AEUV offenkundig nicht erfasst werde.
Zunächst sei die unionsrechtliche Festschreibung des Prinzips der Notlage in mehrerlei Hinsicht nicht mit dem ESM vergleichbar. Sodann sei das Gericht zu Unrecht der Ansicht gewesen, dass das Verfahren im Zusammenhang mit der Erklärung einer Notlage von den Mitgliedstaaten und nicht der Union initiiert werde. In der geplanten EBI werde nämlich angegeben, dass es die Union sei, die eine solche Erklärung im Geist der Solidarität billige. Schließlich habe das Gericht in Rn. 49 des angefochtenen Urteils zu Unrecht festgestellt, dass die Verankerung des Prinzips der Notlage nicht nur für die Schulden eines Mitgliedstaats gegenüber der Union gelten würde, sondern auch für die Schulden, die dieser Staat bei anderen juristischen oder natürlichen, öffentlich-rechtlichen oder privaten Personen habe. Tatsächlich würden von der Einführung dieses Prinzips nur die Schulden eines Mitgliedstaats gegenüber der Union erfasst. Jedenfalls hätte die Kommission der geplanten EBI teilweise nachkommen können, indem sie deren Gegenstand allein auf diese Schulden beschränkt hätte, die offenkundig in den Anwendungsbereich von Art. 122 Abs. 2 AEUV fielen.
Nach Ansicht der Kommission ist der zweite Rechtsmittelgrund als unzulässig – soweit er neues Vorbringen enthält – oder jedenfalls als unbegründet zurückzuweisen.
– Würdigung durch den Gerichtshof
Einleitend ist daran zu erinnern, dass sich nach ständiger Rechtsprechung die Wahl der Rechtsgrundlage eines Unionsrechtsakts auf objektive, gerichtlich nachprüfbare Umstände gründen muss, zu denen insbesondere Ziel und Inhalt des Rechtsakts gehören (Urteile vom 29. April 2004,Kommission/Rat,
C‑338/01
,
EU:C:2004:253
, Rn.
, vom 19. Juli 2012, Parlament/Rat,
C‑130/10
,
EU:C:2012:472
, Rn.
, und vom 18. Dezember 2014, Vereinigtes Königreich/Rat,
C‑81/13
,
EU:C:2014:2449
, Rn.
).
Als Erstes ist, soweit der Rechtsmittelführer mit seinem zweiten Rechtsmittelgrund, dessen Teile gemeinsam zu prüfen sind, beanstandet, das Gericht habe in den Rn. 40 bis 43 des angefochtenen Urteils Rechtsfehler begangen, indem es befunden habe, dass Art. 122 Abs. 1 AEUV keine geeignete Rechtsgrundlage für den Erlass einer Maßnahme, wie sie mit der geplanten EBI ins Auge gefasst werde, darstelle, darauf hinzuweisen, dass der Rat nach dieser Bestimmung auf Vorschlag der Kommission im Geist der Solidarität zwischen den Mitgliedstaaten über die der Wirtschaftslage angemessenen Maßnahmen beschließen kann, insbesondere falls gravierende Schwierigkeiten in der Versorgung mit bestimmten Waren, vor allem im Energiebereich, auftreten.
Insoweit hat erstens, wie vom Gericht in Rn. 41 des angefochtenen Urteils zu Recht festgestellt, der Gerichtshof in Rn. 116 des Urteils vom 27. November 2012, Pringle (
C‑370/12
,
EU:C:2012:756
), befunden, dass Art. 122 Abs. 1 AEUV keine geeignete Rechtsgrundlage für einen etwaigen finanziellen Beistand der Union für Mitgliedstaaten darstellt, die schwerwiegende Finanzierungsprobleme haben oder denen solche Probleme drohen.
Der Rechtsmittelführer macht zwar geltend, der ESM, der Gegenstand der Rechtssache, in der jenes Urteil ergangen sei, gewesen sei, unterscheide sich in mehrerlei Hinsicht von der Maßnahme, die mit der geplanten EBI ins Auge gefasst werde, doch ergibt sich aus dem besagten Urteil gleichwohl, dass von Art. 122 Abs. 1 AEUV Maßnahmen nicht erfasst werden, die im Wesentlichen bezwecken, die Schwere der Finanzierungsschwierigkeiten eines Mitgliedstaats zu mildern.
Zweitens ist festzustellen, dass das Gericht auch keinen Rechtsfehler begangen hat, indem es in den Rn. 42 und 43 des angefochtenen Urteils angenommen hat, dass Art. 122 Abs. 1 AEUV in Anbetracht namentlich des Geistes der Solidarität zwischen den Mitgliedstaaten, von dem gemäß dem Wortlaut dieser Bestimmung der Beschluss von der Wirtschaftslage angemessenen Maßnahmen im Sinne ebendieser Bestimmung geleitet sein müsse, nicht als Grundlage für die Verabschiedung einer Maßnahme oder eines Prinzips dienen könne, durch das im Wesentlichen ein Mitgliedstaat ermächtigt würde, einseitig zu beschließen, dass er alle oder einen Teil seiner Schulden nicht zurückzahle.
Soweit der Rechtsmittelführer genauer die Feststellung des Gerichts in Rn. 43 des angefochtenen Urteils beanstandet, wonach mit der geplanten EBI ein mit schwerwiegenden Finanzierungsschwierigkeiten konfrontierter Mitgliedstaat ermächtigt würde, „einseitig zu beschließen“, dass er alle oder einen Teil seiner Schulden nicht zurückzahle, ist festzustellen, dass der Rechtsmittelführer erst im Rahmen des vorliegenden Rechtsmittels vorgebracht hat, dass die Möglichkeit für einen solchen Mitgliedstaat, die Notlage auszurufen, an Bedingungen geknüpft werden könne, die von der Kommission festgelegt würden. Wie aber oben in Rn. 53 betont, kann ein solches Vorbringen bei der Beurteilung der Stichhaltigkeit der Würdigung, die das Gericht in Rn. 43 des angefochtenen Urteils vorgenommen hat, keine Berücksichtigung finden.
Daraus folgt, dass das Gericht in den Rn. 40 bis 43 des angefochtenen Urteils rechtsfehlerfrei befunden hat, dass Art. 122 Abs. 1 AEUV keine geeignete Rechtsgrundlage für den Erlass einer Maßnahme darstelle, wie sie mit der geplanten EBI ins Auge gefasst werde.
Als Zweites ist, soweit der Rechtsmittelführer mit seinem zweiten Rechtsmittelgrund rügt, das Gericht habe Rechtsfehler begangen, indem es in den Rn. 47 bis 50 des angefochtenen Urteils angenommen habe, dass Art. 122 Abs. 2 AEUV keine geeignete Rechtsgrundlage für den Erlass einer solchen Maßnahme darstelle, darauf hinzuweisen, dass der Rat nach dieser Bestimmung auf Vorschlag der Kommission beschließen kann, einem Mitgliedstaat, der aufgrund von Naturkatastrophen oder außergewöhnlichen Ereignissen, die sich seiner Kontrolle entziehen, von Schwierigkeiten betroffen oder von gravierenden Schwierigkeiten ernstlich bedroht ist, unter bestimmten Bedingungen einen finanziellen Beistand der Union zu gewähren.
Insoweit ist zunächst festzustellen, dass das Gericht in Rn. 48 des angefochtenen Urteils zu Recht darauf hingewiesen hat, dass der Gerichtshof in den Rn. 65, 104 und 131 des Urteils vom 27. November 2012, Pringle (
C‑370/12
,
EU:C:2012:756
), bereits befunden habe, dass Art. 122 Abs. 2 AEUV der Union die Befugnis verleihe, einem Mitgliedstaat, der sich in der beschriebenen Situation befinde, einen punktuellen finanziellen Beistand zu gewähren, diese Bestimmung aber die legislative Einrichtung eines auf das Prinzip der Notlage gestützten Mechanismus der Nichtrückzahlung der Schulden in Anbetracht insbesondere des einem solchen Mechanismus innewohnenden allgemeinen und ständigen Charakters nicht rechtfertigen könne.
Was sodann die Rechtsfehler betrifft, die das Gericht nach Ansicht des Rechtsmittelführers in Rn. 49 des angefochtenen Urteils in Bezug auf die Natur des finanziellen Beistands im Sinne des Art. 122 Abs. 2 AEUV begangen haben soll, ist, wie es das Gericht in jener Randnummer des angefochtenen Urteils getan hat, darauf hinzuweisen, dass sich aus Rn. 118 des Urteils vom 27. November 2012, Pringle (
C‑370/12
,
EU:C:2012:756
), ergibt, dass diese Bestimmung nur einen von der Union und nicht von den Mitgliedstaaten gewährten finanziellen Beistand zum Gegenstand hat.
Demzufolge konnte das Gericht in Rn. 49 des angefochtenen Urteils berechtigterweise davon ausgehen, dass die Verankerung des Prinzips der Notlage, das Gegenstand der geplanten EBI sei, nicht unter den Begriff des Beistands fallen könne, den die Union im Sinne der genannten Bestimmung gewähre, da ein solches Prinzip nicht nur für die Schulden eines Mitgliedstaats gegenüber der Union gelten würde, sondern auch für die Schulden gegenüber anderen öffentlich-rechtlichen oder privaten Personen und damit auch gegenüber Mitgliedstaaten.
Soweit der Rechtsmittelführer in diesem Zusammenhang die Feststellung des Gerichts in Frage stellen möchte, dass die Verankerung des Prinzips der Notlage, wie es mit der geplanten EBI ins Auge gefasst werde, nicht nur für die Schulden eines Mitgliedstaats gegenüber der Union gelten würde, ist darauf hinzuweisen, dass er vor dem vorliegenden Rechtsmittelverfahren nie vorgebracht hatte, dass sich die geplante EBI allein auf die Schulden des betroffenen Mitgliedstaats gegenüber der Union beschränke. Außerdem wird dem durch anderes Rechtsmittelvorbringen widersprochen, wonach die geplante EBI darauf abziele, Mitgliedstaaten, die sich in einer Notlage befänden, den Aufschub oder die Streichung eines Teils ihrer Schulden nicht nur gegenüber der Union, sondern auch gegenüber den anderen Mitgliedstaaten zu ermöglichen. Folglich kann dieses Vorbringen keinen Erfolg haben.
Schließlich ist das Vorbringen, die Kommission hätte der geplanten EBI teilweise Folge leisten können, da es erstmals im Rechtsmittelstadium geltend gemacht wurde, nach der oben in Rn. 55 angeführten ständigen Rechtsprechung als unzulässig zurückzuweisen.
Das Gericht hat also in Rn. 50 des angefochtenen Urteils rechtsfehlerfrei befunden, dass eine Maßnahme, wie sie mit der geplanten EBI ins Auge gefasst werde, offensichtlich nicht zu den Maßnahmen des finanziellen Beistands zähle, die der Rat auf Vorschlag der Kommission auf der Grundlage von Art. 122 Abs. 2 AEUV zu erlassen ermächtigt sei.
Nach alledem ist der zweite Rechtsmittelgrund zurückzuweisen.
Zum dritten Rechtsmittelgrund: Rechtsfehler bei der Auslegung von Art. 136 Abs. 1 AEUV
– Vorbringen der Parteien
Mit seinem dritten Rechtsmittelgrund beanstandet der Rechtsmittelführer, das Gericht habe in den Rn. 57 bis 60 des angefochtenen Urteils Art. 136 Abs. 1 AEUV falsch ausgelegt. Anders als vom Gericht angenommen, könne die Verankerung des Prinzips der Notlage in den Rechtsvorschriften der Union auf Art. 136 AEUV gestützt werden, der insbesondere das „reibungslose Funktionieren der Wirtschafts- und Währungsunion“ bezwecke.
Der Rechtsmittelführer macht insoweit geltend, die Aussage in Rn. 58 des angefochtenen Urteils, dass die Verankerung des Prinzips der Notlage darauf hinausliefe, den freien Willen der Vertragsparteien durch einen gesetzlichen Mechanismus für den einseitigen Erlass von Staatsschulden zu ersetzen, was Art. 136 Abs. 1 AEUV offenkundig nicht gestatte, sei rechtlich falsch. Die Einführung dieses Prinzips erlaube nämlich einem mit gravierenden Schwierigkeiten konfrontierten Mitgliedstaat, die Zahlung aller seiner Schulden vorübergehend aufzuschieben, um seine Wirtschaftspolitik auf Wachstum auszurichten, indem damit wachstumsbegünstigende wirtschaftliche Investitionen gefördert würden, was unstreitig zum reibungslosen Funktionieren der Wirtschafts- und Währungsunion im Sinne von Art. 136 Abs. 1 AEUV beitrage. Der Rechtsmittelführer verweist in diesem Kontext illustrativ auf den Beschluss des Europäischen Rates vom 21. Juli 2011, aus dem hervorgehe, dass der Beschluss über die Streichung von Staatsschulden eines Mitgliedstaats seine Grundlage im Unionsrecht finden könne.
Außerdem ermächtige Art. 136 Abs. 1 AEUV den Rat ausdrücklich dazu, Maßnahmen zu ergreifen, um Grundzüge der Wirtschaftspolitik festzulegen. Folglich sei auch die Kommission befugt, dem Rat die Annahme solcher Maßnahmen vorzuschlagen.
Daraus folge, dass die geplante EBI nicht offenkundig außerhalb der Befugnisse der Kommission im Sinne des Art. 4 Abs. 2 Buchst. b der Verordnung Nr. 211/2011 liege und dass das Gericht in Rn. 59 des angefochtenen Urteils zu Unrecht angenommen habe, dass die Einführung eines Prinzips der Notlage offenkundig nicht unter Art. 136 Abs. 1 AEUV falle.
Zudem könne ein Stabilitäts- und Finanzhilfemechanismus, wie er nach Art. 136 Abs. 3 AEUV zulässig sei, wenn sich die Mitgliedstaaten darauf verständigten, bei einer Notlage eines von ihnen die Aussetzung des Schuldendienstes dieses Mitgliedstaats einschließen. Jedenfalls ermächtige Art. 352 AEUV die Kommission zum Vorschlag einer Maßnahme wie der mit der geplanten EBI bezweckten, die erforderlich sei, um eines der Ziele der Verträge zu verwirklichen, wie die Stabilität des Euro-Währungsgebiets.
Nach Ansicht der Kommission ist der dritte Rechtsmittelgrund als teilweise unzulässig und im Übrigen unbegründet zu verwerfen.
– Würdigung durch den Gerichtshof
Nach Art. 136 Abs. 1 AEUV kann der Rat im Hinblick auf das reibungslose Funktionieren der Wirtschafts- und Währungsunion für die Mitgliedstaaten, deren Währung der Euro ist, Maßnahmen nach den einschlägigen Bestimmungen der Verträge erlassen, um zum einen, so Buchst. a dieser Bestimmung, die Koordinierung und Überwachung ihrer Haushaltsdisziplin zu verstärken, und zum anderen, so Buchst. b dieser Bestimmung, für diese Staaten Grundzüge der Wirtschaftspolitik auszuarbeiten, wobei darauf zu achten ist, dass diese mit den für die gesamte Union angenommenen Grundzügen der Wirtschaftspolitik vereinbar sind, und ihre Einhaltung zu überwachen.
Das Gericht hat keinen Rechtsfehler begangen, indem es in den Rn. 57 und 58 des angefochtenen Urteils entschieden hat, dass die Verankerung des Prinzips der Notlage, wie es mit der geplanten EBI ins Auge gefasst werde, offenkundig nicht unter die Maßnahmen falle, die in der vorstehenden Randnummer beschrieben worden sind.
Das Gericht hat nämlich in Rn. 57 des angefochtenen Urteils zu Recht befunden, dass nichts darauf hindeute und der Rechtsmittelführer auch keineswegs nachgewiesen habe, dass der Erlass der mit der geplanten EBI bezweckten Maßnahme die Verstärkung der Koordinierung der Haushaltsdisziplin zum Gegenstand hätte oder zu den Grundzügen der Wirtschaftspolitik gehörte, die der Rat zum Zweck des reibungslosen Funktionierens der Wirtschafts- und Währungsunion ausarbeiten dürfe.
Ebenfalls zu Recht hat das Gericht in Rn. 58 des angefochtenen Urteils zum einen darauf hingewiesen, dass sich aus den Rn. 51 und 64 des Urteils vom 27. November 2012, Pringle (
C‑370/12
,
EU:C:2012:756
), ergebe, dass die Rolle der Union im Bereich der Wirtschaftspolitik auf den Erlass von Koordinierungsmaßnahmen beschränkt sei, und zum anderen befunden, dass der Erlass einer Maßnahme wie derjenigen, die mit der geplanten EBI ins Auge gefasst werde, sich eindeutig nicht unter den Begriff eines Grundzugs der Wirtschaftspolitik im Sinne des Art. 136 Abs. 1 Buchst. b AEUV fassen ließe, sondern in Wirklichkeit darauf hinausliefe, den freien Willen der Vertragsparteien durch einen gesetzlichen Mechanismus für den einseitigen Erlass von Staatsschulden zu ersetzen, was diese Bestimmung offenkundig nicht gestatte.
Daraus folgt, dass das Gericht in Rn. 59 des angefochtenen Urteils berechtigterweise das Ergebnis der Kommission bestätigen konnte, wonach der Vorschlag, das Prinzip der Notlage, wie es sich der Rechtsmittelführer vorstelle, rechtlich festzuschreiben, offenkundig nicht unter Art. 136 Abs. 1 AEUV falle.
Soweit der Rechtsmittelführer im Übrigen im Rahmen des dritten Rechtsmittelgrundes nahelegt, dass das Prinzip der Notlage, das mit der geplanten EBI ins Auge gefasst wird, im Unionsrecht auf der Grundlage von Art. 136 Abs. 3 AEUV – gegebenenfalls in Verbindung mit Art. 352 AEUV – eingeführt werden könnte, genügt die Feststellung, dass dieses Vorbringen erst im Stadium des vorliegenden Rechtsmittels geltend gemacht worden ist und daher gemäß der oben in Rn. 55 angeführten ständigen Rechtsprechung hier vom Gerichtshof nicht geprüft werden kann.
Demnach ist der dritte Rechtsmittelgrund zurückzuweisen.
Zum vierten Rechtsmittelgrund: Rechtsfehler bei der Auslegung der Regeln des Völkerrechts
– Vorbringen der Parteien
Mit dem vierten Rechtsmittelgrund rügt der Rechtsmittelführer, das Gericht habe die Regeln des Völkerrechts falsch ausgelegt, indem es in Rn. 65 des angefochtenen Urteils angenommen habe, dass das Bestehen eines völkerrechtlichen Grundsatzes – wie im vorliegenden Fall des Prinzips der Notlage – jedenfalls nicht als Grundlage für einen Gesetzgebungsvorschlag der Kommission ausreiche. Außerdem habe das Gericht die Begründetheit des Vorbringens zum Bestehen des besagten Prinzips im Völkerrecht nicht geprüft.
Nach Ansicht der Kommission ist dieser Rechtsmittelgrund als unbegründet zurückzuweisen, da das Rechtsmittel nichts enthalte, was die vom Gericht vorgenommene Würdigung in Frage stellen könnte, wonach die Verträge und nicht eine Regel des Völkerrechts der Kommission die erforderliche Befugnis zuweisen müssten.
– Würdigung durch den Gerichtshof
Nach dem in Art. 5 Abs. 1 und 2 EUV verankerten Grundsatz der begrenzten Einzelermächtigung wird die Union nur innerhalb der Grenzen der Zuständigkeiten tätig, die die Mitgliedstaaten ihr in den Verträgen zur Verwirklichung der darin niedergelegten Ziele übertragen haben.
Was genauer die Unionsorgane betrifft, so handelt gemäß Art. 13 Abs. 2 EUV jedes von ihnen nach Maßgabe der ihm in den Verträgen zugewiesenen Befugnisse nach den Verfahren, Bedingungen und Zielen, die in den Verträgen festgelegt sind.
Folglich kann die Kommission den Erlass eines Rechtsakts der Union nur vorschlagen, wenn hierfür in den Verträgen eine Befugnis zugewiesen ist.
Somit hat das Gericht in Rn. 65 des angefochtenen Urteils rechtsfehlerfrei befunden, dass das alleinige Bestehen eines völkerrechtlichen Grundsatzes wie des vom Rechtsmittelführer geltend gemachten Prinzips der Notlage, selbst wenn man es als erwiesen unterstelle, jedenfalls nicht als Grundlage für einen Gesetzgebungsvorschlag der Kommission ausreichen würde.
Unter diesen Umständen kann dem Gericht auch nicht zum Vorwurf gemacht werden, dass es die Begründetheit des Vorbringens zum Bestehen dieses Prinzips im Völkerrecht nicht geprüft habe.
Demnach ist der vierte Rechtsmittelgrund als unbegründet zurückzuweisen.
Da keiner der Gründe des Rechtsmittelführers durchgreift, ist das Rechtsmittel insgesamt zurückzuweisen.
Kosten
Nach Art. 184 Abs. 2 der Verfahrensordnung des Gerichtshofs entscheidet dieser über die Kosten, wenn das Rechtsmittel unbegründet ist.
Nach Art. 138 Abs. 1 dieser Verfahrensordnung, der nach deren Art. 184 Abs. 1 auf das Rechtsmittelverfahren Anwendung findet, ist die unterliegende Partei auf Antrag zur Tragung der Kosten zu verurteilen. Da der Rechtsmittelführer mit seinen Rechtsmittelgründen unterlegen ist und die Kommission beantragt hat, ihn zur Tragung der Kosten zu verurteilen, sind ihm die Kosten des vorliegenden Rechtsmittelverfahrens aufzuerlegen.
Aus diesen Gründen hat der Gerichtshof (Große Kammer) für Recht erkannt und entschieden:
1.
Das Rechtsmittel wird zurückgewiesen.
2.
Herr Alexios Anagnostakis trägt die Kosten.
Unterschriften
(
*1
) Verfahrenssprache: Griechisch. | [
"Rechtsmittel",
"Institutionelles Recht",
"Bürgerinitiative, in der die Europäische Kommission aufgefordert wird, einen Legislativvorschlag zur Streichung von Staatsschulden für Mitgliedstaaten in einer Notlage zu unterbreiten",
"Anmeldung",
"Ablehnung durch die Kommission",
"Offenkundiges Fehlen von Befugnissen der Kommission",
"Verordnung (EU) Nr. 211/2011",
"Art. 4 Abs. 2 Buchst. b",
"Begründungspflicht",
"Art. 122 AEUV",
"Art. 136 AEUV",
"Verstoß"
] |
62017CJ0379 | sl | Predlog za sprejetje predhodne odločbe se nanaša na razlago člena 38(1) Uredbe Sveta (ES) št. 44/2001 z dne 22. decembra 2000 o pristojnosti in priznavanju ter izvrševanju sodnih odločb v civilnih in gospodarskih zadevah (UL, posebna izdaja v slovenščini, poglavje 19, zvezek 4, str. 42).
Ta predlog je bil vložen v okviru postopka, ki ga je začela družba Società Immobiliare Al Bosco Srl (v nadaljevanju: družba Al Bosco), da bi se v Nemčiji z vpisom hipoteke na nepremičnine zaradi zavarovanja terjatev izvršil sklep o zavarovanju z rubežem, ki ga je zoper Gunterja Hoberja izdalo Tribunale di Gorizia (prvostopenjsko sodišče v Gorici, Italija) in ki ga je Landgericht München (deželno sodišče v Münchnu, Nemčija) razglasilo za izvršljiv v Nemčiji.
Pravni okvir
Pravo Unije
V uvodnih izjavah 2, 6, 10, 16 in 17 Uredbe št. 44/2001 je navedeno:
„(2)
Določene razlike med nacionalnimi predpisi, ki urejajo pristojnost in priznanje sodnih odločb, ovirajo nemoteno delovanje notranjega trga. Nujno je potrebno sprejetje določb za poenotenje kolizijskih pravil glede pristojnosti v civilnih in gospodarskih zadevah ter za poenostavitev formalnosti, s ciljem hitrega in enostavnega priznanja ter izvršitve sodnih odločb držav članic, ki jih zavezuje ta uredba.
[…]
(6)
Zaradi doseganja cilja prostega pretoka sodnih odločb v civilnih in gospodarskih zadevah je treba zagotoviti in je primerno, da pravila, ki urejajo pristojnost ter priznanje in izvršitev sodnih odločb, ureja zavezujoč in neposredno uporabljiv pravni akt Skupnosti.
[…]
(10)
Zaradi zagotovitve prostega pretoka sodnih odločb, morajo biti sodne odločbe, izdane v državi članici, ki jo veže ta uredba, priznane in izvršene v drugi državi članici, ki jo veže ta uredba […]
[…]
(16)
Medsebojno zaupanje v ustreznost sodnega varstva znotraj Skupnosti opravičuje samodejno priznavanje sodnih odločb, izdanih v državi članici, ne da bi bil za to potreben kakršen koli postopek, razen v primerih njihovega izpodbijanja.
(17)
Na podlagi omenjenega načela medsebojnega zaupanja mora biti postopek za izvršljivost sodne odločbe, izdane v eni državi članici, v drugi državi članici učinkovit in hiter. Izvršljivost sodne odločbe mora biti zato razglašena tako rekoč samodejno, zgolj na podlagi povsem formalnega preverjanja predloženih listin, ne da bi sodišče imelo možnost pri tem po uradni dolžnosti uveljavljati kateri koli razlog za neizvršljivost iz te uredbe.“
Člen 38(1) te uredbe določa:
„Sodna odločba, izdana v državi članici in izvršljiva v tej državi članici, se izvrši v drugi državi članici, ko je na zahtevo katere koli od zainteresiranih strank razglašena za izvršljivo v tej državi.“
Člen 41 navedene uredbe določa:
„Sodna odločba se razglasi za izvršljivo takoj po izpolnitvi formalnosti iz člena 53 brez kakršnega koli preizkusa iz členov 34 in 35. Dolžnik v tej fazi postopka nima možnosti podajati kakršnih koli izjav glede zahteve.“
Člen 66(2) Uredbe (EU) št. 1215/2012 Evropskega parlamenta in Sveta z dne 12. decembra 2012 o pristojnosti in priznavanju ter izvrševanju sodnih odločb v civilnih in gospodarskih zadevah (
UL 2012, L 351, str. 1
), ki je razveljavila in nadomestila Uredbo št. 44/2001, določa:
„[…] Uredba (ES) št. 44/2001 [se] še naprej uporablja za sodne odločbe, izdane v sodnih postopkih, ki so bili začeti, za javne listine, ki so bile uradno sestavljene ali registrirane, in za sodne poravnave, ki so bile potrjene ali sklenjene pred 10. januarjem 2015, ki sodijo na področje uporabe navedene uredbe.“
Nemško pravo
Člen 929 Zivilprozessordnung (zakonik o pravdnem postopku, v nadaljevanju: ZPO), naslovljen „Potrdilo o izvršljivosti: rok za izvršitev“, spada v oddelek 5, ki se nanaša na zavarovanja in začasne ukrepe, v knjigi 8 ZPO, ki se nanaša na izvedbene ukrepe. Ta določba v odstavkih 2 in 3 določa:
„(2) Izvršitev sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu ni dopustna po poteku enega meseca od dneva, ko je bil ta sklep razglašen ali vročen stranki, ki je predlagala njegovo sprejetje.
(3) Izvršitev je dopustna pred vročitvijo sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu dolžniku. Izvršitev pa nima učinka, če vročitev ni opravljena v enem tednu od izvršitve in pred iztekom roka, določenega zanjo v prejšnjem odstavku.“
Člen 932 ZPO, naslovljen „Začasni zavarovalni ukrep, ki se opravi z vpisom hipoteke“, določa:
„(1) Izvršitev začasnega zavarovalnega ukrepa na nepremičnini […] se opravi z vpisom hipoteke za zavarovanje terjatve […].
[…]
(3) Predlog za vpis hipoteke velja v smislu člena 929(2) in (3) za izvršitev sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu.“
Spor o glavni stvari in vprašanje za predhodno odločanje
Družba Al Bosco, nepremičninska družba italijanskega prava, je 19. novembra 2013 pridobila sklep Tribunale di Gorizia (prvostopenjsko sodišče v Gorici), ki ji dopušča zavarovanje z rubežem zoper G. Hoberja v znesku 1.000.000 EUR na premično in nepremično, materialno in nematerialno premoženje.
Landgericht München (deželno sodišče v Münchnu) je 22. avgusta 2014 na podlagi Uredbe št. 44/2001 ta sklep o zavarovanju z rubežem razglasilo za izvršljiv v Nemčiji.
Družba Al Bosco je 23. aprila 2015 predlagala vpis hipoteke na nepremičnine dolžnika v Nemčiji, in sicer stanovanje v skupni lasti in dve mesti v podzemnem parkirišču. Njen predlog je Amtsgericht München – Grundbuchamt (okrožno sodišče v Münchnu, zemljiškoknjižni oddelek, Nemčija) zavrnilo.
Družba Al Bosco je zoper odločbo navedenega sodišča vložila pritožbo pri Oberlandesgericht München (višje deželno sodišče v Münchnu, Nemčija). To je tožbo zavrnilo zaradi izteka enomesečnega roka iz člena 929(2) ZPO. To sodišče je namreč menilo, da ta rok velja za izvršitev izvršilnega naslova zavarovanja z rubežem, ki ga je izdalo italijansko sodišče, ki je, priznan v Nemčiji, primerljiv z izvršilnim naslovom začasnega zavarovalnega ukrepa, ki ga izda nemško sodišče. Poleg tega je menilo, da se ta določba ne nanaša na veljavnost izvršilnega naslova zavarovanja z rubežem, pridobljenega v drugi državi članici, ampak na njegovo izvršitev, za katerega velja
lex fori
.
Družba Al Bosco je 15. junija 2016 vložila pritožbo zoper odločbo Oberlandesgericht München (višje deželno sodišče v Münchnu). V pritožbi je trdila, da je bil rok za izvršitev rubeža iz člena 675 italijanskega zakona o pravdnem postopku, po katerem sklep o dovolitvi rubeža izgubi učinek, če se ne izvrši v 30 dneh od razglasitve, upoštevan, saj so bile izvršbe z rubežem opravljene v 30 dneh od datuma sklepa z dne 19. novembra 2013. Poudarja, da se poleg roka, ki ga določa italijansko pravo, ne bi smelo upoštevati še roka po nemškem pravu.
Predložitveno sodišče se sprašuje, ali se nacionalna določba, kot je člen 929(2) ZPO, nanaša na izvršljivost sklepa o dovolitvi zavarovanja z rubežem, za katerega se v skladu s členom 38 Uredbe št. 44/2001 uporablja pravo države članice, v kateri je bil ta izvršilni naslov izdan, ali pa ta določba zajema sámo izvršitev izvršilnega naslova, izdanega v drugi državi članici, pri čemer taka pravila načeloma spadajo v pravo zaprošene države članice.
Predložitveno sodišče poudarja, da je podlaga za to, da se izvršilni naslov začasnega zavarovalnega ukrepa, sprejet v drugi državi članici, izvrši v Nemčiji, domača odločba o razglasitvi izvršljivosti. Če se predlaga vpis hipoteke za zavarovanje terjatev, naj bi pogoje za izvršbo, določene v nemškem pravu, samostojno preučil oddelek, pristojen za vodenje zemljiške knjige. Predložitveno sodišče navaja, da je pritožbeno sodišče zavarovanje z rubežem, razglašeno v Italiji, glede na njegovo funkcijo namreč upravičeno opredelilo – in to v okviru pritožbe ni bilo izpodbijano – kot izvršilni naslov za začasni zavarovalni ukrep po nemškem pravu, ki se v skladu s členom 932 ZPO izvrši z zahtevo za vpis hipoteke. Pogoji za izvršitev, ki se uporabljajo v obravnavani zadevi, naj bi tako bili tisti, ki jih določajo nemške določbe v zvezi z izvršitvijo začasnega zavarovalnega ukrepa, zlasti člen 929(2) ZPO.
Predložitveno sodišče navaja, da če rok iz člena 929(2) ZPO poteče, sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu ni več mogoče izvršiti. To predložitveno sodišče v zvezi s tem pojasnjuje, da se ta rok, kadar se uporablja za odločbe, izdane v drugih državah članicah, izračuna od datuma uradne obvestitve upnika o razglasitvi izvršljivosti. Ta določba je namenjena varstvu dolžnika, da se prepreči, da bi sodne odločbe, izdane na podlagi skrajšanega nujnega postopka, ostale izvršljive in bi jih bilo torej mogoče izvršiti v razmeroma dolgem obdobju in kljub morebitnim spremenjenim okoliščinam.
Predložitveno sodišče meni, da po eni strani z vidika pravne tehnike rok za izvršitev lahko spada v nacionalno pravo sodišča, ki odloča o sporu, ne da bi ga urejala Uredba št. 44/2001, kot naj bi izhajalo iz sodne prakse Sodišča (sodbe z dne 3. oktobra 1985, Capelloni in Aquilini,
119/84
,
EU:C:1985:388
, točka
; z dne 29. aprila 1999, Coursier,
C‑267/97
,
EU:C:1999:213
, točka
, in z dne 28. aprila 2009, Apostolides,
C‑420/07
,
EU:C:2009:271
, točka
). Po drugi strani pa naj bi imel ta isti rok za posledico to, da po poteku določenega časa preneha izvršljivost izvršilnega naslova. Učinek navedenega roka naj v bistvu ne bi bil drugačen od razveljavitve izvršilnega naslova v postopku s pravnim sredstvom. Zato bi lahko bila uporaba tega roka za odreditev začasnega zavarovalnega ukrepa iz druge države članice v nasprotju s sodno prakso Sodišča, v skladu s katero uporaba postopkovnih pravil države članice izvršitve ne sme posegati v polni učinek Uredbe št. 44/2001, tako da ovira načela, ki jih ta uredba določa (sodbi Sodišča z dne 3. oktobra 1985, Capelloni in Aquilini,
119/84
,
EU:C:1985:388
, točka
, in z dne 28. aprila 2009, Apostolides,
C‑420/07
,
EU:C:2009:271
, točka
).
To sodišče nazadnje navaja, da sta nacionalna sodna praksa in doktrina glede obsega člena 929(2) ZPO razdeljeni. V zvezi s tem naj bi nekatera nemška sodišča izjavila, da ta določba zadeva izvršljivost sklepa, s katerim se dovoljuje začasni zavarovalni ukrep, in se lahko uporablja le za izvršilne naslove v Nemčiji, medtem ko druga štejejo, da se navedena določba uporablja tudi za zavarovalne ukrepe, izdane v drugih državah članicah in razglašene za izvršljive v Nemčiji. Pritožbeno sodišče naj bi menilo, da je treba v postopku razglasitve izvršljivosti preučiti, ali je bil spoštovan čas za izvršitev, ki ga določa pravo države članice izvora, ob sami izvršbi pa, ali je bil spoštovan čas, ki ga za izvršitev določa pravo zaprošene države članice.
Poleg tega predložitveno sodišče z vidika primerjalnega prava navaja, da Tribunal Supremo (vrhovno sodišče, Španija) meni, da je treba petletni rok za izvršitev iz člena 518 Ley de Enjuiciamiento Civil (zakon o civilnem postopku), ki velja zlasti za sodne odločbe, uporabiti tudi za sodbe, ki so bile sprejete v drugih državah članicah in bi morale biti v skladu s členi 38 in naslednjimi Uredbe št. 44/2001 razglašene za izvršljive v Španiji.
V teh okoliščinah je Bundesgerichtshof (zvezno vrhovno sodišče, Nemčija) prekinilo odločanje in Sodišču v predhodno odločanje predložilo to vprašanje:
„Ali je s členom 38(1) Uredbe Sveta (ES) št. 44/2001 združljivo, če se rok, določen v zakonodaji države, v kateri se zahteva izvršitev, na podlagi katerega po poteku določenega časa izvršilnega naslova ni več dopustno izvršiti, uporabi tudi za funkcionalno primerljiv izvršilni naslov, ki je bil izdan v drugi državi članici in je bil priznan v državi, v kateri se zahteva izvršitev, ter tam razglašen za izvršljiv?“
Vprašanje za predhodno odločanje
Predložitveno sodišče s svojim vprašanjem v bistvu sprašuje, ali je treba člen 38 Uredbe št. 44/2001 razlagati tako, da nasprotuje temu, da se ureditev države članice, kakršna je ta v postopku v glavni stvari, ki določa, da za izvršitev sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu velja neki rok, uporabi, kadar je tak sklep sprejet v drugi državi članici, v zaprošeni državi članici pa velja za izvršljiv.
Uvodoma je treba spomniti, da se Uredba št. 44/2001 v skladu s členom 66(2) Uredbe št. 1215/2012 še naprej uporablja za sodne odločbe, izdane v sodnih postopkih, ki so bili začeti pred 10. januarjem 2015, ki spadajo na področje uporabe te zadnje uredbe. V obravnavani zadevi to velja za sklep z dne 22. avgusta 2014, s katerim je bil izvršilni naslov za zavarovanje z rubežem, ki je bil izdan v Italiji, razglašen za izvršljiv v Nemčiji.
Iz besedila člena 38(1) Uredbe št. 44/2001 izhaja, da se sodne odločbe, izdane v državi članici in izvršljive v tej državi članici, izvršijo v drugi državi članici, potem ko so na zahtevo katere koli od zainteresiranih strank razglašene za izvršljive v tej državi.
Za izdajo odločbe o izvršljivosti sodne odločbe, izdane v državi članici, ki ni zaprošena država članica, se morajo organi zaprošene države članice v skladu s členom 41 Uredbe št. 44/2001 omejiti le na formalno preveritev dokumentov, ki se zahtevajo s členom 53 te uredbe (glej v tem smislu sodbo z dne 13. oktobra 2011, Prism Investments,
C‑139/10
,
EU:C:2011:653
, točke od 28 do 30).
Tak omejen nadzor je upravičen z namenom postopka o razglasitvi izvršljivosti, ki ni začetek novega postopka, ampak to, da se na podlagi medsebojnega zaupanja v ustreznost sodnega varstva v državah članicah soglaša, da se sodna odločba, ki jo je izdalo sodišče države članice, ki ni zaprošena država članica, v zadnji izvrši s tem, da se vključi v pravni red te države članice. Tako ta postopek omogoča, da ima sodna odločba, izdana v državi članici, ki ni zaprošena država članica, v zadnji enake učinke kot izvršljiva nacionalna odločba (sodba z dne 13. oktobra 2011, Prism Investments,
C‑139/10
,
EU:C:2011:653
, točka
).
Prav tako je treba opozoriti, da je Uredba št. 44/2001 omejena na urejanje postopka o razglasitvi izvršljivosti izvršilnih naslovov, ki jih je izdalo sodišče države članice, ki ni zaprošena država članica, in ne zadeva same izvršitve, za katero še vedno velja nacionalno pravo sodišča, ki odloča o sporu, ne da bi lahko uporaba postopkovnih pravil zaprošene države članice škodila polnemu učinku sistema, določenega z navedeno uredbo za področje razglasitve izvršljivosti, tako da ovira načela, ki so bila za to področje izrecno ali implicitno uvedena z navedeno uredbo sámo (sodba z dne 28. aprila 2009, Apostolides,
C‑420/07
,
EU:C:2009:271
, točka
).
Zato je treba na prvem mestu ugotoviti, ali se rok iz člena 929(2) ZPO nanaša na izvršljivost sklepa o dovolitvi začasnega zavarovalnega ukrepa, ki ga izda sodišče države članice, ki ni zaprošena država članica, ali pa ta določba spada pod sámo izvršitev.
V zvezi s tem je treba opozoriti, da je namen postopka za razglasitev izvršljivosti priznanje učinkov sodne odločbe druge države članice v zaprošeni državi članici. To priznanje se nanaša na same lastnosti navedene sodne odločbe, s tem da se ne upoštevajo dejanske in pravne okoliščine, ki se nanašajo na izpolnitev obveznosti, ki izhajajo iz nje (sodba z dne 13. oktobra 2011, Prism Investments,
C‑139/10
,
EU:C:2011:653
, točka
).
V obravnavanem primeru iz predložitvene odločbe izhaja, da je bil sklep o zavarovanju z rubežem, ki ga je izdalo Tribunale di Gorizia (prvostopenjsko sodišče v Gorici), v Nemčiji razglašen za izvršljiv v skladu s pravili za razglasitev izvršljivosti.
Iz določb nemškega prava in zlasti iz člena 932(1) ZPO izhaja, da se izvršitev sklepa o zavarovanju z rubežem nepremičnine opravi s tem, da se v zemljiško knjigo vpiše hipoteka za zavarovanje terjatev. Poleg tega izvršitev sklepa o zavarovanju z rubežem ni dopustna po izteku roka iz člena 929(2) ZPO. Kot izhaja iz predložitvene odločbe, navedeni rok izvršitve omeji izvršbo sklepa o zavarovanju z rubežem, ne pa njegove veljavnosti.
Vendar tako vpis hipoteke za zavarovanje terjatev pri zemljiškoknjižnem oddelku kot rok za izvedbo tega vpisa spadata v izvršitev sklepa o dovolitvi začasnega zavarovalnega ukrepa, ki ga izda sodišče države članice, ki ni zaprošena država članica, kot je sklep iz postopka v glavni stvari, ki je po njegovem priznanju v zaprošeni državi članici izvršljiv. Tako spadata v procesna pravila, ki so bila v nemškem pravu določena za izvršitev sklepov o dovolitvi začasnih zavarovalnih ukrepov.
Dejstvo, da uporaba roka za izvršitev, kakršen je ta iz člena 929(2) ZPO, pomeni časovno omejitev učinkov izvršljivosti sodne odločbe, ki jo je izdalo sodišče države članice, ki ni zaprošena država članica, ne posega v razlago, v skladu s katero ta rok spada v fazo same izvršitve.
Ker same izvršitve sodne odločbe, ki jo je izdalo sodišče države članice, ki ni zaprošena država članica, in ki je v tej državi članici izvršljiva, zakonodajalec Unije namreč ni harmoniziral, se uporabljajo postopkovna pravila zaprošene države članice o izvršbi.
Zlasti je treba ugotoviti, da ker Uredba št. 44/2001 ne določa pravil o izvrševanju sodnih odločb, ki jih izda sodišče države članice, ki ni zaprošena država članica, lahko zadnja v svojem pravnem redu določi, da se za izvršitev takih sodnih odločb, ki so bile v tej državi članici priznane in razglašene za izvršljive, uporabi neki rok.
V zvezi s tem iz ustaljene sodne prakse izhaja, da ko je sodna odločba vključena v pravni red zaprošene države članice, se nacionalni predpisi te države članice glede izvršitve uporabljajo zanjo enako kot za odločbe, ki jih izdajo nacionalna sodišča (sodba z dne 13. oktobra 2011, Prism Investments,
C‑139/10
,
EU:C:2011:653
, točka
in navedena sodna praksa).
Uporabljajo se le postopkovne določbe zaprošene države članice. Sodišča zaprošene države članice namreč niso zavezana uporabljati morebitnih določb notranjega prava države članice izvora, ki za izvršitev odločb, ki so jih izdala sodišča države članice izvora, določa roke, različne od tistih, ki jih določa pravo zaprošene države članice.
Ta razlaga je podprta tudi z uvodno izjavo 26 Uredbe št. 1215/2012 v povezavi s členom 39 te uredbe, ki je zajela sodno prakso, navedeno v točki 35 te sodbe, in v skladu s katero bi bilo treba vsako sodno odločbo sodišč posamezne države članice obravnavati, kot da je bila izdana v zaprošeni državi članici.
V okviru širšega sistematičnega pristopa je treba ugotoviti, da je navedena razlaga potrjena tudi s členom 23 Uredbe (EU) št. 655/2014 Evropskega parlamenta in Sveta z dne 15. maja 2014 o določitvi postopka za evropski nalog za zamrznitev bančnih računov z namenom olajšanja čezmejne izterjave dolgov v civilnih in gospodarskih zadevah (
UL 2014, L 189, str. 59
), v skladu s katerim se nalog za začasni zavarovalni ukrep izvrši v skladu s postopki, ki se uporabljajo za izvršbo enakovrstnih nacionalnih nalogov v državi članici izvršitve.
Take razlage ne more ovreči dejstvo, da zaradi tožnikovega neupoštevanja roka, določenega v členu 929(2) ZPO, izvršitev sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu, ki ga je izdalo sodišče države članice, ki ni zaprošena država članica, ni več mogoča z vpisom hipoteke za zavarovanje terjatev v zemljiško knjigo zaprošene države članice, čeprav ta odločba ostaja izvršljiva v državi članici izvora.
Čeprav mora biti posledica priznanja odločb načeloma to, da se jim podeli veljavnost in učinkovitost, kakršno imajo v državi članici, v kateri so bile izdane, namreč ni nobenega razloga, da se sodni odločbi ob izvršitvi priznajo učinki, ki jih enakovrstna sodna odločba, izdana neposredno v zaprošeni državi članici, ne bi imela (glej v tem smislu sodbo z dne 13. oktobra 2011, Prism Investments,
C‑139/10
,
EU:C:2011:653
, točka
in navedena sodna praksa).
Vendar je treba ugotoviti, da rok, kakršen je ta iz člena 929(2) ZPO, izpolnjuje zahteve iz sodne prakse, navedene v prejšnji točki.
Ko se namreč po eni strani sklep o začasnem zavarovalnem ukrepu, ki ga izda sodišče, kot je italijansko sodišče v postopku v glavni stvari, razglasi za izvršljiv v Nemčiji, ima lahko v tej državi članici veljavo in učinkovitost, ki ju je imel v državi članici izvora. Po drugi strani pa bi imela neuporaba roka za izvršitev, predvidenega v členu 929(2) ZPO, za istovrstne sodne odločbe v zaprošeni državi članici za posledico to, da bi imeli sklepi o dovolitvi začasnih zavarovalnih ukrepov, ki bi jih izdala sodišča druge države članice, kot je Zvezna republika Nemčija, potem ko bi bili priznani za izvršljive, učinke, drugačne od tistih, ki jih nacionalno pravo določa za sklepe o začasnem zavarovalnem ukrepu, ki jih izda nacionalno sodišče, zlasti bi se lahko izvrševali brez časovne omejitve ali nesorazmerno dlje od nacionalnih sodnih odločb.
Poleg tega bi razlaga, po kateri se rok za izvršitev sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu navezuje na izvršljivost sodnih odločb, ki jo ureja procesno pravo države članice izvora, tako da bi se rok za izvršitev, ki ga zadnja morda določa, moral uporabiti za izvršitev sklepov o začasnem zavarovalnem ukrepu, ki jih izda sodišče v državi članici, ki ni zaprošena država članica, in so izvršljivi v tej državi članici, pomenila nesorazmerno breme za organe, pristojne za izvršitev. Kot predložitveno sodišče navaja v predlogu za sprejetje predhodne odločbe, v obravnavanem primeru nemški organ, pristojen za zemljiško knjigo, v okviru postopka o glavni stvari ne more ugotavljati, ali pravo države, v kateri je bil izdan sklep o začasnem zavarovalnem ukrepu, določa rok za izvršitev, niti ne postopka te izvršitve, prav tako pa ne bi smel uporabiti določbe prava te države članice.
Kot izhaja iz točke 26 te sodbe, je treba na drugem mestu preučiti, ali uporaba postopkovnih pravil zaprošene države članice v okviru izvršbe lahko posega v polni učinek sistema, vzpostavljenega z Uredbo št. 44/2001.
Glede ciljev Uredbe št. 44/2001 je iz uvodnih izjav 2, 6, 16 in 17 te uredbe razvidno, da je njen namen zagotoviti prosti pretok sodnih odločb v civilnih in gospodarskih zadevah, izdanih v državah članicah, s poenostavitvijo formalnosti, da bi se te sodne odločbe hitro in enostavno priznale in izvršile (sodba z dne 7. julija 2016, Lebek,
C‑70/15
,
EU:C:2016:524
, točka
).
Tega cilja pa ne bi bilo mogoče doseči s poseganjem v drugo pomembno načelo, namreč pravno varnost vpisov v zemljiško knjigo, tako zaradi varstva imetnikov pravic, ki so vanjo vpisane, kot zaradi zaščite tretjih oseb.
Taka časovna omejitev izvršitve se utemeljuje tudi glede na naravo postopka v zvezi z začasnim zavarovalnim ukrepom, ki se razlikuje po svoji začasnosti, saj je na splošno odvisen od pogoja nujnosti, da se zagotovi plačilo terjatve, katere izterjava se zdi ogrožena. To mnenje deli večina držav članic, da bi se zagotovila pravna varnost pri izterjavi terjatev.
Kot navaja predložitveno sodišče, je namen te časovne omejitve preprečiti, da bi odločbe, sprejete po skrajšanem postopku, ostale izvršljive dlje časa in kljub morebiti spremenjenim okoliščinam.
Poleg tega rok za izvršitev sklepov o dovolitvi začasnih zavarovalnih ukrepov, kot je ta iz člena 929(2) ZPO, ne vpliva na polni učinek Uredbe št. 44/2001 glede na to, da se sodne odločbe, izdane v državi članici, ki ni Zvezna republika Nemčija, načeloma samodejno priznajo in razglasijo za izvršljive v tej državi članici, tako da je upoštevan namen te uredbe, da se zagotovi prosti pretok sodnih odločb. Ta rok, ki se uporabi kot postopkovno pravilo za izvršitev sklepov o začasnih zavarovalnih ukrepih, po nacionalnem pravu zaprošene države članice pomeni pogoj, ki se zahteva za izvršitev izvršilnega naslova.
Vendar tako določen enomesečni rok za izvršitev sklepov o začasnih zavarovalnih ukrepih, tudi če gre za sklepe, ki jih izdajo sodišča v drugih državah članicah, kot je zaprošena država članica, in ki se računa od datuma, ko je bil o odločbi o razglasitvi izvršljivosti obveščen upnik, ne pomeni dejanske nevarnosti, da ta v zaprošeni državi članici ne bi mogel izvršiti sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu, izdanega v drugi državi članici in razglašenega za izvršljivega.
Iz vsega navedenega je razvidno, da je treba na postavljeno vprašanje odgovoriti, da je treba člen 38 Uredbe št. 44/2001 razlagati tako, da ne nasprotuje temu, da se ureditev države članice, kakršna je ta v postopku v glavni stvari, ki določa, da za izvršitev sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu velja neki rok, uporabi, kadar je tak sklep sprejet v drugi državi članici, v zaprošeni državi članici pa velja za izvršljiv.
Stroški
Ker je ta postopek za stranki v postopku v glavni stvari ena od stopenj v postopku pred predložitvenim sodiščem, to odloči o stroških. Stroški za predložitev stališč Sodišču, ki niso stroški omenjenih strank, se ne povrnejo.
Iz teh razlogov je Sodišče (drugi senat) razsodilo:
Člen 38 Uredbe Sveta (ES) št. 44/2001 z dne 22. decembra 2000 o pristojnosti in priznavanju ter izvrševanju sodnih odločb v civilnih in gospodarskih zadevah je treba razlagati tako, da ne nasprotuje temu, da se ureditev države članice, kakršna je ta v postopku v glavni stvari, ki določa, da za izvršitev sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu velja neki rok, uporabi, kadar je tak sklep sprejet v drugi državi članici, v zaprošeni državi članici pa velja za izvršljiv.
Podpisi
(
*1
) Jezik postopka: nemščina. | [
"Predhodno odločanje",
"Pravosodno sodelovanje v civilnih zadevah",
"Uredba (ES) št. 44/2001",
"Priznavanje in izvrševanje sodnih odločb v civilnih in gospodarskih zadevah",
"Rok, določen v pravu zaprošene države članice, za izvršbo sklepa o začasnem zavarovalnem ukrepu",
"Uporaba tega roka za izvršilni naslov za zavarovanje z rubežem, pridobljen v drugi državi članici in razglašen za izvršljivega v zaprošeni državi članici"
] |
62005CJ0082 | sv | Fördragsbrott – Åsidosätttande av artikel 28 EG – Nationell lagstiftning enligt vilken den så kallade bake off-metoden (upptining
och uppvärmning av förgräddat och fryst bröd) anses vara tillverkning av bröd och enligt vilken endast bagerier har rätt att
sälja bröd tillverkat enligt denna metod.
Domslut
Republiken Grekland har underlåtit att uppfylla sina skyldigheter enligt artikel 28 EG genom att likställa den process enligt
vilken så kallade bake-off-varor värms upp eller gräddas färdigt med den fullständiga tillverkningsprocessen för bröd och
genom att underkasta den så kallade bake-off-processen de villkor som föreskrivs i den nationella lagstiftningen avseende
bagerier.
Republiken Grekland skall ersätta rättegångskostnaderna. | [
"Fördragsbrott",
"Fri rörlighet för varor",
"Artikel 28 EG",
"Kvantitativa restriktioner",
"Åtgärder med motsvarande verkan",
"Saluföring av frysta bagerivaror"
] |
62009CJ0115 | it | La domanda di pronuncia pregiudiziale verte sull’interpretazione della direttiva del Consiglio 27 giugno 1985, 85/337/CEE,
concernente la valutazione dell’impatto ambientale di determinati progetti pubblici e privati (GU L 175, pag. 40), come modificata
dalla direttiva del Parlamento europeo e del Consiglio 26 maggio 2003, 2003/35/CE (GU L 156, pag. 17; in prosieguo: la «direttiva
85/337»).
Tale domanda è stata presentata nel contesto di una controversia che vede il Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland,
Landesverband Nordrhein-Westfalen eV (Federazione per l’ambiente e la protezione della natura, associazione del Land Renania
del Nord-Vestfalia; in prosieguo: la «Federazione per l’ambiente») contrapposto alla Bezirksregierung Arnsberg (amministrazione
distrettuale di Arnsberg), in merito all’autorizzazione che quest’ultima ha concesso alla Trianel Kohlekraftwerk GmbH & Co. KG
(in prosieguo: la «Trianel») ai fini della costruzione e della gestione di una centrale elettrica alimentata a carbone nel
sito di Lünen.
Contesto normativo
Diritto internazionale
La Convenzione sull’accesso alle informazioni, la partecipazione del pubblico ai processi decisionali e l’accesso alla giustizia
in materia ambientale, detta «Convenzione di Aarhus», è stata sottoscritta il 25 giugno 1998 e approvata a nome della Comunità
europea con decisione del Consiglio 17 febbraio 2005, 2005/370/CE, relativa alla conclusione, a nome della Comunità europea,
della Convenzione sull’accesso alle informazioni, la partecipazione del pubblico ai processi decisionali e l’accesso alla
giustizia in materia ambientale (GU L 124, pag. 1).
L’art. 9 di detta Convenzione così prevede:
«(…)
2. Nel quadro della propria legislazione nazionale, ciascuna Parte provvede affinché i membri del pubblico interessato
a) che vantino un interesse sufficiente
o in alternativa
b) che facciano valere la violazione di un diritto, nei casi in cui il diritto processuale amministrativo di detta Parte esiga
tale presupposto,
abbiano accesso a una procedura di ricorso dinanzi a un organo giurisdizionale e/o ad un altro organo indipendente ed imparziale
istituito dalla legge, per contestare la legittimità sostanziale o procedurale di decisioni, atti od omissioni soggetti alle
disposizioni dell’articolo 6 e, nei casi previsti dal diritto nazionale e fatto salvo il paragrafo 3, ad altre pertinenti
disposizioni della presente convenzione.
Le nozioni di “interesse sufficiente” e di “violazione di un diritto” sono determinate secondo il diritto nazionale, coerentemente
con l’obiettivo di offrire al pubblico interessato un ampio accesso alla giustizia nell’ambito della presente convenzione.
A tal fine si ritiene sufficiente, ai sensi della lettera a), l’interesse di qualsiasi organizzazione non governativa in possesso
dei requisiti di cui all’articolo 2, paragrafo 5. Tali organizzazioni sono altresì considerate titolari di diritti suscettibili
di violazione ai sensi della lettera b).
Le disposizioni del presente paragrafo non escludono la possibilità di esperire un ricorso preliminare dinanzi ad un’autorità
amministrativa, né dispensano dall’obbligo di esaurire le vie di ricorso amministrativo prima di avviare un procedimento giudiziario,
qualora tale obbligo sia previsto dal diritto nazionale.
3. In aggiunta, e ferme restando le procedure di ricorso di cui ai paragrafi 1 e 2, ciascuna Parte provvede affinché i membri
del pubblico che soddisfino i criteri eventualmente previsti dal diritto nazionale possano promuovere procedimenti di natura
amministrativa o giurisdizionale per impugnare gli atti o contestare le omissioni dei privati o delle pubbliche autorità compiuti
in violazione del diritto ambientale nazionale.
4. Fatto salvo il paragrafo 1, le procedure di cui ai paragrafi 1, 2 e 3 devono offrire rimedi adeguati ed effettivi, ivi compresi,
eventualmente, provvedimenti ingiuntivi, e devono essere obiettive, eque, rapide e non eccessivamente onerose. Le decisioni
prese in virtù del presente articolo sono emanate o registrate per iscritto. Le decisioni degli organi giurisdizionali e,
ove possibile, degli altri organi devono essere accessibili al pubblico.
(…)».
Diritto dell’Unione
La direttiva 2003/35
Il quinto ‘considerando’ della direttiva 2003/35 dichiara che la normativa comunitaria deve essere correttamente allineata
alla Convenzione di Aarhus in vista della ratifica da parte della Comunità.
Il nono ‘considerando’ della direttiva 2003/35 precisa quanto segue:
«L’articolo 9, paragrafi 2 e 4 della convenzione di Århus, contiene norme sull’accesso alle procedure giudiziarie, o di altra
natura, al fine di contestare la legittimità sostanziale o procedurale di decisioni, atti od omissioni soggetti alle disposizioni
sulla partecipazione del pubblico contenute nell’articolo 6 della convenzione».
L’undicesimo ‘considerando’ della direttiva 2003/35 dichiara che la direttiva 85/337 deve essere modificata per garantirne
la totale compatibilità con le disposizioni della Convenzione di Aarhus e, segnatamente, con gli artt. 6 e 9, nn. 2 e 4.
L’art. 1 della direttiva 2003/35 reca il testo seguente:
«Obiettivo della presente direttiva è contribuire all’attuazione degli obblighi derivanti dalla convenzione di Århus, in particolare:
(…)
b) migliorando la partecipazione del pubblico e prevedendo disposizioni sull’accesso alla giustizia nel quadro delle direttive
85/337/CEE e 96/61/CE».
La direttiva 85/337
L’art. 1, n. 1, della direttiva 85/337 così prevede:
«La presente direttiva si applica alla valutazione dell’impatto ambientale dei progetti pubblici e privati che possono avere
un impatto ambientale importante».
L’art. 1, n. 2, della direttiva 85/337 enuncia le definizioni, aggiunte dalla direttiva 2003/35, delle nozioni di «pubblico»
e di «pubblico interessato»:
«Ai sensi della presente direttiva si intende per:
(…)
“pubblico”: una o più persone fisiche o giuridiche nonché, ai sensi della legislazione o prassi nazionale, le associazioni,
le organizzazioni o i gruppi di tali persone;
“pubblico interessato”: pubblico che subisce o può subire gli effetti delle procedure decisionali in materia ambientale di
cui all’articolo 2, paragrafo 2, o che ha un interesse in tali procedure; ai fini della presente definizione le organizzazioni
non governative che promuovono la protezione dell’ambiente e che soddisfano i requisiti di diritto nazionale si considerano
portatrici di un siffatto interesse.
(…)».
Ai sensi dell’art. 10 bis della direttiva 85/337, parimenti aggiunto dalla direttiva 2003/35:
«Gli Stati membri provvedono, in conformità del proprio ordinamento giuridico nazionale, affinché i membri del pubblico interessato:
a) che vantino un interesse sufficiente o, in alternativa,
b) che facciano valere la violazione di un diritto, nei casi in cui il diritto processuale amministrativo di uno Stato membro
esiga tale presupposto,
abbiano accesso a una procedura di ricorso dinanzi ad un organo giurisdizionale o ad un altro organo indipendente ed imparziale
istituito dalla legge, per contestare la legittimità sostanziale o procedurale di decisioni, atti od omissioni soggetti alle
disposizioni sulla partecipazione del pubblico stabilite dalla presente direttiva.
(…)
Gli Stati membri determinano ciò che costituisce interesse sufficiente e violazione di un diritto, compatibilmente con l’obiettivo
di offrire al pubblico interessato un ampio accesso alla giustizia. A tal fine, l’interesse di qualsiasi organizzazione non
governativa ai sensi dell’articolo 1, paragrafo 2, è considerato sufficiente ai fini della lettera a) del presente articolo.
Si considera inoltre che tali organizzazioni siano titolari di diritti suscettibili di essere lesi ai fini della lettera b)
del presente articolo.
(…)».
La direttiva 92/43/CE
L’art. 6, n. 3, della direttiva del Consiglio 21 maggio 1992, 92/43/CEE, relativa alla conservazione degli habitat naturali
e seminaturali e della flora e della fauna selvatiche (GU L 206, pag. 7), come modificata dalla direttiva del Consiglio 20
novembre 2006, 2006/105/CE (GU L 363, pag. 368; in prosieguo: la «direttiva “habitat”»), contempla le seguenti disposizioni:
«Qualsiasi piano o progetto non direttamente connesso e necessario alla gestione del sito ma che possa avere incidenze significative
su tale sito, singolarmente o congiuntamente ad altri piani e progetti, forma oggetto di una opportuna valutazione dell’incidenza
che ha sul sito, tenendo conto degli obiettivi di conservazione del medesimo. Alla luce delle conclusioni della valutazione
dell’incidenza sul sito e fatto salvo il paragrafo 4, le autorità nazionali competenti danno il loro accordo su tale piano
o progetto soltanto dopo aver avuto la certezza che esso non pregiudicherà l’integrità del sito in causa e, se del caso, previo
parere dell’opinione pubblica».
Diritto nazionale
L’art. 42 della Verwaltungsgerichtsordnung (codice di procedura amministrativa, BGBl. 1991 I, pag. 686; in prosieguo: la «VwGO»)
precisa nei seguenti termini le condizioni di ricevibilità del ricorso in sede contenziosa:
«1. Possono essere chiesti con ricorso l’annullamento di un atto amministrativo (ricorso di annullamento), o la condanna ad emanare
un atto amministrativo di cui sia stata rifiutata od omessa l’adozione (azione di adempimento).
2. Se la legge non dispone diversamente, l’azione è ammissibile soltanto qualora il ricorrente faccia valere di essere stato
leso nei suoi diritti dall’atto amministrativo o dalla denegata o omessa emanazione di quest’ultimo».
L’art. 113, n. 1, prima frase, del VwGO, prevede altresì:
«1. Un atto amministrativo illegittimo e la lesione ad esso imputabile dei diritti del ricorrente comportano l’annullamento ad
opera del giudice dell’atto amministrativo e dell’eventuale decisione relativa all’opposizione avverso l’annullamento».
L’art. 2, n. 1, prima frase, della legge sulla valutazione dell’impatto ambientale (Gesetz über die Umweltverträglichkeitsprüfung,
BGBl. 2005 I, pag. 1757; in prosieguo: l’«UVPG») dispone che la valutazione dell’impatto ambientale rientra nell’ambito delle
procedure decisionali amministrative da seguire per l’adozione delle decisioni sull’ammissibilità dei progetti.
In forza dell’art. 2, n. 3, punto 1, dell’UPVG, l’autorizzazione, la decisione sull’approvazione dei piani e le altre decisioni
amministrative in merito all’ammissibilità dei progetti, adottate nell’ambito di un procedimento amministrativo, ad eccezione
delle procedure di natura dichiarativa, costituiscono «decisioni» ai sensi del n. 1, prima frase.
L’art. 1, n. 1, punto 1, lett. a), della legge recante disposizioni complementari relative ai ricorsi in materia ambientale
ai sensi della direttiva 2003/35/CE (Umwelt‑Rechtsbehelfsgesetz, BGBl. 2006 I, pag. 2816; in prosieguo: l’«UmwRG») precisa
tra l’altro che detta legge si applica ai ricorsi proposti contro le «decisioni», ai sensi dell’art. 2, n. 3, dell’UPVG, in
merito all’approvazione di progetti per i quali può sussistere, in forza dell’UPVG, l’obbligo di effettuare una valutazione
dell’impatto ambientale.
L’art. 2, n. 1, punto 1, dell’UmwRG prevede che un’associazione nazionale o estera, riconosciuta ai sensi dell’art. 3 della
stessa legge, possa proporre ricorsi avverso una decisione, ovvero avverso la sua mancata adozione, secondo le modalità previste
dal VwGO, senza dover invocare la violazione dei propri diritti, qualora l’associazione faccia valere che la decisione, ovvero
la sua mancata adozione, risulta in contrasto con le norme «preposte a tutela dell’ambiente, che conferiscono diritti ai singoli
e che possono essere rilevanti ai fini della decisione».
Peraltro, l’art. 2, n. 5, prima frase, punto 1, dell’UmwRG precisa che siffatti ricorsi sono fondati qualora la decisione
impugnata violi disposizioni «preposte alla tutela dell’ambiente, che conferiscono diritti ai singoli e rilevanti ai fini
della decisione», e la violazione «investa interessi relativi alla tutela ambientale, rientranti tra gli obiettivi fissati
nel suo statuto, che l’associazione si prefigge di conseguire».
L’art. 5, n. 1, prima frase, punto 2, della legge federale sulla protezione dagli effetti nocivi dell’inquinamento atmosferico,
acustico, da vibrazioni e da fenomeni analoghi sull’ambiente – legge sulla protezione dall’inquinamento (Bundes-Immissionsschutzgesetz,
BGBl. 2002 I, pag. 3830; in prosieguo: il «BImSchG») dispone, segnatamente, che gli impianti soggetti ad autorizzazione devono
essere costruiti e gestiti in modo da assicurare, in vista di un elevato livello di protezione della «totalità dell’ambiente»,
la prevenzione contro gli impatti nocivi sull’ambiente, nonché gli altri rischi, seri inconvenienti e gravi danni.
L’art. 8, n. 1, prima frase, del BImSchG prevede che l’autorizzazione possa essere rilasciata, su domanda, ai fini della costruzione
di un impianto o di una parte di impianto, o per la costruzione e il funzionamento di una parte di impianto qualora esista
un interesse legittimo al rilascio di un’autorizzazione parziale, se ricorrono le condizioni necessarie per quanto riguarda
l’oggetto dell’autorizzazione parziale richiesta, e se ad una valutazione provvisoria risulta che alla costruzione e al funzionamento
dell’insieme dell’impianto dal punto di vista delle condizioni di autorizzazione non si oppone nessun ostacolo a priori insormontabile.
L’art. 9, n. 1, del BImSchG dispone che, su domanda, può essere emessa una decisione preliminare su talune condizioni relative
all’autorizzazione, oltre che sul sito dell’impianto, ove possano essere sufficientemente valutati gli effetti del progettato
impianto e ove esista un interesse legittimo al rilascio della decisione preliminare.
L’art. 61 della legge sulla protezione della natura e sulla preservazione del paesaggio (Bundesnaturschutzgesetz, BGBl. 2002 I,
pag. 1193) precisa quanto segue:
«1. Un’associazione riconosciuta (...), indipendentemente dal fatto che sia stata lesa nei propri diritti, può esperire ricorsi
secondo le modalità previste dalla legge recante organizzazione del contenzioso amministrativo avverso:
1) esoneri da divieti e prescrizioni posti a tutela di riserve naturali, parchi nazionali e altre aree protette nell’ambito dell’art. 33,
n. 2, nonché
2) decisioni di approvazione dei piani relative a progetti connessi a interventi sull’ambiente naturale o sul paesaggio, ovvero
permessi in materia di pianificazione del territorio, nella misura in cui sia prevista la partecipazione del pubblico.
(…)
2. I ricorsi di cui al n. 1 sono considerati ammissibili solo qualora:
1) l’associazione faccia valere che l’emanazione di un atto amministrativo citato al n. 1, prima frase, è contraria alle disposizioni
di tale legge, alle norme che sono state emanate o sono vigenti in esecuzione o nell’ambito di tale legge, oppure di altre
disposizioni che devono essere osservate ai fini dell’emanazione di un atto amministrativo e sono dirette, quantomeno, anche
a tutelare gli interessi della protezione della natura e della conservazione dei paesaggi;
2) sia compromesso l’ambito di attività risultante dallo statuto dell’associazione, nella misura in cui l’atto di riconoscimento
vi faccia riferimento (...)».
Fatti e questioni pregiudiziali
La Trianel, interveniente nella causa principale, progetta la costruzione e la gestione di una centrale elettrica alimentata
a carbone a Lünen. La messa in servizio di detta centrale, caratterizzata da una potenza di combustione calorifica che raggiunge
i 1 705 megawatt e da un rendimento elettrico netto di 750 megawatt, è prevista per il 2012. Nel raggio di 8 chilometri intorno
al sito, si trovano cinque zone speciali di conservazione ai sensi della direttiva «habitat».
Nell’ambito della valutazione dell’impatto ambientale di tale progetto, il 6 maggio 2008 la Bezirksregierung Arnsberg (amministrazione
distrettuale di Arnsberg), convenuta nella causa principale, ha rilasciato alla Trianel un parere preliminare e un’autorizzazione
parziale per il progetto. Nel parere preliminare si constatava che il progetto non dava adito ad alcuna riserva sotto il profilo
giuridico.
La Federazione per l’ambiente ha proposto il 16 giugno 2008 un ricorso ai fini dell’annullamento dei detti atti dinanzi all’Oberverwaltungsgericht
für das Land Nordrhein-Westfalen. Essa invoca segnatamente la violazione delle disposizioni recanti recepimento della direttiva
«habitat» e, in particolare, del suo art. 6.
Il giudice del rinvio considera che tali atti sono stati adottati violando l’art. 6, n. 3, della direttiva «habitat», dato
che la valutazione dell’impatto ambientale del progetto di cui trattasi non aveva consentito di dimostrare che quest’ultimo
non potesse pregiudicare in modo significativo le zone speciali di conservazione situate nelle vicinanze.
Il giudice del rinvio ritiene che, in base alle norme del diritto nazionale, un’associazione per la tutela dell’ambiente non
possa far valere la violazione di disposizioni del diritto per la protezione delle acque e della natura, nonché il principio
di precauzione sancito dall’art. 5, n. 1, prima frase, punto 2, del BImSchG, in quanto dette disposizioni non conferiscono
diritti ai singoli, ai sensi degli artt. 2, nn. 1, punto 1, e 5, prima frase, punto 1, dell’UmwRG.
Egli precisa che il diritto a proporre ricorso conferito alle organizzazioni non governative corrisponde pertanto al regime
generale dei ricorsi di annullamento previsto dal diritto processuale amministrativo, segnatamente agli artt. 42, n. 2, e
113, n. 1, prima frase, della VwGO, i quali prevedono che un ricorso giurisdizionale avverso un atto amministrativo sia ricevibile
soltanto se tale atto pregiudica i diritti del ricorrente e, quindi, i suoi diritti pubblici soggettivi.
Egli aggiunge che, per stabilire se una disposizione di diritto nazionale protegga diritti individuali, il criterio decisivo
consiste nel valutare in quale misura l’interesse o il diritto protetto, il tipo di violazione di tale diritto e la cerchia
di persone tutelate siano sufficientemente determinati e circoscritti dalla disposizione considerata.
Il giudice del rinvio ritiene al riguardo che, nel settore del diritto della protezione dall’inquinamento, l’art. 5, n. 1,
prima frase, punto 2, del BImSchG, come anche del resto le disposizioni in materia di diritto della protezione delle acque
e della natura, riguardano anzitutto la collettività e non hanno ad oggetto la tutela dei diritti individuali.
Il giudice del rinvio constata, inoltre, che il progetto di cui trattasi non rientra nell’ambito di applicazione dell’art. 61
della legge sulla protezione della natura e sulla preservazione dei paesaggi, che consente in taluni casi di derogare alla
detta condizione di ricevibilità per i ricorsi promossi dalle associazioni riconosciute nel settore dell’ambiente.
Considerando che siffatta restrizione dell’accesso alla giustizia potrebbe tuttavia pregiudicare l’effetto utile della direttiva
85/337, il giudice del rinvio si chiede se il ricorso della Federazione per la tutela dell’ambiente non debba essere accolto
sul fondamento dell’art. 10 bis di detta direttiva.
In tali circostanze, l’Oberverwaltungsgericht für das Land Nordrhein‑Westfalen ha deciso di sospendere il procedimento e di
sottoporre alla Corte le seguenti questioni pregiudiziali:
«1) Se l’art. 10 bis della direttiva 85/337 (…) prescriva che le organizzazioni non governative che intendono proporre ricorso
dinanzi ai giudici di uno Stato membro il cui diritto processuale amministrativo esige che si faccia valere la violazione
di un diritto possano invocare la violazione di qualsiasi disposizione in materia di ambiente rilevante ai fini dell’approvazione
di un progetto, comprese le disposizioni che sono unicamente destinate a tutelare gli interessi generali e non, almeno in
parte, i beni giuridici dei singoli.
2) Salvo il caso in cui sia data soluzione incondizionatamente affermativa alla prima questione:
se l’art. 10 bis della direttiva 85/337 (…) prescriva che le organizzazioni non governative che intendono proporre ricorso
dinanzi ai giudici di uno Stato membro il cui diritto processuale amministrativo esige che si faccia valere la violazione
di un diritto possano invocare la violazione di disposizioni in materia di ambiente rilevanti ai fini dell’approvazione di
un progetto che si fondano direttamente sul diritto comunitario o che attuano nel diritto interno le disposizioni comunitarie
in materia di ambiente, comprese le disposizioni che sono unicamente destinate a tutelare gli interessi generali e non, almeno
in parte, i beni giuridici dei singoli.
a) In caso di soluzione, in linea di principio, affermativa alla seconda questione:
se le norme comunitarie in materia ambientale debbano soddisfare determinate condizioni sostanziali al fine di poter costituire
il fondamento giuridico di un ricorso.
b) In caso di soluzione affermativa alla seconda questione, sub a):
si pone la questione circa le condizioni sostanziali di cui trattasi (ad esempio, effetto diretto, scopo di tutela o finalità
della legislazione).
3) In caso di soluzione affermativa alla prima o seconda questione:
se la direttiva riconosca direttamente alle organizzazioni non governative un diritto di accedere alla giustizia, che va oltre
quanto stabilito dalle disposizioni del diritto nazionale».
Sulle questioni pregiudiziali
Sulla prima e sulla seconda questione pregiudiziale
Con le sue due prime questioni, che occorre esaminare congiuntamente, il giudice del rinvio chiede sostanzialmente se l’art. 10 bis
della direttiva 85/337 osti ad una normativa che non riconosce alle organizzazioni non governative che operano a favore della
tutela dell’ambiente previste all’art. 1, n. 2, della direttiva 85/337 (in prosieguo: le «associazioni a tutela dell’ambiente»)
la possibilità di far valere in giudizio, nel contesto di un ricorso avverso una decisione di autorizzazione di progetti che
possono avere un «impatto ambientale importante» ai sensi dell’art. 1, n. 1, della direttiva 85/337, la violazione di una
norma che protegge soltanto gli interessi della collettività e non quelli dei singoli. Il giudice del rinvio chiede anche
alla Corte se detto art. 10 bis della direttiva 85/337 osti a siffatta legislazione in via generale o soltanto nei limiti
in cui essa non consenta a tale organizzazione di far valere in giustizia specifiche disposizioni, d’origine comunitaria o
esclusivamente nazionale, del diritto dell’ambiente.
Dalla decisione di rinvio risulta che la questione si giustifica con la circostanza che la normativa nazionale applicabile
subordina la ricevibilità di un’azione come quella avviata dalla ricorrente nella causa principale alla condizione che il
ricorrente faccia valere che la decisione amministrativa impugnata pregiudica un diritto individuale che può, secondo il diritto
nazionale, essere qualificato come diritto pubblico soggettivo.
Occorre constatare preliminarmente che l’art. 10 bis, primo comma, della direttiva 85/337 prevede che le decisioni, gli atti
o le omissioni contemplati dal detto articolo debbano poter costituire oggetto di ricorso giurisdizionale per «contestare
la legittimità sostanziale o procedurale» e senza limitare in nessun modo i mezzi che possono essere invocati a sostegno di
siffatto ricorso.
Con riferimento alle condizioni di ricevibilità del ricorso, detta disposizione contempla due ipotesi: la ricevibilità di
un ricorso può essere subordinata ad un «interesse sufficiente» oppure al presupposto che il ricorrente faccia valere la «violazione
di un diritto», a seconda che la normativa nazionale si riferisca all’una o all’altra di dette condizioni.
L’art. 10 bis, terzo comma, prima frase, della direttiva 85/337 precisa poi che gli Stati membri sono tenuti a stabilire cosa
costituisca violazione di un diritto, in conformità con l’obiettivo diretto ad attribuire al pubblico interessato «un ampio
accesso alla giustizia».
Con riferimento ai ricorsi proposti dalle associazioni a tutela dell’ambiente, l’art. 10 bis, terzo comma, seconda e terza
frase, della direttiva 85/337 aggiunge che a tale scopo si deve ritenere che esse abbiano sufficiente interesse oppure siano
portatrici di diritti passibili di violazione a seconda che la normativa nazionale si riferisca all’uno o all’altro di tali
presupposti di ricevibilità.
Tali diverse disposizioni devono essere interpretate alla luce e tenendo conto degli obiettivi della Convenzione di Aarhus
alla quale, come risulta dal quinto ‘considerando’ della direttiva 2003/35, la normativa dell’Unione deve essere «correttamente
allineata».
Ne deriva che, qualunque sia l’orientamento scelto dallo Stato membro con riferimento al criterio della ricevibilità di un
ricorso, le associazioni a tutela dell’ambiente hanno, in conformità all’art. 10 bis della direttiva 85/337, diritto a proporre
ricorso in sede giurisdizionale o dinanzi ad un altro organo indipendente e imparziale istituito dalla legge, allo scopo di
contestare la legittimità, quanto al merito o alla procedura, delle decisioni, degli atti o delle omissioni previste dal detto
articolo.
Occorre, infine, anche ricordare che, qualora, in assenza di disposizioni fissate in tale settore dal diritto dell’Unione,
spetti all’ordinamento giuridico di ciascuno Stato membro designare i giudici competenti e disciplinare le modalità procedurali
dei ricorsi diretti a garantire la salvaguardia dei diritti che i singoli vantano in forza del diritto dell’Unione, tali modalità
non devono essere meno favorevoli di quelle riguardanti ricorsi analoghi di natura interna (principio di equivalenza) e non
devono rendere praticamente impossibile o eccessivamente difficile l’esercizio dei diritti conferiti dall’ordinamento giuridico
dell’Unione (principio di effettività).
Se spetta quindi agli Stati membri stabilire, qualora il loro sistema giuridico sia configurato in tal modo, quali siano i
diritti la cui violazione può dar luogo a un ricorso in materia d’ambiente, nei limiti assegnati dall’art. 10 bis della direttiva
85/337, essi, nel procedere a tale determinazione, non possono privare le associazioni a tutela dell’ambiente, rispondenti
ai requisiti di cui all’art. 1, n. 2, della direttiva, della possibilità di svolgere il ruolo loro riconosciuto tanto dalla
direttiva 85/337 quanto dalla Convenzione di Aarhus.
Per quanto riguarda una normativa come quella di cui trattasi nella causa principale, se è possibile che il legislatore nazionale
circoscriva ai soli diritti pubblici soggettivi i diritti di cui può essere invocata la violazione da parte dei singoli nel
contesto di un ricorso giurisdizionale promosso avverso una delle decisioni, atti od omissioni previsti dall’art. 10 bis della
direttiva 85/337, siffatta limitazione non può essere applicata in quanto tale alle associazioni a tutela dell’ambiente salvo
travisare le finalità di cui all’art. 10 bis, terzo comma, ultima frase, della direttiva 85/337.
Infatti, se, come risulta da detta disposizione, tali associazioni devono poter far valere gli stessi diritti dei singoli,
sarebbe in contrasto con l’obiettivo di garantire al pubblico interessato un ampio accesso alla giustizia, da una parte, nonché
con il principio di effettività, dall’altra, la circostanza che le dette associazioni non possano anche invocare la violazione
di norme derivanti dal diritto dell’Unione in materia ambientale per il solo motivo che queste ultime tutelano interessi collettivi.
Infatti, come emerge dalla controversia nella causa principale, ciò le priverebbe in larga misura della possibilità di far
verificare il rispetto di norme derivanti da tale diritto, che sono, per la maggior parte dei casi, rivolte all’interesse
pubblico e non alla sola protezione degli interessi dei singoli considerati individualmente.
Ne deriva anzitutto che la nozione di «violazione di un diritto» non può dipendere da condizioni che solo altre persone fisiche
o giuridiche possono soddisfare, come, ad esempio, la condizione di essere più o meno prossimi ad un impianto o quella di
subire in un modo o in un altro gli effetti del suo funzionamento.
Ne deriva più in generale che l’art. 10 bis, terzo comma, ultima frase, della direttiva 85/337 deve essere letto nel senso
che tra i «diritti suscettibili di essere lesi», di cui si ritiene beneficino le associazioni a tutela dell’ambiente, devono
necessariamente figurare le disposizioni di diritto nazionale che attuano la normativa dell’Unione in materia di ambiente,
nonché le disposizioni aventi effetto diretto del diritto dell’Unione in materia di ambiente.
Al riguardo, per fornire al giudice del rinvio una soluzione il più possibile utile, si deve osservare che il motivo dedotto
contro la decisione impugnata dalla violazione di disposizioni del diritto nazionale derivanti dall’art. 6 della direttiva
«habitat» deve poter quindi essere invocato da un’associazione a tutela dell’ambiente.
Occorre conseguentemente risolvere le prime due questioni presentate, lette congiuntamente, dichiarando che l’art. 10 bis
della direttiva 85/337 osta ad una normativa che non riconosca ad un’organizzazione non governativa, che opera per la protezione
dell’ambiente, prevista all’art. 1, n. 2, di tale direttiva, la possibilità di far valere in giudizio, nell’ambito di un ricorso
promosso contro una decisione di autorizzazione di progetti «che possono avere un impatto ambientale importante» ai sensi
dell’art. 1, n. 1, della direttiva 85/337, la violazione di una norma derivante dal diritto dell’Unione ed avente l’obiettivo
della tutela dell’ambiente, per il fatto che tale disposizione protegge esclusivamente gli interessi della collettività e
non quelli dei singoli.
Sulla terza questione pregiudiziale
Con la sua terza questione, il giudice del rinvio chiede sostanzialmente alla Corte se un’associazione a tutela dell’ambiente
possa dedurre dall’art. 10 bis, terzo comma, ultima frase, della direttiva 85/337 il diritto a far valere in giudizio, nel
contesto di un ricorso contro una decisione di autorizzazione di progetti «che possono avere un impatto ambientale importante»,
in base all’art. 1, n. 1, della direttiva 85/337, la violazione delle disposizioni di diritto nazionale derivanti dall’art. 6
della direttiva «habitat», mentre il diritto processuale nazionale non lo consente in quanto le disposizioni invocate tutelano
i soli interessi della collettività e non quelli dei singoli.
Tale questione si pone per il caso in cui non sia possibile al giudice del rinvio fornire al diritto processuale nazionale
un’interpretazione conforme ai presupposti del diritto dell’Unione.
Al riguardo occorre anzitutto ricordare che l’obbligo per gli Stati membri di raggiungere il risultato previsto da una direttiva,
nonché il loro dovere di adottare tutti i provvedimenti generali o particolari atti a garantire l’adempimento di tale obbligo,
valgono per tutti gli organi dei detti Stati, ivi compresi, nell’ambito della loro competenza, quelli giurisdizionali (v.,
in tal senso, sentenza 19 gennaio 2010, causa C‑555/07, Kücükdeveci, Racc. pag. I‑365, punto 47 e giurisprudenza ivi citata).
La Corte ha dichiarato che, in tutti i casi in cui le disposizioni di una direttiva appaiono, dal punto di vista del loro
contenuto, incondizionate e sufficientemente precise, i singoli possono farle valere dinanzi ai giudici nazionali nei confronti
dello Stato, quando quest’ultimo non ha recepito tempestivamente la direttiva nell’ordinamento nazionale o l’ha recepita in
modo non corretto (v., in particolare, sentenza 12 febbraio 2009, causa C‑138/07, Cobelfret, Racc. pag. I‑731, punto 58).
Al riguardo va constatato che, considerato nel suo insieme, l’art. 10 bis della direttiva 85/337 lascia agli Stati membri
un apprezzabile margine di manovra sia nello stabilire cosa costituisca violazione di un diritto, sia nel fissare, segnatamente,
i presupposti della ricevibilità dei ricorsi e gli organi dinanzi ai quali essi devono essere promossi.
Non può dirsi lo stesso, tuttavia, per quanto riguarda le disposizioni delle ultime due frasi del terzo comma di detto articolo.
Queste ultime, nel prevedere, da una parte, che è considerato sufficiente l’interesse di qualsiasi organizzazione non governativa
rispondente ai requisiti di cui all’art. 1, n. 2, della direttiva 85/337 e, dall’altra, che si considera inoltre che tali
organizzazioni siano titolari di diritti suscettibili di essere lesi, fissano regole precise e non soggette ad altre condizioni.
Inoltre, come sopra si è detto, nel novero dei diritti che le associazioni a tutela dell’ambiente devono poter far valere
in giudizio in applicazione dell’art. 10 bis della direttiva 85/337 figurano le disposizioni derivanti dal diritto dell’Unione
in materia di ambiente e, segnatamente, le norme di diritto nazionale derivanti dall’art. 6 della direttiva «habitat».
Occorre quindi risolvere la terza questione dichiarando che un’organizzazione non governativa che opera a favore della tutela
dell’ambiente, di cui all’art. 1, n. 2, della direttiva 85/337, può dedurre dall’art. 10 bis, terzo comma, ultima frase, della
direttiva 85/337 il diritto di far valere in giudizio, nel contesto di un ricorso promosso avverso una decisione di autorizzazione
di progetti «che possono avere un impatto ambientale importante» ai sensi dell’art. 1, n. 1, della direttiva 85/337, la violazione
delle disposizioni di diritto nazionale derivanti dall’art. 6 della direttiva «habitat», mentre il diritto processuale nazionale
non lo consente in quanto le disposizioni invocate tutelano soltanto gli interessi della collettività e non quelli dei singoli.
Sulle spese
Nei confronti delle parti nella causa principale il presente procedimento costituisce un incidente sollevato dinanzi al giudice
nazionale, cui spetta quindi statuire sulle spese. Le spese sostenute da altri soggetti per presentare osservazioni alla Corte
non possono dar luogo a rifusione.
Per questi motivi, la Corte (Quarta Sezione) dichiara:
1)
L’art. 10 bis della direttiva del Consiglio 27 giugno 1985, 85/337/CEE, concernente la valutazione dell’impatto ambientale
di determinati progetti pubblici e privati, come modificata dalla direttiva del Parlamento europeo e del Consiglio 26 maggio
2003, 2003/35/CE, osta ad una normativa che non riconosca ad un’organizzazione non governativa, che opera per la protezione
dell’ambiente, di cui all’art. 1, n. 2, di tale direttiva, la possibilità di far valere in giudizio, nell’ambito di un ricorso
promosso contro una decisione di autorizzazione di progetti «che possono avere un impatto ambientale importante» ai sensi
dell’art. 1, n. 1, della direttiva 85/337, come modificata dalla direttiva 2003/35, la violazione di una norma derivante dal
diritto dell’Unione ed avente l’obiettivo della tutela dell’ambiente, per il fatto che tale disposizione protegge esclusivamente
gli interessi della collettività e non quelli dei singoli.
2)
Siffatta organizzazione non governativa può dedurre dall’art. 10 bis, terzo comma, ultima frase, della direttiva 85/337, come
modificata dalla direttiva 2003/35, il diritto di far valere in giudizio, nel contesto di un ricorso promosso avverso una
decisione di autorizzazione di progetti «che possono avere un impatto ambientale importante» ai sensi dell’art. 1, n. 1, della
direttiva 85/337, come modificata, la violazione delle disposizioni di diritto nazionale derivanti dall’art. 6 della direttiva
del Consiglio 21 maggio 1992, 92/43/CE, relativa alla conservazione degli habitat naturali e seminaturali e della flora e
della fauna selvatiche, come modificata dalla direttiva del Consiglio 20 novembre 2006, 2006/105/CE, mentre il diritto processuale
nazionale non lo consente in quanto le disposizioni invocate tutelano soltanto gli interessi della collettività e non quelli
dei singoli.
Firme
*
Lingua processuale: il tedesco. | [
"Direttiva 85/337/CEE",
"Valutazione dell’impatto ambientale",
"Convenzione di Aarhus",
"Direttiva 2003/35/CE",
"Accesso alla giustizia",
"Organizzazioni non governative per la protezione dell’ambiente"
] |
62021CJ0078 | ro | Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 63 alineatul (1) și a articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE, a anexei I la Directiva 88/361/CEE a Consiliului din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din Tratatul [CE] [(articol abrogat prin Tratatul de la Amsterdam)] (JO 1988, L 178, p. 5, Ediție specială, 10/vol. 1, p. 10), precum și a articolului 1 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei (JO 2015, L 141, p. 73).
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AS „PrivatBank”, A și B, precum și Unimain Holdings LTD, pe de o parte, și Finanšu un kapitāla tirgus komisija (Comisia pentru Piețe Financiare și de Capital, Letonia) (denumită în continuare „FKTK”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei sancțiuni și a unor măsuri administrative impuse de aceasta din urmă împotriva PrivatBank, în scopul prevenirii riscului ca această instituție de credit să fie implicată în spălarea banilor și finanțarea terorismului.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 88/361
Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 88/361 prevede:
„(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor de mai jos, statele membre elimină restricțiile privind mișcările de capital care se realizează între rezidenții statelor membre. Pentru a facilita aplicarea prezentei directive, mișcările de capital se clasifică în conformitate cu nomenclatorul prezentat în anexa I.”
Introducerea anexei I la această directivă are următorul conținut:
„Mișcările de capital sunt clasificate în prezentul nomenclator în funcție de natura economică a activelor și pasivelor la care se referă, exprimate fie în monedă națională, fie în valută.
Mișcările de capital enumerate în nomenclator acoperă:
– toate operațiunile necesare pentru realizarea circulației de capital: încheierea și executarea tranzacțiilor și transferurilor aferente. Tranzacția se realizează, în general, între rezidenții diferitelor state membre, chiar dacă unele mișcări de capital sunt efectuate de către o singură persoană, în nume propriu (de exemplu, transferuri de active aparținând emigranților);
[…]
Prezentul nomenclator nu constituie o listă exhaustivă a mișcărilor de capital – de unde rezultă titlul XIII – F «Alte mișcări de capital - diverse». Prin urmare, nu ar trebui interpretat ca limitând domeniul de aplicare al principiului liberalizării depline a mișcărilor de capital, menționat la articolul 1 din directivă.”
Printre mișcările de capital enumerate în această anexă I figurează, la titlul VI, „[o]perațiuni în conturile curente și în conturile de depozit la instituții financiare” și, la titlul VIII, „[î]mprumuturi și credite financiare (neincluse la punctele I, VII și XI)”.[
În sfârșit, anexa I menționată precizează, în partea intitulată „Note explicative”, că prin, iar prin „[i]nstituții financiare” trebuie să se înțeleagă „[b]ănci, case de economii și instituții specializate în acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung, precum și societăți de asigurări, societăți de construcții și alte instituții cu caracter similar”, iar prin „[i]nstituții de credit” [...], „[b]ănci, case de economii și instituții specializate în acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung”.
Directiva 2015/849
Considerentul (1) al Directivei 2015/849 are următorul cuprins:
„Fluxurile de bani iliciți pot deteriora integritatea, stabilitatea și reputația sectorului financiar și pot amenința piața internă a Uniunii [Europene] precum și dezvoltarea internațională. Spălarea de bani, finanțarea terorismului și criminalitatea organizată rămân probleme semnificative care ar trebui abordate la nivelul Uniunii. Pe lângă o mai mare dezvoltare a abordării bazate pe dreptul penal la nivelul Uniunii, prevenirea țintită și proporționată a utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului este indispensabilă și poate aduce rezultate complementare.”
Articolul 1 alineatele (1) și (2) din această directivă prevede:
„(1) Prezenta directivă urmărește să prevină utilizarea sistemului financiar al Uniunii în scopul spălării banilor și finanțării terorismului.
(2) Statele membre se asigură că spălarea banilor și finanțarea terorismului sunt interzise.”
Articolul 5 din directiva menționată prevede:
„Statele membre pot adopta sau menține în vigoare dispoziții mai stricte în domeniul reglementat de prezenta directivă pentru a preveni spălarea banilor și finanțarea terorismului, în limitele dreptului Uniunii.”
Articolul 8 alineatele (1) și (3) din Directiva 2015/849 are următorul cuprins:
„(1) Statele membre se asigură că entitățile obligate iau măsurile corespunzătoare pentru identificarea și evaluarea riscurilor referitoare la spălarea banilor și finanțarea terorismului, luând în considerare factorii de risc, inclusiv cei referitori la clienți, țări sau zone geografice, produse, servicii, tranzacții sau canale de distribuție. Măsurile respective sunt proporționale cu natura și dimensiunea entităților obligate.
[…]
(3) Statele membre se asigură că entitățile obligate instituie politici, controale și proceduri pentru a atenua și a gestiona cu eficacitate riscurile de spălare a banilor și de finanțare a terorismului identificate la nivelul Uniunii, al statelor membre și al entităților obligate. Politicile, controalele și procedurile respective trebuie să fie proporționale cu natura și dimensiunea entităților obligate respective.”
Articolul 11 din această directivă prevede:
„Statele membre se asigură că entitățile obligate aplică măsuri de precauție privind clientela în următoarele cazuri:
[…]
(b) atunci când efectuează o tranzacție ocazională:
(i) în valoare de cel puțin 15 000 [de euro], indiferent dacă tranzacția se efectuează printr‑o singură operațiune sau prin mai multe operațiuni care par a avea o legătură între ele;
[…]”
Articolul 13 alineatul (1) din directiva menționată prevede:
„Măsurile de precauție privind clientela cuprind:
(a) identificarea clientului și verificarea identității clientului;
[…]
(c) evaluarea și, după caz, obținerea de informații privind scopul și natura dorită a relației de afaceri;
(d) realizarea unei monitorizări continue a relației de afaceri, inclusiv examinarea tranzacțiilor încheiate pe toată durata relației respective, pentru a asigura că tranzacțiile realizate sunt conforme cu informațiile entității obligate referitoare la client, la profilul activității și la profilul riscului, inclusiv, după caz, la sursa fondurilor, precum și că documentele, datele sau informațiile deținute sunt actualizate.
[…]”
Articolul 59 alineatele (1), (2) și (4) din Directiva 2015/849 prevede:
„(1) Statele membre se asigură că prezentul articol se aplică cel puțin pentru încălcările entităților obligate care sunt grave, repetate, sistematice sau o combinație a acestora, în ceea ce privește cerințele prevăzute în:
(a) articolele 10-24 (precauția privind clientela);
[…]
(2) Statele membre se asigură că, în cazurile menționate la alineatul (1), măsurile și sancțiunile administrative care pot fi aplicate includ cel puțin următoarele:
[…]
(c) retragerea sau suspendarea autorizației sale, în cazul unei entități obligate care face obiectul autorizării;
[…]
(4) Statele membre pot împuternici autoritățile competente să impună tipuri suplimentare de sancțiuni administrative pe lângă cele prevăzute la alineatul (2) literele (a)-(d) sau să impună sancțiuni administrative pecuniare care depășesc valorile menționate la alineatul (2) litera (e) și la alineatul (3).”
Dreptul leton
Noziedzīgi iegūtu līdzekļu legalizācijas un terorisma un proliferācijas finansēšanas novēršanas likums (Legea privind prevenirea spălării banilor și finanțării terorismului și proliferării) din 17 iulie 2008 (
Latvijas Vēstnesis
, 2008, nr. 116, denumită în continuare „Legea privind prevenirea”) a fost modificată în special în scopul transpunerii Directivei 2015/849 în ordinea juridică letonă.
Instanța de trimitere precizează că articolul 5, articolul 6 punctul 13 și articolul 7 alineatul (1) punctul 3 din Finanšu un kapitāla tirgus komisijas likums (Legea privind Comisia pentru piețe financiare și de capital) din 1 iunie 2000 (
Latvijas Vēstnesis,
2000, nr. 230/232), articolul 45 alineatul (1) punctul 1 din Legea privind prevenirea, precum și articolul 99.
și articolul 113 alineatul (1) punctul 4 din Kredītiestāžu likums (Legea privind instituțiile de credit) din 5 octombrie 1995 (
Latvijas Vēstnesis,
1995, nr. 163), în versiunile aflate în vigoare la momentul faptelor, prevedeau în esență că FKTK verifică și monitorizează respectarea de către operatorii piețelor financiare și de capital a cerințelor Legii privind prevenirea și că această autoritate are competența de a impune restricții privind drepturile și activitățile unei instituții de credit, inclusiv suspendarea totală sau parțială a furnizării de serviciilor financiare, precum și restricții privind
executarea obligațiilor.
Litigiul principal și întrebările preliminare
PrivatBank este o instituție de credit cu sediul în Letonia, ai cărei acționari sunt A și B, resortisanți ciprioți, precum și Unimain Holdings, societate cu sediul în Cipru. Din decizia de trimitere reiese că acești acționari sunt de asemenea clienți ai PrivatBank.
FKTK a efectuat o inspecție a activităților PrivatBank pentru a verifica dacă această instituție de credit se conforma cerințelor legale în materie de combatere a spălării banilor și finanțării terorismului și în special dacă își exercita obligația de precauție față de clienții care aveau o legătură cu acționarii săi și dacă supraveghea tranzacțiile acestora.
Cu ocazia acestei inspecții, FKTK a constatat că PrivatBank încălca anumite cerințe în materie de prevenire a spălării banilor și finanțării terorismului, stipulate în special de Legea privind prevenirea. Astfel, potrivit FKTK, sistemul de control intern al PrivatBank privind precauția în raport cu clientela și supravegherea tranzacțiilor nu permitea să garanteze că această instituție de credit asigura gestionarea eficientă a riscurilor corespunzătoare. În special, PrivatBank ar fi creat condiții mai favorabile pentru unii dintre clienți, ai căror beneficiari efectivi sunt acționarii ei, în ceea ce privește supravegherea tranzacțiilor clienților existenți, precum și înregistrarea unor clienți noi.
Prin decizia din 13 septembrie 2019, FKTK a aplicat PrivatBank o amendă și, în plus, a supus‑o printre altele unei măsuri administrative care consta, până la punerea în aplicare a anumitor măsuri prevăzute de această decizie și la aprobarea dată de FKTK în această privință, în interzicerea, începând de la adoptarea deciziei menționate, de a stabili relații de afaceri, precum și în obligația de a pune imediat capăt relațiilor de afaceri stabilite după adoptarea aceleiași decizii, cu:
– persoanele fizice care nu au nicio legătură cu Republica Letonia și al căror volum lunar al operațiunilor creditoare depășește 15 000 de euro;
– persoanele juridice a căror activitate economică nu are legătură cu Republica Letonia și al căror volum lunar al operațiunilor creditoare depășește 50 000 de euro;
– persoanele juridice ai căror beneficiari efectivi sunt acționarii PrivatBank și persoanele care au o legătură cu aceștia din urmă.
În plus, PrivatBank era obligată să se asigure că volumul lunar al operațiunilor creditoare atât ale clienților ai căror beneficiari efectivi sunt acționarii acestei instituții de credit sau persoane legate de aceștia, cât și ale persoanelor care fac parte din categoria clienților care au legătură cu clienții menționați mai sus nu depășește, potrivit datelor furnizate de respectiva instituție de credit, valoarea medie a volumului lunar al operațiunilor creditoare ale clientului în cauză pentru anul 2019.
PrivatBank a introdus la Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională, Letonia), instanța de trimitere, o acțiune în anularea deciziei din 13 septembrie 2019 în măsura în care această decizie privește constatarea încălcării și obligarea la plata amenzii. La rândul lor, A, B și Unimain Holdings au sesizat această instanță cu o acțiune având ca obiect anularea măsurii administrative prevăzute de aceeași decizie.
În acțiunea formulată, A, B și Unimain Holdings susțin că măsura administrativă în discuție în litigiul principal încalcă articolele 18 și 63 TFUE. Aceștia subliniază că restricțiile privind circulația capitalurilor ce rezultă din această măsură nu ar fi nici legate de exercitarea unor activități ilegale, nici întemeiate pe dispozițiile referitoare la prevenirea spălării banilor în vigoare în cadrul Uniunii. Ei afirmă că restricțiile au fost impuse oricărei persoane, fizică sau juridică, și produc efecte față de persoana respectivă, chiar dacă aceasta acționează în mod legal. Mai mult, impunând PrivatBank obligația de a coopera numai cu resortisanții letoni și societățile comerciale stabilite în Letonia, FKTK ar constrânge‑o să considere în mod automat toate celelalte persoane, inclusiv resortisanții statelor membre și întreprinderile stabilite în Uniune, ca fiind persoane periculoase cu un risc potențial sporit.
În apărare, FKTK susține că măsura administrativă în discuție în litigiul principal nu poate fi considerată o restricție privind libera circulație a capitalurilor, dat fiind că aceasta se aplică numai unei instituții de credit în special, în speță PrivatBank, și privește numai o categorie circumscrisă de clienți. Astfel, acești clienți ar putea depune fonduri la orice altă instituție de credit autorizată în Letonia. Obiectivul acestei măsuri administrative ar fi în special de a pune capăt încălcărilor săvârșite de PrivatBank și de a împiedica toate eventualele încălcări viitoare în domeniul spălării banilor. În orice caz, măsura administrativă menționată ar constitui o restricție justificată și proporțională, în sensul articolului 65 alineatul (1) litera (b) TFUE.
În acest context, Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Împrumuturile și creditele financiare, precum și operațiunile în cont curent și în cont de depozit la instituțiile financiare (inclusiv bănci), menționate în anexa I la Directiva [86/31], pot fi de asemenea considerate circulație de capitaluri, în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE?
2) O restricție (care nu rezultă în mod direct din legislația statului membru) impusă de autoritatea competentă a unui stat membru unei anumite instituții de credit, prin care i se interzice să stabilească relații de afaceri și prin care este obligată să înceteze relațiile deja existente cu persoane care nu sunt resortisanți ai Republicii Letonia, constituie o măsură a unui stat membru în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE și, prin urmare, aduce atingere principiului liberei circulații a capitalurilor între statele membre recunoscut în dispoziția menționată?
3) Restricția privind libera circulație a capitalurilor, garantată de articolul 63 alineatul (1) TFUE este justificată de obiectivul de prevenire a utilizării sistemului financiar al Uniunii în scopul spălării banilor și finanțării terorismului, enunțat la articolul 1 din Directiva [2015/849]?
4) Mijlocul ales de statul membru – obligația impusă unei anumite instituții de credit de a nu stabili relații de afaceri și de a înceta relațiile deja existente cu persoane care nu sunt resortisanți ai unui anumit stat membru (Republica Letonia) – este adecvat pentru realizarea obiectivului enunțat la articolul 1 din Directiva [2015/849] și, prin urmare, constituie o excepție prevăzută la articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă împrumuturile și creditele financiare, precum și operațiunile în conturi curente și de depozit la instituții financiare, în special la instituții de credit, constituie circulație a capitalurilor, în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, articolul 63 alineatul (1) TFUE interzice în mod general restricțiile privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe [Hotărârea din 21 decembrie 2021, Finanzamt V (Succesiuni – Reducere parțială și deducere a rezervelor succesorale), C‑394/20, EU:C:2021:1044, punctul 28].
În lipsa unei definiții în Tratatul FUE a noțiunii „circulație a capitalurilor”, în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE, Curtea a recunoscut o valoare indicativă nomenclatorului mișcărilor de capital care figurează în anexa I la Directiva 88/361 pentru a defini această noțiune, înțelegându‑se că, în conformitate cu ceea ce se amintește în introducerea acestei anexe, nomenclatorul respectiv nu prezintă un caracter exhaustiv (Hotărârea din 15 februarie 2017, X, C‑317/15, EU:C:2017:119, punctul 27 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 16 septembrie 2020, Capital, Romengo și Aris Capital, C‑339/19, EU:C:2020:709, punctul 32).
Or, această anexă I menționează, în titlul VI, „operațiunile în conturile curente și de depozit la instituții financiare”, precum și, în titlul VIII, „creditele și creditele financiare”. Pe de altă parte, aceeași anexă, în partea intitulată „Note explicative”, precizează că termenii „instituții financiare” desemnează printre altele băncile.
În sfârșit, Curtea a statuat deja că activitatea de acordare de credite cu titlu profesional se raportează de asemenea la libera circulație a capitalurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2006, Fidium Finanz, C‑452/04, EU:C:2006:631, punctul 43, precum și Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević, C‑630/17, EU:C:2019:123, punctul 53 et jurisprudența citată).
Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că împrumuturile și creditele financiare, precum și operațiunile în conturi curente și de depozit la instituții financiare, în special la instituții de credit, constituie circulație a capitalurilor, în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE.
Cu privire la a doua întrebare
Observații introductive
Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o măsură administrativă prin care autoritatea națională competentă impune unei instituții de credit, pe de o parte, interdicția de a stabili relații de afaceri cu persoane care nu sunt resortisanți letoni și, pe de altă parte, obligația de a pune capăt relațiilor de afaceri existente cu astfel de persoane constituie o restricție în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE.
Or, în primul rând, trebuie precizat că, la 10 martie 2022, ca răspuns la o cerere de lămuriri adresată de Curte, instanța de trimitere a precizat că identificarea persoanelor cu care PrivatBank nu poate stabili sau întreține relații de afaceri în temeiul măsurii administrative în discuție în litigiul principal se întemeiază, pe de o parte, pe criteriul legăturii pe care o au unele persoane fizice sau juridice cu Letonia și, pe de altă parte, pe cel al valorii lunare a operațiunilor creditoare. Prin urmare, această măsură nu afectează în mod necesar numai relațiile dintre această instituție de credit și persoanele fizice care nu au cetățenia letonă.
În al doilea rând, în cadrul aceleiași a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă o măsură care nu decurge în mod direct din legislația națională, dar care a fost impusă de o autoritate competentă a unui stat membru, precum FKTK, constituie „o măsură a unui stat membru în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE și, prin urmare, aduce atingere principiului liberei circulații a capitalurilor între statele membre”.
În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia compatibilitatea unei astfel de măsuri administrative cu dispozițiile naționale de ordin superior. Pe de altă parte, așa cum susține Comisia Europeană în observațiile sale scrise, articolul 63 alineatul (1) TFUE urmărește să determine eliminarea printre altele a obstacolelor administrative care sunt susceptibile să împiedice libera circulație a capitalurilor între statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 2005, Trapeza tis Ellados, C‑329/03, EU:C:2005:645, punctul 25 și jurisprudența citată). Prin urmare, o măsură administrativă cuprinsă într‑o decizie prudențială adoptată de o autoritate publică precum FKTK poate constitui o restricție în sensul acestei dispoziții.
În al treilea rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a oferi un răspuns util instanței care i‑a adresat o întrebare preliminară, Curtea poate fi determinată să ia în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut trimitere în cuprinsul întrebării sale [Hotărârea din 2 septembrie 2021, LG și MH (Autospălare), C‑790/19, EU:C:2021:661, punctul 43 și jurisprudența citată].
În speță, părțile din litigiul principal, guvernele italian și leton, precum și Comisia au susținut, în observațiile lor scrise sau orale, că măsura administrativă în discuție în litigiul principal poate fi analizată nu numai în raport cu libera circulație a capitalurilor, prevăzută la articolul 63 alineatul (1) TFUE, ci și cu libera prestare a serviciilor, garantată la articolul 56 TFUE.
În această privință, din jurisprudența Curții rezultă că activitatea unei instituții de credit care constă în acordarea de credite constituie un serviciu în sensul articolului 56 TFUE (Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević, C‑630/17, EU:C:2019:123, punctul 58 și jurisprudența citată).
Astfel, ținând seama și de jurisprudența citată la punctul 29 din prezenta hotărâre, operațiunile de acordare de credite cu titlu profesional se raportează în principiu atât la libera prestare a serviciilor, în sensul articolului 56 TFUE și următoarelor, cât și la libera circulație a capitalurilor, în sensul articolului 63 TFUE și următoarelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević, C‑630/17, EU:C:2019:123, punctul 53 și jurisprudența citată).
Atunci când o măsură națională se raportează în același timp la libera prestare a serviciilor și la libera circulație a capitalurilor, trebuie analizat în ce măsură este afectată exercitarea acestor libertăți fundamentale și dacă, în împrejurările din speță, una dintre acestea prevalează în raport cu cealaltă. Curtea examinează măsura în cauză, în principiu, numai din perspectiva uneia dintre aceste două libertăți dacă, în împrejurările speței, una dintre ele este cu totul secundară în raport cu cealaltă și poate fi legată de aceasta (Hotărârea din Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević, C‑630/17, EU:C:2019:123, punctul 54 și jurisprudența citată).
În speță, rezultă că, așa cum a arătat doamna avocată generală la punctele 44 și 45 din concluziile prezentate, măsura administrativă în discuție în litigiul principal privește atât recurgerea la serviciile financiare ale PrivatBank, cât și fluxul circulației capitalurilor ca atare.
Astfel, în primul rând, această măsură administrativă, întrucât este întemeiată în special pe criteriul valorii lunare a operațiunilor creditoare, afectează în mod direct circulația capitalurilor, indiferent dacă clientul în cauză a recurs sau nu la servicii de consultanță furnizate de PrivatBank. În al doilea rând, o măsură administrativă care interzice stabilirea relațiilor de afaceri și obligă să se pună capăt relațiilor de afaceri existente cu anumiți clienți afectează libera prestare a serviciilor a acestei instituții de credit.
Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se reformuleze a doua întrebare adresată în sensul că, prin intermediul acesteia, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 56 primul paragraf și articolul 63 alineatul (1) TFUE trebuie interpretate în sensul că o măsură administrativă prin care autoritatea competentă a unui stat membru, pe de o parte, interzice unei instituții de credit să stabilească relații de afaceri cu orice persoană fizică sau juridică ce nu are legătură cu statul membru în care are sediul această instituție și al cărei volum lunar de operațiuni creditoare depășește o anumită valoare, precum și, pe de altă parte, impune instituției respective să pună capăt unor asemenea relații de faceri atunci când au fost stabilite după adoptarea acestei măsuri constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor și libera circulație a capitalurilor, în sensul primei dintre aceste dispoziții, precum și o restricție privind circulația capitalurilor, în sensul celei de a doua dintre dispozițiile menționate.
Cu privire la existența unei restricții privind libera prestare a serviciilor și libera circulație a capitalurilor
În primul rând, trebuie amintit că articolul 56 TFUE se opune aplicării oricărei reglementări naționale al cărei efect este de a face ca prestarea de servicii între state membre să fie mai dificilă decât prestarea de servicii realizată exclusiv în cadrul unui stat membru. Astfel, conform jurisprudenței Curții, articolul 56 TFUE prevede eliminarea oricăror restricții privind libertatea de a presta servicii impuse în temeiul faptului că prestatorul este stabilit într‑un alt stat membru decât cel în care se efectuează prestația (Hotărârea din 22 noiembrie 2018, Vorarlberger Landes- und Hypothekenbank, C‑625/17, EU:C:2018:939, punctul 28, precum și jurisprudența citată).
Constituie restricții privind libera prestare a serviciilor măsurile naționale care interzic, îngreunează sau fac mai puțin atractivă exercitarea acestei libertăți (Hotărârea din 22 noiembrie 2018, Vorarlberger Landes- und Hypothekenbank, C‑625/17, EU:C:2018:939, punctul 29, precum și jurisprudența citată).
În plus, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, articolul 56 TFUE conferă drepturi nu numai prestatorului de servicii însuși, ci și destinatarului respectivelor servicii (Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Anton van Zantbeek, C‑725/18, EU:C:2020:54, punctul 24 și jurisprudența citată).
În speță, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că măsura administrativă în discuție în litigiul principal se opune ca PrivatBank să poată oferi, pentru sume mai mari decât cele pe care le prevede, anumite servicii bancare în raport, de exemplu, cu furnizarea de credite sau cu primirea de fonduri persoanelor fizice care nu au legătură cu Letonia sau persoanelor juridice fără activitate economică legată de acest stat membru. Această măsură poate face, așadar, mai dificilă prestarea de servicii între statele membre decât prestarea de servicii realizată exclusiv în cadrul Republicii Letonia.
Prin urmare, în temeiul jurisprudenței citate la punctele 43-45 din prezenta hotărâre, o măsură administrativă precum cea în discuție în litigiul principal constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, interzisă în principiu de articolul 56 primul paragraf TFUE.
În al doilea rând, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că noțiunea de „restricție” care figurează la articolul 63 TFUE acoperă, în general, orice obstacol în calea circulației capitalurilor care intervine atât între statele membre, cât și între statele membre și țările terțe (Hotărârea din 6 octombrie 2021, ECOTEX BULGARIA, C‑544/19, EU:C:2021:803, punctul 62 și jurisprudența citată).
În special, această noțiune include măsurile de stat care sunt de natură discriminatorie prin faptul că instituie, direct sau indirect, o diferență de tratament între circulația națională a capitalurilor și circulația transfrontalieră a capitalurilor, care nu corespunde unei diferențe obiective a situațiilor și care sunt, prin urmare, de natură să descurajeze persoanele fizice sau juridice din alte state membre sau din țări terțe să realizeze o circulație transfrontalieră a capitalurilor [Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/Ungaria (Transparență asociativă), C‑78/18, EU:C:2020:476, punctul 53 și jurisprudența citată].
În speță, așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 47 din concluzii, măsura administrativă în discuție în litigiul principal, care obligă PrivatBank să pună capăt relațiilor sale de afaceri cu orice persoană fizică ce nu are legătură cu Letonia și cu orice persoană juridică a cărei activitate economică nu are legătură cu acest stat membru și îi interzice să stabilească astfel de relații, constituie o discriminare indirectă pe motive de cetățenie sau naționalitate.
Astfel, deși o asemenea măsură administrativă, care se limitează să vizeze criteriul legăturii cu Letonia, nu face trimitere în mod direct la cetățenia sau naționalitatea persoanelor în cauză, ea este totuși susceptibilă să afecteze în mai mare măsură resortisanții unui alt stat membru decât Republica Letonia și societățile cu sediul într‑un asemenea stat membru, în măsura în care probabilitatea acestora de a prezenta o legătură cu Republica Letonia este cu mult mai mică decât cea a resortisanților letoni sau a societăților stabilite în Letonia.
În al treilea rând, contrar celor susținute de guvernul leton în observațiile sale scrise, faptul că clienții care pot fi afectați de măsura administrativă în discuție în litigiul principal au în continuare libertatea de a deschide un cont la orice altă instituție de credit autorizată în Letonia și să depună acolo fonduri, dat fiind că această măsură se aplică numai în privința PrivatBank, sau faptul că această măsură se aplică numai temporar nu pot înlătura caracterul restrictiv al măsurii menționate.
În această privință, pe de o parte, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, chiar și o restricție de mică întindere sau de importanță minoră privind o libertate fundamentală este, în principiu, interzisă de Tratatul FUE (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Admiral Gaming Network și alții, C‑475/20-C‑482/20, EU:C:2022:71, punctul 40 și jurisprudența citată).
Pe de altă parte, așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 53 din concluzii, faptul că o persoană fizică sau juridică poate decide în mod liber cu ce instituție de credit dorește să stabilească o relație de afaceri pentru a beneficia, de exemplu, de anumite condiții sau produse ține de esența însăși a liberei prestări a serviciilor și a liberei circulații a capitalurilor.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 56 primul paragraf și articolul 63 alineatul (1) TFUE trebuie interpretate în sensul că o măsură administrativă prin care autoritatea competentă a unui stat membru, pe de o parte, interzice unei instituții de credit să stabilească relații de afaceri cu orice persoană fizică sau juridică ce nu are legătură cu statul membru în care are sediul această instituție și al cărei volum lunar de operațiuni creditoare depășește o anumită valoare, precum și, pe de altă parte, impune instituției respective să pună capăt unor asemenea relații de afaceri atunci când au fost stabilite după adoptarea acestei măsuri constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, în sensul primei dintre aceste dispoziții, precum și o restricție privind circulația capitalurilor, în sensul celei de a doua dintre dispozițiile menționate.
Cu privire la a treia
ș
i la a patra întrebare
Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o restricție privind libera prestare a serviciilor și libera circulație a capitalurilor impusă printr‑o măsură administrativă prin care autoritatea competentă a unui stat membru, pe de o parte, interzice unei instituții de credit să stabilească relații de afaceri cu orice persoană fizică ce nu are legătură cu statul membru în care are sediul această instituție și al cărei volum lunar de operațiuni creditoare depășește 15 000 de euro sau cu orice persoană juridică a cărei activitate economică nu prezintă legătură cu acest stat membru și al cărei volum de lunar de operațiuni creditoare depășește 50 000 de euro, precum și, pe de altă parte, impune instituției respective să pună capăt unor asemenea relații de afaceri atunci când au fost stabilite după adoptarea acestei măsuri poate fi justificată de obiectivul prevenirii spălării banilor și finanțării terorismului, prevăzut la articolul 1 din Directiva 2015/849, și, în caz afirmativ, dacă această măsură este acoperită de articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE.
Cu privire la existența unei justificări
În ceea ce privește, în primul rând, libera circulație a capitalurilor, conform unei jurisprudențe constante a Curții, aceasta nu poate fi limitată printr‑o măsură de stat decât dacă este justificată de unul dintre motivele menționate la articolul 65 TFUE sau de motive imperative de interes general în sensul jurisprudenței Curții, atât timp cât nu există o măsură de armonizare la nivelul Uniunii care să asigure protecția acestor interese (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, ECOTEX BULGARIA, C 544/19, EU:C:2021:803, punctul 67 și jurisprudența citată).
Din decizia de trimitere reiese că măsura administrativă în discuție în litigiul principal a fost adoptată în scopul,
primo
, de a pune capăt încălcărilor actelor cu putere de lege în domeniul combaterii spălării banilor și finanțării terorismului săvârșite de PrivatBank și,
secundo
, pentru a împiedica în viitor reiterarea de către aceeași instituție de credit a unor asemenea încălcări, acestea putând avea drept consecință nu numai implicarea PrivatBank înseși în spălarea banilor sau într‑o tentativă de spălare a banilor, precum și eludarea sau încălcarea unor sancțiuni internaționale, ci și faptul că, prin astfel de încălcări, totalitatea sectorului financiar național este expus unor riscuri semnificative pentru reputația sa.
În această privință, mai întâi, articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE prevede că articolul 63 TFUE nu aduce atingere dreptului statelor membre, în particular, de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor cu putere de lege și a normelor lor administrative, în special în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare ori de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau siguranță publică.
Curtea a precizat că, pentru a putea fi considerată o „măsură necesară”, în sensul acestui articol 65 alineatul (1) litera (b) TFUE, măsura în cauză trebuie să aibă tocmai ca obiect combaterea încălcării actelor cu putere de lege și a normelor administrative în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2012, VBV – Vorsorgekasse, C‑39/11, EU:C:2012:327, punctul 30).
Apoi, Curtea a admis deja că combaterea spălării banilor, care are legătură cu obiectivul de protecție a ordinii publice, constituie un obiectiv legitim care poate justifica un obstacol în calea libertăților fundamentale garantate de tratat (Hotărârea din 31 mai 2018, Zheng, C‑190/17, EU:C:2018:357, punctul 38 și jurisprudența citată).
Conform unei jurisprudențe constante, motivele de ordine publică nu pot fi invocate decât în cazul unei amenințări reale și suficient de grave care afectează un interes fundamental al societății și, în plus, nu pot servi unor scopuri pur economice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2020, Romenergo și Aris Capital, C‑339/19, EU:C:2020:709, punctul 40 și jurisprudența citată).
În sfârșit, după cum a arătat deja Curtea, legiuitorul Uniunii a efectuat numai o armonizare parțială a măsurilor care urmăresc combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, astfel încât statele membre continuă să aibă dreptul să invoce combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului pentru a justifica dispozițiile naționale care restrâng libertatea de circulație a capitalurilor, ca motive legate de ordinea publică [Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/Ungaria (Transparență asociativă), C‑78/18, EU:C:2020:476, punctul 89].
În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că Directiva 2015/849 nu realizează decât o armonizare minimă, întrucât articolul 5 din aceasta autorizează statele membre să adopte sau să mențină în vigoare dispoziții mai stricte, dacă aceste dispoziții urmăresc să consolideze combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, în limitele dreptului Uniunii (Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Rodl & Partner, C‑562/20, EU:C:2022:883, punctul 46).
Pe de altă parte, conform articolului 59 alineatul (4) din această directivă, statele membre pot împuternici autoritățile competente să impună tipuri suplimentare de sancțiuni administrative, pe lângă cele prevăzute în acest articol, sau să impună sancțiuni administrative pecuniare care depășesc valorile prevăzute la articolul menționat.
Ținând seama de considerațiile care precedă, o restricție privind libera circulație a capitalurilor, instituită printr‑o măsură administrativă, poate fi justificată, pe de o parte, în temeiul articolului 65 alineatul (1) litera (b) TFUE, atunci când această măsură este necesară pentru a combate încălcarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative naționale, în special în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare. Pe de altă parte, o astfel de restricție poate fi justificată și prin necesitatea de a preveni și de a combate spălarea banilor și finanțarea terorismului.
Or, ținând seama de obiectivele urmărite astfel de măsura administrativă în discuție în litigiul principal, menționate la punctul 58 din prezenta hotărâre, o atare măsură îndeplinește condițiile prevăzute la punctul anterior, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
În ceea ce privește, în al doilea rând, libera prestare a serviciilor, este suficient să se arate că Curtea a admis deja că combaterea spălării banilor, care are legătură cu obiectivul de protecție a ordinii publice, constituie un obiectiv legitim care poate justifica de asemenea un obstacol în calea liberei prestări a serviciilor (Hotărârea din 25 aprilie 2013, Jyske Bank Gibraltar, C‑212/11, EU:C:2013:270, punctul 64).
Din considerațiile care precedă rezultă că, sub rezerva verificărilor care sunt de competența instanței de trimitere, măsura administrativă în discuție în litigiul principal poate fi justificată, atât prin obiectivul legitim care constă în prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, cât și în temeiul articolului 65 alineatul (1) litera (b) TFUE din moment ce această măsură administrativă urmărește unul dintre obiectivele vizate de această din urmă dispoziție.
În aceste condiții, mai este necesar ca măsura administrativă menționată, conform jurisprudenței constante a Curții, să respecte principiul proporționalității, ceea ce presupune ca aceasta să fie de natură să asigure, în mod coerent și sistematic, realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a‑l atinge [Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/Ungaria (Transparență asociativă), C‑78/18, EU:C:2020:476, punctul 76 și jurisprudența citată].
Deși revine, în definitiv, instanței naționale, care este singura competentă să aprecieze faptele și să interpreteze legislația națională, sarcina de a stabili dacă aceste cerințe sunt îndeplinite în speță, Curtea este competentă, în cadrul unei trimiteri preliminare, pe baza dosarului cauzei principale, precum și a observațiilor scrise și orale care i‑au fost prezentate, să furnizeze instanței de trimitere indicații utile, de natură să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 6 octombrie 2021, ECOTEX BULGARIA, C‑544/19, EU:C:2021:803, punctul 72 și jurisprudența citată).
Cu privire la respectarea principiului proporționalității
În ceea ce privește, în primul rând, problema dacă măsura administrativă în discuție în litigiul principal este de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o măsură națională nu este de natură să garanteze realizarea obiectivului invocat decât dacă răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea acestuia în mod coerent și sistematic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, ECOTEX BULGARIA, C‑544/19, EU:C:2021:803, punctul 73 și jurisprudența citată).
În plus, Curtea a precizat că, în cazul în care obiectivul unei măsuri naționale este prevenirea spălării banilor și finanțării terorismului, această măsură trebuie privită ca fiind adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului de prevenție astfel invocat dacă contribuie la reducerea riscului de spălare de bani și finanțare a terorismului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2016, Safe Interenvíos, C‑235/14, EU:C:2016:154, punctul 104).
În speță, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că măsura administrativă în discuție în litigiul principal a fost adoptată în special ca urmare a încălcării de către PrivatBank a anumitor cerințe în materie de prevenire a spălării banilor și finanțării terorismului, prevăzute de reglementarea națională. Mai precis, după cum s‑a arătat la punctul 18 din prezenta hotărâre și așa cum au precizat FKTK și guvernul leton în ședință, s‑a considerat că sistemul de control intern instituit de PrivatBank în ceea ce privește precauția față de clientelă și monitorizarea tranzacțiilor nu permite să se garanteze că această instituție de credit asigură gestionarea eficientă a riscurilor corespunzătoare. În special, în cazul în care PrivatBank nu poate obține informații cu privire la clienții săi, i‑ar fi imposibil să îi cunoască și, pe cale de consecință, să se conformeze obligațiilor de precauție care îi revin.
În această privință, trebuie amintit că dispozițiile Directivei 2015/849, care au un caracter preventiv, urmăresc să pună în aplicare, potrivit unei abordări bazate pe risc, un ansamblu de măsuri preventive și disuasive care să permită combaterea cu eficacitate a spălării banilor și finanțării terorismului, pentru a evita, astfel cum reiese din considerentul (1) al acestei directive, posibilitatea ca fluxuri de bani iliciți să deterioreze integritatea, stabilitatea și reputația sectorului financiar al Uniunii și să amenințe piața sa internă, precum și dezvoltarea internațională (Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Rodl & Partner, C‑562/20, EU:C:2022:883, punctul 34, precum și jurisprudența citată).
Printre aceste măsuri preventive și disuasive care permit combaterea cu eficacitate a spălării banilor și finanțării terorismului figurează cele prevăzute la articolul 8 alineatele (1) și (3) și la articolul 11 din Directiva 2015/849, care impun obligații entităților impozabile în ceea ce privește identificarea și gestionarea riscurilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului legate de clienții lor și identificarea acestora din urmă în cadrul adoptării de măsuri de precauție.
Entitățile obligate trebuie în special să aplice măsurile de precauție normale privind clientela în cazul în care au identificat, în cadrul evaluării riscurilor legate de un client, un grad normal de risc de spălare a banilor și finanțare a terorismului (Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Rodl & Partner, C‑562/20, EU:C:2022:883, punctul 68).
În ceea ce privește măsurile de precauție propriu‑zise pe care entitățile obligate trebuie să le pună în aplicare, articolul 13 alineatul (1) din directiva în cauză menționează o serie dintre acestea, printre care figurează identificarea clientului și verificarea identității acestuia, [litera (a)], evaluarea și, după caz, obținerea de informații privind scopul și natura dorită a relației de afaceri [litera (c)] sau realizarea unei monitorizări continue a relației de afaceri, inclusiv examinarea tranzacțiilor încheiate pe toată durata relației respective, pentru a asigura că tranzacțiile realizate sunt conforme cu informațiile entității obligate referitoare la client, la profilul activității și la profilul riscului, inclusiv, după caz, la sursa fondurilor, precum și că documentele, datele sau informațiile deținute sunt actualizate [litera (d)].
În această privință, trebuie arătat, mai întâi, că pragul lunar de operațiuni creditoare de 15 000 de euro stabilit prin măsura administrativă în discuție în litigiul principal pentru persoanele fizice, care corespunde, pe de altă parte, pragului care declanșează aplicarea măsurilor de precauție prevăzut la articolul 11 litera (b) punctul (i) din Directiva 2015/849, vizează o situație în care este legitim să se considere că există un risc de spălare a banilor și de finanțare a terorismului. De asemenea, caracterul rezonabil al volumului lunar de operațiuni creditoare de 50 000 de euro pentru persoanele juridice stabilit prin această măsură administrativă, care, potrivit FKTK, a fost stabilit în temeiul legislației naționale, nu a fost repus în discuție în cadrul procedurii principale.
Trebuie observat, apoi, așa cum s‑a amintit la punctul 74 din prezenta hotărâre, că din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că FKTK a considerat că sistemul de control intern instituit de PrivatBank în ceea ce privește precauția față de clientelă și monitorizarea tranzacțiilor nu permite să se garanteze că această instituție de credit asigură gestionarea eficientă a riscurilor în acest domeniu. Or, în cadrul aprecierii capacității măsurii administrative în discuție în litigiul principal de a garanta obiectivul legitim de prevenire și combatere a spălării banilor și finanțării terorismului, trebuie să se țină seama de o astfel de deficiență a sistemului de gestionare a riscurilor instituit de PrivatBank.
Având în vedere considerațiile care precedă, rezultă că măsura administrativă în discuție în litigiul principal, întrucât obligă PrivatBank să pună capăt relațiilor sale de afaceri și să nu stabilească astfel de relații, dincolo de o anumită valoare, cu orice persoană fizică sau juridică care nu are legătură cu Letonia, este adecvată pentru a garanta că această instituție de credit se poate conforma obligațiilor de identificare care îi revin în cadrul, pe de o parte, al evaluării riscurilor legate de client și, pe de altă parte, al adoptării eventuale a măsurilor de precauție.
În consecință, având în vedere funcționarea insuficientă a sistemului de gestionare a riscurilor instituit de PrivatBank, astfel cum a fost evidențiată chiar de instanța de trimitere și necontestată de părțile din litigiul principal, precum și riscul ca această instituție de credit să nu se poată conforma printre altele obligațiilor sale de precauție privind clientela care nu are legătură cu Letonia și care realizează operațiuni creditoare de amploare, măsura administrativă în discuție în litigiul principal este adecvată pentru a reduce, în mod coerent și sistematic, riscul de spălare a banilor și finanțare a terorismului.
În ceea ce privește, în al doilea rând, caracterul necesar al măsurii administrative în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că măsurile care restrâng o libertate fundamentală nu pot fi justificate decât dacă obiectivul urmărit nu poate fi atins prin măsuri mai puțin restrictive (Hotărârea din 7 septembrie 2022, Cilevičs și alții, C‑391/20, EU:C:2022:638, punctul 81).
În speță, este cert că măsura administrativă în discuție în litigiul principal instituie o interdicție de a stabili relații de afaceri și o obligație de a pune capăt relațiilor de afaceri existente cu clienții care nu au legături cu Letonia, în cazul în care pragul valorilor prevăzute de măsura menționată este atins.
Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă această măsură administrativă poate fi considerată necesară, luând în considerare în special faptul că, așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 80 din concluziile prezentate, condiția privind lipsa de legătură cu Letonia pare susceptibilă, având în vedere caracterul ei larg, să vizeze și persoane fizice sau juridice care, în conformitate cu Directiva 2015/849, nu prezintă un risc deosebit de spălare a banilor și finanțare a terorismului.
În această privință, se poate ține seama de dificultățile respectivei instituții de credit de a obține informațiile de la clienții săi, dificultăți care, potrivit observațiilor prezentate de FKTK în ședința în fața Curții, ar fi dovedite, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere. În special, revine acestei instanțe sarcina de a verifica dacă deficiențele măsurilor de precauție sau punerea lor în aplicare au fost de natură să facă necesară adoptarea unei măsuri cu caracter larg care instituie o discriminare indirectă.
În plus, trebuie să se țină seama și de împrejurarea că, în conformitate cu articolul 59 alineatele (1) și (2) din Directiva 2015/849, în cazul unor încălcări grave, repetate sau sistematice ale obligațiilor ce revin entității obligate în cauză, în special ale obligațiilor de precauție privind clientela prevăzute la articolele 10-24 din directiva menționată, autoritățile naționale pot impune sancțiuni și măsuri administrative acestor entități.
Printre aceste sancțiuni și măsuri figurează, pe lângă sancțiunile administrative pecuniare, în conformitate cu articolul 59 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2015/849, retragerea sau suspendarea autorizației, în cazul în care entitatea obligată în discuție face obiectul unei asemenea autorizări.
Pe de altă parte, așa cum s‑a amintit la punctul 65 din prezenta hotărâre, articolul 59 alineatul (4) din Directiva 2015/849 prevede că statele membre pot împuternici autoritățile competente să impună tipuri suplimentare de sancțiuni administrative pe lângă cele prevăzute la alineatul (2) literele (a)-(d) al acestui articol.
Or, după cum a arătat doamna avocată generală la punctul 85 din concluziile prezentate, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, o măsură administrativă precum cea în discuție în litigiul principal este aparent mai puțin restrictivă decât retragerea sau suspendarea autorizației, prevăzute la articolul 59 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2015/849.
În plus, în ședință, guvernul leton a arătat că, în trecut, au fost impuse PrivatBank obligații sporite de precauție care afectează libertățile fundamentale mai puțin decât cele prevăzute de măsura administrativă în discuție în litigiul principal, dar aceste măsuri nu au fost suficient de eficiente pentru a combate riscurile identificate.
Din cele ce precedă rezultă că, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, măsura administrativă în discuție în litigiul principal este în aparență măsura administrativă cea mai puțin restrictivă pentru a preveni în mod eficient riscul de spălare a banilor și finanțare a terorismului la care era expusă PrivatBank.
În al treilea rând, este necesar să se stabilească dacă o măsură administrativă care urmărește prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum cea în discuție în litigiul principal, nu aduce o atingere excesivă drepturilor și intereselor protejate în conformitate cu articolele 56 și 63 TFUE de care beneficiază instituția de credit în cauză și clienții săi.
În această privință,
primo
, reiese din dosarul aflat la dispoziția Curții că măsura administrativă în discuție în litigiul principal a fost prevăzută pentru a se aplica o perioadă limitată, și anume până la punerea în aplicare a altor măsuri prevăzute în decizia menționată la punctul 19 din prezenta hotărâre și la aprobarea acestei puneri în aplicare de către FKTK. În consecință, așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 89 din concluziile prezentate, PrivatBank era ea însăși în măsură să influențeze sfârșitul restricțiilor.
Secundo
, după cum a considerat doamna avocată generală la punctul 90 din concluziile prezentate, intensitatea măsurii administrative în discuție în litigiul principal nu pare a fi disproporționată în raport cu obiectivul legitim urmărit, și anume prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului. Astfel, pe de o parte, dat fiind că această măsură administrativă a fost aplicată numai de la adoptarea deciziei în discuție în litigiul principal, PrivatBank a putut menține relațiile de afaceri pe care le stabilise înainte de această adoptare, inclusiv cu clienți care nu aveau legătură cu Letonia și al căror volum lunar de operațiuni creditoare era mai ridicat decât pragurile fixate de această măsură. Pe de altă parte, această instituție de credit a putut continua să stabilească noi relații de afaceri cu persoane care nu au nicio legătură cu Letonia, cu condiția ca volumul lor lunar de operațiuni creditoare să fie mai mic decât aceste praguri.
Tertio
, potrivit FKTK, adoptarea măsurii administrative în discuție în litigiul principal era necesară din cauza încălcărilor sistematice și repetate, săvârșite de PrivatBank, a actelor cu putere de lege naționale în domeniul preveniri spălării banilor și finanțării terorismului. Astfel, rezultă că PrivatBank însăși a contribuit, în mod culpabil, la o situație de risc în acest domeniu, la care autoritatea națională competentă era obligată să reacționeze.
Quarto
, așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 92 din concluzii, deși libera circulație a capitalurilor implică posibilitatea clientului de a alege liber instituția de credit căreia intenționează să îi încredințeze printre altele gestionarea conturilor sale bancare, această libertate fundamentală nu conferă însă dreptul de a stabili relații de afaceri cu o anumită instituție de credit, fără a ține seama de circumstanțele concrete, precum nerespectarea de către această instituție a actelor cu putere de lege în domeniul prevenirii spălării banilor și finanțării terorismului.
În aceste condiții și sub rezerva verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, măsura administrativă în discuție în litigiul principal nu pare să aducă o atingere excesivă drepturilor și intereselor protejate în conformitate cu articolele 56 și 63 TFUE, de care beneficiază instituția de credit în cauză și clienții săi.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a treia și la a patra întrebare că articolul 56 primul paragraf și articolul 63 alineatul (1) TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei măsuri administrative prin care autoritatea competentă a unui stat membru, pe de o parte, interzice unei instituții de credit să stabilească relații de afaceri cu orice persoană fizică ce nu are legătură cu statul membru în care are sediul această instituție și al cărei volum lunar de operațiuni creditoare depășește 15 000 de euro sau cu orice persoană juridică a cărei activitate economică nu prezintă legătură cu acest stat membru și al cărei volum lunar de operațiuni creditoare depășește 50 000 de euro, precum și, pe de altă parte, impune instituției respective să pună capăt unor asemenea relații de afaceri atunci când ele au fost stabilite după adoptarea acestei măsuri, atât timp cât această măsură administrativă,
primo
, poate fi justificată de obiectivul prevenirii spălării banilor și finanțării terorismului sau în calitate de măsură necesară având ca obiect combaterea încălcării actelor cu putere de lege și a normelor administrative în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare ori în calitate de măsură justificată de motive de ordine publică, prevăzute la articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE,
secundo
, este adecvată pentru a garanta realizarea acestor obiective,
tertio
, nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea lor și,
quarto
, nu aduce o atingere excesivă o atingere excesivă drepturilor și intereselor protejate în conformitate cu articolele 56 și 63 TFUE, de care beneficiază instituția de credit în cauză și clienții săi.
Cu privire la cheltuielile de judecată
Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1)
Împrumuturile și creditele financiare, precum și operațiunile în conturile curente și de depozit la instituții financiare, în special la instituții de credit, constituie circulație a capitalurilor, în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE.
2)
Articolul 56 primul paragraf și articolul 63 alineatul (1) TFUE trebuie interpretate în sensul că o măsură administrativă prin care autoritatea competentă a unui stat membru, pe de o parte, interzice unei instituții de credit să stabilească relații de afaceri cu orice persoană fizică sau juridică ce nu are legătură cu statul membru în care are sediul această instituție și al cărei volum lunar de operațiuni creditoare depășește o anumită valoare, precum și, pe de altă parte, impune instituției respective să pună capăt unor asemenea relații de afaceri atunci când au fost stabilite după adoptarea acestei măsuri constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, în sensul primei dintre aceste dispoziții, precum și o restricție privind circulația capitalurilor, în sensul celei de a doua dintre dispozițiile menționate.
3)
Articolul 56 primul paragraf și articolul 63 alineatul (1) TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei măsuri administrative prin care autoritatea competentă a unui stat membru, pe de o parte, interzice unei instituții de credit să stabilească relații de afaceri cu orice persoană fizică ce nu are legătură cu statul membru în care are sediul această instituție și al cărei volum lunar de operațiuni creditoare depășește 15 000 de euro sau cu orice persoană juridică a cărei activitate economică nu prezintă legătură cu acest stat membru și al cărei volum lunar de operațiuni creditoare depășește 50 000 de euro, precum și, pe de altă parte, impune instituției respective să pună capăt unor asemenea relații de afaceri atunci când ele au fost stabilite după adoptarea acestei măsuri, atât timp cât această măsură administrativă,
primo
, poate fi justificată de obiectivul prevenirii spălării banilor și finanțării terorismului sau în calitate de măsură necesară având ca obiect combaterea încălcării actelor cu putere de lege și a normelor administrative în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare ori în calitate de măsură justificată de motive de ordine publică, prevăzute la articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE,
secundo
, este adecvată pentru a garanta realizarea acestor obiective,
tertio
, nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea lor și,
quarto
, nu aduce o atingere excesivă o atingere excesivă drepturilor și intereselor protejate în conformitate cu articolele 56 și 63 TFUE, de care beneficiază instituția de credit în cauză și clienții săi.
Semnături
*
Limba de procedură: letona. | [
"Trimitere preliminară",
"Articolele 56 și 63 TFUE",
"Libera prestare a serviciilor",
"Libera circulație a capitalurilor",
"Măsură națională care impune unei instituții de credit să pună capăt relațiilor de afaceri sau să nu mai stabilească astfel de relații cu neresortisanții",
"Restricție",
"Articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE",
"Justificare",
"Directiva (UE) 2015/849",
"Prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului",
"Proporționalitate"
] |
62017CJ0103 | nl | Het verzoek om een prejudiciële beslissing betreft de uitlegging van artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12/EEG van de Raad van 25 februari 1992 betreffende de algemene regeling voor accijnsproducten, het voorhanden hebben en het verkeer daarvan en de controles daarop (
PB 1992, L 76, blz. 1
) en van de artikelen 3 en 18 van richtlijn 2003/96/EG van de Raad van 27 oktober 2003 tot herstructurering van de communautaire regeling voor de belasting van energieproducten en elektriciteit (
PB 2003, L 283, blz. 51
).
Dit verzoek is ingediend in het kader van een geding tussen Messer France SAS, voorheen Praxair, enerzijds, en de Premier ministre (eerste minister), de Commission de régulation de l’énergie (commissie voor energieregulering), de ministre de l’Économie et des Finances (minister van Economische Zaken en Financiën) en de ministre de l’Environnement, de l’Énergie et de la Mer (minister van Milieuzaken, Energie en Zee) (Frankrijk), anderzijds, over de terugbetaling van de bijdrage aan de openbare dienst van elektriciteitsvoorziening (
contribution au service public de l’électricité
; hierna: „CSPE”) die deze vennootschap heeft voldaan voor de jaren 2005 tot en met 2009.
Toepasselijke bepalingen
Recht van de Unie
Richtlijn 92/12
In de derde overweging van richtlijn 92/12 stond te lezen:
„Overwegende dat het begrip ‚accijnsproducten’ moet worden omschreven; dat communautaire bepalingen uitsluitend van toepassing kunnen zijn op goederen die als zodanig in alle lidstaten worden behandeld; dat op deze producten andere indirecte belastingen mogen worden geheven met specifieke doeleinden; dat de handhaving of instelling van andere indirecte belastingen geen aanleiding mag geven tot formaliteiten bij het overschrijden van een grens”.
Artikel 3 van die richtlijn luidde:
„1. Deze richtlijn is op communautair niveau van toepassing op de volgende producten zoals die zijn omschreven in de desbetreffende richtlijnen:
–
minerale oliën,
–
alcohol en alcoholhoudende dranken,
–
tabaksfabrikaten.
2. Op de in lid 1 genoemde producten mogen nog andere indirecte belastingen met specifieke doeleinden worden geheven, mits daarbij de uit hoofde van de accijnzen en de btw geldende voorschriften inzake belastingheffing in acht worden genomen wat betreft de vaststelling van de maatstaf van heffing en de berekening, de verschuldigdheid en de controle van de belasting.
[…]”
Artikel 6 van die richtlijn bepaalde:
„1. De accijns wordt verschuldigd bij de uitslag tot verbruik of bij het constateren van de tekorten die krachtens artikel [14], lid 3, aan accijnzen moeten worden onderworpen.
[…]”
Richtlijn 92/12 is per 1 april 2010 ingetrokken bij en vervangen door richtlijn 2008/118/EG van de Raad van 16 december 2008 houdende een algemene regeling inzake accijns en houdende intrekking van richtlijn 92/12 (
PB 2009, L 9, blz. 12
).
Richtlijn 2003/96
Artikel 1 van richtlijn 2003/96 bepaalt:
„De lidstaten heffen belasting op energieproducten en elektriciteit overeenkomstig deze richtlijn.”
Artikel 3 van die richtlijn bepaalt:
„De verwijzingen naar ‚minerale oliën’ en ‚accijnzen’ in richtlijn [92/12] (voor zover van toepassing op minerale oliën) zijn uit te leggen als verwijzingen naar alle energieproducten, elektriciteit en nationale indirecte belastingen bedoeld in artikel 2, respectievelijk artikel 4, lid 2, van de onderhavige richtlijn.”
In artikel 4 van die richtlijn is bepaald:
„1. De belastingniveaus die de lidstaten toepassen op de in artikel 2 genoemde energieproducten en op elektriciteit, mogen niet onder de bij deze richtlijn voorgeschreven minimumbelastingniveaus liggen.
2. Voor de toepassing van deze richtlijn wordt onder ,belastingniveau’ verstaan het totaal van alle geheven indirecte belastingen (btw uitgezonderd), rechtstreeks of niet-rechtstreeks berekend over de hoeveelheid energieproducten en elektriciteit op het tijdstip van uitslag tot verbruik.”
Artikel 18, lid 10, van die richtlijn luidt als volgt:
„De Franse Republiek mag tot 1 januari 2009 volledige of gedeeltelijke belastingvrijstellingen of ‑verlagingen toepassen voor energieproducten en elektriciteit gebruikt door de Staat, territoriale en lokale lichamen of andere publiekrechtelijke lichamen voor de werkzaamheden of handelingen die zij als overheid verrichten.
De Franse Republiek mag tot 1 januari 2009 een overgangsperiode toepassen om haar huidige stelsel voor de belasting van elektriciteit aan de bepalingen van deze richtlijn aan te passen. Gedurende deze periode wordt het algemene gemiddelde van het huidige plaatselijke belastingniveau voor elektriciteit in aanmerking genomen ter beoordeling van het naleven van de in deze richtlijn vastgestelde minimumbelastingniveaus.”
Artikel 28, leden 1 en 2, van richtlijn 2003/96 bepaalt:
„1. De lidstaten dienen vóór 31 december 2003 de wettelijke en bestuursrechtelijke bepalingen vast te stellen en bekend te maken die nodig zijn om aan deze richtlijn te voldoen. Zij stellen de Commissie daarvan onverwijld in kennis.
2. Zij passen deze bepalingen toe met ingang van 1 januari 2004, met uitzondering van de bepalingen in artikel 16 en in artikel 18, lid 1, die de lidstaten met ingang van 1 januari 2003 kunnen toepassen.”
Nationaal recht
Artikel 1 van de loi n
o
2000‑108 du 10 février 2000 relative à la modernisation et au développement du service public de l’électricité (wet nr. 2000‑108 van 10 februari 2000 tot modernisering en ontwikkeling van de openbare elektriciteitsvoorziening) (JORF van 11 februari 2000, blz. 2143) bepaalde:
„De openbare dienst van elektriciteitsvoorziening strekt ertoe in het algemeen belang de voorziening van elektriciteit op het gehele nationale grondgebied te waarborgen.
In het kader van het energiebeleid draagt deze dienst bij tot de onafhankelijkheid en de zekerheid van de voorziening, de luchtkwaliteit en de bestrijding van het broeikaseffect, het optimaal beheer en de ontwikkeling van nationale hulpbronnen, de beheersing van de vraag naar energie, het concurrentievermogen van de economische activiteit en de beheersing van de technologische keuzes van de toekomst evenals aan het rationeel verbruik van energie.
Hij draagt bij tot de sociale cohesie door het recht op elektriciteit voor allen te waarborgen, tot de bestrijding van uitsluiting, de evenwichtige ontwikkeling van het grondgebied onder inachtneming van het milieu, tot technologisch onderzoek en technologische vooruitgang en tot defensie en openbare veiligheid.
[…]”
Artikel 37 van loi n
o
2003‑8, du 3 janvier 2003, relative aux marchés du gaz et de l’électricité et au service public de l’énergie (wet nr. 2003‑8 van 3 januari 2003 betreffende de gas- en elektriciteitsmarkten en de openbare energievoorziening) (JORF van 4 januari 2003, blz. 265), waarbij wet nr. 2000‑108 is gewijzigd, bepaalde:
„I. – Artikel 5, lid I, van wet nr. 2000‑108 […] luidt als volgt:
‚I. –
De kosten die moeten worden toegerekend aan de taak van algemeen belang die aan de elektriciteitsbedrijven is toegewezen, worden volledig gecompenseerd. Deze kosten bestaan uit:
a)
Op het gebied van elektriciteitsproductie:
De meerkosten die eventueel voortvloeien uit de toepassing van de artikelen 8 en 10 ten opzichte van de investerings‑ en exploitatiekosten die Électricité de France of in voorkomend geval de niet-genationaliseerde distributeurs waarvan sprake in artikel 23 van voornoemde wet nr. 46‑628 van 8 april 1946 [betreffende de nationalisatie van elektriciteit en gas] hebben bespaard. Wanneer de betrokken installaties door Électricité de France of door een niet-genationaliseerde distributeur worden geëxploiteerd, worden ter berekening van de te compenseren meerkosten dezelfde bedragen aan bespaarde kosten als referentie gehanteerd. Wanneer de overeenkomsten betrekking hebben op de afname van elektriciteit die is opgewekt door een installatie gevestigd in een zone die niet is verbonden met het elektriciteitsnet op het Franse vasteland, worden de meerkosten berekend op basis van het aandeel van de productie in de tarieven voor levering aan niet in aanmerking komende afnemers.
2°
De meerkosten van de productie in gebieden die niet zijn verbonden met het elektriciteitsnet op het Franse vasteland en vanwege de bijzonderheden van de opwekkingsinstallaties inherent aan de aard van deze gebieden niet worden gedekt door het aandeel van de productie in de tarieven voor levering aan niet in aanmerking komende afnemers of door eventuele tariefplafonds in artikel 4, lid I, van deze wet.
b)
Op het gebied van elektriciteitslevering:
Het verlies aan inkomsten en de kosten die de elektriciteitsleveranciers hebben gedragen ten gevolge van de toepassing van de bijzondere tarieven voor een primaire levensbehoefte, als bedoeld in artikel 4, lid I, laatste alinea.
De kosten die de elektriciteitsleveranciers hebben gedragen ten gevolge van hun deelname aan het systeem dat is ingevoerd voor personen in behoeftige omstandigheden, als bedoeld in artikel 2, lid III, punt 1. Deze kosten worden in aanmerking genomen tot een percentage van de last die door de leverancier wordt gedragen uit hoofde van de in de voorgaande alinea genoemde bijzondere tarieven voor een primaire levensbehoefte. Dit percentage wordt vastgesteld door de minister die bevoegd is voor energie.
Deze kosten worden berekend op basis van een passende boekhouding van de leveranciers waarop zij drukken. Deze boekhouding, die wordt bijgehouden volgens de regels die zijn vastgesteld door de Commission de régulation de l’énergie, wordt op kosten van de marktdeelnemers die deze lasten dragen gecontroleerd door hun commissaris voor de rekeningen of, in geval van overheidsondernemingen die door lokale overheden worden beheerd, door hun overheidsboekhouder. De Commission de régulation de l’énergie kan deze boekhouding op kosten van de marktdeelnemer doen controleren door een onafhankelijk lichaam naar keuze. De minister die bevoegd is voor energie stelt het bedrag van deze lasten vast op basis van het jaarlijkse voorstel van de Commission de régulation de l’énergie.
De compensatie van deze lasten ten behoeve van de marktdeelnemers die daarmee worden geconfronteerd, wordt gefinancierd uit bijdragen die worden geheven van de op het nationale grondgebied gevestigde eindverbruikers van elektriciteit.
De hierboven genoemde bijdragen worden berekend naar verhouding van het elektriciteitsverbruik. De door een producent voor eigen gebruik opgewekte elektriciteit of de elektriciteit die door een eindverbruiker voor zijn eigen gebruik is afgenomen van een derde die een productiefaciliteit exploiteert op de verbruikslocatie wordt pas vanaf 240 miljoen kWh per productielocatie per jaar in aanmerking genomen voor de berekening van de bijdrage.
De verschuldigde bijdrage per verbruikslocatie kan voor de in artikel 22, lid I, eerste alinea, genoemde eindverbruikers niet meer dan 500000 EUR bedragen.
De per kilowattuur verschuldigde bijdrage wordt aldus berekend dat alle bijdragen samen de onder a) en b) vermelde kosten en de hierna genoemde beheerkosten van de Caisse des dépôts et consignations volledig dekken. De hoogte van deze bijdrage wordt elk jaar vastgesteld door de minister die bevoegd is voor energie, op voorstel van de Commission de régulation de l’énergie.
De bijdrage per kilowattuur mag niet hoger zijn dan 7 % van het verkooptarief voor een kilowattuur exclusief abonnementskosten en belastingen, voor een levering met een vermogen van 6 kVA zonder tijdelijke verbruiksreducties of prijsdifferentiatie op basis van tijdstip of seizoen.
[…]’”
Naar aanleiding van de aanmaningsbrief die de Europese Commissie op 18 maart 2010 aan de Franse Republiek had gestuurd om haar ertoe aan te zetten haar stelsel voor de belasting van elektriciteit aan te passen aan richtlijn 2003/96 heeft de Franse Republiek loi n
o
2010‑1448 du 7 décembre 2010 portant nouvelle organisation du marché de l’électricité (wet nr. 2010‑1448 van 7 december 2010 betreffende de nieuwe marktordening voor elektriciteit) (JORF van 8 december 2010, blz. 21467) vastgesteld. Bij deze wet zijn de bepalingen van deze richtlijn in nationaal recht omgezet. De CSPE is aldus vervangen door de gemeentelijke belasting op het eindverbruik van elektriciteit en de departementale belasting op het eindverbruik van elektriciteit. Deze bepalingen zijn in werking getreden op 1 januari 2011.
Hoofdgeding en prejudiciële vragen
Praxair, waarvan Messer France de rechtsopvolgster is, heeft een verzoek ingediend om terugbetaling van de CSPE die zij voor de jaren 2005 tot en met 2009 had betaald.
Praxair stelt met name dat deze indirecte belasting in strijd is met artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 omdat zij geen specifiek doeleinde heeft in de zin van deze bepaling.
De bevoegde minister heeft dit verzoek op 5 januari 2011 impliciet afgewezen, waarop Praxair bij de tribunal administratif de Paris (bestuursrechter in eerste aanleg Parijs, Frankrijk) een beroep aanhangig heeft gemaakt strekkende tot terugbetaling van de betaalde CSPE, vermeerderd met vertragingsrente. Bij vonnis van 6 juli 2012 heeft de tribunal administratif de Paris dit beroep verworpen. Op 23 februari 2016 heeft de cour administrative d’appel de Paris (bestuursrechter in tweede aanleg Parijs, Frankrijk) het hoger beroep verworpen dat Praxair tegen dat vonnis had ingesteld.
Op 25 april 2016 heeft Praxair bij de Conseil d’État (hoogste bestuursrechter, Frankrijk) cassatieberoep ingesteld. Zij heeft meerdere middelen aangevoerd die zijn ontleend aan de verenigbaarheid van de CSPE met het recht van de Unie, met name met richtlijn 92/12.
Onder deze omstandigheden heeft de Conseil d’État de behandeling van de zaak geschorst en het Hof de volgende prejudiciële vragen gesteld:
„1)
Wanneer een lidstaat, na de inwerkingtreding van richtlijn [2003/96], in eerste instantie geen maatregel heeft getroffen ter invoering van accijns op het elektriciteitsverbruik, maar een eerder ingevoerde indirecte belasting op dat verbruik, alsmede lokale belastingen heeft gehandhaafd:
–
moet de verenigbaarheid van de betrokken belasting met de [richtlijnen 92/12] en [2003/96] worden getoetst aan de voorwaarden die in artikel 3, lid 2, van richtlijn [92/12] worden gesteld aan het bestaan van ‚nog een andere indirecte belasting’, te weten het nastreven van een of meerdere specifieke doeleinden en de naleving van bepaalde voor de accijns en de [btw] geldende belastingvoorschriften?
–
of is het handhaven van ‚nog een andere indirecte belasting’ alleen mogelijk wanneer er sprake is van een geharmoniseerde accijns, en kan in dat geval de betrokken heffing tenminste als een dergelijke accijns worden beschouwd, die dan ook in het licht van alle in deze richtlijnen neergelegde harmonisatiebepalingen moet worden getoetst op verenigbaarheid met deze twee richtlijnen?
2)
Moet een op het elektriciteitsverbruik gebaseerde bijdrage, waarvan de opbrengst wordt besteed aan zowel de financiering van de uitgaven in verband met de opwekking van elektriciteit uit duurzame bron en uit warmtekrachtkoppeling als de invoering van geografisch gelijke tarieven en een verlaging van de elektriciteitsprijs voor huishoudens in behoeftige omstandigheden, voor de toepassing van het bepaalde in artikel 3, lid 2, van richtlijn [92/12], dat opnieuw is opgenomen in artikel 1, lid 2, van [richtlijn 2008/118], worden geacht specifieke doeleinden na te streven?
3)
Mogen, voor het geval alleen bepaalde nagestreefde doeleinden als specifiek in de zin van deze bepalingen worden aangemerkt, de belastingplichtigen desondanks aanspraak maken op de volledige terugbetaling van de litigieuze bijdrage dan wel enkel op een gedeeltelijke terugbetaling overeenkomstig de verhouding tussen het deel van de uitgaven dat geen specifieke doeleinden nastreeft en de totale door de bijdrage gefinancierde uitgaven?
4)
Moet, voor het geval dat op grond van het antwoord op de vorige vragen de regeling van de [CPSE] geheel of gedeeltelijk onverenigbaar is met de in het Unierecht neergelegde regels voor belasting van elektriciteit, artikel 18, lid 10, tweede alinea, van richtlijn [2003/96] aldus worden uitgelegd dat met betrekking tot de in het Unierecht neergelegde regels voor belasting van elektriciteit, de naleving van de in deze richtlijn neergelegde minimumbelastingniveaus tot 1 januari 2009 de enige voor Frankrijk geldende verplichting is?”
Beantwoording van de prejudiciële vragen
Vierde vraag
Met zijn vierde vraag, die als eerste moet worden onderzocht, wenst de verwijzende rechter in wezen te vernemen of artikel 18, lid 10, tweede alinea, van richtlijn 2003/96 aldus moet worden uitgelegd dat de naleving van de in deze richtlijn neergelegde minimumbelastingniveaus tot 1 januari 2009 de enige van de Unierechtelijke regels inzake de belasting van elektriciteit was die de Franse Republiek gehouden was na te komen.
Bij artikel 3 van richtlijn 2003/96 is de werkingssfeer van richtlijn 92/12 uitgebreid tot elektriciteit. Uit hoofde van artikel 28, leden 1 en 2, van richtlijn 2003/96 is de overgangsperiode voor deze richtlijn op 31 december 2003 afgelopen en is zij in werking getreden op 1 januari 2004.
In artikel 18, lid 10, tweede alinea, van richtlijn 2003/96 was echter een overgangsperiode neergelegd die liep tot 1 januari 2009, zodat de Franse Republiek haar stelsel voor de belasting van elektriciteit aan deze richtlijn kon aanpassen. Deze bepaling hield in dat de Franse Republiek tot aan die datum „het algemene gemiddelde van het huidige plaatselijke belastingniveau voor elektriciteit” in aanmerking moest nemen ter beoordeling van de naleving van de in deze richtlijn vastgestelde minimumbelastingniveaus. Op 1 januari 2009 moest de Franse Republiek derhalve haar stelsel voor de belasting van elektriciteit aan de bepalingen van richtlijn 2003/96 hebben aangepast.
Gelet op het voorgaande moet op de vierde vraag worden geantwoord dat artikel 18, lid 10, tweede alinea, van richtlijn 2003/96 aldus moet worden uitgelegd dat de naleving van de in deze richtlijn neergelegde minimumbelastingniveaus tot 1 januari 2009 de enige van de Unierechtelijke regels inzake de belasting van elektriciteit was die de Franse Republiek gehouden was na te komen.
Eerste vraag
Met zijn eerste vraag wenst de verwijzende rechter in wezen te vernemen, ten eerste, of artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 aldus moet worden uitgelegd dat de invoering van een geharmoniseerde accijns voorwaarde is voor de handhaving van een andere indirecte belasting, en ten tweede, of een belasting als die in het hoofdgeding kan worden beschouwd als een zodanige accijns dan wel of de verenigbaarheid ervan met de richtlijnen 92/12 en 2003/96 in voorkomend geval moet worden beoordeeld in het licht van de voorwaarden in artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 voor andere indirecte belastingen met specifieke doeleinden.
Met betrekking tot het eerste onderdeel van de eerste vraag moet eraan worden herinnerd dat artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 bepaalt dat op elektriciteit nog andere indirecte belastingen met specifieke doeleinden mogen worden geheven, mits daarbij de uit hoofde van de accijnzen en de btw geldende voorschriften inzake belastingheffing in acht worden genomen.
Niets in richtlijn 92/12 wijst erop dat de invoering van een geharmoniseerde accijns binnen het stelsel van belasting op het verbruik van elektriciteit in de Europese Unie voorwaarde is voor het optierecht van de lidstaten om andere indirecte belastingen in te stellen.
Bovendien strekt artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12, dat is ingevoegd door de Raad van de Europese Unie, ertoe in aanmerking te nemen dat de fiscale tradities van de lidstaten op dit gebied uiteenlopen en met name dat indirecte belastingen vaak worden aangewend als instrument van ander beleid dan begrotingsbeleid (zie in die zin arrest van 24 februari 2000, Commissie/Frankrijk,
C‑434/97
,
EU:C:2000:98
, punt
).
Artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 kan dus niet worden uitgelegd als een bepaling die voorwaarden stelt voor de geldigheid van andere indirecte belastingen op elektriciteit die de lidstaten eventueel hebben gehandhaafd of ingesteld.
Met betrekking tot het tweede onderdeel van de eerste vraag moet in herinnering worden gebracht dat het Hof in zijn arrest van 25 oktober 2012, Commissie/Frankrijk (
C‑164/11
, niet gepubliceerd,
EU:C:2012:665
), heeft geoordeeld dat de Franse Republiek haar verplichtingen tot omzetting van richtlijn 2003/96 bij het verstrijken van de termijn die de Commissie in haar met redenen omklede advies aan die lidstaat had gesteld, te weten 22 mei 2010, niet was nagekomen.
De Franse Republiek had overigens erkend dat zij op die datum niet de maatregelen had genomen die nodig waren om de bepalingen van richtlijn 2003/96 om te zetten. Die richtlijn is nadien omgezet bij wet nr. 2010‑1488 (zie in die zin arrest van 25 oktober 2012, Commissie/Frankrijk,
C‑164/11
,
EU:C:2012:665
, punt
).
Artikel 37 van wet nr. 2003‑8 tot instelling van de CSPE was op de datum van indiening van het beroep wegens niet-nakoming dat de aanleiding vormde tot dat arrest, echter al in werking getreden. Aangezien het Hof had vastgesteld en de Franse Republiek had erkend dat zij haar stelsel voor de belasting van elektriciteit op die datum niet had gewijzigd in de zin dat een geharmoniseerde accijns op elektriciteit was ingevoerd, kan de CSPE niet als een zodanige accijns worden opgevat.
De verenigbaarheid van de CSPE met de richtlijnen 92/12 en 2003/96 moet dus worden beoordeeld aan de hand van de criteria in artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 voor andere indirecte belastingen met specifieke doeleinden.
Gelet op het voorgaande moet op de eerste vraag worden geantwoord dat artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 aldus moet worden uitgelegd dat de invoering van een geharmoniseerde accijns geen voorwaarde is voor de instelling van een andere indirecte belasting op elektriciteit en dat een belasting als die in het hoofdgeding geen zodanige accijns vormt, zodat de verenigbaarheid ervan met de richtlijnen 92/12 en 2003/96 moet worden beoordeeld in het licht van de voorwaarden in artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 voor andere indirecte belastingen met specifieke doeleinden.
Tweede vraag
Met zijn tweede vraag wenst de verwijzende rechter in wezen te vernemen of artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 aldus moet worden uitgelegd dat een heffing als in het hoofdgeding kan worden gekwalificeerd als een „andere indirecte belasting”.
In dat verband moet eraan worden herinnerd dat artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 de lidstaten de mogelijkheid biedt een andere indirecte belasting in te voeren of te handhaven dan de accijns die door deze richtlijn wordt ingesteld als deze belasting een specifiek doeleinde nastreeft en als de uit hoofde van de accijnzen en de btw geldende voorschriften inzake belastingheffing in acht worden genomen wat betreft de vaststelling van de maatstaf van heffing en de berekening, de verschuldigdheid en de controle van de belasting (zie in die zin arrest van 27 februari 2014, Transportes Jordi Besora,
C‑82/12
,
EU:C:2014:108
, punt
).
Deze twee voorwaarden, waarmee men wil voorkomen dat het handelsverkeer onnodig wordt belemmerd door extra indirecte belastingen, zijn cumulatief, zoals blijkt uit de bewoordingen van deze bepaling (arrest van 27 februari 2014, Transportes Jordi Besora,
C‑82/12
,
EU:C:2014:108
, punt
).
Met betrekking tot de eerste voorwaarde blijkt uit de rechtspraak van het Hof dat een specifiek doeleinde in de zin van artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 een ander dan een louter begrotingstechnisch doel is (arresten van 24 februari 2000, Commissie/Frankrijk,
C‑434/97
,
EU:C:2000:98
, punt
; 9 maart 2000, EKW en Wein & Co,
C‑437/97
,
EU:C:2000:110
, punt
, en 27 februari 2014, Transportes Jordi Besora,
C‑82/12
,
EU:C:2014:108
, punt
).
Een belasting kan slechts worden geacht een specifiek doeleinde in de zin van deze bepaling na te streven wanneer zij op zichzelf het specifieke ingeroepen doeleinde beoogt te waarborgen. Dat is met name het geval wanneer de opbrengst van deze belasting moet worden gebruikt voor de vermindering van de milieukosten die specifiek verband houden met het verbruik van de elektriciteit waarover deze belasting wordt geheven en voor de bevordering van de territoriale en sociale cohesie, zodat een rechtstreeks verband bestaat tussen het gebruik van de opbrengst en het doeleinde van de betrokken belasting (zie in die zin arresten van 27 februari 2014, Transportes Jordi Besora,
C‑82/12
,
EU:C:2014:108
, punt
, en 5 maart 2015, Statoil Fuel & Retail,
C‑553/13
,
EU:C:2015:149
, punt
).
Deze vooraf bepaalde besteding van een belasting, die niet meer is dan een invulling van de interne inrichting van de begroting van een lidstaat, kan echter als zodanig daartoe geen voldoende voorwaarde vormen, aangezien elke lidstaat kan beslissen dat de opbrengst van een belasting, ongeacht het nagestreefde doeleinde, moet worden besteed voor de financiering van bepaalde uitgaven (zie in die zin arrest van 27 februari 2014, Transportes Jordi Besora,
C‑82/12
,
EU:C:2014:108
, punt
).
In dat verband blijkt uit de verwijzingsbeslissing, ten eerste, dat de CSPE bedoeld was om milieudoeleinden te financieren door meerkosten te betalen die voortvloeiden uit de verplichting voor leveranciers om elektriciteit uit hernieuwbare energiebronnen en warmtekrachtkoppeling af te nemen. Ten tweede was de CSPE bedoeld om doeleinden van territoriale en sociale cohesie te financieren door de meerkosten te compenseren die opkomen bij de opwekking in gebieden die niet zijn aangesloten op het elektriciteitsnet op het Franse vasteland, en het verlies aan inkomsten en de extra beheerskosten te dekken die de elektriciteitsleveranciers dragen vanwege de invoering van bijzondere tarieven voor elektriciteit – een „primaire levensbehoefte” – en vanwege hun deelname aan faciliteiten ten gunste van personen in behoeftige omstandigheden. Ten derde was de CSPE bedoeld om de administratieve kosten van de nationale ombudsman voor energie en de Caisse des dépôts et consignations (deposito‑ en consignatiekas; hierna: „depositokas”) voor het beheer van de CSPE te dekken.
Uit de gegevens waarover het Hof beschikt, blijkt tevens dat de hoogte van de CSPE tevoren werd bepaald op basis van ramingen van de marktdeelnemers van de kosten van de tenuitvoerlegging van de door deze bijdrage gefinancierde doeleinden. De marktdeelnemers gaven deze prognoses door aan de Commission de régulation de l’énergie, die aan de hand daarvan berekende hoe hoog de lasten van de openbare dienst waren die door deze bijdrage moesten worden gedekt en uiterlijk op 15 oktober van het jaar voorafgaand aan het belastingtijdvak haar voorstel aan de regering voorlegde. De minister belast met energie stelde vervolgens elk jaar vóór 31 december vast hoe hoog de bijdrage per verbruikt kilowattuur moest zijn om te zorgen dat de opbrengst van deze bijdrage alle te compenseren kosten dekte. Bovendien was de opbrengst van de CSPE niet opgenomen in de begroting van de Staat, maar werd zij gestort op een speciale rekening bij de depositokas, die er uitsluitend toe diende om de lasten te compenseren die konden worden toegerekend aan de overheidstaken die aan elektriciteitsleveranciers waren toegewezen, genoemd in artikel 5 van wet nr. 2000‑108 zoals gewijzigd bij wet nr. 2003‑8.
Met betrekking tot, in de eerste plaats, de administratieve kosten van de nationale ombudsman voor energie en van de depositokas voor het beheer van de CSPE moet worden opgemerkt dat deze kosten geen enkel ander specifiek doeleinde dan een begrotingstechnisch doeleinde verwezenlijken en niet specifiek verband houden met het verbruik van elektriciteit maar met de algemene werking van het stelsel dat door de nationale wetgeving is ingesteld. Deze uitgaven van algemene aard kunnen door de opbrengsten van willekeurig welke belasting worden gefinancierd.
Met betrekking tot, in de tweede plaats, de doeleinden van territoriale en sociale cohesie die door de CSPE worden nagestreefd, namelijk de invoering van geografisch gelijke tarieven en van een verlaging van de elektriciteitsprijs voor huishoudens in behoeftige omstandigheden, gaat het om doeleinden die normaliter worden gefinancierd uit de begroting van de Staat, op grond waarvan niet kan worden gesteld dat deze belasting een specifiek doeleinde nastreeft.
Hoewel de betrokken nationale wetgeving voorzag in een mechanisme om de opbrengst van de CSPE vooraf te bestemmen voor de financiering van met name deze administratieve taken en deze doelstellingen van territoriale en sociale cohesie, zoals in punt 41 van dit arrest in herinnering is gebracht, worden daarmee derhalve geen specifieke doeleinden in de zin van artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 nagestreefd.
Met betrekking tot, in de derde plaats, de door de CSPE nagestreefde milieudoelstelling, stimuleert de CSPE de opwekking van elektriciteit uit duurzame bron en warmtekrachtkoppeling, aan de financiering waarvan zij bijdraagt, zodat zij op zichzelf de verwezenlijking van het aangevoerde specifieke doeleinde nastreeft, zoals de advocaat-generaal in punt 71 van zijn conclusie opmerkt. Er was dus inderdaad een direct verband tussen de milieudoelstelling die door deze bijdrage werd nagestreefd en de matiging van de negatieve gevolgen van het verbruik van elektriciteit op het milieu.
Dientengevolge streefde de CSPE wat betreft zijn milieudoelstelling inderdaad een specifiek doeleinde na.
Met betrekking tot de tweede van de in punt 35 van dit arrest genoemde voorwaarden moet worden nagegaan of bij de CSPE, overeenkomstig artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12, de uit hoofde van de accijns en de btw geldende voorschriften inzake belastingheffing in acht werden genomen wat betreft de vaststelling van de maatstaf van heffing en de berekening, de verschuldigdheid en de controle van de belasting.
In dat verband moet worden opgemerkt dat deze bepaling niet van de lidstaten verlangt dat zij alle voorschriften betreffende de accijnzen of de btw ter zake van de vaststelling van de maatstaf van heffing, de berekening, de verschuldigdheid en de controle van de belasting in acht nemen. Het is namelijk voldoende dat de indirecte belastingen met specifieke doeleinden op deze punten in overeenstemming zijn met de algemene opzet van een van deze twee in de Unieregeling neergelegde heffingstechnieken (arrest van 24 februari 2000, Commissie/Frankrijk,
C‑434/97
,
EU:C:2000:98
, punt
).
Zoals de advocaat-generaal in punt 82 van zijn conclusie heeft opgemerkt, had de CSPE geen met de btw vergelijkbare structuur, aangezien het bedrag van de CSPE niet in verhouding stond tot de prijs van het goed waarop zij drukte, maar werd berekend naar rato van de hoeveelheid verbruikte elektriciteit. Daarnaast vond de inning ervan plaats op het tijdstip van uitslag tot verbruik van de elektriciteit en niet in elke fase van het productie‑ en distributieproces, zoals bij de btw. Derhalve moeten de punten van overeenstemming van de regels voor de belasting die eigen zijn aan de CSPE en aan accijns worden onderzocht.
Ten eerste blijkt uit het dossier dat aan het Hof is overgelegd met betrekking tot de vaststelling van de maatstaf van heffing en de berekening van de belasting dat de CSPE, net als accijns, werd berekend op basis van de verbruikte kWh.
Met betrekking tot, ten tweede, de verschuldigdheid van de CSPE, deze werd verschuldigd bij de uitslag tot verbruik van de elektriciteit, net als artikel 6, lid 1, van richtlijn 92/12 bepaalt voor accijns.
Met betrekking tot, ten derde, de controle van de belasting, waren de elektriciteitsleveranciers uit hoofde van de Franse wettelijke regeling degenen die de CSPE inden. Vervolgens werd deze aan de depositokas overgemaakt en onder de leveranciers gedistribueerd. De controle van de inning van deze bijdrage was echter de taak van de overheid, met de Commission de régulation de l’énergie als tussenpersoon, en voor de geschillen die voortvloeiden uit deze inning waren de bestuursrechters bevoegd, zoals het geval is voor indirecte belastingen.
Gelet op de gegevens waarover het Hof beschikt, heeft de CSPE dientengevolge blijkbaar de uit hoofde van de accijnzen geldende voorschriften inzake belastingheffing in acht genomen en zodoende voldaan aan de tweede voorwaarde van artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12, hetgeen niettemin aan de verwijzende rechter is om na te gaan.
Gelet op het voorgaande moet op de tweede vraag worden geantwoord dat artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 aldus moet worden uitgelegd dat een belasting als in het hoofdgeding aan de orde kan worden gekwalificeerd als een „andere indirecte belasting” op grond van het milieudoeleinde ervan, namelijk de meerkosten financieren die voortvloeien uit de afnameplicht van groene energie, maar niet op grond van de doeleinden van territoriale en sociale cohesie, zoals invoering van geografisch gelijke tarieven en verlaging van de elektriciteitsprijs voor huishoudens in behoeftige omstandigheden, noch op grond van zuiver administratieve doeleinden, met name de financiering van de administratieve kosten van autoriteiten of overheidsinstellingen zoals de nationale ombudsman voor energie en de depositokas, onder voorbehoud van toetsing door de verwijzende rechter of de uit hoofde van de accijnzen geldende voorschriften inzake belastingheffing in acht zijn genomen.
Derde vraag
Met zijn derde vraag wenst de verwijzende rechter in wezen te vernemen of het recht van de Unie aldus moet worden uitgelegd dat belastingplichtigen, ingeval enkel bepaalde nagestreefde doeleinden als specifiek in de zin van artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 kunnen worden aangemerkt, desondanks aanspraak kunnen maken op volledige terugbetaling van de betrokken bijdrage dan wel enkel op een gedeeltelijke terugbetaling evenredig aan de verhouding tussen het deel van de uitgaven dat geen specifieke doeleinden nastreeft en de totale door de CSPE gefinancierde uitgaven.
Uit vaste rechtspraak volgt dat het recht op terugbetaling van heffingen die een lidstaat in strijd met het recht van de Unie heeft geïnd, het gevolg en het complement is van de rechten die justitiabelen ontlenen aan de bepalingen van Unierecht zoals uitgelegd door het Hof. De lidstaten zijn dus in beginsel verplicht de in strijd met het recht van de Unie geïnde belastingen terug te betalen (arrest van 19 juli 2012, Littlewoods Retail e.a.,
C‑591/10
,
EU:C:2012:478
, punt
en aldaar aangehaalde rechtspraak).
Evenzo heeft het Hof geoordeeld dat de enige uitzondering op het recht op terugbetaling van in strijd met het recht van de Unie geïnde belastingen het geval betreft waarin een ten onrechte geïnde belasting door de belastingplichtige rechtstreeks op de koper is afgewenteld (arrest van 15 september 2011, Accor,
C‑310/09
,
EU:C:2011:581
, punt
).
Gelet op het antwoord op de tweede vraag en op voorwaarde dat de onverschuldigd uit hoofde van de CSPE betaalde bedragen niet rechtstreeks door verzoekster in het hoofdgeding, als eindverbruiker van elektriciteit, op haar eigen afnemers zijn afgewenteld, hetgeen aan de verwijzende rechter is om na te gaan, kan verzoekster aanspraak maken op terugbetaling van deze bedragen naar evenredigheid met dat deel van de opbrengst van de CSPE dat bestemd was voor de financiering van doeleinden van territoriale en sociale cohesie en van zuiver administratieve doeleinden, met name voor de administratieve kosten van de nationale ombudsman voor energie en van de depositokas.
Daarnaast kan verzoekster in het hoofdgeding, overeenkomstig het antwoord op de vierde vraag, enkel aanspraak maken op terugbetaling van de bedragen die zij heeft betaald vanaf 1 januari 2009, de datum waarop de rechtsgevolgen van richtlijn 2003/96 voor de Franse Republiek zijn ingetreden.
Gelet op het voorgaande moet op de derde vraag worden geantwoord dat het recht van de Unie aldus moet worden uitgelegd dat de betrokken belastingplichtigen aanspraak kunnen maken op een gedeeltelijke terugbetaling van een belasting als in het hoofdgeding aan de orde, die evenredig is aan dat deel van de opbrengst van die belasting dat bestemd is voor niet-specifieke doeleinden, mits deze belasting door de belastingplichtigen niet is afgewenteld op hun eigen afnemers, hetgeen aan de verwijzende rechter is om na te gaan.
Kosten
Ten aanzien van de partijen in het hoofdgeding is de procedure als een aldaar gerezen incident te beschouwen, zodat de verwijzende rechterlijke instantie over de kosten heeft te beslissen. De door anderen wegens indiening van hun opmerkingen bij het Hof gemaakte kosten komen niet voor vergoeding in aanmerking.
Het Hof (Eerste kamer) verklaart voor recht:
1)
Artikel 18, lid 10, tweede alinea, van richtlijn 2003/96/EG van de Raad van 27 oktober 2003 tot herstructurering van de communautaire regeling voor de belasting van energieproducten en elektriciteit, moet aldus worden uitgelegd dat de naleving van de in deze richtlijn neergelegde minimumbelastingniveaus tot 1 januari 2009 de enige van de Unierechtelijke regels inzake de belasting van elektriciteit was die de Franse Republiek gehouden was na te komen.
2)
Artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12/EEG van de Raad van 25 februari 1992 betreffende de algemene regeling voor accijnsproducten, het voorhanden hebben en het verkeer daarvan en de controles daarop, moet aldus worden uitgelegd dat de invoering van een geharmoniseerde accijns geen voorwaarde is voor de instelling van een andere indirecte belasting op elektriciteit en dat een belasting als die in het hoofdgeding geen zodanige accijns vormt, zodat de verenigbaarheid ervan met de richtlijnen 92/12 en 2003/96 moet worden beoordeeld in het licht van de voorwaarden in artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 voor andere indirecte belastingen met specifieke doeleinden.
3)
Artikel 3, lid 2, van richtlijn 92/12 moet aldus worden uitgelegd dat een belasting als in het hoofdgeding aan de orde kan worden gekwalificeerd als een „andere indirecte belasting” op grond van het milieudoeleinde ervan, namelijk de meerkosten financieren die voortvloeien uit de afnameplicht van groene energie, maar niet op grond van de doeleinden van territoriale en sociale cohesie, zoals invoering van geografisch gelijke tarieven en verlaging van de elektriciteitsprijs voor huishoudens in behoeftige omstandigheden, noch op grond van zuiver administratieve doeleinden, met name de financiering van de administratieve kosten van autoriteiten of overheidsinstellingen zoals de nationale ombudsman voor energie en de depositokas, onder voorbehoud van toetsing door de verwijzende rechter of de uit hoofde van de accijnzen geldende voorschriften inzake belastingheffing in acht zijn genomen.
4)
Het recht van de Unie moet aldus worden uitgelegd dat de betrokken belastingplichtigen aanspraak kunnen maken op een gedeeltelijke terugbetaling van een belasting als in het hoofdgeding aan de orde, die evenredig is aan dat deel van de opbrengst van die belasting dat bestemd is voor niet-specifieke doeleinden, mits deze belasting door de belastingplichtigen niet is afgewenteld op hun eigen afnemers, hetgeen aan de verwijzende rechter is om na te gaan.
ondertekeningen
(
*1
) Procestaal: Frans. | [
"Prejudiciële verwijzing",
"Harmonisatie van de belastingwetgeving",
"Richtlijn 92/12/EEG",
"Artikel 3, lid 2",
"Richtlijn 2003/96/EG",
"Artikelen 3 en 18",
"Heffing van belasting over energieproducten en elektriciteit",
"Accijns",
"Bestaan van een andere indirecte belasting",
"Voorwaarden",
"Nationale regeling die voorziet in een bijdrage aan de openbare dienst van elektriciteitsvoorziening",
"Begrip „specifieke doeleinden”",
"Inachtneming van minimumbelastingniveaus"
] |
62003CJ0104 | pt | 1 O pedido de decisão prejudicial é relativo à interpretação do artigo 24.° da Convenção de 27 de Setembro de 1968 relativa
à competência judiciária e à execução de decisões em matéria civil e comercial (JO 1972, L 299, p. 32; EE 01 F1 p. 186), tal
como alterada pela Convenção de 9 de Outubro de 1978 relativa à adesão do Reino da Dinamarca, da Irlanda e do Reino Unido
da Grã‑Bretanha e da Irlanda do Norte (JO L 304, p. 1, e – texto modificado – p. 77; EE 01 F2 p. 131, e – texto modificado
– p. 207), pela Convenção de 25 de Outubro de 1982 relativa à adesão da República Helénica (JO L 388, p. 1; EE 01 F3 p. 234),
pela Convenção de 26 de Maio de 1989 relativa à adesão do Reino de Espanha e da República Portuguesa (JO L 285, p. 1) e pela
Convenção de 29 de Novembro de 1996 relativa à adesão da República da Áustria, da República da Finlândia e do Reino da Suécia
(JO 1997, C 15, p. 1, a seguir «Convenção»).
2 Este pedido foi apresentado no âmbito de um litígio que opõe a St. Paul Dairy Industries NV (a seguir «St. Paul Dairy») à
Unibel Exser BVBA (a seguir «Unibel»), ambas estabelecidas na Bélgica, a respeito da inquirição de uma testemunha domiciliada
nos Países Baixos.
Quadro jurídico
Convenção
3 O artigo 24.° da Convenção dispõe:
«As medidas provisórias ou cautelares previstas na lei de um Estado contratante podem ser requeridas às autoridades judiciais
desse Estado, mesmo que, por força da presente Convenção, um tribunal de outro Estado contratante seja competente para conhecer
da questão de fundo.»
Direito nacional
4 O artigo 186.°, n.° 1, do Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering, (Código de Processo Civil neerlandês, a seguir «CPCN»)
dispõe que, quando for admissível a prova testemunhal, pode ser ordenada a sua produção, a requerimento do interessado, antes
de ser proposta a acção.
Litígio no processo principal e as questões prejudiciais
5 Por despacho de 23 de Abril de 2002, o Rechtbank te Haarlem (Países Baixos) ordenou, a requerimento da Unibel, a inquirição
antecipada de uma testemunha domiciliada nos Países Baixos.
6 A St. Paul Dairy recorreu do referido despacho para o Gerechtshof te Amsterdam por considerar o tribunal neerlandês incompetente
para conhecer do pedido apresentado pela Unibel.
7 Quanto à questão de fundo que opõe a Unibel e a St. Paul Dairy, o órgão jurisdicional de reenvio refere que é pacífico que
ambas as partes estão estabelecidas na Bélgica, que a relação jurídica em causa no processo principal é regulada pelo direito
belga, que os tribunais competentes para a decidir são os tribunais belgas e que não foi intentada nenhuma acção com o mesmo
objecto nos Países Baixos ou na Bélgica.
8 Nestas condições, o Gerechtshof te Amsterdam decidiu suspender a instância e submeter ao Tribunal de Justiça as seguintes
questões prejudiciais:
«1) A ‘inquirição de testemunhas antes da propositura de uma acção’, prevista nos artigos 186.° e seguintes do [CPCN], cai no
âmbito de aplicação da Convenção de Bruxelas, entendendo‑se que, em conformidade com os referidos artigos, tem por objectivo
que as inquirições se possam realizar tão depressa quanto possível depois da ocorrência dos factos controvertidos e evitar
o desaparecimento de provas, mas também e sobretudo fazer com que os interessados numa acção a intentar subsequentemente perante
o juiz cível – ou seja, os que pretendam intentar uma acção, ou que esperam que uma acção será intentada contra eles, ou ainda
os terceiros de qualquer forma interessados na instância – possam obter esclarecimentos prévios quanto aos factos (dos quais
talvez não tenham ainda conhecimentos precisos), a fim de melhor poderem avaliar a sua situação, nomeadamente a questão de
saber contra quem será intentada a acção?
2) Em caso afirmativo, trata‑se de uma medida na acepção do artigo 24.° da Convenção de Bruxelas?»
Quanto às questões prejudiciais
9 As questões colocadas pelo órgão jurisdicional de reenvio, que importa examinar em conjunto, têm essencialmente por objecto
saber se um pedido destinado a que seja ordenada a inquirição de uma testemunha antes de intentada uma acção judicial, com
o objectivo de permitir ao requerente avaliar a oportunidade de intentar uma eventual acção, é abrangido pelo campo de aplicação
da Convenção enquanto medida provisória ou cautelar na acepção do artigo 24.° da mesma.
10 A título liminar, importa recordar que o artigo 24.° da Convenção apenas pode ser invocado para obter medidas provisórias
ou cautelares relativas a matérias abrangidas no âmbito de aplicação da Convenção, tal como é definido pelo artigo 1.° da
mesma (acórdãos de 27 de Março de 1979, De Cavel, 143/78, Colect., p. I‑583, n.° 9; de 31 de Março de 1982, C. H. W., 25/81,
Recueil, p. 1189, n.° 12, e de 17 de Novembro de 1998, Van Uden, C‑391/95, Colect., p. I‑7091, n.° 30). Compete, assim, ao
órgão jurisdicional de reenvio verificar se é esse o caso no processo principal.
11 O artigo 24.° da Convenção autoriza um órgão jurisdicional de um Estado contratante a decidir um pedido de medidas provisórias
ou cautelares mesmo que não seja competente para conhecer da questão de fundo do litígio. Esta disposição prevê assim uma
excepção ao sistema de competências instituído pela Convenção e deve por isso ser interpretada de forma restritiva.
12 A competência derrogatória prevista no artigo 24.° da Convenção tem por objectivo evitar às partes um prejuízo resultante
da longa duração dos prazos inerente aos processos internacionais em geral.
13 Em conformidade com esta finalidade, por «medidas provisórias ou cautelares», na acepção do artigo 24.° da Convenção, devem
entender‑se as medidas que, nas matérias abrangidas pelo âmbito de aplicação da Convenção, se destinam a manter uma situação
de facto ou de direito a fim de salvaguardar direitos cujo reconhecimento é, por outro lado, pedido ao juiz da questão de
fundo (acórdãos de 26 de Março de 1992, Reichert e Kockler, C‑261/90, Colect., p. I‑2149, n.° 34, e Van Uden, já referido,
n.° 37).
14 A concessão deste tipo de medidas requer da parte do juiz a quem são pedidas uma circunspecção especial e um conhecimento
aprofundado das circunstâncias concretas em que as medidas solicitadas devem produzir os seus efeitos. De forma geral, deve
sujeitar a sua autorização a todas as condições que garantam o carácter provisório ou conservatório da medida que decreta
(acórdãos de 21 de Maio de 1980, Denilauler, 125/79, Recueil, p. 1553, n.° 15, e Van Uden, já referido, n.° 38).
15 No processo principal, a medida requerida, concretamente a inquirição, num órgão jurisdicional de um Estado contratante, de
uma testemunha que está domiciliada no território desse Estado, tem por objectivo apurar os factos dos quais pode depender
a solução de um futuro litígio para o qual seria competente um órgão jurisdicional de um outro Estado contratante.
16 Resulta do despacho de reenvio que essa medida, cuja concessão não está submetida, segundo a lei do Estado contratante em
causa, a nenhuma condição particular, visa permitir ao requerente avaliar a oportunidade de intentar uma eventual acção, determinar
o fundamento dessa acção e apreciar a pertinência dos fundamentos susceptíveis de serem invocados nesse âmbito.
17 Não existindo outra justificação para além do interesse do requerente em apreciar a oportunidade de uma acção judicial, deve
concluir‑se que a medida requerida no processo principal não corresponde ao objectivo do artigo 24.° da Convenção, como se
recordou nos n.
os
12 e 13 do presente acórdão.
18 Importa sublinhar a este respeito que a concessão desta medida podia facilmente ser utilizada para contornar, na fase da instrução,
as regras de competência enunciadas nos artigos 2.° e 5.° a 18.° da Convenção.
19 Ora, o princípio da segurança jurídica que constitui um dos objectivos da Convenção exige, designadamente, que as regras de
competência que derrogam o princípio geral da Convenção enunciado no seu artigo 2.°, como as que figuram no artigo 24.° da
mesma, sejam interpretadas de modo a permitir que um requerido normalmente prudente preveja razoavelmente em que órgão jurisdicional,
para além dos do Estado do seu domicílio, deve defender os seus interesses no quadro de um processo judicial (v., nesta acepção,
acórdãos de 28 de Setembro de 1999, GIE Groupe Concorde e o., C‑440/97, Colect., p. I‑6307, n.
os
23 e 24; de 19 de Fevereiro de 2002, Besix, C‑256/00, Colect., p. I‑1699, n.° 24, e de 1 de Março de 2005, Owusu, C‑281/02,
ainda não publicado na Colectânea, n.
os
38 a 40).
20 A adopção de uma medida como a que está em causa no processo principal também é susceptível de evitar a multiplicação da titularidade
da competência judiciária a respeito de uma mesma relação jurídica que é contrária aos objectivos da Convenção (acórdão de
20 de Março de 1997, Farrell, C‑295/95, Colect., p. I‑1683, n.° 13).
21 Embora as consequências como as descritas nos n.
os
18 e 20 do presente acórdão sejam inerentes à aplicação do artigo 24.° da Convenção, apenas se podem justificar se a medida
requerida corresponder ao objectivo do referido artigo.
22 Como se concluiu no n.° 17 do presente acórdão, essa situação não se verifica no processo principal.
23 De resto, um pedido de inquirição de testemunhas nas circunstâncias como as do processo principal poderia ser utilizado como
um meio de evasão às regras aplicáveis, sob as mesmas garantias e com os mesmos efeitos para todos os sujeitos jurídicos,
à transmissão e à execução dos pedidos efectuados por um órgão jurisdicional de um Estado‑Membro destinados a que se proceda
a um acto instrutório num outro Estado‑Membro [v. Regulamento (CE) n.° 1206/2001 do Conselho, de 28 de Maio de 2001, relativo
à cooperação entre os tribunais dos Estados‑Membros no domínio da obtenção de provas em matéria civil ou comercial (JO L 174,
p. 1)].
24 Estas considerações são suficientes para excluir que uma medida cujo objectivo é permitir ao requerente apreciar as vantagens
ou os riscos de um eventual processo judicial possa ser qualificada como medida provisória ou cautelar na acepção do artigo
24.° da Convenção.
25 Deve assim responder‑se às questões apresentadas que o artigo 24.° da Convenção deve ser interpretado no sentido de que uma
medida que ordena a inquirição de uma testemunha com o objectivo de permitir ao requerente avaliar a oportunidade de intentar
uma eventual acção, de determinar o fundamento dessa acção e de apreciar a pertinência dos fundamentos susceptíveis de serem
invocados nesse âmbito não é abrangida pelo conceito de «medidas provisórias ou cautelares».
Quanto às despesas
26 Revestindo o processo, quanto às partes na causa principal, a natureza de incidente suscitado perante o órgão jurisdicional
nacional, compete a este decidir quanto às despesas. As despesas efectuadas pelas outras partes para a apresentação de observações
ao Tribunal de Justiça não são reembolsáveis.
Pelos fundamentos expostos, o Tribunal de Justiça (Primeira Secção) declara:
O artigo 24.° da Convenção de 27 de Setembro de 1968 relativa à competência judiciária e à execução de decisões em matéria
civil e comercial, tal como alterada pela Convenção de 9 de Outubro de 1978 relativa à adesão do Reino da Dinamarca, da Irlanda
e do Reino Unido da Grã‑Bretanha e da Irlanda do Norte, pela Convenção de 25 de Outubro de 1982 relativa à adesão da República
Helénica, pela Convenção de 26 de Maio de 1989 relativa à adesão do Reino de Espanha e da República Portuguesa e pela Convenção
de 29 de Novembro de 1996 relativa à adesão da República da Áustria, da República da Finlândia e do Reino da Suécia, deve
ser interpretado no sentido de que uma medida que ordena a inquirição de uma testemunha com o objectivo de permitir ao requerente
avaliar a oportunidade de intentar uma eventual acção, de determinar o fundamento dessa acção e de apreciar a pertinência
dos fundamentos susceptíveis de serem invocados nesse âmbito não é abrangida pelo conceito de «medidas provisórias ou cautelares».
Assinaturas
*
Língua do processo: neerlandês. | [
"Convenção de Bruxelas",
"Medidas provisórias ou cautelares",
"Inquirição de testemunhas"
] |
62016TJ0824 | es | Antecedentes del litigio
El 27 de febrero de 2012, la recurrente, Kiosked Oy Ab, obtuvo de la Oficina Internacional de la Organización Mundial de la Propiedad Intelectual (OMPI) el registro internacional que designa a la Unión Europea n.
o
1112969.
El registro internacional que designa a la Unión Europea n.
o
1112969 se obtuvo para el signo figurativo siguiente:
Los productos y servicios para los que se solicitó el registro pertenecen a las clases 9, 35 y 42 del Arreglo de Niza relativo a la Clasificación Internacional de Productos y Servicios para el Registro de las Marcas, de 15 de junio de 1957, en su versión revisada y modificada, y responden, para cada una de estas clases, a la descripción siguiente:
–
Clase 9: «Aparatos e instrumentos científicos, náuticos, geodésicos, fotográficos, cinematográficos, ópticos, de pesaje, de medición, de señalización, de control (inspección), de salvamento y de enseñanza; aparatos e instrumentos de conducción, distribución, transformación, acumulación, regulación o control de la electricidad; aparatos de grabación, transmisión o reproducción de sonido o imágenes; soportes de registro magnéticos, discos acústicos; discos compactos, DVD y otros soportes de grabación digitales; mecanismos para aparatos de previo pago; cajas registradoras, máquinas de calcular, equipos de procesamiento de datos, ordenadores; software informático; extintores».
–
Clase 35: «Publicidad; gestión de negocios comerciales; administración comercial; trabajos de oficina».
–
Clase 42: «Servicios científicos y tecnológicos, así como servicios de investigación y diseño en estos ámbitos; servicios de análisis e investigación industriales; diseño y desarrollo de hardware y software».
El registro internacional que designa a la Unión Europea n.
o
1112969 fue notificado el 3 de mayo de 2012 a la Oficina de Propiedad Intelectual de la Unión Europea (EUIPO), con arreglo al Reglamento (CE) n.
o
207/2009 del Consejo, de 26 de febrero de 2009, sobre la marca de la Unión Europea (
DO 2009, L 78, p. 1
), en su versión modificada [sustituido por el Reglamento (UE) 2017/1001 del Parlamento Europeo y del Consejo, de 14 de junio de 2017, sobre la marca de la Unión Europea (
DO 2017, L 154, p. 1
)]. Fue publicado en el
Boletín de Marcas Comunitarias
n.
o
2012/085, de 7 de mayo de 2012. El 7 de febrero de 2013, la coadyuvante, De Vlaamse Radio- en Televisieomroeporganisatie (VRT), formuló oposición, con arreglo al artículo 41 del Reglamento n.
o
207/2009 (actualmente artículo 46 del Reglamento n.
o
2017/1001) contra el registro de la marca solicitada en relación con todos los productos y servicios mencionados en ella.
La oposición se basaba en cuatro marcas anteriores, entre ellas la marca figurativa registrada el 10 de agosto de 2010 ante la Oficina de la Propiedad Intelectual del Benelux (OBPI) con el número 882400, que se reproduce seguidamente:
La marca anterior del Benelux n.
o
882400 estaba registrada para productos y servicios de las clases 9, 14, 16, 18, 24, 25, 28, 35, 38 y 41 a 43, y, en particular, para los productos y servicios siguientes:
–
Clase 9: «Aparatos e instrumentos fotográficos, cinematográficos, ópticos y de señalización; aparatos de grabación, transmisión o reproducción de sonido o imágenes; soportes magnéticos de datos; suportes en forma de disco para grabaciones de audio o vídeo; cintas de vídeo, CD, CD-I, CD-ROM y DVD; tarjetas de clubs y de socios magnéticas o codificadas; dispositivos de vídeo, audio e informáticos; aparatos para juegos diseñados para utilizarse únicamente con receptores de televisión».
–
Clase 35: «Publicidad; gestión de negocios comerciales; administración comercial; trabajos de oficina».
–
Clase 41: «Educación, enseñanza, formación y cursos».
–
Clase 42: «Programación de ordenadores; servicios de diseño y creación de sitios web, con o sin imágenes en movimiento; diseño y desarrollo de software informático para aplicaciones multimedia».
Las otras tres marcas anteriores sobre las que se basaba la oposición son las siguientes:
–
Marca figurativa registrada el 10 de agosto de 2010 ante la OBPI con el número 882402 para productos y servicios de las clases 9, 14, 16, 18, 24, 25, 28, 35, 38 y 41 a 43, que se reproduce a continuación:
–
Marca figurativa registrada el 7 de junio de 2006 ante la OBPI con el número 796522 para productos y servicios de las clases 9, 14, 16, 18, 24, 25, 28, 35, 38 y 41 a 43, que se reproduce a continuación:
–
Marca figurativa registrada el 7 de junio de 2006 ante la OBPI con el número 796523 para productos y servicios de las clases 9, 14, 16, 18, 24, 25, 28, 35, 38 y 41 a 43, que se reproduce a continuación:
El motivo que se invocó en apoyo de la oposición fue el contemplado en el artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento n.
o
207/2009 [actualmente artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento 2017/1001]. La oposición se refería a todos los productos y servicios designados por la marca solicitada y se basaba en todos los productos y servicios designados por las marcas anteriores.
Mediante resolución de 10 de diciembre de 2015, basándose en el artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento n.
o
207/2009, la División de Oposición estimó parcialmente la oposición, en particular con respecto a los siguientes servicios:
–
Clase 35: «Publicidad; gestión de negocios comerciales; administración comercial; trabajos de oficina».
–
Clase 42: « Diseño y desarrollo de software informático».
El 9 de febrero de 2016, la recurrente interpuso un recurso ante la EUIPO contra la resolución de la División de Oposición, con arreglo a los artículos 58 a 64 del Reglamento n.
o
207/2009 (actualmente artículos 66 a 71 del Reglamento 2017/1001).
Mediante resolución de 19 de septiembre de 2016 (en lo sucesivo, «resolución impugnada»), la Sala de Recurso de la EUIPO desestimó el recurso en lo referente a los servicios mencionados en el apartado 9 anterior.
Teniendo en cuenta un grado inferior a la media en lo que se refiere a la similitud visual, la imposibilidad de comparar las marcas desde el punto de vista fonético y el carácter «neutro» de la comparación conceptual, por una parte, y habida cuenta de que el carácter distintivo intrínseco de la marca anterior del Benelux n.
o
882400 fue considerado «normal», o «a lo sumo, medio», por otra parte, la Sala de Recurso declaró, en esencia, que existía riesgo de confusión, en el sentido del artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento n.
o
207/2009, entre la marca solicitada y la marca anterior del Benelux n.
o
882400 en lo referente a los servicios de las clases 35 y 42, servicios que la Sala de Recurso consideró idénticos.
Además, la Sala de Recurso estimó que existía también un riesgo de confusión en lo que respecta a los productos de la clase 9 que designa la marca solicitada y la marca anterior del Benelux n.
o
882400, que pueden considerarse idénticas.
Pretensiones de las partes
La recurrente solicita al Tribunal que:
–
Anule la resolución impugnada, en la medida en que la Sala de Recurso desestimó su recurso en lo relativo a los servicios «publicidad; gestión de negocios comerciales; administración comercial; trabajos de oficina», de la clase 35, y a los servicios «diseño y desarrollo de software informático», de la clase 42.
–
Autorice el registro de la marca solicitada para estos servicios.
–
Condene a la coadyuvante al pago de la totalidad de las costas en que ha incurrido la recurrente en el procedimiento de oposición, incluidos los gastos de representación legal, conforme al desglose de gastos que presentará en el plazo establecido por el artículo 85 del Reglamento n.
o
207/2009 (actualmente artículo 109 del Reglamento 2017/1001) y, a falta de presentación de dicho desglose, con arreglo a la legislación aplicable.
–
Condene a la coadyuvante al pago de las costas en que ha incurrido la recurrente en el marco del presente procedimiento, con arreglo al artículo 85 del Reglamento n.
o
207/2009.
La EUIPO solicita al Tribunal que:
–
Desestime el recurso.
–
Condene en costas a la recurrente.
La coadyuvante solicita al Tribunal que:
–
Desestime el recurso.
–
Condene a la recurrente a cargar con la totalidad de las costas en que ha incurrido la coadyuvante, en el marco del procedimiento de oposición y durante el presente procedimiento, incluidos los gastos de presentación procesal, con arreglo al desglose de gastos que presentará en el plazo establecido en el artículo 85 del Reglamento n.
o
207/2009 y, a falta de presentación de dicho desglose de gastos, conforme a la legislación pertinente.
A tenor del apartado 37, párrafo segundo, del escrito de contestación a la demanda presentado por la coadyuvante:
«Por estas razones, debería desestimarse el recurso y procede estimar la oposición presentada por la coadyuvante en su totalidad. Además, procede condenar a la recurrente al pago de las costas en que ha incurrido la coadyuvante en el transcurso de este procedimiento, con arreglo al artículo 85 del Reglamento n.
o
207/2009».
Fundamentos de Derecho
Sobre las pretensiones de la coadyuvante
La coadyuvante solicita que se desestime el recurso y que se condene a la recurrente a cargar con determinadas costas.
En cambio, de entrada no está claro si la expresión «procede estimar la oposición presentada por la coadyuvante en su totalidad», según se menciona en el apartado 17 anterior, debe considerarse una pretensión. Suponiendo que así fuera, esta sería, en todo caso, inadmisible.
En efecto, dicha expresión constituye una pretensión mediante la cual la coadyuvante solicita el Tribunal que estime su oposición, según la formuló inicialmente ante la División de Oposición o, al menos, restablecer la resolución de esta última. Pues bien, según la jurisprudencia, tal pretensión, por cuanto pretende la anulación de la resolución impugnada basándose en un punto no planteado en el recurso, deberá analizarse como una adhesión al recurso [véase, en este sentido, la sentencia de 6 de octubre de 2017, NRJ Group/EUIPO — Sky International (SKY ENERGY),
T‑184/16
, no publicada,
EU:T:2017:703
, apartado
].
A este respecto, procede recordar que del artículo 182, apartados 1 y 2, del Reglamento de Procedimiento del Tribunal General se desprende que la adhesión al recurso deberá presentarse en el mismo plazo que el establecido para la presentación del escrito de contestación y que deberá presentarse en escrito separado, distinto del escrito de contestación. Pues bien, suponiendo que la expresión mencionada constituya una pretensión, no se ha presentado mediante escrito separado y no cumple pues los requisitos exigidos en el artículo 182, apartados 1 y 2, del Reglamento de Procedimiento. Por consiguiente, deberá declararse la inadmisibilidad de una pretensión de este tipo (véase, en este sentido, la sentencia de 6 de octubre de 2017, SKY ENERGY,
T‑184/16
, no publicada,
EU:T:2017:703
, apartado
).
Sobre el objeto del litigio
Debido a las diferentes partes dispositivas de las resoluciones de la División de Oposición, por una parte, y de la Sala de Recurso, por otra, y dado que la coadyuvante se refiere en su escrito de contestación al conjunto de productos y servicios sobre los que se basaba la oposición, mientras que la recurrente, en sus pretensiones, solo menciona una parte de los servicios a los que se refiere la marca solicitada, ha de precisarse, con carácter preliminar, cuáles son los productos y servicios objeto del presente litigio.
Según resulta de la primera pretensión de la recurrente y de las precisiones que esta aporta en el recurso, dicha parte solo solicita la anulación de la resolución impugnada en lo que respecta a los siguientes servicios:
–
Clase 35: «Publicidad; gestión de negocios comerciales; administración comercial; trabajos de oficina».
–
Clase 42: «Diseño y desarrollo de software informático».
Habida cuenta de la limitación efectuada en las pretensiones de la recurrente, el motivo único invocado por esta última solo puede examinarse desde el punto de vista de los servicios mencionados en el apartado anterior.
En cambio, debido a la inadmisibilidad de la eventual adhesión al recurso de la coadyuvante (véanse los apartados 18 a 21 anteriores), no pueden examinarse las alegaciones de la coadyuvante relativas a los productos y servicios distintos de los mencionados en el apartado 23 anterior, que no forman parte del objeto del recurso en el presente asunto.
Sobre el motivo único invocado por la recurrente, basado en la infracción del artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento n
o
207/2009
La recurrente, en esencia, alega que la Sala de Recurso infringió el artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento n.
o
207/2009 en la medida en que llegó erróneamente a la conclusión de que existía un riesgo de confusión entre la marca solicitada y la marca anterior del Benelux n.
o
882400 en lo que atañe a los servicios en cuestión. En particular, cuestiona las apreciaciones de la Sala de Recurso relativas a la composición y al nivel de atención del público pertinente, al grado de similitud visual de las marcas y al carácter distintivo intrínseco de la marca anterior del Benelux n
o
882400. Así, en esencia, en opinión de la recurrente no existe riesgo de confusión entre las marcas en conflicto en lo que respecta a los servicios en cuestión.
La coadyuvante sostiene, en esencia, que la Sala de Recurso debería haber llegado a la conclusión de que existe riesgo de confusión entre los signos en conflicto respecto de todos los servicios a los que se refiere la marca solicitada. En efecto, considera que los servicios en cuestión se dirigen al público en general, que presta un nivel de atención medio, y que las marcas en conflicto son idénticas o que, al menos, tienen un elevado grado de similitud. Además, considera que el carácter distintivo de la marca anterior del Benelux n.
o
882400 es medio.
La EUIPO considera, en esencia, que la Sala de Recurso concluyó acertadamente que existía riesgo de confusión.
Procede señalar, con carácter preliminar, que, con arreglo al tenor del artículo 151, apartado 1, del Reglamento n.
o
207/2009 (actualmente artículo 189, apartado 1, del Reglamento 2017/1001), los registros internacionales que designen a la Unión Europea producirán, a partir de la fecha de registro a que se refiere el artículo 3, apartado 4, del Protocolo concerniente al Arreglo de Madrid relativo al Registro Internacional de Marcas, adoptado en Madrid el 27 de junio de 1989 (
DO 2003, L 296, p. 22
), el mismo efecto que una solicitud de marca de la Unión. El artículo 156, apartado 1, del Reglamento n.
o
207/2009 (actualmente artículo 196, apartado 1, del Reglamento 2017/1001) dispone que los registros internacionales que designen a la Unión estarán sujetos a oposición de la misma forma que las solicitudes de marca de la Unión publicadas.
A tenor del artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento n.
o
207/2009, mediando oposición del titular de una marca anterior, se denegará el registro de la marca cuando, por ser idéntica o similar a la marca anterior y por ser idénticos o similares los productos o servicios que ambas marcas designan, exista riesgo de confusión por parte del público en el territorio en que esté protegida la marca anterior. El riesgo de confusión incluye el riesgo de asociación con la marca anterior.
Según reiterada jurisprudencia, constituye un riesgo de confusión que el público pueda creer que los productos o servicios de que se trate proceden de la misma empresa o, en su caso, de empresas vinculadas económicamente. Con arreglo a dicha jurisprudencia, el riesgo de confusión debe apreciarse globalmente según la percepción que el público pertinente tenga de los signos y de los productos o servicios de que se trate y teniendo en cuenta todos los factores del supuesto concreto que sean pertinentes, en particular, la interdependencia entre la similitud de los signos y la de los productos o los servicios designados [véase la sentencia de 9 de julio de 2003, Laboratorios RTB/OAMI — Giorgio Beverly Hills (GIORGIO BEVERLY HILLS),
T‑162/01
,
EU:T:2003:199
, apartados
a
y jurisprudencia citada].
A efectos de la aplicación del artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento n
o
207/2009, el riesgo de confusión presupone a la vez una identidad o una similitud entre las marcas en conflicto y una identidad o una similitud entre los productos o servicios que designan. Se trata de requisitos acumulativos [véase la sentencia de 22 de enero de 2009, Commercy/OAMI — easyGroup IP Licensing (easyHotel),
T‑316/07
,
EU:T:2009:14
, apartado
y jurisprudencia citada].
Sobre el público pertinente y su nivel de atención
Conforme a la jurisprudencia, en el marco de la apreciación global del riesgo de confusión debe tenerse en cuenta al consumidor medio de la categoría de productos considerada, normalmente informado y razonablemente atento y perspicaz. Procede, igualmente, tomar en consideración el hecho de que el nivel de atención del consumidor medio puede variar en función de la categoría de productos o servicios contemplada [véase la sentencia de 13 de febrero de 2007, Mundipharma/OAMI — Altana Pharma (RESPICUR),
T‑256/04
,
EU:T:2007:46
, apartado
y jurisprudencia citada].
En esencia, puede deducirse del apartado 15 de la resolución impugnada que, según la Sala de Recurso, habida cuenta de que la marca anterior del Benelux n.
o
882400 es una marca registrada por la OBPI en el Benelux, el territorio pertinente para la apreciación del riesgo de confusión en este asunto es el territorio de Bélgica, de Luxemburgo y de los Países Bajos. Dado que esta apreciación no adolece de error alguno, procede confirmarla.
En lo que se refiere al público pertinente, la Sala de Recurso estimó en el apartado 44 de la resolución impugnada que «una parte de los productos y servicios en conflicto [estaba] dirigida al público en general y otra parte a un público compuesto por profesionales».
La recurrente alega que los servicios en cuestión están destinados a profesionales. Considera que este es el caso, en particular, de los servicios de publicidad, dado que estos están concebidos para hacer publicidad de un producto o de otro servicio. En su opinión, ningún consumidor tiene la necesidad de recurrir a servicios de publicidad.
Según se ha expuesto en el apartado 27 anterior, la coadyuvante sostiene que los servicios en cuestión se dirigen al público en general.
Según la jurisprudencia, el público pertinente lo componen las personas que pueden utilizar tanto los servicios cubiertos por la marca anterior como los cubiertos por la marca solicitada [véanse, en este sentido, las sentencias de 1 de julio de 2008, Apple Computer/OAMI — TKS-Teknosoft (QUARTZ),
T‑328/05
, no publicada,
EU:T:2008:238
, apartado
, y de 30 de septiembre de 2010, PVS/OAMI — MeDiTA Medizinische Kurierdienst (medidata),
T‑270/09
, no publicada,
EU:T:2010:419
, apartado
].
A este respecto, cabe señalar que los servicios en cuestión se utilizan por un gran número de profesionales y no por el público en general, extremo, por lo demás, admitido por la propia EUIPO en su escrito de contestación. Tal es el caso, en particular, de los servicios de «publicidad» de la clase 35, mencionados por la recurrente (véase el apartado 36 anterior).
En el apartado 44 de la resolución impugnada, la Sala de Recurso indicó también que el nivel de atención del público pertinente varía de medio a elevado.
Según la recurrente, en este asunto concreto el público pertinente, compuesto por profesionales, presta un nivel de atención elevado.
En opinión de la coadyuvante, ese nivel de atención es medio.
En el caso de autos, teniendo en cuenta que, según se ha indicado en el apartado 39 anterior, el público pertinente, en lo que respecta a los servicios en cuestión, está compuesto por profesionales, procede tener en cuenta, a este respecto, un nivel de atención elevado.
Sobre la comparación de los servicios
En el apartado 39 de la resolución impugnada, la Sala de Recurso hace suya la afirmación de la División de Oposición según la cual los servicios mencionados en el apartado 23 anterior son idénticos a algunos de los servicios designados por las marcas anteriores.
Según la recurrente, en sustancia, la marca solicitada y la marca anterior del Benelux n.
o
882400 protegen productos o servicios similares en cierta medida, pero esta última marca no protege todos los productos o servicios designados por la marca solicitada. Así, los «servicios en cuestión» deberían «considerarse similares».
La coadyuvante opina que la mayoría de los servicios a los que se refieren las marcas anteriores son idénticos o, al menos, extremadamente similares a los servicios mencionados por la marca solicitada.
A este respecto, es necesario indicar que los servicios de la clase 35 que menciona la recurrente en apoyo del motivo invocado se encuentran tanto en la lista de servicios de la marca solicitada como en la lista de servicios de la marca anterior del Benelux n.
o
882400. Pues bien, sus descripciones están redactadas en términos idénticos.
En lo que respecta a los servicios de la clase 42, ha de precisarse que los servicios relativos al «diseño y desarrollo de software informático» a que se refiere la marca solicitada están incluidos en la categoría más amplia de servicios relativos a la «programación de ordenadores» que menciona la marca anterior del Benelux n.
o
882400. Por tanto, ha de concluirse que existe identidad entre estos servicios de la clase 42.
En estas circunstancias, ha de confirmarse la apreciación de la Sala de Recurso que concluyó que existía identidad entre los servicios de la marca solicitada y los servicios de la marca anterior del Benelux n.
o
882400 (véase el apartado 44 anterior).
Sobre la comparación de los signos
La apreciación global del riesgo de confusión debe basarse, por lo que respecta a la similitud visual, fonética o conceptual de los signos en conflicto, en la impresión de conjunto producida por estos, teniendo en cuenta, en particular, sus elementos distintivos y dominantes. La percepción de las marcas que tiene el consumidor medio de los productos o servicios de que se trate reviste una importancia determinante en la apreciación global de dicho riesgo. A este respecto, el consumidor medio percibe normalmente una marca como un todo, cuyos diferentes detalles no se detiene a examinar (véase la sentencia de 12 de junio de 2007, OAMI/Shaker,
C‑334/05 P
,
EU:C:2007:333
, apartado
y jurisprudencia citada).
–
Sobre la similitud visual
La Sala de Recurso comparó la marca solicitada con la marca anterior del Benelux n.
o
882400 en el plano visual.
A este respecto, en el apartado 20 de la resolución impugnada, la Sala de Recurso consideró que los signos en conflicto, que son ambos marcas «puramente figurativas» (véanse los apartados 18, 19 y 21 de la resolución impugnada), presentan un grado de similitud inferior a la media. En particular, estimó que estos signos tienen en común un elemento figurativo blanco sobre fondo negro y que ambos se componen de una parte vertical, de forma diferente, que incluye en el lado derecho un elemento, de forma diferente, unido al elemento vertical en la marca solicitada e independiente en la marca anterior del Benelux n.
o
882400.
Con carácter subsidiario, en el apartado 23 de la resolución impugnada, la Sala de Recurso consideró que el público pertinente, tras un examen minucioso y con un poco de imaginación, podía reconocer, en las dos marcas, una forma que podía asemejarse a la letra mayúscula «K».
La recurrente, por su parte, sostiene que no existe similitud visual alguna entre la marca solicitada y la marca anterior del Benelux n.
o
882400, pero admite que la representación gráfica de estos signos remite a la letra mayúscula «K».
Partiendo de la premisa de que los signos en cuestión están compuestos por la letra mayúscula «K» representada en negro y blanco, la coadyuvante, por su parte, alega que la marca solicitada y la marca anterior del Benelux n.
o
882400 deben considerarse idénticas en el plano visual. En cualquier caso, en su opinión, si las diferencias existentes entre estas marcas no pudieran considerarse meras diferencias «insignificantes», debería concluirse, al menos, que son extremadamente similares.
Para responder a estas alegaciones, ha de recordarse que, según la jurisprudencia, dos marcas son similares cuando, desde el punto de vista del público destinatario, existe entre ellas una igualdad al menos parcial por lo que respecta a uno o varios aspectos pertinentes [sentencia de 11 de mayo de 2010, Wessang/OAMI — Greinwald (star foods),
T‑492/08
, no publicada,
EU:T:2010:186
, apartado
].
Frente al concepto de similitud, el de identidad implica, en principio, que los dos elementos comparados sean exactamente iguales. Sin embargo, puesto que, por una parte, la percepción de una identidad debe apreciarse con respecto a un consumidor medio normalmente informado y razonablemente atento y perspicaz y que, por otra parte, la percepción de una identidad no es el resultado de una comparación directa de todas las características de los elementos comparados, la presencia de diferencias insignificantes que pueden pasar desapercibidas a los ojos de un consumidor medio no excluye la existencia de una identidad entre los signos que deben compararse. Así, según la jurisprudencia, un signo es idéntico a la marca cuando reproduce, sin modificaciones ni adiciones, todos los elementos que constituyen la marca o cuando, considerado en su conjunto, presenta unas diferencias tan insignificantes que pueden pasar desapercibidas a los ojos de un consumidor medio (véase, por analogía y en este sentido, la sentencia de 20 de marzo de 2003, LTJ Diffusion,
C‑291/00
,
EU:C:2003:169
, apartados
a
).
En el caso de autos, la marca solicitada se compone de un elemento que puede percibirse como la letra mayúscula «K» de color blanco escrita en negrita con sus extremos parcialmente redondeados. Esta letra está colocada en el centro de un elemento figurativo negro rectangular más ancho con sus dos esquinas superiores y su esquina inferior derecha también redondeadas. La marca anterior del Benelux n.
o
882400, por su parte, puede percibirse como la letra mayúscula «K» de color blanco con todas las líneas que la integran, a saber, la línea vertical y las líneas diagonales convergentes situadas a la derecha de la línea vertical, redondeadas. Esta letra está colocada sobre un fondo negro que se amolda a su contorno, pero sin constituir una forma geométrica que pueda describirse con precisión.
Ciertamente, en la medida en que pueden percibirse como la letra mayúscula «K», los dos signos en conflicto contienen un elemento idéntico. Además, estos signos tienen los mismos colores, el blanco y el negro. En cambio, la representación gráfica de la letra mayúscula «K» en las dos marcas no es la misma. En efecto, en la marca solicitada, la línea vertical y las dos líneas diagonales que se abren hacia la derecha, características de la letra mayúscula «K», están juntas. En la marca anterior del Benelux n.
o
882400, la línea vertical que constituye la parte izquierda de la letra mayúscula «K» está ligeramente separada de las líneas diagonales que figuran en el lado derecho de dicha letra. Por su parte, las formas redondeadas de las líneas constitutivas de la letra mayúscula «K» son diferentes. Los extremos de la letra mayúscula «K», según la representación de la marca solicitada, están parcialmente redondeados, mientras que los de la letra mayúscula «K» en la marca anterior del Benelux n.
o
882400 están totalmente redondeados. Según resulta de las consideraciones expuestas en el apartado anterior, la forma del fondo negro en las dos marcas también es diferente. En efecto, el fondo de la marca solicitada se asemeja ligeramente a una filacteria en cuyo centro está situada la letra mayúscula «K», mientras que el fondo de la marca anterior del Benelux n.
o
882400 no tiene ninguna forma geométrica precisa.
Estas diferencias no son tan insignificantes como para pasar desapercibidas a los ojos de los profesionales, que prestan un nivel de atención elevado.
En estas circunstancias, a la vista de la impresión de conjunto producida por la marca solicitada y por la marca anterior del Benelux n.
o
882400, no puede concluirse que exista identidad entre estas dos marcas.
Habida cuenta de lo expuesto anteriormente, tampoco procede considerar, al contrario de lo que afirma la Sala de Recurso en los apartados 20 a 23 de la resolución impugnada, que el grado de similitud visual es inferior a la media. En realidad el grado de similitud visual debe considerarse, como mínimo, medio.
–
Sobre la similitud fonética
En el apartado 21 de la resolución impugnada, la Sala de Recurso señaló que era imposible comparar la marca solicitada y la marca anterior del Benelux n.
o
882400 desde el punto de vista fonético. A este respecto, la Sala de Recurso parte de la premisa de que estas marcas son puramente figurativas. Con relación a este extremo, la recurrente alega que estas dos marcas pueden pronunciarse como la letra «k». Según la coadyuvante, estas marcas son idénticas desde el punto de vista fonético.
En el caso de autos, ha de señalarse que, en la medida en que el público pertinente puede distinguir la letra «k» en la marca solicitada y en la marca anterior del Benelux n.
o
882400, estas dos marcas pueden pronunciarse de la misma manera. Por tanto, ha de concluirse que, al contrario de lo que afirmó la Sala de Recurso a este respecto, las marcas en conflicto son idénticas desde el punto de vista fonético.
–
Sobre la similitud conceptual
La Sala de Recurso, en el apartado 22 de la resolución impugnada, concluyó que ni la marca solicitada ni la marca anterior del Benelux n.
o
882400 transmitían concepto alguno. Por tanto, la comparación conceptual entre estas dos marcas es «neutra». Según la recurrente, estas marcas no tienen significado conceptual. Por su parte, la coadyuvante alega que la referencia a la letra «k» hace estos signos idénticos desde un punto de vista conceptual.
En cuanto a la comparación conceptual de dos marcas constituidas por una sola y misma letra, debe señalarse que, para el público pertinente, la representación gráfica de una letra puede hacer pensar en una idea bien distinta, a saber, un fonema particular. En este sentido, una letra remite a un concepto.
De ello se deduce que puede existir una identidad conceptual entre signos cuando estos remiten a la misma letra del alfabeto [véanse, en este sentido, las sentencias de 10 de mayo de 2011, Emram/OAMI — Guccio Gucci (G),
T‑187/10
, no publicada,
EU:T:2011:202
, apartados
y
; de 10 de noviembre de 2011, Esprit International/OAMI — Marc O’Polo International (Representación de una letra en un bolsillo),
T‑22/10
, no publicada,
EU:T:2011:651
, apartado
, y de 8 de mayo de 2012, Mizuno/OAMI — Golfino (G),
T‑101/11
, no publicada,
EU:T:2012:223
, apartado
].
En el caso de autos, dado que la letra «k» está presente tanto en la marca solicitada como en la marca anterior del Benelux n.
o
882400, debe concluirse que existe una identidad conceptual entre los signos.
Sobre la apreciación global del riesgo de confusión
Debe recordarse que la apreciación global del riesgo de confusión implica cierta interdependencia entre los factores tomados en consideración y, en particular, la similitud entre las marcas y entre los productos o los servicios designados. Así, un escaso grado de similitud entre los productos o los servicios designados puede ser compensado por un elevado grado de similitud entre las marcas, y a la inversa [sentencia de 28 de septiembre de 2016, The Art Company B & S/EUIPO — G‑Star Raw (THE ART OF RAW),
T‑593/15
, no publicada,
EU:T:2016:572
, apartado
].
De las consideraciones expuestas se desprende que la impresión global producida por la marca solicitada, por una parte, y por la marca anterior del Benelux n.
o
882400, por otra, es la de dos marcas que son medianamente similares en el plano visual (véase el apartado 62 anterior), pero idénticas desde los puntos de vista fonético y conceptual (véanse los apartados 64 y 68 anteriores).
Teniendo en cuenta estos elementos y dado que los servicios en cuestión son idénticos (véanse los apartados 47 y 48 anteriores), procede concluir que existe riesgo de confusión entre las dos marcas en conflicto para el público pertinente, a saber, los profesionales, a pesar del elevado nivel de atención que estos prestan.
A este respecto, procede señalar que el nivel de atención del público interesado constituye, ciertamente, un elemento que debe tomarse en consideración al apreciar el riesgo de confusión, en el sentido del artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento n.
o
207/2009. Sin embargo, no cabe admitir la existencia de casos en los que, debido al nivel de atención que presta el público interesado, pueda excluirse,
a priori
, todo riesgo de confusión y, por tanto, toda posibilidad de aplicación de esta disposición [sentencia de 21 de noviembre de 2013, Equinix (Germany)/OAMI — Acotel (ancotel.),
T‑443/12
, no publicada,
EU:T:2013:605
, apartados
y
].
También ha de precisarse que se trata del nivel de atención que presta el público pertinente al examinar la procedencia comercial de los productos y servicios en cuestión. El hecho de que el público en cuestión esté más atento a la identidad del fabricante del producto o del prestador del servicio que desea adquirir o recibir no significa, en cambio, que examine con todo detalle la marca que se le presenta o que la compare minuciosamente con otra. En efecto, incluso en el caso del público que presta un nivel de atención elevado, no es menos cierto que el público rara vez tiene la posibilidad de comparar directamente las distintas marcas, sino que debe confiar en la imagen imperfecta que conserva en la memoria (véase, en este sentido, la sentencia de 21 de noviembre de 2013, ancotel.,
T‑443/12
, no publicada,
EU:T:2013:605
, apartado
y jurisprudencia citada).
En el caso de autos, la marca solicitada y la marca Benelux anterior n.
o
882400 son idénticas en todos los planos excepto el visual. En efecto, existen diferencias entre los elementos figurativos de estas marcas. A este respecto, no puede excluirse, sin embargo, que buena parte del público pertinente solo conserve en su memoria una imagen imperfecta de la marca anterior. En estas circunstancias, teniendo en cuenta la identidad fonética y conceptual de los signos, es posible que, cuando se confronta a la imagen de la marca solicitada, el público pertinente la perciba como una versión actualizada y modernizada de la marca anterior, y no como una marca distinta, con una procedencia comercial diferente. De ello se deduce que las diferencias en el plano visual entre los elementos figurativos de las dos marcas en conflicto no bastan para excluir un riesgo de confusión.
La conclusión a la que se llega en el apartado 71 anterior no puede verse cuestionada por las demás alegaciones de la recurrente.
La recurrente sostiene que la marca anterior del Benelux n.
o
882400 solo tiene escaso carácter distintivo intrínseco y que, por tanto, debería gozar de una protección muy reducida. Considera que así sucede puesto que esta marca consiste en un signo muy ordinario y común, a saber, la letra mayúscula «K» o una forma que podría considerarse la letra mayúscula «K» rodeada simplemente de un contorno negro. Pues bien, la recurrente estima que, por regla general, una letra del alfabeto aislada es un elemento con escaso carácter distintivo intrínseco de un signo, dado que no llama la atención de los consumidores ni puede considerarse inventivo. La recurrente alega que, según la jurisprudencia, debe considerarse que las marcas compuestas por una sola letra tienen escaso carácter distintivo, que no puede reforzarse ya que dicha letra generalmente no tiene significado en un determinado sector. En su opinión, el escaso carácter inventivo de la marca anterior no puede aumentar su carácter distintivo. Además, afirma que la utilización de contornos negros para letras es bastante común en las marcas figurativas.
En el apartado 45 de la resolución impugnada, la Sala de Recurso consideró que, a falta de significado de la marca anterior del Benelux n.
o
882400, en lo que se refiere a las servicios de las clases 35 y 42, objeto del presente litigio, el carácter distintivo intrínseco de dicha marca era «normal». Del apartado 47 de la resolución impugnada resulta, en esencia, que, desde el punto de vista de la Sala de Recurso, la palabra «normal», en este contexto, equivale a los términos «a lo sumo, medio».
Según la coadyuvante, debe concluirse que el carácter distintivo intrínseco de la marca anterior del Benelux n.
o
882400 es medio.
Entre los factores pertinentes que pueden tenerse en cuenta en el marco de la apreciación global del riesgo de confusión figura también el carácter distintivo de la marca anterior (sentencia de 28 de septiembre de 2016, THE ART OF RAW,
T‑593/15
, no publicada,
EU:T:2016:572
, apartado
). Sin embargo, aun suponiendo que una marca anterior tiene un grado de carácter distintivo intrínseco inferior a la media, este carácter distintivo, incluso escaso, no impide, como tal, que se declare la existencia de un riesgo de confusión (véase, en este sentido, el auto de 27 de abril de 2006, L’Oréal/OAMI,
C‑235/05 P
, no publicado,
EU:C:2006:271
, apartados
a
).
Además, debe recordarse que, según la jurisprudencia, para apreciar el carácter distintivo de una marca o de un elemento constitutivo de una marca, debe examinarse la mayor o menor aptitud de esta marca o de este elemento para identificar los productos o servicios para los cuales fue registrada la marca como procedentes de una empresa determinada y, por tanto, para distinguir dichos productos o servicios de los de otras empresas. Al efectuar esta apreciación, se han de tomar en consideración, en particular, las cualidades intrínsecas de la marca o del elemento en cuestión, en relación con la cuestión de si estas carecen o no de cualquier carácter descriptivo de los productos o servicios para los que ha sido registrada la marca [véase, en este sentido, la sentencia de 22 de septiembre de 2016, Sun Cali/EUIPO — Abercrombie & Fitch Europe (SUN CALI),
T‑512/15
,
EU:T:2016:527
, apartado
y jurisprudencia citada].
A este respecto, en el presente asunto basta con indicar lo siguiente, sin que sea necesario pronunciarse sobre la cuestión de si ha de considerarse, y en su caso en qué condiciones, que una letra del alfabeto tiene carácter distintivo intrínseco en general.
Los extremos redondeados de las líneas blancas de la letra mayúscula «K» son elementos que no pueden considerarse banales u ordinarios. A ello se añade que la línea vertical blanca y el elemento similar a una punta de flecha están separados. Pues bien, por regla general, esa no es la representación gráfica habitual de la letra mayúscula «K». Además, aun admitiendo que la utilización de contornos negros para letras sea bastante común en las marcas figurativas, debe recordarse la forma del fondo negro utilizado en la marca anterior del Benelux n.
o
882400. En efecto, a este respecto, no se trata de un elemento geométrico común, sino de una representación gráfica no habitual. Finalmente, según alega la coadyuvante en lo referente a la similitud visual de los signos, la impresión de la marca anterior del Benelux n.
o
882400 es dinámica y lúdica. Estos elementos abogan en favor de la existencia de un carácter distintivo intrínseco medio de esta marca.
En estas circunstancias, la apreciación efectuada por la Sala de Recurso en los apartados 45 y 47 de la resolución impugnada en lo relativo al carácter distintivo de la marca anterior del Benelux n.
o
882400 (véase el apartado 77 anterior) está fundada, y no cabe sino desestimar las alegaciones de la recurrente mencionadas en el apartado 76 anterior.
En cualquier caso, puede existir riesgo de confusión aun en presencia de una marca anterior de escaso carácter distintivo, en particular debido a la similitud de los signos y de los productos o servicios de que se trate [sentencias de 16 de marzo de 2005, L’Oréal/OAMI — Revlon (FLEXI AIR),
T‑112/03
,
EU:T:2005:102
, apartado
, y de 13 de diciembre de 2007, Xentral/OAMI — Pages jaunes (PAGESJAUNES.COM),
T‑134/06
,
EU:T:2007:387
, apartado
].
En conclusión, de todo cuanto antecede se desprende que debe desestimarse por infundado el motivo único invocado por la recurrente en apoyo de su recurso, al igual que su recurso en su totalidad, sin que sea necesario pronunciarse sobre la admisibilidad de la segunda pretensión, mediante la que se solicitaba que el Tribunal autorizase el registro de la marca solicitada para los servicios mencionados en el apartado 23 anterior.
Costas
A tenor del artículo 134, apartado 1, del Reglamento de Procedimiento, la parte que pierda el proceso será condenada en costas, si así lo hubiera solicitado la otra parte.
En el caso de autos, la EUIPO y la coadyuvante solicitaron que se condenara a la recurrente al pago de las costas de la instancia.
Al haber sido desestimadas las pretensiones de la recurrente, procede condenarla a cargar, además de con sus propias costas, con las de la EUIPO y con las de la coadyuvante en el presente procedimiento, conforme a lo solicitado por estas últimas.
La coadyuvante solicitó, además, que se condenara a la recurrente a cargar con las costas de aquella en el procedimiento de oposición ante la EUIPO.
A este respecto, basta señalar que, dado que la presente sentencia desestima el recurso interpuesto contra la resolución impugnada, el extremo relativo a las costas devengadas en el procedimiento de oposición continúa regulándose conforme a lo dispuesto en el punto 3 de la parte dispositiva de dicha resolución.
En virtud de todo lo expuesto,
EL TRIBUNAL GENERAL (Sala Quinta),
decide:
1)
Desestimar el recurso.
2)
Kiosked Oy Ab cargará, además de con sus propias costas, con las de la Oficina de Propiedad Intelectual de la Unión Europea (EUIPO) y con las de De Vlaamse Radio- en Televisieomroeporganisatie (VRT).
Gratsias
Dittrich
Xuereb
Pronunciada en audiencia pública en Luxemburgo, a 13 de marzo de 2018.
Firmas
(
*1
) Lengua de procedimiento: inglés. | [
"Marca de la Unión Europea",
"Procedimiento de oposición",
"Registro internacional en el que se designa a la Unión Europea",
"Marca figurativa K",
"Marca figurativa anterior del Benelux K",
"Motivo de denegación relativo",
"Riesgo de confusión",
"Artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento (CE) n.o 207/2009 [actualmente artículo 8, apartado 1, letra b), del Reglamento (UE) 2017/1001]"
] |
62016TJ0177 | lv | Atbilstošās tiesību normas
Pamatregula
Atbilstoši Padomes Regulas (EK) Nr. 2100/94 (1994. gada 27. jūlijs) par Kopienas augu šķirņu aizsardzību (
OV 1994, L 227, 1. lpp.
; turpmāk tekstā – “Pamatregula”) 6. pantam Kopienas augu šķirņu aizsardzība tiek piešķirta šķirnēm, kas ir noteiktas [atšķirīgas], viendabīgas, stabilas un jaunas.
Saskaņā ar Pamatregulas 7. panta 1. punktu šķirni uzskata par atšķirīgu, ja to, salīdzinot izteiktās īpašības, kas iegūtas no konkrētā genotipa vai genotipu kombinācijas, var skaidri atšķirt no jebkuras citas šķirnes, par kuras esamību ir vispārzināms pieteikuma par Kopienas augu šķirņu aizsardzības piešķiršanu iesniegšanas datumā.
Jautājums, vai konkrētā gadījumā ir izpildīti atšķirīguma, viendabīguma un stabilitātes kritēriji, tiek izvērtēts tehniskajā pārbaudē, kas veicama atbilstoši Pamatregulas 55. un 56. pantam.
Pamatregulas 55. panta 1. punktā ir paredzēts:
“1. Ja [Kopienas Augu šķirņu birojs] nav atklājis nekādus šķēršļus Kopienas augu šķirņu aizsardzības piešķiršanai, pamatojoties uz pārbaudēm, kas veiktas saskaņā ar [53. un 54. pantā paredzētajiem formālajiem un materiāltiesiskajiem nosacījumiem], tad tas nodrošina, lai vismaz vienā no dalībvalstīm kompetenta iestāde vai iestādes, kam [Kopienas Augu šķirņu biroja] Administratīvā padome ir uzticējusi pienākumu veikt attiecīgās sugas šķirņu tehnisko pārbaudi, turpmāk sauktas “pārbaudes birojs vai biroji”, veiktu tehnisko pārbaudi saistībā ar atbilstību [atšķirīguma, viendabīguma un stabilitātes] kritērijiem.”
Saskaņā ar Pamatregulas 56. pantu jebkuru tehnisko pārbaudi veic saskaņā ar pārbaudes pamatnostādnēm, ko izstrādājusi Administratīvā padome, un norādījumiem, ko devis Kopienas Augu šķirņu birojs (
CPVO
). Šajās pamatnostādnēs tostarp tiek aprakstīts tehniskās pārbaudes veikšanai iesniedzamais augu materiāls, izmēģinājumu veikšanas kārtība, piemērojamās metodes, sniedzamie apsvērumi, izmēģinājumā iekļauto šķirņu sagrupēšana, kā arī pārbaudāmo īpašību tabula. Tehniskās pārbaudes laikā attiecīgās šķirnes augi tiek audzēti blakus tādu šķirņu augiem, kuras
CPVO
un izraudzītais pārbaudes centrs uzskata par kandidātšķirnei vistuvākajām, atbilstoši šīs šķirnes aprakstam, kas sniegts tehniskajā aprakstā, kurš ir pieteikuma par Kopienas augu šķirņu aizsardzības piešķiršanu sastāvdaļa.
Pamatregulas 57. panta 1.–3. punktā ir paredzēts:
“1. Pārbaudes birojs pēc [
CPVO
] lūguma vai arī tad, ja tas uzskata, ka tehniskās pārbaudes rezultāti ir pietiekami, lai veiktu šķirnes novērtēšanu, nosūta [
CPVO
] pārbaudes ziņojumu un, ja tas uzskata, ka ir izpildīti 7., 8. un 9. pantā izklāstītie nosacījumi, arī šķirnes aprakstu.
2. [
CPVO
] paziņo pretendentam tehnisko pārbaužu rezultātus un šķirnes aprakstu un dod viņam iespēju tos komentēt.
3. Ja [
CPVO
] neuzskata pārbaudes ziņojumu par pietiekamu pamatu, lai pieņemtu lēmumu, tas pēc savas ierosmes pēc apspriešanās ar pretendentu vai pēc pretendenta lūguma var veikt papildu pārbaudi. Rezultātu novērtēšanas nolūkā jebkura papildu pārbaude, ko veic līdz brīdim, kamēr lēmums, ko pieņem, ievērojot 61. un 62. pantu, nav kļuvis galīgs, uzskata par daļu no 56. panta 1. punktā minētās pārbaudes.”
Attiecībā uz noteikumiem, kas regulē procesu
CPVO
, Pamatregulas 72. pantā ir noteikts:
“Apelācijas padome pieņem lēmumu par pārsūdzību, pamatojoties uz pārbaudi, kas veikta, ievērojot 71. pantu. Apelācijas padome var izmantot jebkuras pilnvaras, kas ir [
CPVO
] kompetencē, vai arī tā var nodot šo lietu kompetentai [
CPVO
] institūcijai turpmākai rīcībai. Pēdējai tiktāl, ciktāl fakti ir vieni un tie paši, ir saistošs Apelācijas padomes
ratio decidendi
.”
Pamatregulas 75. pantā ir noteikts:
[
CPVO
] lēmumiem pievieno tā pamatojuma izklāstu, uz kā tie balstīti. Tos balsta tikai uz to pamatojumu vai pierādījumu, par ko procesā iesaistītajām pusēm ir bijusi iespēja rakstiski vai mutiski sniegt savas piezīmes.”
Pamatregulas 76. pantā ir noteikts:
“Izskatot lietu [
CPVO
], tas pēc sava ierosinājuma izmeklē faktus tiktāl, ciktāl tos pārbauda, ievērojot 54. un 55. pantu. Tas neņem vērā tādus faktus vai pierādījumus, kas nav iesniegti [
CPVO
] noteiktajā termiņā.”
CPVO protokols TP/14/2
final
CPVO
2006. gada 14. marta protokola TP/14/2
final
par atšķirīguma, viendabīguma un stabilitātes pārbaudēm (ābele) (turpmāk tekstā – “
CPVO
protokols TP/14/2”) I punktā ir noteikts:
“Protokolā aprakstītas tehniskās procedūras, kas jāievēro atbilstoši Pamatregulai. Tehniskās procedūras ir apstiprinājusi Administratīvā Padome, un tās pamatojas uz [Starptautiskās Jaunu augu šķirņu aizsardzības savienības] vispārīgo dokumentu TG/1/3 un [Starptautiskās Jaunu augu šķirņu aizsardzības savienības] 2005. gada 6. aprīļa vadlīnijām TG/14/9 par AVS pārbaužu veikšanu. Šis protokols attiecas uz visām
Malus domestica Borkh
augļu šķirnēm.”
CPVO
protokola TP/14/2 III punkta 5. apakšpunkta pēdējā daļā ir paredzēts:
“Novērojumi par augli jāveic [..], kad tie ir nogatavojušies ēšanai [..].”
CPVO
protokola TP/14/2 [punktā] 56. paz. ir paredzēts:
“[Augļu] novākšanas gatavība
Augļu novākšanas gatavība ir optimālais laiks, kad novākt augļus, lai tie sasniegtu augstāko lietošanas kvalitāti (skat. [punktu] 57. paz.).”
CPVO
protokola TP/14/2 [punktā] 57. paz. ir paredzēts:
“Augļu lietošanas gatavība
Augļu lietošanas gatavība ir attīstības posms, kad auglis ir sasniedzis optimālo patēriņam nepieciešamo krāsu, blīvumu, virsmas īpašības, aromātu un garšu. Šis posms atkarībā no augļa veida var iestāties vai nu tieši pēc augļu noņemšanas no koka (piem., agrajām šķirnēm), vai pēc noteikta glabāšanas vai kondicionēšanas laika (piem., vēlajām šķirnēm).”
Tiesvedības priekšvēsture
2009. gada 20. maijā
Johann Huber
, prasītājas
Mema GmbH
LG
īpašnieks,
CPVO
iesniedza pieteikumu par Kopienas augu šķirņu aizsardzības piešķiršanu saskaņā ar Pamatregulu. Augu šķirne, kurai tādējādi tika lūgta aizsardzība, ir
Malus domestica Borkh
sugai piederošā
Braeburn 78
šķirne.
CPVO
uzticēja
Groupe d’étude et de contrôle des variétés et des semences (GEVES)
(Šķirņu un sēklu studiju un kontroles grupa) – pārbaudes vieta
Institut national de la recherche agronomique
(
INRA
) (Francijas Valsts lauksaimniecības pētniecības institūts), Anžē Bokuzē [
Angers-Beaucouzé
] (Francija) – veikt kandidātšķirnes tehnisko pārbaudi saskaņā ar Pamatregulas 55. panta 1. punktu.
Tehniskā pārbaude tika veikta uz
CPVO
protokola TP/14/2 pamata.
GEVES
, kas 2014. gada 21. maijā iesniedza pārbaudes ziņojumu
CPVO
, uzskatīja, ka šķirne
Braeburn 78
nav pietiekami atšķirīga no salīdzināmās šķirnes
Royal Braeburn
, pamatojoties uz šādiem konstatējumiem:
“Uz novērojumu
DUS
2012–2013 pamata – kandidātšķirne nav skaidri atšķirīga no
Royal Braeburn
un no
X9466
. Šis secinājums ir balstīts uz šādiem elementiem|:
. gadā: augļu pirmā būtiskā novākšana
Šķirne/
Apraksts
Augļu novākšanas
datums
Cietes
regresija
Stiprums
(kg/cm
)
Refraktometriskais
rādītājs (%)
Skābums
(g/l ābolskābe)
Nokrāsa
(spektrokolorimetrija)
Kandidātšķirne
11/10
5,5
9,2
12,8
7,39
18,64
Royal Braeburn
11/10
–
–
–
–
20,19
X9466
(1)
11/10
6,3
9,3
12,8
7,31
18,71
* Ar vienkāršu acu uzmetienu var skaidri pamanīt 2 pakāpju starpību
(1) par vienu gadu vecāki koki nekā kandidātšķirne
Kandidātšķirnes augļi ir plakani un ar svītrām, kā
Royal Braeburn
un
X9466
. Kandidātšķirnes nokrāsa un parauga krāsa ir pārāk tuva
Royal Braeburn
un
X9466
. Kandidātšķirnes gatavība lietošanai ir tuvu citām
Royal Braeburn
mutācijām ar standarta gatavības periodu.
. gadā: augļu otrā būtiskā novākšana
Šķirne/
Apraksts
Augļu novākšanas
datums
Cietes
regresija
Stiprums
(kg/cm
)
Refraktometriskais
rādītājs (%)
Skābums
(g/l ābolskābe)
Nokrāsa
(spektrokolorimetrija)
Kandidātšķirne
11/10
5,5
10,5
11,7
7,8
22,49
Royal Braeburn
11/10
6,0
10,0
11,6
8,08
23,55
X9466 (1)
11/10
5,7
10,2
11,2
7,53
22,07
* Ar vienkāršu acu uzmetienu var skaidri pamanīt 2 pakāpju starpību
(1) par vienu gadu vecāki koki nekā kandidātšķirne
Kandidātšķirnes augļi ir plakani un ar svītrām, kā
Royal Braeburn
un
X9466
. Kandidātšķirnes nokrāsa un parauga krāsa ir pārāk tuva
Royal Braeburn
un
X9466
. Kandidātšķirnes gatavība lietošanai ir tuvu citām
Royal Braeburn
mutācijām ar standarta gatavības periodu. Prasītājas minētā nelielā augļa formas atšķirība salīdzinājumā ar
Royal Braeburn
nav novērota.
Attiecīgās šķirnes aizsardzība ir atteikta atšķirības no
Royal Braeburn
un
X9466
neesamības dēļ.”
Pamatojoties uz šo ziņojumu,
CPVO
, saņēmis prasītājas apsvērumus, ar 2014. gada 18. decembra lēmumu noraidīja pieteikumu par Kopienas aizsardzības piešķiršanu.
Prasītāja par minēto
CPVO
noraidījumu iesniedza sūdzību. Ar 2015. gada 15. decembra
CPVO
Apelācijas padomes lēmumu, kas prasītājai paziņots 2016. gada 22. februārī (turpmāk tekstā – “apstrīdētais lēmums), šī sūdzība tika noraidīta kā nepamatota.
Pirmkārt, Apelācijas padome būtībā uzskatīja, ka pārbaudes vieta, proti, Anžē Bokuzē [
Angers-Beaucouzé
], ko apstrīd prasītāja, esot bijusi vieta, kur tehniskā pārbaude bija jāveic saskaņā ar piemērojamajām tiesību normām.
Otrkārt, attiecībā uz augļu novākšanas datumu un augļu lietošanas gatavības datumu, saistībā ar ko prasītāja būtībā apstrīd tehniskās pārbaudes nosacījumus un rezultātus, Apelācijas padome uzskatīja šādi:
““Augļu novākšanas datuma” un “augļu lietošanas gatavības datuma” kritēriji
UPOV
[Starptautiskās Jaunu augu šķirņu aizsardzības savienības] vadlīnijās (TG/14/9) un testa protokolā āboliem, kas izriet no [
CPVO
protokola TP/14/2], ir definēti pārāk nenoteikti, ciktāl instrukcijas attiecas uz augļu lietošanas gatavības lielo spektru, no pāragras līdz novēlotai, un piemērotību no tūlītēja patēriņa līdz ilgtermiņa glabāšanai. Protokola vadlīniju efektīvai izmantošanai ir nepieciešama
DUS
pārbaužu pieredze un sēklu detalizēta pārzināšana.
Ābolu testa protokola pazīmju tabulas sadaļā “Skaidrojumi un metodes” ir norādītas instrukcijas. Instrukcijas attiecībā uz augļu novākšanas un to lietošanas gatavību ir norādītas [punktos] 56. paz. un 57. paz. 32. lpp.
Saskaņā ar Apelācijas padomes viedokli pārbaudes birojs ir pareizi izmantojis šīs instrukcijas. Kandidātšķirnes augļi un references šķirnes augļi, lai tos varētu labi salīdzināt, tika novākti vienā un tajā pašā datumā un (šajā gadījumā) – tiklīdz cietes regresijas rādītājs visām attiecīgajām šķirnēm bija ap 5 %.
“Lietošanas gatavībai brīdis” var tikt apstrīdēts, bet, ciktāl
GEVES
pārbaudītājiem ir pieredze darbā ar šīm seklām, Apelācijas padome uzticas viņu veiktajam augļu lietošanas gatavībai brīža vērtējumam, kas atbilst posmam, kad visas augļu īpašības tika izvērtētas.
Braeburn
mutāciju gatavo augļu īpašības tika pierakstītas un/vai mērītas vienā un tajā pašā datumā (ja iespējams), proti, ap novembra vidu, kā prasīts.”
Visbeidzot, treškārt, runājot par atšķirības elementiem saistībā ar augļu svītrām, to formu un lielumu, elementiem, attiecībā uz kuriem prasītāja apstrīd pārbaudes biroja apsvērumus, Apelācijas padome uzskatīja, ka īpašības attiecībā uz “augļa lielumu”, “augļa formu”, “augļa pamatkrāsu”, “parauga krāsas relatīvo pagarinājumu”; ‘“parauga krāsas intensitāti”, “parauga krāsas zīmējumu” un “strīpu garumu” parasti var tikt novērtētas vizuāli, savukārt citas īpašības, kā “augļa augstums”, “augļa diametrs” un “augstuma/diametra attiecība”, ir jāmēra, vizuāli novērotajām īpašībām šajā ziņā parasti tiekot apstiprinātām ar mērījumiem. Apelācijas padome secināja, ka pārbaudes birojs ir veicis visas pārbaudes atbilstoši piemērojamajām vadlīnijām un protokolam.
Lietas dalībnieku prasījumi
Prasītājas prasījumi Vispārējai tiesai ir šādi:
–
atcelt apstrīdēto lēmumu un nodot lietu atpakaļ Apelācijas padomei, lai tā pieņemtu galīgo lēmumu, tai norādot, ka apstrīdētais lēmums ir jāatceļ, un nosakot
CPVO
pienākumu veikt papildu pārbaudi atbilstoši Pamatregulas 57. panta 3. punktam;
–
pakārtoti – atcelt apstrīdēto lēmumu;
–
pakārtoti, gadījumā, ja Vispārējā tiesa neapmierinātu pirmo un otro prasījumu, apturēt tiesvedību atbilstoši Vispārējās tiesas Reglamenta 69. panta d) punktam līdz brīdim, kad tiks pieņemts galīgs lēmums par augu šķirnes aizsardzības atcelšanu references augu šķirnei
Royal Braeburn
(pieteikums Nr. 1998/1082; augu šķirne Nr. 11960);
–
piespriest
CPVO
atlīdzināt tiesāšanās izdevumus.
Tomēr prasītāja ir atteikusies no sava otrā pakārtoti izvirzītā prasījuma, un tas tika ierakstīts tiesas sēdes protokolā.
CPVO
prasījumi Vispārējai tiesai ir šādi:
–
daļēji noraidīt prasību kā nepieņemamu;
–
daļēji noraidīt prasību kā nepamatotu;
–
piespriest prasītājai atlīdzināt tiesāšanās izdevumus.
Juridiskais pamatojums
Savas prasības atbalstam prasītāja izvirza trīs pamatus – attiecīgi būtībā pirmo – par pilnvaru nepareizu izmantošanu un Pamatregulas 57. panta 3. punkta pārkāpumu, otro – par vairākām kļūdām tehniskajā pārbaudē un, visbeidzot, trešo – par tiesību tikt uzklausītam pārkāpumu un pamatojuma neesamību.
Pēc jautājuma par prasītājas prasījumu pirmās daļas pieņemamību izlemšanas, ir jāizvērtē otrā pamata pirmā un trešā daļa un trešā pamata otrā daļa, kas abas attiecas uz apstrīdētā lēmuma pamatojuma neesamību.
Par prasītājas prasījumu pirmās daļas pieņemamību
Savu prasījumu pirmajā daļā prasītāja attiecīgi lūdz Vispārējo tiesu “atcelt apstrīdēto lēmumu un nodot lietu atpakaļ Apelācijas padomei, lai tā pieņemtu galīgo lēmumu, tai norādot, ka apstrīdētais lēmums ir jāatceļ, un nosakot
CPVO
pienākumu veikt papildu pārbaudi atbilstoši Pamatregulas 57. panta 3. punktam”.
Ir jāatgādina, ka saistībā ar prasību, kas celta Savienības tiesā par kādu
CPVO
apelācijas padomes lēmumu, tam atbilstoši Pamatregulas 73. panta 6. punktam ir jāveic pasākumi Savienības tiesas sprieduma izpildei. Līdz ar to Vispārējās tiesas kompetencē nav izdot rīkojumus
CPVO
, kuram ir pienākums izdarīt atbilstošus secinājumus no Savienības tiesas sprieduma rezolutīvās daļas un motīvu daļas (šajā nozīmē skat. spriedumu, 2007. gada 11. jūlijs, El Corte Inglés/ITSB – Bolaños Sabri (PiraÑAM diseño original Juan Bolaños),
T‑443/05
,
EU:T:2007:219
,
20.
punkts un tajā minētā judikatūra).
Tātad prasījumu pirmā daļa ir nepieņemama, ciktāl tajā tiek lūgts, lai Vispārējā tiesa nodotu lietu atpakaļ Apelācijas padomei lēmuma pieņemšanai, norādot, ka tai ir jāatceļ apstrīdētais lēmums un jāuzdod
CPVO
veikt papildu pārbaudi atbilstoši Pamatregulas 57. panta 3. punktam.
Par otrā pamata trešo daļu un trešā pamata otro daļu attiecībā uz apstrīdētā lēmuma pamatojuma neesamību
Otrā pamata trešās daļas un trešā pamata otrās daļas atbalstam prasītāja it īpaši norāda uz pamatojuma neesamību.
Šajā ziņā prasītāja būtībā norāda, ka Apelācijas padome nav paskaidrojusi iemeslus, kāpēc, no vienas puses, tā nav ņēmusi vērā dažus pierādījumu elementus, kuri tai tika iesniegti un ar kuriem it īpaši varētu noteikt, ka pieteiktās šķirnes skaidrie plankumi pietiekami skaidri atšķiras no references šķirnes plankumiem, lai tās nošķirtu (otrā pamata trešā daļa), un, no otras puses, ir uzticējusies pārbaudes biroja pārbaudītāju vērtējumiem un līdz ar to nav ņēmusi vērā tehniskos elementus un ekspertu ziņojumus, kas tai tika iesniegti prasītājas sūdzības atbalstam (trešā pamata otrā daļa).
Vispirms ir jāatgādina principi, kas nosaka
CPVO
Apelācijas padomes veicamās pārbaudes apjomu.
Pirmkārt, ir jāatgādina, ka
CPVO
uzdevumam ir raksturīga nosacījumu, kas attiecināmi uz pieteikuma par Kopienas aizsardzības piešķiršanu pārbaudi, zinātniskā un tehniskā sarežģītība, un līdz ar to ir jāatzīst, ka
CPVO
tā uzdevumu izpildē ir rīcības brīvība (skat. spriedumu, 2012. gada 19. decembris, Brookfield New Zealand un Elaris/CPVO un Schniga,
C‑534/10 P
,
EU:C:2012:813
,
50.
punkts un tajā minētā judikatūra). Šī novērtējuma brīvība attiecas tostarp uz šķirnes atšķirtspējīgas īpašības novērtēšanu Pamatregulas 7. panta 1. punkta izpratnē (skat. spriedumu, 2017. gada 8. jūnijs, Schniga/CPVO,
C‑625/15 P
,
EU:C:2017:435
,
46.
punkts un tajā minētā judikatūra).
Tomēr
CPVO
kā Savienības struktūrai ir saistošs labas pārvaldības princips, saskaņā ar kuru tam ir rūpīgi un objektīvi jāizvērtē visi pieteikuma par Kopienas aizsardzības piešķiršanu elementi, kuriem ir nozīme, un jāapkopo visi tā novērtējuma brīvības izmantošanai nepieciešamie faktiskie un tiesiskie elementi. Turklāt tam ir jānodrošina pienācīga tajā notiekošo procesu norise un efektivitāte (skat. spriedumu, 2017. gada 8. jūnijs, Schniga/CPVO,
C‑625/15 P
,
EU:C:2017:435
,
47.
punkts un tajā minētā judikatūra).
Turklāt ir jāatgādina, ka Pamatregulas 76. pantā ir paredzēts, ka, “izskatot lietu
CPVO
, tas pēc sava ierosinājuma izmeklē faktus tiktāl, ciktāl tos pārbauda, ievērojot 54. un 55. pantu”.
Turklāt Tiesa jau ir nospriedusi, ka saskaņā ar Komisijas Regulas (EK) Nr. 874/2009 (2009. gada 17. septembris) par noteikumiem, kas jāievēro, piemērojot [Pamatregulu] attiecībā uz lietu izskatīšanas procesiem
CPVO
(
OV 2009, L 251, 3. lpp.
), 51. pantu tiesību normas attiecībā uz
CPVO
uzsāktiem procesiem ir
mutatis mutandis
piemērojamas apelāciju procesiem (spriedums, 2015. gada 21. maijsSchräder/CPVO,
C‑546/12 P
,
EU:C:2015:332
,
46.
punkts).
Tādējādi, no vienas puses, princips par faktu pārbaudi pēc savas iniciatīvas ir piemērojams arī šādā procesā Apelācijas padomē (spriedums, 2015. gada 21. maijs, Schräder/CPVO,
C‑546/12 P
,
EU:C:2015:332
,
46.
punkts). No otras puses, Apelācijas padomei ir saistošs arī labas pārvaldības princips, saskaņā ar kuru tai ir pienākums rūpīgi un objektīvi pārbaudīt visus atbilstošos tajā izskatāmās lietas faktiskos un tiesiskos elementus (spriedums, 2017. gada 23. novembris, Aurora/CPVO – SESVanderhave (M 02205),
T‑140/15
,
EU:T:2017:830
,
74.
punkts).
Otrkārt, Pamatregulas 72. pantā ir paredzēts, ka Apelācijas padome var vai nu darboties tās instances kompetences jomā, kas ir atbildīga par apstrīdēto lēmumu, vai nodot lietu šai instancei turpmākai izskatīšanai.
Šajā ziņā ir jāatgādina, ka attiecībā uz Eiropas Parlamenta un Padomes Regulas (ES) 2017/1001 (2017. gada 14. jūnijs) par Eiropas Savienības preču zīmi (
OV 2017, L 154, 1. lpp.
) 71. panta 1. punktu, kas ir formulēts līdzīgi Pamatregulas 72. pantam, ir ticis pastāvīgi nospriests, ka no šīs normas, kā arī no Regulas (ES) 2017/1001 sistēmas izriet, ka apelācijas padomei, lai pieņemtu lēmumu par apelāciju, ir tāda pati kompetence kā instancei, kas pieņēmusi apstrīdēto lēmumu, un ka tās pārbaude aptver lietu kopumā tādu, kāda tā ir apelācijas padomes lēmuma pieņemšanas brīdī. Tāpat no šī panta izriet, ka pastāv funkcionālā turpinātība starp dažādām Eiropas Savienības Intelektuālā īpašuma biroja (
EUIPO
) instancēm, no kā izriet, ka apelācijas padomēm, no jauna izskatot lēmumus, ko pieņēmušas
EUIPO
nodaļas, lemjot pirmajā instancē, ir pienākums pamatot savu lēmumu ar visiem faktiskajiem un tiesiskajiem apstākļiem, ko lietas dalībnieki izvirzījuši gan procesā tajā nodaļā, kura lēma pirmajā instancē, gan apelācijas procesā (skat. spriedumu, 2006. gada 10. jūlijs, La Baronia de Turis/ITSB – Baron Philippe de Rothschild (LA BARONNIE),
T‑323/03
,
EU:T:2006:197
,
56.
–
58.
punkts un tajos minētā judikatūra).
Turklāt jau ir nospriests, ka apjoms, kādā
EUIPO
apelācijas padomei jāveic pārbaude attiecībā uz lēmumu, kas ir apelācijas priekšmets, nav atkarīgs no tā, vai lietas dalībnieks, kas iesniedzis apelāciju, izvirza īpašu pamatu attiecībā uz šo lēmumu, kritizējot
EUIPO
nodaļas, kas izskatījusi lietu pirmajā instancē, veikto tiesību normas interpretāciju vai piemērošanu, vai tikai šīs nodaļas veikto pierādījumu novērtējumu. Tātad, lai arī lietas dalībnieks, kas iesniedzis apelāciju apelācijas padomē, nav izvirzījis īpašu pamatu, apelācijas padomei tomēr ir jāveic pārbaude, ievērojot visus pieejamos attiecīgos tiesiskos un faktiskos apstākļus, lai noskaidrotu, vai, izskatot apelāciju, var vai nevar likumīgi tikt pieņemts jauns lēmums ar tādu pašu rezolutīvo daļu kā lēmumam, kas ir apelācijas priekšmets (skat. spriedumu, 2004. gada 8. jūlijs, Sunrider/ITSB – Espadafor Caba (VITAFRUIT),
T‑203/02
,
EU:T:2004:225
,
21.
punkts un tajā minētā judikatūra).
Ir jāuzskata, ka, ņemot vērā Regulas 2017/1001 un Pamatregulas tiesību normu līdzību, līdzīgi principi ir piemērojami arī procesā
CPVO
.
Treškārt, ir jāatgādina, ka saskaņā ar Pamatregulas 75. panta pirmo teikumu
CPVO
lēmumos ir jānorāda to pamatojums. Pienākumam norādīt pamatojumu ir tāda pati piemērošanas joma kā tam, kas ir paredzēts LESD 296. pantā, un tā mērķis ir, pirmkārt, ļaut ieinteresētajām personām noskaidrot pieņemtā lēmuma pamatojumu, lai aizstāvētu savas tiesības, un, otrkārt, ļaut Savienības tiesai veikt lēmuma tiesiskuma kontroli (skat. spriedumu, 2018. gada 23. februāris, Schniga/CPVO (Gala Schnico),
T‑445/16
,
EU:T:2018:95
,
27.
punkts un tajā minētā judikatūra).
Pienākums norādīt pamatojumu var tikt apmierināts, tieši un pilnīgi neatbildot uz visiem prasītājas izvirzītajiem argumentiem, ja
CPVO
izklāsta faktus un juridiskos apsvērumus, kuriem ir būtiska nozīme lēmuma struktūrā (skat. spriedumu, 2018. gada 23. februāris, Gala Schnico,
T‑445/16
,
EU:T:2018:95
28. punkts un tajā minētā judikatūra).
Konkrētajā gadījumā iepriekš ir jāatgādina, ka jautājums par to, vai tiešām atšķirības kritēriji ir izpildīti, ir vērtēts tehniskajā pārbaudē, kas atbilstoši Pamatregulas 56. pantam ir jāveic saskaņā ar
CPVO
Administratīvās padomes izstrādātajām pamatnostādnēm un
CPVO
sniegtajiem norādījumiem. Šajās pamatnostādnēs tostarp ir aprakstīts tehniskās pārbaudes veikšanai iesniedzamais augu materiāls, izmēģinājumu veikšanas kārtība, piemērojamās metodes, sniedzamie apsvērumi, izmēģinājumā iekļauto šķirņu sagrupēšana, kā arī pārbaudāmo īpašību tabula.
CPVO
protokolā TP/14/2 ir aprakstītas tehniskās procedūras, kas jāievēro atbilstoši Pamatregulai.
Atbilstoši
CPVO
protokola TP/14/2 III punkta 5. apakšpunkta pēdējai daļai novērojumi par augli ir jāveic laikā, kad tas ir nogatavojies ēšanai, un tas atbilstoši minētā protokola [punktam] 57. paz. “ir attīstības posms, kad auglis ir sasniedzis optimālo patēriņam nepieciešamo krāsu, blīvumu, virsmas īpašības, aromātu un garšu”. Šīs posms atkarībā no augļa veida var iestāties vai nu tieši pēc augļu noņemšanas no koka (agrīnajām šķirnēm), vai pēc noteikta glabāšanas vai kondicionēšanas laika (vēlīnajām šķirnēm). Ražas novākšanas laiks saskaņā ar tā paša protokola [punktu] 56. paz. ir noteikts šādi: “Augļu novākšanas gatavība ir optimālais laiks, kad novākt augļus, lai tie sasniegtu augstāko lietošanas kvalitāti”.
Tātad vēlīnajai šķirnei, kā šajā lietā, lai pareizi novērtētu atšķirību starp pieteikto šķirni un references šķirni, no vienas puses, attiecīgo šķirņu augļu novākšana ir jāveic optimālā brīdī, lai iegūtu ēšanai maksimāli gatavus augļus, un, no otras puses, ir jānovēro augļu īpašības, kad tie sasniedz savu lietošanas gatavību, proti, augļi sasniedz optimālo patēriņam nepieciešamo krāsu, blīvumu, virsmas īpašības, aromātu un garšu.
No tā izriet, ka, ja augļu novākšana notiktu brīdī, kad nav iespējams iegūt optimālo patēriņam nepieciešamo augļu krāsu, blīvumu, virsmas īpašības, aromātu un garšu, un ja īpašību novērojumi notiktu brīdī, kad auglis nav sasniedzis savu lietošanas gatavību, būtu jāsecina, ka kritēriji attiecībā uz augļu novākšanas laiku un laiku, kad auglis ir gatavs lietošanai, nebūtu izpildīti, un tas rezultātā kavētu pareizu pieteiktās šķirnes un references šķirnes salīdzinošo vērtējumu.
Šajā gadījumā nevar izslēgt, ka prasītājas šajā lietā kritizētā iespējamā protokola kritēriju neievērošana attiecībā uz augļu novākšanas laiku un brieduma brīdi bija iespējama un, ja tā tiktu pierādīta, varēja ietekmēt vērtējumu par to, vai atšķirību novērtējums tika veikts saskaņā ar protokolu. Līdz ar to Apelācijas padomei par tiem ir jālemj, jo tās apsvērumiem ir būtiska nozīme lēmuma, kas Apelācijas padomei ir jāpieņem pēc pārbaudes pabeigšanas saskaņā ar iepriekš šā sprieduma 34.–42. punktā izklāstītajiem principiem, sistēmā.
Tomēr, atbildot uz argumentiem, ko prasītāja izvirzījusi attiecībā uz
GEVES
vērtējumu, it īpaši, no vienas puses, par augļu novākšanas datumu un apsvērumiem, kas attiecas uz cietes regresijas rādītāju, un, no otras puses, par augļu lietošanas gatavības datumu, ir jākonstatē, ka Apelācijas padome (skat. iepriekš 21. punktu), no vienas puses, ir vienīgi uzskatījusi, ka piemērojamie kritēriji, protams, bija neskaidri definēti, bet, pēc tās domām, tie bija “īstenoti”, un, no otras puses, norādījusi, ka tā uzticas ekspertu atzinumiem, tomēr nekādi nepaskaidrojot, kāpēc argumenti un pierādījumi, it īpaši prasītājas sniegtie ekspertu ziņojumi, nebūtu bijuši būtiski un tādēļ esot bijuši jānoraida.
Tādējādi apstrīdētajā lēmumā nepārprotami un nešaubīgi nav norādīta Apelācijas padomes argumentācija, kas tai lika balstīties uz
GEVES
nepilnīgajiem konstatējumiem un noraidīt prasītājas izvirzītos argumentus.
Šajā sakarā ir arī jānorāda, ka attiecībā uz references šķirni
GEVES
sagatavotajā tabulā, lai pamatotu savu pārbaudes ziņojumu (skat. iepriekš 17. punktu), attiecībā uz 2012. gadu nav norāžu par cietes regresijas rādītāju – taču
CPVO
pats ir atzinis, ka tas ir izšķirošs kritērijs, – blīvumu, skābumu un refraktometrisko rādītāju.
Turklāt
CPVO
, šajā sakarā tiekot iztaujātam tiesas sēdē, nesniedza nekādus paskaidrojumus, lai izskaidrotu šo elementu neesamību.
Tas pats attiecas uz precīzu datumu, kad
CPVO
veica
Braeburn
mutantu nobriedušu augļu īpašību pārbaudes, kas nav norādīts
GEVES
ziņojumā un par ko
CPVO
nevarēja informēt Tiesu tiesas sēdē.
Līdz ar to ir jākonstatē, ka pamatojums, kas lika Apelācijas padomei noraidīt prasītājas izvirzītos argumentus, ir tik nepietiekams, ka ir jāsecina, ka apstrīdētais lēmums nav pamatots, vai vismaz, ka norādītais pamatojums nav pietiekams.
Tāpēc ir jāapmierina otrā pamata trešā daļa un trešā pamata otrā daļa par Pamatregulas 75. pantā paredzētā pienākuma norādīt pamatojumu neizpildi, līdz ar to ir jāatceļ apstrīdētais lēmums, un nav jālemj ne par citām daļām otrā un trešā pamata atbalstam, ne arī par pirmo pamatu.
Par tiesāšanās izdevumiem
Atbilstoši Vispārējās tiesas Reglamenta 134. panta 1. punktam lietas dalībniekam, kuram nolēmums ir nelabvēlīgs, piespriež atlīdzināt tiesāšanās izdevumus, ja to ir prasījis lietas dalībnieks, kuram nolēmums ir labvēlīgs. Tā kā
CPVO
spriedums galvenokārt ir nelabvēlīgs, tam ir jāpiespriež atlīdzināt tiesāšanās izdevumus saskaņā ar prasītājas prasījumiem.
Pamatojoties uz iepriekšminēto,
VISPĀRĒJĀ TIESA (trešā palāta)
nospriež:
1)
Atcelt Kopienas Augu šķirņu biroja (
CPVO
) Apelācijas padomes 2015. gada 15. decembra lēmumu lietā A 001/2015 attiecībā uz pieteikumu par Kopienas aizsardzības piešķiršanu augu šķirnei
Braeburn 78.
2)
Prasību pārējā daļā noraidīt.
3)
CPVO
atlīdzina tiesāšanās izdevumus.
Frimodt Nielsen
Kreuschitz
Półtorak
Pasludināts atklātā tiesas sēdē Luksemburgā 2019. gada 5. februārī.
[Paraksti]
(
*1
) Tiesvedības valoda – vācu. | [
"Augu šķirnes",
"Pieteikums par Kopienas augu šķirņu aizsardzību augu šķirnei Braeburn 78 (11078)",
"Cita pārbaudes biroja norīkošana",
"Apelācijas padomē veicamās pārbaudes apjoms",
"Pienākums norādīt pamatojumu"
] |
62001CJ0008 | da | Ved beslutning af 20. december 2000, indgået til Domstolen den 10. januar 2001, har Østre Landsret i medfør af artikel 234
EF forelagt fem præjudicielle spørgsmål om fortolkningen af artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), og artikel 13, punkt B,
litra a), i Rådets sjette direktiv 77/388/EØF af 17. maj 1977 om harmonisering af medlemsstaternes lovgivning om omsætningsafgifter
– Det fælles merværdiafgiftssystem: ensartet beregningsgrundlag (EFT L 145, s. 1, herefter »sjette momsdirektiv«).
Spørgsmålene er blevet rejst under en sag, der føres af Assurandør-Societetet som mandatar for Taksatorringen (herefter »Taksatorringen«)
mod Skatteministeriet vedrørende dettes afslag på at indrømme fritagelse for merværdiafgift (herefter »moms«) af Taksatorringens
virksomhed.
Relevante retsforskrifter
Fællesskabsbestemmelser
Sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), bestemmer:
»Med forbehold af andre fællesskabsbestemmelser fritager medlemsstaterne på betingelser, som de fastsætter for at sikre en
korrekt og enkel anvendelse af nedennævnte fritagelser, og med henblik på at forhindre enhver mulig form for svig, unddragelse
og misbrug:
[...]
f)
tjenesteydelser præsteret af selvstændige grupper af personer, der udøver en virksomhed, som er fritaget for afgift, eller
for hvilken de ikke er afgiftspligtige, med henblik på at yde deres medlemmer de for udøvelsen af denne virksomhed direkte
nødvendige tjenester, såfremt disse grupper kun afkræver deres medlemmer, hvad der nøjagtigt svarer til deres andel i de fælles
udgifter, under forudsætning af at denne fritagelse ikke vil kunne fremkalde konkurrencefordrejning.«
Sjette momsdirektivs artikel 13, punkt B, litra a), bestemmer:
»Med forbehold af andre fællesskabsbestemmelser fritager medlemsstaterne på betingelser, som de fastsætter for at sikre en
korrekt og enkel anvendelse af nedennævnte fritagelser, og med henblik på at forhindre enhver mulig form for svig, unddragelse
og misbrug:
a)
forsikrings- og genforsikringstransaktioner, herunder sådanne tjenesteydelser i forbindelse med disse transaktioner, som udføres
af forsikringsmæglere og -formidlere.«
Artikel 2, stk. 1, i Rådets direktiv 77/92/EØF af 13. december 1976 om foranstaltninger med henblik på at lette den faktiske
udøvelse af etableringsfriheden og den frie udveksling af tjenesteydelser inden for virksomhed som forsikringsagent eller
forsikringsmægler (ex gruppe 630 CITI), herunder navnlig overgangsforanstaltninger for disse former for virksomhed (EFT 1977
L 26, s. 14), bestemmer:
»Dette direktiv gælder for følgende former for virksomhed, såfremt disse henhører under CITI-gruppe ex 630 i bilag III til
den almindelige plan for ophævelse af begrænsninger i etableringsfriheden:
a)
erhvervsudøvelse af personer, som med henblik på ved forsikring eller genforsikring at tilvejebringe dækning af risici optræder
som formidlere mellem forsikringstagere og frit valgte forsikrings- og genforsikringsforetagender, som tilrettelægger tegning
af forsikringer, og som eventuelt medvirker ved administration og gennemførelse af disse, navnlig i skadestilfælde
b)
erhvervsudøvelse af personer, som i henhold til en eller flere kontrakter eller fuldmagter har til opgave at forelægge, foreslå
og tilrettelægge eller afslutte forsikringskontrakter eller at medvirke ved administrationen og gennemførelsen af sådanne
kontrakter, navnlig i skadestilfælde, i et eller flere forsikringsforetagenders navn og for deres regning eller alene for
deres regning
c)
virksomhed udøvet af andre personer end dem, der er nævnt under litra a) og b), men som handler for sådanne personers regning
og navnlig udfører forberedende arbejde, forelægger forsikringskontrakter eller opkræver præmier, uden at disse handlinger
kan indebære overtagelse af forpligtelser over for offentligheden eller af dennes forpligtelser.«
Nationale bestemmelser
Sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), og artikel 13, punkt B, litra a), er blevet gennemført i dansk
ret ved momslovens § 13, stk. 1, nr. 10 og 20. Ifølge denne bestemmelse er følgende fritaget for merværdiafgift:
»10)
Forsikrings- og genforsikringsvirksomhed, herunder ydelser i forbindelse med sådan virksomhed, som udføres af forsikringsmæglere
og -formidlere.
[...]
20)
Ydelser præsteret af selvstændige grupper af personer, som udøver en virksomhed, der er fritaget for afgift, eller for hvilken
de ikke er afgiftspligtige, med henblik på at yde deres medlemmer de for udøvelsen af deres virksomhed direkte nødvendige
tjenester. Det er en forudsætning, at det enkelte medlems betaling for disse ydelser nøjagtigt svarer til medlemmets andel
i de fælles udgifter, og at afgiftsfritagelsen ikke vil kunne fremkalde konkurrencefordrejning.«
Hovedsagen og de præjudicielle spørgsmål
Det fremgår af forelæggelsesbeslutningen, at Taksatorringen er en forening, hvis medlemmer er mindre og mellemstore forsikringsselskaber,
der har koncession til at tegne motorkøretøjsforsikringer i Danmark. Foreningen har ca. 35 medlemmer.
Taksatorringens formål er at foretage taksation af motorkøretøjsskader i Danmark for medlemmerne. Medlemmerne er forpligtede
til at lade de skader, der i Danmark er sket på motorkøretøjer, opgøre af Taksatorringen.
Udgifterne til Taksatorringens virksomhed fordeles mellem medlemmerne, således at det enkelte medlems betaling for ydelser
fra foreningen nøjagtig svarer til medlemmets andel i de fælles udgifter.
Medlemmerne kan opsige deres medlemskab af Taksatorringen med seks måneders varsel.
Når en forsikringstagers køretøj er blevet beskadiget og skal repareres for et medlemsselskabs regning, udfærdiger forsikringstageren
en skadesanmeldelse, der sammen med det beskadigede køretøj indleveres på et automobilværksted efter forsikringstagerens valg.
Værkstedet gennemgår det beskadigede køretøj og anmoder efter gennemgangen om, at køretøjet besigtiges af en taksator fra
en af Taksatorringens lokale taksatorcentraler.
Taksator opgør skaden på motorkøretøjet efter drøftelse med værkstedet. Taksator udarbejder en specificeret taksationsrapport
med en arbejdsbeskrivelse og oplysning om de totale omkostninger ved udbedring af skaden. Skaden skal udbedres i nøje overensstemmelse
med taksators rapport. Hvis værkstedet under reparationsarbejderne bliver opmærksom på uoverensstemmelser mellem rapportens
oplysninger og de faktiske skader, skal taksator kontaktes, således at der kan træffes nærmere aftale om eventuelle ændringer
i forhold til vurderingen.
Hvis omkostningerne til udbedring af skaden udgør under 20 000 DKK (ca. 2 700 EUR), udbetaler forsikringsselskabet det i taksationsrapporten
opgjorte beløb direkte til værkstedet umiddelbart efter den dato, hvor køretøjet efter aftale er repareret. Taksationsrapporten
gælder som faktura for de pågældende arbejder. Hvis omkostningerne til udbedring af skaden udgør mere end 20 000 DKK, udarbejder
værkstedet en faktura, der skal godkendes af taksator, hvorefter fakturaen sendes til forsikringsselskabet, der sørger for
betaling til værkstedet.
Ved totalskader, hvilket vil sige skader, hvor reparationsomkostningerne overstiger 75% af køretøjets handelsværdi, aftaler
taksator en kontant erstatning med forsikringstager svarende til køretøjets genanskaffelsespris. Taksator udfærdiger en erstatningsopgørelse,
som forsikringsselskabet anvender som grundlag for erstatningsudbetalingen til forsikringstager. Taksator indhenter herefter
bud på det totalskadede køretøj, sørger for afhændelse af køretøjet og indsender provenuet til forsikringsselskabet, hvorefter
sagen kan afsluttes for Taksatorringens vedkommende.
De af Taksatorringen ansatte taksatorer anvender et edb-baseret skadeopgørelsessystem kaldet »Autotaks«. Systemet er siden
1990 blevet anvendt af alle forsikringsselskaber i Danmark, der tegner motorkøretøjsforsikringer. De danske automobilværksteder
har ingen rettigheder til Autotaks-systemet, men de har gennem aftaler med forsikringsselskaberne accepteret anvendelse af
Autotaks-systemet.
Autotaks-systemet er baseret på et internationalt edb-system, der ejes af en schweizisk virksomhed, som formidler licensaftaler
til brugerne. For Danmarks vedkommende indehaves rettighederne til brug af systemet af Forsikring & Pension, der er en brancheforening
for bl.a. forsikringsselskaber. Forsikring & Pension videreførte Autotaks-aktiviteterne, da Automobilforsikringsselskabernes
Fællesråd blev nedlagt den 1. januar 1999.
Den forelæggende ret har bemærket, at der intet er til hinder for, at et forsikringsselskab, der er medlem af Forsikring &
Pension, antager en uafhængig underleverandør til at udføre taksationsydelser og overlader retten til at benytte Autotaks-systemet
til denne underleverandør, eventuelt mod betaling til Forsikring & Pension herfor.
Det fremgår ligeledes af forelæggelsesbeslutningen, at Taksatorringen i december 1992 fik en midlertidig tilladelse fra Told-
og Skattestyrelsen til, at foreningen kunne udøve sin virksomhed uden krav om momsregistrering. Denne midlertidige tilladelse
blev tilbagekaldt den 30. september 1993, efter at en række virksomheder havde klaget. Den forelæggende ret har imidlertid
oplyst, at det har vist sig, at disse virksomheder ikke leverede taksationsydelser eller havde konkrete planer om at levere
sådanne ydelser.
Taksatorringen indgav en fornyet ansøgning om afgiftsfritagelse, som blev afslået af Told- og Skatteregion Hvidovre. Afslaget
blev stadfæstet af Told- og Skattestyrelsen, hvorefter Taksatorringen indbragte sagen for Momsnævnet.
Taksatorringen gjorde for Momsnævnet gældende, at den af foreningen udøvede virksomhed skulle anses for momsfritaget i henhold
til momslovens § 13, stk. 1, nr. 20.
Ved afgørelse af 4. april 1997 stadfæstede Momsnævnet Told- og Skattestyrelsens afslag, idet nævnet navnlig lagde til grund,
at en fritagelse ville kunne skabe konkurrenceforvridning, da de vurderingsydelser, Taksatorringen præsterer, principielt
ikke adskiller sig fra andre vurderingsydelser, og at Taksatorringens ydelser efter deres karakter ville kunne udbydes af
andre uafhængige taksatorer. Selv om det blev antaget, at en fritagelse ikke aktuelt ville indebære konkurrenceforvridning,
skyldtes det ikke karakteren af Taksatorringens ydelser, men det forhold, at de tilsluttede medlemsvirksomheder gennem Taksatorringens
vedtægter selv afskar en sådan konkurrence.
Taksatorringen indbragte Momsnævnets afgørelse for Østre Landsret.
Den forelæggende ret har bemærket, at Taksatorringen til støtte for sine påstande overordnet gør gældende, at tjenesteydelser
svarende til de af Taksatorringen udførte er omfattet af fritagelsen for forsikringsvirksomhed i henhold til sjette momsdirektivs
artikel 13, punkt B, litra a), eller subsidiært i henhold til samme bestemmelse skal fritages som ydelser i forbindelse med
forsikringsvirksomhed, som udføres af forsikringsmæglere og forsikringsformidlere. En virksomhed, der opfylder de øvrige betingelser
i sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), kan ikke nægtes momsfritagelse, hvis fritagelsen hverken medfører
en aktuel eller konkret truende konkurrencefordrejning.
Ifølge den forelæggende ret er det mellem parterne ubestridt, at der ved nægtelsen af momsfritagelse til Taksatorringen ikke
forelå nogen aktuel eller konkret truende mulighed for, at en fritagelse på dette tidspunkt ville medføre konkurrencefordrejning.
Østre Landsret har herefter besluttet at udsætte sagen og forelægge Domstolen følgende fem præjudicielle spørgsmål:
»1)
Skal bestemmelserne i Rådets sjette direktiv af 17. maj 1977 om harmonisering af medlemsstaternes lovgivning om omsætningsafgifter
– Det fælles merværdiafgiftssystem: ensartet beregningsgrundlag (77/388/EØF), og navnlig bestemmelsen i artikel 13, pkt. B,
litra a), fortolkes således, at taksationsydelser, som en virksomhed yder til sine medlemmer, må anses for omfattet af begrebet
»forsikringstransaktion« i bestemmelsens forstand, eller af begrebet »tjenesteydelser i forbindelse med forsikringstransaktioner,
som udføres af forsikringsmæglere og -formidlere«?
2)
Skal artikel 13, punkt A, litra f), i sjette momsdirektiv fortolkes således, at der skal indrømmes momsfrihed for ydelser
af den art, som en virksomhed – der i øvrigt opfylder bestemmelsens betingelser for momsfritagelse – yder til sine medlemmer,
hvis det ikke kan påvises, at afgiftsfritagelse vil medføre nogen aktuel eller konkret truende konkurrencefordrejning, men
hvor der kun foreligger en mulighed herfor?
3)
Har det nogen betydning ved besvarelsen af spørgsmål 2, hvor fjern muligheden for konkurrencefordrejning må antages at være,
eksempelvis hvis muligheden ikke fremstår som realistisk?
4)
Vil det være uforeneligt med artikel 13, punkt A, litra f), i sjette momsdirektiv, såfremt det lægges til grund, at det ifølge
national ret er muligt at gøre en afgiftsfritagelse, som meddeles i medfør af førnævnte bestemmelse, tidsbegrænset i de tilfælde,
hvor der er tvivl om, hvorvidt fritagelsen vil kunne skabe konkurrencefordrejning på et senere tidspunkt?
5)
Har det nogen betydning ved besvarelsen af spørgsmål 1 og 2, at taksationsydelser for de største forsikringsselskabers vedkommende
leveres af forsikringsselskabernes egne ansatte taksatorer og dermed er fritaget for afgift?«
Det første spørgsmål
Med dette spørgsmål ønsker den forelæggende ret nærmere bestemt oplyst, om sjette momsdirektivs artikel 13, punkt B, litra
a), skal fortolkes således, at taksation af motorkøretøjsskader, som en forening, hvis medlemmer er forsikringsselskaber,
yder til sine medlemmer, må anses for forsikringstransaktioner eller tjenesteydelser i forbindelse med forsikringstransaktioner,
som udføres af forsikringsmæglere og forsikringsformidlere.
Indlæg for Domstolen
Med hensyn til fortolkningen af begrebet »forsikringstransaktioner« har Taksatorringen gjort gældende, at det fremgår af præmis
17 i dom af 25. februar 1999 (sag C-349/96, CPP, Sml. I, s. 973), at begrebet ikke kun omfatter det forhold, at en risiko
for en bestemt begivenheds indtræden dækkes, men at begrebet også omfatter udbetaling af erstatning til den forsikrede i tilfælde
af forsikringsbegivenhedens indtræden. Da taksation er et nødvendigt led for fastsættelsen af den erstatning, der tilkommer
den forsikrede, må taksation betragtes som et nødvendigt og uadskilleligt led i udøvelsen af forsikringsvirksomhed og dermed
også være omfattet af begrebet »forsikringstransaktioner« i sjette momsdirektivs artikel 13, punkt B, litra a)’s forstand.
Desuden kan skadestaksation lige så vel udføres af en organisation som Taksatorringen som af forsikringsselskabet selv, uden
at dette får betydning for afgiftsfritagelsen (jf. for finansielle institutioners vedkommende dom af 5.6.1997, sag C-2/95,
SDC, Sml. I, s. 3017).
Med hensyn til begrebet »forsikringsmæglere og -formidlere« har Taksatorringen gjort gældende, at der kan henvises til direktiv
77/92. Det fremgår af direktivets artikel 2, stk. 1, litra b), at en »forsikringsagent eller forsikringsmægler« udøver erhverv
bl.a. i form af »medvirken« ved administrationen og gennemførelsen af forsikringskontrakter, navnlig i skadestilfælde, i et
eller flere forsikringsforetagenders navn eller for deres regning. Den af Taksatorringen udøvede virksomhed passer således
på denne definition, og Taksatorringen må derfor i bestemmelsens forstand betragtes som en forsikringsagent eller forsikringsmægler.
Skatteministeriet og Det Forenede Kongeriges regering har anført, at det i CPP-dommen og i dom af 8. marts 2001 (sag C-240/99,
Skandia, Sml. I, s. 1951) er fastslået, at taksationsydelser som dem, Taksatorringen leverer til sine medlemmer, ikke kan
anses for »forsikringstransaktioner« i den forstand, hvori dette udtryk benyttes i sjette momsdirektivs artikel 13, punkt
B, litra a).
De har gjort gældende, at en forsikringstransaktion efter sin art kræver, at der består et kontraktforhold mellem den, der
præsterer forsikringsydelsen, og den, hvis risiko dækkes af forsikringen, nemlig den forsikrede (jf. Skandia-dommen, præmis
41). Der består ikke et sådant kontraktforhold mellem Taksatorringen og de forsikrede, idet Taksatorringen ikke påtager sig
nogen forpligtelse med hensyn til den risiko, der dækkes af forsikringen.
Hvad angår begrebet »tjenesteydelser i forbindelse med [forsikringstransaktioner], som udføres af forsikringsmæglere og -formidlere«,
har Skatteministeriet anført, at begrebet må omfatte de ydelser, der som led i deres almindelige virksomhed leveres af personer,
der virker som mellemmænd mellem forsikringsgiveren og forsikringstageren ved forberedelsen af og tegningen af forsikringsaftaler,
og som eventuelt medvirker ved administrationen og gennemførelsen af disse i skadestilfælde. Den virksomhed, der udøves af
Taksatorringen, er imidlertid en ren underleverandørydelse for medlemmerne.
Det Forenede Kongeriges regering har anført, at Taksatorringens virksomhed ikke svarer til en forsikringsformidlers eller
en forsikringsagents virksomhed i direktiv 77/92’s forstand, idet det er kendetegnende herfor, at disses virksomhed giver
anledning til et direkte forhold til de forsikrede.
Kommissionen har anført, at det fremgår af CPP-dommens præmis 16 og 17, at en »forsikringstransaktion« består i, at forsikringsgiveren
påtager sig en risiko, der ellers ville påhvile den forsikrede. En ydelse, der består i at vurdere en skade, medfører imidlertid
ikke, at der påtages en risiko, men er en separat ydelse, der er nødvendig for udøvelse af forsikringsvirksomhed.
Med hensyn til »tjenesteydelser i forbindelse med forsikringstransaktioner, som udføres af forsikringsmæglere og -formidlere«,
har Kommissionen anført, at en virksomhed som Taksatorringen hverken er »forsikringsmægler« eller »forsikringsformidler«,
og at virksomheden heller ikke er omfattet af definitionen i artikel 2 i direktiv 77/92.
Domstolens bemærkninger
Indledningsvis bemærkes, at de udtryk, der anvendes til at betegne de fritagelser, som er fastsat i sjette momsdirektivs artikel
13, skal fortolkes strengt, da de er undtagelser fra det almindelige princip om, at moms opkræves af enhver tjenesteydelse,
der udføres mod vederlag af en afgiftspligtig person (jf. bl.a. dom af 15.6.1989, sag 348/87, Stichting Uitvoering Financiële
Acties, Sml. s. 1737, præmis 13, og af 20.6.2002, sag C-287/00, Kommissionen mod Tyskland, Sml. I, s. 5811, præmis 43).
Ifølge fast retspraksis er de nævnte fritagelser selvstændige fællesskabsretlige begreber, hvormed det skal undgås, at momsbestemmelserne
anvendes forskelligt fra medlemsstat til medlemsstat (jf. bl.a. CPP-dommen, præmis 15, Skandia-dommen, præmis 23, og dommen
af 20.6.2002 i sagen Kommissionen mod Tyskland, præmis 44).
Sjette momsdirektiv indeholder ingen definition hverken af »forsikringstransaktioner« eller af »tjenesteydelser i forbindelse
med disse transaktioner, som udføres af forsikringsmæglere og -formidlere«.
Med hensyn til begrebet »forsikringstransaktioner« har Domstolen imidlertid udtalt, at en forsikringstransaktion efter almindelig
opfattelse er kendetegnet ved, at forsikringsgiveren påtager sig mod betaling af en præmie og i tilfælde af forsikringsbegivenhedens
indtræden til den forsikrede at betale den ydelse, der er blevet aftalt ved kontraktens indgåelse (jf. CPP-dommen, præmis
17, og Skandia-dommen, præmis 37).
Domstolen har ganske vist udtalt, at udtrykket »forsikringstransaktioner« ikke udelukkende omfatter transaktioner, der gennemføres
af forsikringsgiverne selv, og at det i princippet er vidt nok til at omfatte præstering af forsikringsdækning gennem en momspligtig
person, der ikke selv er forsikringsgiver, men som i forbindelse med en kollektiv forsikring til sine kunder præsterer en
sådan dækning ved at benytte ydelser fra en forsikringsgiver, som har påtaget sig at dække den forsikrede risiko (jf. CPP-dommen,
præmis 22, og Skandia-dommen, præmis 38).
I Skandia-dommens præmis 41 har Domstolen dog udtalt, at det i overensstemmelse med den definition af en forsikringstransaktion,
der opstilles i denne doms præmis 39, må antages, at identiteten af den, der modtager ydelsen, er af betydning med hensyn
til definitionen af den type tjenesteydelser, der er omhandlet i sjette momsdirektivs artikel 13, punkt B, litra a), og at
en forsikringstransaktion efter sin art kræver, at der består et kontraktforhold mellem den, der præsterer forsikringsydelsen,
og den, hvis risiko dækkes af forsikringen, nemlig den forsikrede.
Det må imidlertid konstateres, at der overhovedet ikke består et kontraktforhold mellem en forening som Taksatorringen – hvis
medlemmer er forsikringsselskaber, og hvis virksomhed består i for medlemmerne at foretage taksation af motorkøretøjsskader
– og de forsikrede.
Med hensyn til det af Taksatorringen fremførte argument, som støttes på en analog fortolkning af SDC-dommen, der vedrørte
finansielle institutioner, findes det tilstrækkeligt at bemærke, at i modsætning til, hvad der var tilfældet i den sag, der
lå til grund for SDC-dommen, hvori Domstolen skulle fortolke sjette momsdirektivs artikel 13, punkt B, litra d), der generelt
i nr. 3 og 5 omhandler transaktioner »vedrørende« eller »i forbindelse med« bestemte banktransaktioner uden at være begrænset
til banktransaktioner i streng forstand, vedrører fritagelsen i sjette momsdirektivs artikel 13, punkt B, litra a), egentlige
forsikringstransaktioner (jf. Skandia-dommen, præmis 36).
Med hensyn til spørgsmålet om, hvorvidt sådanne ydelser er »tjenesteydelser i forbindelse med disse transaktioner, som udføres
af forsikringsmæglere og -formidlere«, bemærkes, som generaladvokaten har anført i punkt 86 i forslaget til afgørelse, at
dette udtryk udelukkende tager sigte på ydelser, der udføres af erhvervsdrivende, der er part i et retsforhold til både forsikringsselskabet
og forsikringstageren, idet en forsikringsmægler kun er mellemmand.
Med hensyn til direktiv 77/92 – og uden at det er nødvendigt at tage stilling til, om udtrykkene »forsikringsmægler« og »forsikringsformidler«
nødvendigvis skal fortolkes på samme måde i forbindelse med direktiv 77/92 og i forbindelse med sjette momsdirektiv – findes
det tilstrækkeligt at bemærke, at den virksomhed, der udøves af en forening som Taksatorringen, af de grunde, generaladvokaten
har fremført i punkt 90 og 91 i forslaget til afgørelse, hverken opfylder betingelserne i artikel 2, stk. 1, litra a), i direktiv
77/92 eller i samme direktivs artikel 2, stk. 1, litra b). Den medvirken ved administration og gennemførelse af forsikringskontrakter,
som omhandles i direktivets artikel 2, stk. 1, litra a), udføres således ud over virksomheden med at sætte forsikringstagere
og forsikringsforetagender i forbindelse med hinanden samt at tilrettelægge tegning af forsikringer, og til den medvirken,
der er omhandlet i direktivets artikel 2, stk. 1, litra b), skal der være knyttet en beføjelse til at forpligte forsikringsgiveren
over for den forsikrede, der har været udsat for en skade.
Herefter skal det første spørgsmål besvares med, at sjette momsdirektivs artikel 13, punkt B, litra a), skal fortolkes således,
at taksation af motorkøretøjsskader, som en forening, hvis medlemmer er forsikringsselskaber, yder til sine medlemmer, hverken
udgør forsikringstransaktioner eller tjenesteydelser i forbindelse med disse transaktioner, som udføres af forsikringsmæglere
eller forsikringsformidlere i bestemmelsens forstand.
Det andet og det tredje spørgsmål
Med disse to spørgsmål, der behandles under ét, ønsker den forelæggende ret nærmere bestemt oplyst, om sjette momsdirektivs
artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), skal fortolkes således, at indrømmelse af momsfritagelse i henhold til denne bestemmelse
til en forening som den, der er tale om i hovedsagen – der opfylder alle bestemmelsens øvrige betingelser – skal nægtes, hvis
der består en risiko for, eller selv en mulig risiko for, at fritagelsen kan fremkalde konkurrencefordrejning.
Indlæg for Domstolen
Taksatorringen har gjort gældende, at argumentationen om, at der ved anvendelsen af sjette momsdirektivs artikel 13, punkt
A, stk. 1, litra f), skal tages hensyn til den konkurrencefordrejning, som en momsfritagelse vil kunne have i fremtiden, fører
til, at bestemmelsen bliver indholdsløs, idet den rent hypotetiske mulighed for, at konkurrencefordrejning kan opstå en gang
i fremtiden, altid vil bestå, uanset om der er tale om taksationsvirksomhed eller anden form for virksomhed. Dette kan ikke
have været fællesskabslovgivers hensigt. For at nægte momsfritagelse skal der være en reel og begrundet sandsynlighed for,
at fritagelsen medfører en aktuel eller konkret truende konkurrencefordrejning.
Skatteministeriet har gjort gældende, at fritagelsen i henhold til sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra
f), bør nægtes i ethvert tilfælde, hvor en sådan fritagelse aktuelt eller potentielt vil kunne medføre konkurrencefordrejning.
Det må således være tilstrækkeligt, at en fritagelse vil indebære en potentiel risiko for, at uafhængige tredjemænd afholder
sig fra at etablere sig på markedet med henblik på levering af de omhandlede ydelser.
Under de forhold, der foreligger i hovedsagen, var det af rent økonomiske årsager klart fordelagtigt for Taksatorringens medlemmer
at forblive medlemmer af foreningen og at lade foreningen udføre de omhandlede taksationsydelser frem for at overlade opgaven
hermed til en uafhængig tredjemand, så længe Taksatorringens ydelser til sine medlemmer var fritaget for afgift i medfør af
midlertidige tilladelser meddelt af de danske afgiftsmyndigheder. De midlertidige momsfritagelser medførte således både, at
en aktuel konkurrence på det danske marked for levering af de omhandlede taksationsydelser blev forhindret, og at uafhængige
tredjemænd blev forhindret i seriøst at overveje at etablere sig på dette marked.
Denne fortolkning af sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), medfører ganske vist, at bestemmelsen får
et snævert anvendelsesområde, men den fratager dog ikke bestemmelsen ethvert indhold, idet der fortsat vil bestå situationer,
hvor en fritagelse heller ikke potentielt kan antages at medføre, at uafhængige tredjemænd forhindres i at etablere sig på
det pågældende marked.
I denne sammenhæng har Skatteministeriet bl.a. henvist til, at der kan være tilfælde, hvor der som følge af national lovgivning
gælder særlige begrænsninger i adgangen til at etablere sig på markedet, f.eks. fordi national lovgivning under overholdelse
af fællesskabsretten tillægger visse virksomheder særlige eller eksklusive rettigheder til at levere de ydelser, som den pågældende
medlemsstat ønsker at fritage i medfør af sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f).
Skatteministeriet har nærmere anført, at det i tilfælde, hvor det må lægges til grund, at der er en potentiel risiko for,
at momsfritagelse i henhold til sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), vil medføre konkurrencefordrejning,
ikke kan påhvile de nationale afgiftsmyndigheder at foretage en vurdering af, hvor fjern muligheden for en sådan konkurrencefordrejning
må antages at være. Det vil således være vanskeligt for de nationale afgiftsmyndigheder at foretage en vurdering heraf, idet
en sådan vurdering vil forudsætte et indgående branchekendskab og et indgående kendskab til konkurrenceforholdene på det enkelte
marked, som afgiftsmyndighederne i sagens natur ikke normalt vil være i besiddelse af.
Kommissionen har anført, at det allerede fremgår af ordene »vil kunne fremkalde konkurrencefordrejning«, at fritagelsen i
henhold til sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), er udelukket i situationer, hvor muligheden for konkurrencefordrejning
alene er potentiel.
Desuden skal bestemmelser, ifølge hvilke det er muligt at undtage en transaktion fra sjette momsdirektivs anvendelsesområde,
som følge af deres karakter af undtagelser fortolkes strengt [jf. Stichting Uitvoering Financiële Acties-dommen for så vidt
angår sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f)].
Det sidste sætningsled i sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), begrænser således bestemmelsens anvendelsesområde
til de tilfælde, hvor en afgiftsfritagelse utvivlsomt ikke, hverken aktuelt eller potentielt, fremkalder konkurrencefordrejning.
Herved vil selvstændige erhvervsdrivende, der leverer visse tjenesteydelser, afgiftsmæssigt blive ligestillet med selvstændige
grupper af personer, som udøver en virksomhed, der er fritaget for afgift.
Efter denne fortolkning vil der ikke opstå konkurrencefordrejning som omhandlet i sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A,
stk. 1, litra f), når en speciel type investering – f.eks. i en scanner til lægelig brug – og den afgrænsede gruppe af »klienter«,
der vil gøre brug heraf, vil afholde potentielle tjenesteydere fra en tilsvarende investering på grund af risikoen for, at
virksomheden ikke vil være rentabel, uanset at der potentielt ville kunne komme en yderligere tjenesteyder til. I modsætning
hertil vil en momsfritagelse for f.eks. en rengøringsservice kunne fremkalde konkurrencefordrejning, idet der ikke vil være
tale om en særlig specialisering eller om, at klientellet vil være begrænset til en afgrænset sektor.
Domstolens bemærkninger
Indledningsvis bemærkes, at det er momsfritagelsen i sig selv, der ikke må kunne fremkalde konkurrencefordrejning, og at dette
skal være tilfældet på et marked, hvor konkurrencen under alle omstændigheder påvirkes af, at der findes en aktør, som leverer
ydelser til sine medlemmer, og som ikke må søge at opnå overskud. For at momsfritagelse skal kunne nægtes, er det således
den omstændighed, at tjenesteydelser, der leveres af en sammenslutning, er fritaget for moms, og ikke den omstændighed, at
sammenslutningen opfylder de øvrige betingelser i den pågældende bestemmelse, der skal kunne fremkalde konkurrencefordrejning.
Som generaladvokaten har fremhævet i punkt 131 i forslaget til afgørelse, kan det – hvis sammenslutningerne, uanset enhver
afgiftspålæggelse eller afgiftsfritagelse, kan være sikre på at beholde medlemmerne som kunder – ikke antages, at det er den
afgiftsfritagelse, der indrømmes dem, som bevirker, at uafhængige erhvervsdrivende holdes ude fra markedet.
Endvidere bemærkes, at sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, har til formål at momsfritage visse former for virksomhed
af almen interesse. Bestemmelsen udelukker imidlertid ikke alle former for virksomhed af almen interesse fra pålæggelse af
moms, men alene dem, der er opregnet og beskrevet på detaljeret måde i bestemmelsen (jf. bl.a. dom af 12.11.1998, sag C-149/97,
Institute of the Motor Industry, Sml. I, s. 7053, præmis 18, og dommen af 20.6.2002 i sagen Kommissionen mod Tyskland, præmis
45).
Det er ganske vist korrekt, som det følger af den retspraksis, der er nævnt i denne doms præmis 36, at de udtryk, der anvendes
til at betegne de fritagelser, som er fastsat i sjette momsdirektivs artikel 13, skal fortolkes strengt.
Det er dog også korrekt, at denne retspraksis ikke tager sigte på at pålægge en fortolkning, som gør de omhandlede momsfritagelser
så godt som uanvendelige i praksis.
Selv om en sammenholdelse af de forskellige sprogversioner af sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f),
viser, at udtrykket »under forudsætning af at denne fritagelse ikke vil kunne fremkalde konkurrencefordrejning« ikke udelukkende
tager sigte på konkurrencefordrejning, som momsfritagelsen aktuelt vil kunne fremkalde, men også konkurrencefordrejning, som
den vil kunne fremkalde i fremtiden, må det dog kræves, at den risiko, som momsfritagelsen i sig selv fremkalder for konkurrencefordrejning,
er reel.
Heraf følger, at indrømmelse af momsfritagelse skal nægtes, hvis der består en reel risiko for, at fritagelsen i sig selv,
aktuelt eller i fremtiden, kan fremkalde konkurrencefordrejning.
Det andet og det tredje spørgsmål skal herefter besvares med, at sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f),
skal fortolkes således, at indrømmelse af momsfritagelse i henhold til denne bestemmelse til en forening som den, der er tale
om i hovedsagen – der opfylder alle bestemmelsens øvrige betingelser – skal nægtes, hvis der består en reel risiko for, at
fritagelsen i sig selv, aktuelt eller i fremtiden, kan fremkalde konkurrencefordrejning.
Det fjerde spørgsmål
Indlæg for Domstolen
Taksatorringen og Skatteministeriet har gjort gældende, at det fremgår af forarbejderne til momslovens § 13, stk. 1, nr. 20,
at der i de tilfælde, hvor der er tvivl om, hvorvidt en afgiftsfritagelse vil kunne skabe konkurrencefordrejning på et senere
tidspunkt, kan indrømmes en tidsbegrænset fritagelse.
Taksatorringen, Skatteministeriet og Kommissionen har samstemmende anført, at muligheden for at indrømme en sådan tidsbegrænset
fritagelse er forenelig med sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f).
Domstolens bemærkninger
Det bemærkes, at intet i sjette momsdirektiv giver grundlag for at antage, at en national lovgivning, hvorefter det er muligt
at indrømme en tidsbegrænset fritagelse i tilfælde, hvor der er tvivl om, hvorvidt fritagelsen vil kunne fremkalde konkurrencefordrejning
på et senere tidspunkt, er uforenelig med sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), på betingelse af, at
fritagelsen forlænges, så længe den pågældende opfylder bestemmelsens betingelser.
Det fjerde spørgsmål skal herefter besvares med, at en national lovgivning, hvorefter det er muligt at indrømme en tidsbegrænset
fritagelse – som den i hovedsagen omhandlede – i tilfælde, hvor der er tvivl om, hvorvidt fritagelsen vil kunne fremkalde
konkurrencefordrejning på et senere tidspunkt, er forenelig med sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f),
på betingelse af, at fritagelsen forlænges, så længe den pågældende opfylder bestemmelsens betingelser.
Det femte spørgsmål
Med dette spørgsmål ønsker den forelæggende ret nærmere bestemt oplyst, om det har betydning for besvarelsen af det første,
andet og tredje spørgsmål, at de største forsikringsselskaber lader taksation af motorkøretøjsskader udføre af deres egne
ansatte taksatorer, hvorved de undgår at svare moms.
Indlæg for Domstolen
Taksatorringen har gjort gældende, at det i momssammenhæng må være uden betydning, om taksation af motorkøretøjsskader foregår
internt i forsikringsselskabet, eller om selskabet overlader udførelsen heraf til en tjenesteyder som Taksatorringen.
Taksatorringen har i denne forbindelse anført, at de store forsikringsselskaber i Danmark selv udfører taksation af motorkøretøjsskader,
mens dette ikke økonomisk er muligt for de mindre og mellemstore virksomheder på grund af de ressourcer, der medgår hertil.
Hvis de sidstnævnte skal betale moms for de taksationsydelser, Taksatorringen leverer, opnår de store forsikringsselskaber,
der ikke skal betale moms af taksationerne, en konkurrencemæssig fordel.
Skatteministeriet og Kommissionen har anført, at den omstændighed, at der ikke skal svares moms af taksationer, som udføres
af ansatte taksatorer i de store forsikringsselskaber, ikke har betydning for fortolkningen af de omhandlede bestemmelser.
Domstolens bemærkninger
Det bemærkes, at Domstolen i sin gennemgang i forbindelse med besvarelsen af første til tredje spørgsmål har taget alle aspekter
af de pågældende bestemmelser samt momsordningen i sin helhed i betragtning. Heraf følger, at det ikke kan have selvstændig
betydning for fortolkningen af sjette momsdirektivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), og artikel 13, punkt B, litra a),
at de største forsikringsselskaber lader taksation af motorkøretøjsskader udføre af deres egne ansatte taksatorer, hvorved
de undgår, at der skal svares moms af disse ydelser.
Det femte spørgsmål skal herefter besvares med, at det ikke har betydning for besvarelsen af det første, andet og tredje spørgsmål,
at de største forsikringsselskaber lader taksation af motorkøretøjsskader udføre af deres egne ansatte taksatorer, hvorved
de undgår, at disse tjenesteydelser pålægges moms.
Sagens omkostninger
De udgifter, der er afholdt af den danske regering, af Det Forenede Kongeriges regering og af Kommissionen, som har afgivet
indlæg for Domstolen, kan ikke erstattes. Da sagens behandling i forhold til hovedsagens parter udgør et led i den sag, der
verserer for den nationale ret, tilkommer det denne at træffe afgørelse om sagens omkostninger.
På grundlag af disse præmisser
DOMSTOLEN (Femte Afdeling)
vedrørende de spørgsmål, der er forelagt af Østre Landsret ved beslutning af 20. december 2000, for ret:
1)
Artikel 13, punkt B, litra a), i Rådets sjette direktiv 77/388/EØF af 17. maj 1977 om harmonisering af medlemsstaternes lovgivning
om omsætningsafgifter – Det fælles merværdiafgiftssystem: ensartet beregningsgrundlag, skal fortolkes således, at taksation
af motorkøretøjsskader, som en forening, hvis medlemmer er forsikringsselskaber, yder til sine medlemmer, hverken udgør forsikringstransaktioner
eller tjenesteydelser i forbindelse med disse transaktioner, som udføres af forsikringsmæglere eller forsikringsformidlere
i bestemmelsens forstand.
2)
Artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), i sjette direktiv 77/388 skal fortolkes således, at indrømmelse af fritagelse for merværdiafgift
i henhold til denne bestemmelse til en forening som den, der er tale om i hovedsagen – der opfylder alle bestemmelsens øvrige
betingelser – skal nægtes, hvis der består en reel risiko for, at fritagelsen i sig selv, aktuelt eller i fremtiden, kan fremkalde
konkurrencefordrejning.
3)
En national lovgivning, hvorefter det er muligt at indrømme en tidsbegrænset fritagelse – som den i hovedsagen omhandlede
– i tilfælde, hvor der er tvivl om, hvorvidt fritagelsen vil kunne fremkalde konkurrencefordrejning på et senere tidspunkt,
er forenelig med artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), i sjette direktiv 77/388 på betingelse af, at fritagelsen forlænges,
så længe den pågældende opfylder bestemmelsens betingelser.
4)
Det har ikke betydning for besvarelsen af det første, andet og tredje præjudicielle spørgsmål, at de største forsikringsselskaber
lader taksation af motorkøretøjsskader udføre af deres egne ansatte taksatorer, hvorved de undgår, at disse tjenesteydelser
pålægges merværdiafgift.
Jann
La Pergola
von Bahr
Afsagt i offentligt retsmøde i Luxembourg den 20. november 2003.
R. Grass
V. Skouris
Justitssekretær
Præsident
–
Processprog: dansk. | [
"Sjette momsdirektiv",
"artikel 13, punkt A, stk. 1, litra f), og artikel 13, punkt B, litra a)",
"fritagelse for tjenesteydelser, som præsteres af selvstændige grupper af personer, under forudsætning af, at fritagelsen ikke vil kunne fremkalde konkurrencefordrejning",
"fritagelse for forsikringstransaktioner og tjenesteydelser i forbindelse med forsikringstransaktioner, som udføres af forsikringsmæglere og forsikringsformidlere",
"taksation af motorkøretøjsskader, som en forening foretager for forsikringsselskaber, der er medlemmer af foreningen"
] |
62016TJ0567 | en | Background to the dispute
Irregularities at the Committee of the Regions and the applicant’s professional situation
The applicant initially performed the duties of financial controller within the Committee of the Regions, from 1 January 2000 to 31 December 2002, and subsequently those of internal auditor, from 1 January 2003.
In the course of his duties, the applicant noted irregularities in the management of the budget of the Committee of the Regions. He reported them first to the administration and the Secretary-General of the Committee of the Regions and then to the Committee on Budgetary Control of the European Parliament (‘Cocobu’), before which he spoke on 19 March 2003.
Having been alerted by a member of the European Parliament and by a member of Cocobu, the European Anti-Fraud Office (OLAF) investigated the irregularities reported by the applicant and issued an investigation report on 8 October 2003 (‘the OLAF report’). OLAF interviewed the applicant in connection with its investigation report.
In the OLAF report, it was found that various irregularities had been committed in the budgetary management of the Committee of the Regions and the report recommended, in particular, launching a disciplinary enquiry against certain members of its staff, including against Mr F. and Ms Y. OLAF also noted that Mr F. had warned the applicant that if he continued acting as if he were still the financial controller of the Committee of the Regions Mr F. would ask for an administrative inquiry to be launched into his conduct, and that the applicant had sensed increasing hostility on the part of his superiors.
It is noted, generally, in the findings of the OLAF report, that the Committee of the Regions had attempted to ‘discourage or destabilise’ the applicant in the performance of his duties as financial controller, and then as internal auditor, and that the Committee of the Regions seemed to have disregarded Article 2(3) of Decision No 294/99 of the Bureau of the Committee of the Regions of 17 November 1999 concerning the terms and conditions for internal investigations in relation to the prevention of fraud, corruption and any illegal activity detrimental to the Communities’ interests, which provides that ‘officials or servants of the General Secretariat must in no way suffer inequitable or discriminatory treatment as a result of having communicated the information referred to in the first and second paragraphs’.
On 22 December 2003, Cocobu presented its discharge report in respect of the implementation of the European Union general budget for the financial year 2001, Section VII of which concerned the Committee of the Regions (‘the Cocobu report’). Taking the OLAF report inter alia as its basis, Cocobu not only ‘condemned the official obstruction, [to which] … the financial controller/internal auditor and his staff had been subjected by the administration of the Committee [of the Regions]’ but also stated that it ‘expect[ed] the reform measures [under consideration by the Committee of the Regions] to allow open reporting of irregularity and fraud without risk of individual or institutional harassment as [had] occurred in the past’.
In the light of the OLAF report and the Cocobu report, the Parliament, acting under the powers assigned to it by Articles 275 and 276 EC to give discharge in respect of the implementation of the Union general budget, on 29 January 2004 adopted a resolution ‘containing observations accompanying the decision concerning discharge in respect of the implementation of the general budget of the European Union for the 2001 financial year — Section VII — Committee of the Regions’. In particular, in paragraphs 14, 22 and 24 of that resolution, the Parliament ‘[condemned], without prejudice to the outcome of the proceedings initiated by the internal auditor under Article 24 of the Staff Regulations, the official obstruction to which [he] and his staff [had] been subjected’, and ‘the individual or institutional harassment’ to which the applicant had been subjected and ‘[demanded] that the internal auditor receive a formal apology from the Committee of the Regions’.
The applicant, who suffered from anxiety and depression and showed symptoms of post-traumatic stress disorder, was placed on sick leave from 28 April 2004. That sick leave was extended until 31 December 2006, and then from 22 February 2007 to 30 June 2007, the date on which the applicant was automatically retired on invalidity grounds.
Having found that the applicant had accumulated sick leave totalling more than 12 months over the preceding 3 years, the Secretary-General of the Committee of the Regions decided on 22 February 2006 to initiate, under Article 59(4) of the Staff Regulations of Officials of the European Union (‘the Staff Regulations’), the procedure to establish the applicant’s invalidity and requested the applicant to appoint a doctor in order to constitute the first invalidity committee.
First invalidity committee and the Commission Office for Administration and Payment of Individual Entitlements (PMO)
The invalidity committee was initially composed of Dr T., appointed by the Committee of the Regions, Dr G., appointed
ex officio
by the President of the Court of Justice of the European Union to represent the applicant, and Dr O., appointed by agreement between Dr T. and Dr G.
The applicant returned to work on 1 January 2007. He worked until 21 February 2007, that is to say, for approximately six weeks, and then was again placed on sick leave.
On 27 February 2007, the applicant made a request to the Secretary-General of the Committee of the Regions under Article 73 of the Staff Regulations and Article 16 of the Insurance Rules, seeking recognition that he was suffering from an occupational disease. The applicant moreover informed the Secretary-General of the Committee of the Regions that, since an invalidity committee had already been appointed to make a finding on his incapacity for work for the purposes of Article 78 of the Staff Regulations, he had asked for that committee to consider not only examining his incapacity for work but also the relationship that might exist between that incapacity and his occupation.
By letter of 10 April 2007, the Secretary-General of the Committee of the Regions informed the applicant that his request under Article 73 of the Staff Regulations had been forwarded to the Commission of the European Communities in its capacity as the ad hoc appointing authority for the application of Article 73 of the Staff Regulations and that his request that the invalidity committee in question also make a finding as to whether his possible invalidity arose from an occupational disease had been duly forwarded to that committee.
At the end of its meeting on 23 May 2007, the first invalidity committee concluded that the applicant was in a state of total permanent invalidity preventing him from performing his duties. However, as regards the origin of the invalidity, the first invalidity committee stated that it did not have sufficient evidence to make a finding also on whether the invalidity arose from an occupational disease and that it should wait for the administration to provide it with ‘genuine evidence’ enabling it to make a finding in that regard.
By decision of 11 June 2007, the Bureau of the Committee of the Regions automatically retired the applicant on the grounds of invalidity, under Article 53 of the Staff Regulations, with effect from 30 June 2007.
In January 2008, in the context of the procedure commenced under Article 73 of the Staff Regulations, the PMO considered that there was no need to proceed to an administrative inquiry, ‘since the documents on the file contained sufficient administrative evidence to enable the [PMO] doctor to make his analysis’.
By decision of 9 January 2009, the PMO recognised the occupational origin of the applicant’s disease under Article 73 of the Staff Regulations on the basis of medical reports prepared or requested by the PMO doctor, Dr J., namely a report of 8 May 2008 and the latter’s findings of 20 November 2008, and a report of 18 September 2008 by Dr R. Moreover, the PMO doctor’s report of 8 May 2008 referred to six other medical reports, prepared by Dr V. A. and by other hospital doctors, which were produced by the applicant, and a number of non-medical documents, including the Parliament’s discharge resolution referred to in paragraph 7 above. Dr R.’s report of 18 September 2008 referred, in addition, to a psychological assessment report prepared by Prof. D. M., dated 3 September 2008.
In his report of 8 May 2008, the PMO doctor stated, in the light of the evidence on the file, that OLAF had established, first, the existence of mismanagement within the Committee of the Regions and attempts to sideline the applicant, thereby preventing him from carrying out his work as financial controller properly, and, secondly, the existence of serious interpersonal conflicts between the applicant and his superiors. In conclusion, according to the PMO doctor, subject to the psychiatric opinion requested from Dr Re., it was necessary to accept that there was, inter alia, ‘the gradual onset of a syndrome … linked to the reprehensible professional conduct of certain officials from the Committee of the Regions’.
In his findings of 20 November 2008, the PMO doctor concluded that the applicant ‘is no longer fit to carry out any kind of occupation within the European Communities, especially since his clinical mental state is linked to the psychological harassment he has experienced at work and the ensuing burnout’, and that the ‘psycho-emotional disorders [he displays] are related directly and definitely to [his] occupation’.
On 2 March 2010, the PMO decided, in accordance with Article 73 of the Staff Regulations, to award the applicant an invalidity rate of 10% on grounds of a disease recognised as being of occupational origin. That decision was adopted on the basis of a number of additional medical reports requested by the PMO: a psychologist’s report prepared on 12 August 2009 by Mr D., a neuro-psychological assessment report prepared on 17 October 2009 by Dr M., a ‘psychiatric assessment report’ prepared on 3 November 2009 by Dr Re. and the findings of the PMO doctor of 11 February 2010, which also contain a finding that there were disorders arising in response to workplace conflict. Following the report prepared by Dr Re. on 3 November 2009, the PMO doctor described the applicant’s occupational disease as ‘anxiety and depressive disorders arising in the context of significant conflict of an administrative nature equivalent to psychological harassment’ and assessed the resulting invalidity rate at 10%. All those findings and medical reports were sent to the first invalidity committee.
Following the PMO’s decision and having had access to the medical and administrative files, the three members of the invalidity committee met on 2 July 2010. That first invalidity committee concluded, by a majority — only Dr T. and Dr O. having signed that conclusion — that the applicant’s invalidity did not arise from an occupational disease. Dr G., the doctor appointed
ex officio
for the applicant, signed a separate conclusion, also dated 2 July 2010, finding that the applicant’s invalidity did arise from an occupational disease.
At a meeting on 10 September 2010, the Bureau of the Committee of the Regions, in its capacity as the appointing authority, ‘ratified [the conclusions of Dr T. and Dr O. referred to in paragraph 21 above] according [to which] the [applicant’s] invalidity [did] not arise from an occupational disease within the meaning of [the fifth paragraph] of Article 78 of the Staff Regulations’.
By letter of 21 January 2011, the applicant lodged a complaint against the decision of 10 September 2010. By a decision of 20 May 2011, the appointing authority rejected that complaint.
On 8 September 2011, the applicant lodged an action before the European Union Civil Service Tribunal against the decision of 10 September 2010 and the decision of 20 May 2011 rejecting his complaint. By judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
), the Tribunal annulled the decision of 10 September 2010. That judgment upheld the applicant’s action on the grounds that the report of the first invalidity committee did not sufficiently state reasons and that that committee had committed a manifest error of assessment. The report failed to state reasons in so far as there was no comprehensible link between the medical findings of the first invalidity committee and the conclusions on the origin of the applicant’s invalidity (judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions,
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
, paragraph
). The Tribunal found a manifest error of assessment because the first invalidity committee had asserted that the acceptance of the occupational origin of the disease under Article 73 of the Staff Regulations was based, de facto, ‘solely on the patient’s own account’, whereas it was apparent from the file that the acceptance was based, in particular, on several medical reports, and whereas the facts in the case suggested otherwise (judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions,
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
, paragraphs
to
).
Alongside the action referred to above, on 20 December 2012 the applicant brought an action for damages before the Civil Service Tribunal (Case F‑156/12,
McCoy
v
Committee of the Regions
). As described in paragraph 36 below, in that action the applicant alleged that the Committee of the Regions had committed wrongful conduct against him during the period following the discovery of irregularities at the Committee of the Regions.
Second invalidity committee
Pursuant to the judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
), the Committee of the Regions, by a letter of 7 July 2013, decided to set up a second invalidity committee composed of three doctors.
To represent him, the applicant appointed the same doctor who had represented him previously on the first invalidity committee, that is to say, Dr G., and the Committee of the Regions appointed Dr M. to represent it.
By letter of 30 October 2013, the Committee of the Regions informed the applicant that Dr M. and Dr G. had agreed on the choice of the third doctor, namely, Dr L., in order to constitute the second invalidity committee. The Committee of the Regions inferred that information from an exchange of emails between those two doctors, in which Dr G. expressed his preference for Dr L.
On 8 November 2013, the applicant informed the Committee of the Regions that he disagreed with that conclusion. Notwithstanding Dr G.’s email, he stated that Dr G. had not given his agreement to the name of the third doctor. He also requested the Committee of the Regions not to propose any name with a view to appointing the third doctor on the second invalidity committee and asked it to put the matter before the President of the Court of Justice of the European Union for that purpose.
On 26 November 2013, the Committee of the Regions sent the applicant a letter informing him that it did not object to putting the matter before the President of the Court of Justice of the European Union. It nevertheless noted that such an approach would give rise to additional procedures that would, ultimately, delay the outcome of the procedure.
As a result of those exchanges, the President of the Court of Justice of the European Union, hearing the matter put before it by the Committee of the Regions, appointed a third doctor to be on the second invalidity committee. The Committee of the Regions was informed of the appointment at the end of February 2014.
The doctor appointed by the President of the Court of Justice of the European Union was Dr H. The second invalidity committee therefore comprised Dr G., the doctor appointed by the applicant, Dr M., the doctor appointed by the Committee of the Regions, and Dr H., the doctor appointed by the President of the Court of Justice of the European Union.
The second invalidity committee met for the first time on 15 April 2014. On conclusion of that meeting, the doctors agreed to arrange a second meeting, in order to meet the applicant. At the second meeting, which was held on 7 May 2014, questions were put to the applicant, and then Dr M. and Dr H. concluded, by a majority, that the applicant’s invalidity was not of occupational origin within the meaning of the fifth paragraph of Article 78 of the Staff Regulations (‘the 7 May 2014 conclusions’), whilst Dr G. concluded that the invalidity in question was of occupational origin.
On 10 November 2014, the Committee of the Regions medical service sent Dr G. an email containing the minutes of both meetings of the second invalidity committee and a list of the documents available in the applicant’s medical file and its list of documents. Those minutes were signed only by Drs M. and H.
The same day, Drs M. and H. signed a summary medical report expanding on the grounds of the 7 May 2014 conclusions. That report was communicated to Dr G. on 23 March 2015. On the same date, Dr M. also provided a statement to the appointing authority, in which she stated as follows:
‘I can hereby say that care has been taken to ensure that the proceedings of the invalidity committee are conducted in due and proper form and that its conclusions duly state reasons.’
On 18 November 2014, the Civil Service Tribunal delivered its judgment in the case between the applicant and the Committee of the Regions (judgment of 18 November 2014, McCoy v Committee of the Regions,
F‑156/12
,
EU:F:2014:247
), in which it held that the Committee of the Regions had breached its duty to have regard for the interests of officials in respect of the applicant. According to that judgment, the Committee of the Regions had failed to show that, during the period relevant in that case and pursuant to its duty to have regard for the interests of officials, it had taken account of the difficult times the applicant had just experienced professionally and psychologically or of the impact those circumstances could potentially have on his health and personal situation. It is apparent from paragraph 128 of that judgment that ‘it appears, in the light of the PMO’s decision of 2 March 2010 and the findings of the PMO doctor of 11 February 2010 that, on the one hand, it is beyond doubt that there is a causal link between the conduct of the Committee of the Regions and the harm suffered and that, on the other, the damages granted under Article 73 of the Staff Regulations do not cover non-material loss, consisting of the destabilisation, lack of consideration, apprehension and frustration the applicant suffered as a result of the failure by the Committee of the Regions to have regard for his interests’. The Committee of the Regions was ordered to pay the applicant EUR 20000 under that head.
On 19 November 2014, Dr G. sent observations on the minutes of the meetings of the second invalidity committee and drew the attention of Drs M. and H. to the judgment of 18 November 2014, McCoy v Committee of the Regions (
F‑156/12
,
EU:F:2014:247
). He also asked for a further meeting of the second invalidity committee to be called. Drs M. and H. apparently stated that no further meeting of the second invalidity committee was necessary.
By two communications of 23 and 30 November 2014 (the second of which, according to the applicant, was actually sent on 2 December 2014), Dr G. gave his comments on the 7 May 2014 minutes, containing the conclusions adopted by a majority (by Drs M. and H.). In those comments Dr G. expressed his disagreement. He found that there was a causal link between the applicant’s professional situation and his invalidity. He asserted that the second invalidity committee had not complied with its terms of reference. He accordingly invited the committee to resume its proceedings.
On 26 November 2014, the applicant sent the Secretary-General of the Committee of the Regions a letter informing him of the conclusions of the second invalidity committee and asking him to invite that committee to ‘resume its work and to do so in the proper way’.
By a decision of 2 December 2014, the Bureau of the Committee of the Regions ratified the 7 May 2014 conclusions (‘the contested decision’). That decision was served by a letter of 22 December 2014, posted on 5 January 2015 and received on 7 January 2015.
On 3 April 2015, the applicant lodged a complaint under Article 90(2) of the Staff Regulations. That complaint was rejected by a decision of 24 July 2015, served on the applicant on 27 July 2015 (‘the decision rejecting the complaint’).
The decision to reject the complaint was based on a memorandum in which Dr M. answered questions sent to her by the Committee of the Regions legal service so that it could respond to the complaint (‘the 8 May 2015 memorandum’).
Procedure and forms of order sought by the parties
By application lodged at the Registry of the Civil Service Tribunal on 3 November 2015, the applicant brought the action in Case F‑139/15.
On 25 January 2016, the Committee of the Regions lodged its defence at the Registry of the Civil Service Tribunal.
On 24 February 2016, the Tribunal decided that no second exchange of pleadings was necessary and the written procedure was concluded.
Under Article 3 of Regulation (EU, Euratom) 2016/1192 of the European Parliament and of the Council of 6 July 2016 on the transfer to the General Court of jurisdiction at first instance in disputes between the European Union and its servants (
OJ 2016 L 200, p. 137
), that case was transferred to the General Court as it found it at 31 August 2016. It was registered under number T‑567/16 and allocated to the Second Chamber.
The Civil Service Tribunal having closed the written phase of the proceedings before 1 September 2016, on 8 November 2016 the General Court sent the parties a question asking them to indicate whether they wished a hearing to be held. The parties responded to the question within the time limit given, the applicant informing the General Court on 29 November 2016 that it wished a hearing to be held and the Committee of the Regions indicating in its reply of 7 December 2016 that it did not consider a hearing to be necessary.
By a decision of 23 February 2017, this case was assigned to a new Judge-Rapporteur, sitting in the Second Chamber.
The parties presented oral arguments at the hearing of 13 December 2017.
The applicant claims that the General Court should:
–
annul the contested decision, in so far as it accepts the conclusions of the second invalidity committee and so refuses to recognise that the invalidity suffered by the applicant is occupational in origin within the meaning of the fifth paragraph of Article 78 of the Staff Regulations;
–
annul the decision rejecting the complaint;
–
order the Committee of the Regions to pay the sum of EUR 25000 as compensation for the non-material damage;
–
order the Committee of the Regions to pay all the costs.
The Committee of the Regions claims that the General Court should:
–
dismiss the action as unfounded;
–
order the applicant to pay the costs.
Law
In support of the action seeking annulment of the contested decision and of the decision rejecting the complaint, the applicant advances eight pleas in law alleging infringement of Article 78 of the Staff Regulations due to (i) a failure to review the proceedings of the second invalidity committee and a breach of procedural safeguards (first plea), (ii) an infringement of the obligation to state reasons and misinterpretation of the concept of an occupational disease, (iii) a manifest error of assessment, (iv) failure by the second invalidity committee to comply with its terms of reference, (v) infringement of the duty to have regard for the interests of officials, (vi) infringement of Article 266 TFEU, (vii) infringement of the reasonable time principle and (viii) infringement of collegiality. The applicant also applies for the Committee of the Regions to be ordered to pay the sum of EUR 25000 as compensation for the non-material damage incurred as a result of the unlawful acts committed by the Committee of the Regions.
It should be noted, as a preliminary point, that according to settled case-law claims for annulment formally brought against a decision to reject a complaint have the effect, where that decision purportedly lacks any independent content, of bringing before the Tribunal the act against which the complaint was submitted (judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions,
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
, paragraph
; see, also, to that effect, judgment of 17 January 1989, Vainker v Parliament,
293/87
,
EU:C:1989:8
, paragraph
).
In the present case, the decision rejecting the complaint confirms the contested decision by providing details as regards its grounds. In such circumstances, it is indeed the legality of the initial act adversely affecting the official or staff member that must be examined, taking into account the grounds given for the decision rejecting the complaint, those grounds being supposed to coincide with that act (see, to that effect, judgments of 18 April 2012, Buxton v Parliament,
F‑50/11
,
EU:F:2012:51
paragraph
, and of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions,
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
, paragraph
).
Consequently, the claims for annulment directed against the decision rejecting the complaint lack any independent content and the action must be regarded as being directed against the contested decision, the grounds for which are stated in the decision rejecting the complaint (see, to that effect, judgments of 10 June 2004, Eveillard v Commission,
T‑258/01
,
EU:T:2004:177
, paragraphs
and
, and of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions,
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
, paragraph
).
It should also be observed that the first, fifth and sixth pleas in law are based principally on an alleged failure to review the proceedings of the invalidity committee at the complaint stage, that is to say, after the contested decision was made. Even were those pleas to prove well founded, therefore, they would not be grounds for annulling the contested decision. The failures that the applicant claims, in so far as they took place after the contested decision was made, cannot affect the actual content of the invalidity committee’s opinion or of the contested decision. Such failings cannot, in principle, alter the assessment by the invalidity committee that the invalidity is of occupational origin for the purposes of Article 78 of the Staff Regulations.
However, since the applicant has claimed compensation for non-material damage suffered not only as a result of unlawfulness affecting the contested decision and the circumstances in which it was made, but also as a result of irregularities resulting from the appointing authority’s failure to review proceedings during the complaint phase, the pleas referred to should be examined to the extent that they are capable of affecting the claim for damages. In the light of those considerations, the General Court believes it is appropriate to begin by examining the second, third, fourth, seventh and eighth pleas, which could give rise to annulment of the contested decision, before then examining the pleas that can only be taken into consideration in the context of the claim for damages.
Pleas relating to the legality of the contested decision
It should be noted that there is no obvious link between the alleged infringement of the obligation to state reasons, on the one hand, and the alleged misinterpretation of the concept of an occupational disease, on the other. Whether or not the invalidity committee misinterpreted the concept of an occupational disease by taking the applicant’s medical background and current state of health into account relates to a potential manifest error of assessment rather than to any infringement of the obligation to state reasons. The General Court therefore considers it appropriate to examine the concept of an occupational disease under the third plea, alleging a manifest error of assessment, instead of under the second plea.
The second plea in law, alleging infringement of the obligation to state reasons
According to the applicant, the Committee of the Regions infringed its obligation to state reasons in so far as it was not possible to understand, from the contested decision and the decision rejecting the complaint, which ratified the conclusions of the second invalidity committee, either why a majority of that committee diverged from the earlier medical reports, or, above all, the factors on which it had relied in order to find, in contrast to the medical reports available to it, that the applicant’s invalidity was not of occupational origin.
The applicant argues, in that respect, first, that the second invalidity committee wrongly expressed an opinion on his capacity for work whereas that circumstance was irrelevant to assessing the occupational origin of his disease. Secondly, according to the applicant, that committee incorrectly relied on his state of health in 2014, which was in fact unconnected with whether or not he was retired in 2007 for reasons relating to an occupational disease. Thirdly, the fact that the applicant was not taking antidepressants or anxiolytics in 2014 did not preclude his being in a psychologically disabling emotional state arising from mistreatment suffered in the context of his former job, as all the medical documents, according to the applicant, confirm.
The applicant also argues, essentially, that the second invalidity committee failed to take account of the administrative and legal documents in the file, that is to say, the Cocobu and OLAF reports. Similarly, Dr M.’s answers in the memorandum of 8 May 2015 were contradictory and hard to understand. Nor did the two doctors in the majority on the second invalidity committee give the reasons why the committee ruled out the possibility that the applicant’s disease could — also — have been caused by the performance of his duties.
The Committee of the Regions refutes the applicant’s arguments. It submits that the conclusions of the second invalidity committee do not contradict the earlier medical findings adopted under Article 73 of the Staff Regulations.
The Committee of the Regions contends that the 7 May 2014 conclusions, which the appointing authority ratified in the contested decision, set out various grounds that reflect the opinion of the majority of the second invalidity committee finding there to be no causal link between the applicant’s permanent incapacity for work and his post.
According to the Committee of the Regions, the decision rejecting the complaint lists the clarifications that Dr M. provided both as regards the working methods of the second invalidity committee and as regards the reasons which led it to find that there was no causal link between the applicant’s invalidity and his occupation.
In response to the argument that the second invalidity committee failed to give sufficient reasons for its position in so far as it adopted findings contrary to those contained in the earlier medical and administrative reports, the Committee of the Regions submits that this argument must be rejected as unfounded. The summary medical report, it asserts, refers to the opinions and findings contained in the earlier medical and administrative reports. The Committee of the Regions observes that the summary medical report draws attention to the fact that a number of medical reports indicated that the applicant was fit to return to work. That report also states that the applicant underwent an ‘in-depth medical examination’, from which the second invalidity committee was able to take away observations enabling it to establish that his invalidity was not the result of an occupational disease within the meaning of the fifth paragraph of Article 78 of the Staff Regulations.
Furthermore, the Committee of the Regions contends that in the summary medical report the second invalidity committee expressly referred to a number of medical and administrative reports. It submits that the report clearly sets out the reasons why there is no causal link between the applicant’s situation at work and his state of health and the reasons why the committee does not share the opinion in the earlier medical reports. The Committee of the Regions accordingly asserts that the second invalidity committee highlighted long-standing psychological history that prevented the applicant from returning to work.
It should be noted that the provisions of the Staff Regulations relating to the invalidity committee are designed so as to confer upon medical experts the task of definitively appraising all medical questions, which no appointing authority, because of its internal administrative composition, could do. In that context, judicial review may not extend to medical appraisals properly so-called, which must be considered definitive, provided that the conditions in which they are made are not irregular. On the other hand, judicial review may extend to questions concerning the constitution and proper functioning of the invalidity committee and the regularity of the opinions which they issue. From that point of view, the General Court has jurisdiction to examine whether the opinion contains reasons enabling the reader to assess the considerations on which the conclusions which it contains were based and whether it has established a comprehensible link between the medical findings which it contains and the conclusions reached by the invalidity committee concerned (judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions,
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
, paragraph
and the case-law cited).
On the basis of that case-law, it should be noted first of all that, in the present case, the 7 May 2014 conclusions, which the appointing authority validated in the contested decision, include the following statements:
–
‘There is no argument to establish that the work-related stress factors caused the incapacity for work, and the patient confirmed several times that he was very well;
–
… in contrast, the patient has long-standing psychological difficulties for which he has undergone various treatments that were, according to the patient, successful.’
However, those statements do not explain how the second invalidity committee reached that conclusion notwithstanding the medical and administrative reports in the file that support the opposite conclusion.
It should be noted in that respect that, where the administration has provided in its response to the complaint explicit reasons to justify its decision, relating to the individual case, such reasons are deemed to be identical to those for the decision to refuse and must be regarded as relevant information for assessing the lawfulness of that decision (see, to that effect, judgment of 9 December 2009, Commission v Birkhoff,
T‑377/08 P
,
EU:T:2009:485
, paragraphs
and
and the case-law cited).
In the first place, in the decision rejecting the complaint, the appointing authority states that it asked Dr M. ‘kindly to confirm … whether the fact that Mr McCoy was unable to perform his duties at work, as now recognised on 23 May 2007 (Article 78), effectively had no connection, even in part, with the occupational disease (“anxiety and depressive disorders arising in the context of significant conflict of an administrative nature equivalent to psychological harassment”) (see judgment of 18 November 2014, McCoy v Committee of the Regions,
F‑156/12
,
EU:F:2014:247
, paragraph
) that he was recognised on 9 January 2009 as having (Article 73) [and whether] there [was] an adequate statement of reasons for [that] conclusion in the [summary] medical report that explain[ed] in particular why the [second] invalidity committee [had] decided to diverge from the earlier reports, which were favourable to Mr McCoy’.
In reply to that question, Dr M. described how the second invalidity committee reached its conclusions and emphasised, essentially, the following:
–
‘it was clearly apparent [from Mr McCoy’s] medical file that he had a history before he started work for the Committee of the Regions’;
–
‘two documents in the file contain opinions … testifying to the fact that Mr McCoy was capable of returning to work during the period concerned’;
–
[once Dr H. had familiarised himself with the file,] ‘he then conducted an in-depth psychiatric examination of Mr McCoy, asking questions intended to determine his condition’;
–
it was decided unanimously not to call upon the services of an external expert and to request medical information from the general practitioners who had treated Mr McCoy between 1996 and 2000.
Secondly, the appointing authority asked Dr M. to ‘confirm that the findings of the second invalidity committee to the effect that Mr McCoy’s invalidity, for the purposes of Article 78 of the Staff Regulations, was not the result of an occupational disease do in fact take into consideration the administrative documents referred to in the judgment of 7 May 2013’. Dr M. clarified, essentially, that‘although they [were] not referred to explicitly, all the documents were available to the second invalidity committee’ and that those documents had been made available to and examined by the three members of the second invalidity committee.
In the light of the foregoing, the appointing authority states in the decision rejecting the complaint that it ‘satisfied itself … that the invalidity committee took good care to explain in its report the reasons why it considered, from a medical viewpoint, that it was not possible to envisage recognising that the applicant’s invalidity arose, even partially, from an occupational disease under the fifth paragraph of Article 78 of the Staff Regulations and that all the medical and non-medical documents available to it were properly taken into account for that purpose, although it was not however aware of the medical reasons and was therefore not in a position to assess whether they met the requirements laid down by the Tribunal in the judgment of 7 May 2013’.
Nevertheless, notwithstanding Dr M.’s answers, it can be found, as apparent from the case file and established in the judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
), that the medical and administrative files, by virtue of their content, support the opposite conclusion, that the disease causing the applicant’s invalidity is of occupational origin.
It should be recalled in that respect that it is apparent from the case-law that where an invalidity committee is dealing with complex medical issues concerning the causal link between the condition suffered by the person concerned and his occupation with an institution, it is for that committee to indicate the information on the file on which it relies and, in the event of significant divergence, to give the reasons why it differs from certain earlier and relevant medical reports, more favourable to the person concerned (see judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions,
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
, paragraph
and the case-law cited).
Moreover, even though an invalidity committee to which reference has been made under Article 78 of the Staff Regulations may reach conclusions that are different from those adopted by the medical committee to which reference has been made under Article 73 of the Staff Regulations, it is still necessary for it to give the reasons which led it to differ from the assessments contained in the medical reports which allowed recognition to be given of the occupational origin of the disease under Article 73 of the Staff Regulations and to provide those reasons clearly and comprehensibly (see judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions,
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
, paragraph
and the case-law cited), either in its conclusions communicated to the appointing authority, or in a summary medical report which it may subsequently prepare.
It is worth noting that at least 10 medical reports were examined in the context of the procedure initiated under Article 73 of the Staff Regulations and were available to the invalidity committee when it adopted its conclusions of 7 May 2014 (namely the hospital reports of 16 January 2006, Prof. D. M.’s report of 16 October 2006, Dr R.’s report of 26 October 2006, the report of 8 May 2008 by the PMO doctor, Dr R.’s report of 18 September 2008, the findings of the PMO doctor of 20 November 2008, Mr D.’s report of 12 August 2009, Prof. M.’s report of 17 October 2009, Dr Re.’s report of 3 November 2009 and the findings of the PMO doctor of 11 February 2010). The reports highlighted, by way of example:
–
‘the onset of an anxiety-depression response syndrome … linked to the reprehensible professional conduct of certain officials from the Committee of the Regions’;
–
‘a state of anxiety and depression’, that ‘the anxiety-depression aspect is more important than the depressive response aspect, which is slight’ and that ‘this state is a response to the harassment experienced at work and the resulting burnout’;
–
‘a nervous exhaustion syndrome, known as ‘burnout’, associated with the psychological harassment experienced at work’;
–
‘anxiety and depressive disorders arising in the context of significant conflict of an administrative nature equivalent to psychological harassment’;
–
‘[that,] having regard for the fact that the person concerned had faced a significant conflict of an administrative nature equivalent to psychological harassment for several years, it can be said that the response type anxiety and depressive disorders are accompanied by difficulties in concentrating and cognitive difficulties, giving rise to damage to his psychological integrity’.
However, in relation to the statements contained in the medical reports referred to in paragraph 78 above, it should be noted that, in its summary medical report, the second invalidity committee asserted, first, that ‘“the total permanent invalidity preventing him from performing the duties corresponding to a post in his grade”, as described in Article 78, was not the result of “an occupational disease”’. According to the second invalidity committee, it reached that conclusion on the basis of the medical and administrative files and the following considerations:
–
the applicant, who had undergone an ‘in-depth medical examination’ by the second invalidity committee, did not present any symptoms of post-traumatic stress;
–
certain reports in the medical file recommended that the applicant should gradually return to work;
–
it was the patient’s long-standing psychological difficulties, dating from before the 2000s and the events to which the OLAF report relates, that prevented him from returning to work, which would otherwise have been possible.
As regards, first, the ‘in-depth medical examination’, the file submitted to the General Court does not show exactly of what that examination consisted. Dr M. refers vaguely to it in the memorandum of 8 May 2015, when she states that Dr H. prepared questions based on the applicant’s medical file for the 7 May 2014 meeting. However, it is apparent from Dr G.’s report that the second invalidity committee only saw the applicant for 15 minutes. It therefore cannot be inferred merely from use of the expression ‘in-depth medical examination’ that the examination enabled the second invalidity committee to reach the opposite conclusion to the earlier medical reports, which, moreover, were based on more extensive examinations and psychological tests. Nor does the second invalidity committee give reasons explaining how the ‘in-depth medical examination’ of the applicant in 2014 would make it possible to assess his state of health at the time his invalidity was established, seven years previously.
As regards, secondly, the finding that the applicant was able to return to work, the second invalidity committee cites two extracts from two different reports. The first extract, according to which ‘Mr McCoy Robert is able to return to work provided he is given an appropriate post’, appears in a report of 13 November 2006 by Dr V. A. The second extract, according to which ‘it is essential that he returns to a productive job as soon as possible’ appears in a report of 16 November 2006 by Prof. L. However, those extracts appear to be irrelevant. In the first place, both the reports in which those extracts appear conclude that the applicant has an occupational disease. In the second place, the quotations are used out of context. In reality, although in November 2006 Prof. L. believed that it was ‘essential’ that Mr McCoy should return to work, this was in a specific context, that is to say, ‘for his self-confidence and the continued improvement in Mr McCoy’s condition’, and Prof. L. was not questioning that the applicant’s disease was of occupational origin. Indeed, the same report states that ‘the origin of the disease is described in Dr A.’s letter and was triggered by events relating to his role as the financial controller of the Committee of the Regions’. Furthermore, it emerges from a letter written by the same doctor on 16 January 2006 that ‘the symptoms of post-traumatic stress, anxiety and depression would probably become worse if Mr McCoy had to return in the near future to the working environment that caused his current medical condition’. Similarly, the statement by Dr V. A. quoted above, for its part, was made in a treatment context, in so far as Dr V. A. was not suggesting that the applicant should go back to his former post, but that he could go back to work provided that work was appropriate.
In the third place, both the extracts in question date from November 2006, whereas Dr V. A. placed the applicant on sick leave, only six weeks after he returned to work, in February 2007. The facts therefore show that, although both those doctors thought that the applicant could return to work in November 2006, at least one of them had had a change of mind by February 2007. It should also be noted that the first invalidity committee, in its conclusions of 23 May 2007, on whether or not there was invalidity, found that the applicant was in a state of total permanent invalidity preventing him from performing his duties.
As regards, thirdly, the applicant’s long-standing psychological difficulties, that statement was made but was not followed up by any analysis or conclusion and is not, in any event, sufficient to explain why the numerous medical analyses and the facts contained in the medical and administrative reports were not such as to substantiate, in whole or in part, the occupational origin of the applicant’s invalidity. The summary medical report refers to excessive consumption, over a long period, of psychotropic substances and alcohol, and to multiple extra-occupational factors, in particular severe family tensions, alongside a history of depression and personality disorders. However, those facts predate the events relating to the pressures and harassment that the applicant suffered in the course of his duties and did not prevent the doctors who wrote the reports in the medical file from reaching the conclusion that the applicant’s state of anxiety and depression and burnout originated in his professional situation.
Furthermore, if it were necessary to understand a finding that those difficulties existed as meaning that the applicant was already suffering from a condition before taking up the post of internal auditor, that finding alone would not be sufficient to rule out, when examining the origin of his invalidity, the occupational origin of his disease within the meaning of Article 78 of the Staff Regulations, since an occupational disease may consist in the aggravation of a pre-existing condition whose origin is to be found elsewhere.
The second invalidity committee does indeed quote extracts from the file, but it does not clearly and comprehensively explain why it departs from the medical reports that are more favourable to the person concerned, which are both earlier and relevant (see case-law cited in paragraphs 76 and 77 above). The second invalidity committee merely mentions in the summary medical report that in its view ‘“the anxiety and depressive disorders arising in the context of significant conflict of an administrative nature equivalent to psychological harassment” mentioned in … Dr J.’s report of 11 [February] 2010, for which “a permanent invalidity rate of 10%” was set because “for the purposes of the rules, there were still response type anxiety and depressive disorders, accompanied by emotional and cognitive difficulties” could not have been such as to contribute to the patient’s total permanent invalidity’, but does not provide any further explanation.
Similarly, the second invalidity committee states that it ‘is aware that Dr J.’s aforementioned report states that “Mr McCoy is no longer fit to carry out any kind of occupation [but that], in contrast, it must be said that the person concerned remains perfectly capable, notwithstanding his age, of still carrying on occupations in the context of his private life”’. However, that committee stated only that it ‘disagree[d] with that finding on the basis of the in-depth medical examination it had carried out’ but did not expand on how that in-depth examination had enabled it to reach the opposite conclusion.
Admittedly, although the invalidity committee has to meet a higher standard of reasoning in order to depart from the earlier medical reports, it cannot be required to provide detailed specific reasons for each report. It does however have a duty to set out clearly and comprehensively the reasons why it differs from those opinions. However, in the present case, the second invalidity committee tried only in vague imprecise terms to explain why it differed from the earlier medical reports. It must be highlighted in that respect that it cannot be sufficient merely to state, as Dr M. did in the 8 May 2015 memorandum, that ‘although they [were] not referred to explicitly, all the documents were available to the invalidity committee’. That cannot amount to explaining clearly and comprehensibly why the second invalidity committee diverged from the medical and administrative reports favourable to the applicant. The second invalidity committee also confined itself to commenting on only two sentences in the medical file even though the file contains at least 10 medical reports.
In short, it follows from the foregoing that, first, the second invalidity committee did not provide to the necessary legal standard explanations as to the reasons which led it to differ from the earlier medical reports that provide clear evidence of the occupational origin of the applicant’s disease and, secondly, nor did it sufficiently explain the reasons why the applicant’s invalidity could not have arisen from an occupational disease. In that regard, the second invalidity committee failed, in particular, to give any sufficient explanation as to why it had not examined the potential impact of the facts apparent from the administrative file on the applicant’s state of health, even though the file nevertheless clearly refers to serious workplace conflict and ‘harassment’ of the applicant. This failure to state adequate reasons affects both the findings conveyed to the appointing authority and the contested decision, and this plea must therefore be upheld as well founded.
It should be recalled, as indicated in paragraph 58 above, that the General Court considers it appropriate to examine the arguments alleging misinterpretation of the concept of an occupational disease under the third plea, which itself alleges a manifest error of assessment.
The third plea in law, alleging a manifest error of assessment and misinterpretation of the concept of an occupational disease
The applicant contends that the second invalidity committee was concerned only with his current state of health and did not investigate the origin of his disease. That is apparent in particular, he asserts, from the questions that Drs M. and H. asked at the meeting of 7 May 2014. The conclusion that there are no arguments establishing a causal link between his incapacity for work and the occupational stress factor is therefore based on a manifest error of assessment. In support of his arguments, the applicant quotes passages from various medical reports that found that his incapacity for work originated in the pressure he suffered at work.
The applicant is also of the view that, if the second invalidity committee believes that his invalidity was due to excessive alcohol consumption, it was incumbent upon that committee to provide medical evidence to that effect. The applicant notes that the file contains nothing on that point. In particular, the file contains no information capable of demonstrating any consumption of alcohol whatsoever — let alone excessive consumption. According to the applicant, the second invalidity committee merely needed to request the results of blood tests he had undergone before 2000 which would, moreover, have proven that he did not drink alcohol.
Accordingly, in so far as the second invalidity committee, by a majority, attributes the invalidity to extra-occupational factors, whether or not the existence of those extra-occupational factors can be classified as a cause, and moreover the sole cause, of the invalidity is not in the applicant’s view a medical assessment, in contrast to the appointing authority’s assertions in the decision rejecting the complaint.
The applicant also argues that, by focusing the examination solely on his current state of health and his state of health before the events to which the OLAF report relates, the second invalidity committee misinterprets the concept of an occupational disease because it has failed to express an opinion on the deterioration in his state of health originating in his professional situation.
The Committee of the Regions refutes the applicant’s arguments. According to the Committee of the Regions, the appointing authority did in fact review the proceedings, by verifying and assessing whether the second invalidity committee had satisfied itself that it had all the information necessary for it to carry out its task and was duly informed of the requirements arising from implementation of the judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
).
The applicant, it argues, also wrongly contends that the second invalidity committee based itself solely on his current state of health. The finding that the origin of his invalidity was extra-occupational was in fact only made after it had examined the applicant’s medical and administrative files and with reference to his medical and psychological history and to his current medical situation and his explanations.
Lastly, the Committee of the Regions argues that consideration of the applicant’s current state of health in order to assess whether his invalidity is potentially of occupational origin is a medical appraisal properly so-called and is therefore not open to review by the General Court. The same applies to the extra-occupational factors in the invalidity.
It should be noted that, in view of the limited judicial review which the General Court is required to exercise in the case of medical appraisals properly so-called, a criticism alleging manifest error of assessment in an opinion of the invalidity committee cannot succeed (see, to that effect, judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions,
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
, paragraph
and the case-law cited).
However, as with the review it carries out in areas involving complex assessments, in particular in cases where numerous elements, such as expert reports, opinions or consultations, are available, the courts of the European Union, charged with reviewing a decision by an invalidity committee or a decision by an appointing authority based in turn on the former decision, must verify among other things, not only whether the evidence relied on is accurate in purely factual terms and whether it is reliable and consistent but also whether that evidence contains all the information which must be taken into account in order to assess a complex situation and whether it is capable of substantiating the conclusions drawn from it (see, by analogy, judgment of 8 December 2011, Chalkor v Commission,
C‑386/10 P
,
EU:C:2011:815
, paragraph
).
The Courts of the European Union must, in particular, carry out the review of legality incumbent upon them on the basis of the evidence adduced by the applicant in support of the pleas in law put forward, and their review cannot be limited by the discretion available to the invalidity committee or the appointing authority to choose which information to take into account or to exclude as the basis of its decision. Under the circumstances, the limited judicial review of medical appraisals properly so-called cannot prevent the EU court from verifying whether the invalidity committee took account of all the factors that appear to be manifestly relevant to the task entrusted to it.
In the present case, as the Committee of the Regions notes, it is apparent from the summary medical report that the second invalidity committee examined the applicant’s medical and administrative files and referred to his extra-occupational and psychological history and to his current medical situation and his explanations in order to make the finding that the origin of his invalidity was not occupational. This confirms that, as the applicant argues, the second invalidity committee relied solely on his extra-occupational and psychological history and on his state of health in 2014. It is important to note in that regard that the second invalidity committee refers explicitly to the psychological history and to other extra-occupational factors, such as an excessive consumption of psychotropic substances and alcohol, which are apparent from the medical file, whereas the applicant’s difficult professional situation also appears in the medical and administrative files but is mentioned only very vaguely and is dismissed without explanation (see paragraphs 79 to 81 above). Indeed, if the second invalidity committee had examined a possible link between the applicant’s professional situation and his health, it would have been expanded upon, at least in the summary medical report, at equal length to his psychological history and his state of health in 2014. In actual fact, however, the report merely states, without further detail, that the second invalidity committee took the medical and administrative files into account.
It should be noted, in that regard, that it is apparent from the file produced to the General Court that, even if the applicant had experienced health problems in the past, he was not suffering from those problems when he began work at the Committee of the Regions. However, during the period when he was performing his duties at the Committee of the Regions, in the course of those duties he suffered psychological harassment and pressure and experienced health problems at that time and shortly afterwards. However, the second invalidity committee seems to have omitted to examine those facts, which are nevertheless extremely significant in the present case.
Accordingly, since the objective of the proceedings of the second invalidity committee was to establish or rule out a link between the applicant’s professional situation and his invalidity, it should be found that the committee could not suggest that it was relying solely on his psychological and extra-occupational history and on his state of health in 2014 without misinterpreting the concept of an occupational disease and thereby committing a manifest error of assessment such as to vitiate its summary medical report. That is particularly the case in so far as it has been established in the administrative file that the applicant was the victim of harassment and pressure in the course of his duties. It is relevant to note on that point that, in complex situations where the origin of an official’s disease lies in a number of causes, both occupational and extra-occupational, physical or psychological, which have each contributed to the development of that disease, it is for the medical committee to ascertain whether performance of the official’s duties in the service of the Union’s institutions has a direct link with his disease, for example, as a trigger for that disease. In such cases, it is not required, for the disease to be recognised as having an occupational origin, that it should have its sole, basic, preponderant or predominant cause in the performance of duties (judgment of 14 September 2010, AE v Commission,
F‑79/09
,
EU:F:2010:99
, paragraph
).
In the light of the foregoing, it should be found that the third plea in law, alleging a manifest error of assessment and misinterpretation of the concept of an occupational disease, must be upheld as well founded.
The fourth plea in law, alleging infringement of the terms of reference of the second invalidity committee
The applicant contends, essentially, that, when it examined his state of health in the 2014, the second invalidity committee infringed its terms of reference, which were to determine whether he was suffering from an occupational disease at the time his invalidity was established in 2007.
The Committee of the Regions submits that the second invalidity committee did comply with its terms of reference. According to the Committee of the Regions, that committee drew its medical conclusions from its proceedings, and the fact that it relied, in particular, on an ‘in-depth medical examination’ carried out on the applicant on 7 May 2014 and on his history does not amount to an infringement of its terms of reference. According to the Committee of the Regions, the applicant’s argument that the second invalidity committee ‘should have expressed an opinion retroactively to 2007’ must, on that point, be refuted, because it is tantamount to denying that the second invalidity committee was entitled to carry out any ‘in-depth medical examination’ whatsoever in 2014 and to make a medical appraisal of the whole file.
It should be noted that, according to its terms of reference, it was for the second invalidity committee to provide medical appraisals on the question of whether the invalidity was occupational in origin. It was therefore for that committee to ascertain whether or not, from a medical point of view, the applicant’s invalidity arose from an occupational disease whose origin was to be found in his working conditions when he was performing his duties at the Committee of the Regions (see, to that effect, judgment of 21 January 1987, Rienzi v Commission,
76/84
,
EU:C:1987:17
, paragraphs
and
).
In so far as the fourth plea may be interpreted as alleging that the second invalidity committee failed to comply with its terms of reference as regards examining the origin of the applicant’s invalidity, it should be noted that, according to its terms of reference, it was for the committee to provide medical appraisals, and not appraisals of a legal nature, on the question of whether the invalidity was occupational in origin. It was therefore incumbent on that committee to ascertain whether or not, in medical terms, the applicant’s invalidity arose from an occupational disease whose origin was to be found in his working conditions (see, to that effect, judgment of 21 January 1987, Rienzi v Commission,
76/84
,
EU:C:1987:17
, paragraphs
and
).
From that perspective, it must be held that, strictly speaking, the invalidity committee did perform the task assigned to it, since, in the 7 May 2014 conclusions, it stated that, in medical terms, the applicant’s invalidity ‘did not arise from an occupational disease’.
In the light of the foregoing, the fourth plea is unfounded and should be dismissed.
The seventh plea in law, alleging infringement of the reasonable time principle
The applicant claims that, having regard for its length, the period of 19 months that elapsed between delivery of the judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
), and conclusion of the proceedings of the second invalidity committee, on 10 November 2014, warrants a finding that the reasonable time principle has been infringed. The applicant criticises the Committee of the Regions for setting up the second invalidity committee only from 14 February 2014. He then notes that the second invalidity committee did not meet until 15 April and 7 May 2014. The applicant also criticises Dr H. for waiting until 10 November 2014 before sending the signed minutes to his representative, Dr G. He also asserts that, whereas the contested decision was made on 2 December 2014, it was only served on him by a letter of 22 December 2014, posted on 5 January 2015.
According to the applicant, the explanation that the appointing authority gave in the decision rejecting the complaint, that one of the documents was corrupted, does not justify the delay in sending the minutes.
The Committee of the Regions refutes the applicant’s arguments.
It should be noted that the obligation to conduct administrative procedures within a reasonable time is a general principle of EU law which is enforced by the European Union courts and set forth, as an element of the right to good administration, in Article 41(1) of the Charter of Fundamental Rights of the European Union (see judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions,
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
, paragraph
and the case-law cited).
However, infringement of the reasonable time principle, assuming it is established, does not justify annulment of the contested decision on grounds of procedural irregularity. Any excessive delay in dealing with the applicant’s request for recognition of the occupational origin of the disease under Article 78 of the Staff Regulations cannot, in principle, affect the content itself of the invalidity committee’s opinion or of the contested decision. Such a delay cannot, save in exceptional situations, alter the assessment, by the invalidity committee, of the occupational origin of the invalidity under Article 78 of the Staff Regulations (judgment of 21 October 2009, V v Commission,
F‑33/08
,
EU:F:2009:141
, paragraph
; see also, to that effect, judgment of 11 April 2006, Angeletti v Commission,
T‑394/03
,
EU:T:2006:111
, paragraph
). Although the length of a medical procedure is indeed liable to affect the assessment of the seriousness and the consequences of a medical condition and make it more difficult to examine its cause (judgment of 14 September 2010, AE v Commission,
F‑79/09
,
EU:F:2010:99
, paragraph
), in the present case it has not been established or even alleged that the excessive length of the procedure affected the fundamental elements in the light of which the second invalidity committee delivered its conclusions. The passage of an excessive length of time, supposing it to be established, is not therefore liable to affect the legality of the committee’s conclusions or, therefore, that of the contested decision.
What is more, it should be noted that the applicant wrongly attributes the passage of a period of 19 months and responsibility for the ensuing alleged infringement of the reasonable time principle to the Committee of the Regions. Contrary to the applicant’s assertions, it was he who requested the Committee of the Regions to ask the President of the Court of Justice of the European Union to appoint a third doctor. The Committee of the Regions was only informed in February 2014 that Dr H. had been appointed. Moreover, it is apparent from the exchange of emails between Dr M. and Dr G. that on 19 September 2013 Dr G. expressed his preference for Dr L., proposed by Dr M. It was only on 8 November 2013 that the applicant informed the Committee of the Regions that neither he himself nor Dr G. had expressed their agreement to Dr L. being appointed. It can therefore be found that the applicant himself contributed to the delay caused by a doctor being appointed by the President of the Court of Justice of the European Union.
Accordingly, the seventh plea in law, alleging infringement of the reasonable time principle, must be rejected as unfounded.
The eighth plea in law, alleging infringement of the principle of collegiality
The applicant contends that by questioning Dr M. alone, who had met only with Dr H., without keeping Dr G. informed, the appointing authority infringed the principle of collegiality.
The Committee of the Regions, referring to the meetings of the second invalidity committee on 15 April and 7 May 2014 and the documents exchanged subsequently, argues that each member of the second invalidity committee had an opportunity effectively to make known his or her view and that the principle in question was accordingly not infringed. The Committee of the Regions also notes that the facts in the present case are very similar to those in the judgment of 7 May 2013McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
), in which it was found that the principle of collegiality had not been infringed.
It is settled case-law that the invalidity committee must conduct its proceedings in a collegial manner, and that each of its members must have an opportunity freely to express an opinion (see, to that effect, judgments of 22 November 1990, V v Parliament,
T‑54/89
,
EU:T:1990:71
, paragraph
, and of 27 February 2003, Camacho-Fernandes v Commission,
T‑20/00
,
EU:T:2003:47
, paragraph
et seq.).
In the present case, it should be found that the principle invoked by the applicant has not been infringed. The second invalidity committee in fact met twice, on 15 April and 7 May 2014. At those meetings, after becoming familiarised with the entire medical and administrative files concerning the applicant, each doctor was able to express an opinion, both orally and in writing. Drs M. and H. issued signed findings and Dr G. was able to issue divergent findings. Those three doctors also had an opportunity to draw up their report which was subsequently included in the medical file. The plea alleging that the second invalidity committee infringed the principle of collegiality should therefore be rejected.
The eighth plea in law must therefore be rejected as unfounded.
It follows that the fourth, seventh and eighth pleas in law must be rejected as unfounded. However, since the second plea, alleging failure to state reasons, and the third plea, alleging a manifest error of assessment and misinterpretation of the concept of an occupational disease, have been upheld as well founded, the contested decision should be annulled on the basis of those pleas.
The pleas in law based on circumstances arising after the contested decision was made and the claim for damages
As indicated in paragraphs 56 and 57 above, the first, fifth and sixth pleas cannot affect the legality of the contested decision. Nevertheless, the unlawfulness to which those pleas refer must be taken into consideration in relation to the claim for damages.
The first plea in law, alleging infringement of Article 78 of the Staff Regulations by a failure to review the proceedings of the second invalidity committee
The applicant advances essentially three claims seeking to show that the appointing authority infringed its obligation to review the proceedings of the second invalidity committee. First, he argues, the appointing authority erred when it refused to consult the applicant’s medical file even though it had been invited to do so. Secondly, it erred by confining itself to questioning Dr M. (see paragraph 42 above) about whether the work of the second invalidity committee was conducted properly in order to satisfy itself that the proceedings in question had been conducted correctly. According to the applicant, that approach amounted to releasing the appointing authority from the review incumbent on it and depriving that review of any useful effect. Thirdly, the applicant submits that the appointing authority infringed procedural safeguards because it only questioned the doctor appointed by the Committee of the Regions in order to reply to questions relating to review of the proper conduct of the proceedings of the second invalidity committee, thereby breaching in particular the principle of impartiality.
The Committee of the Regions refutes the applicant’s arguments.
As regards the first claim, the Committee of the Regions submits that the appointing authority’s review is limited and that the authority did indeed exercise that review, in accordance with the applicable rules.
The Committee of the Regions refers to the document ‘Invalidity committee procedural manual’ and notes that, in Title IV ‘Functioning of the invalidity committee’, it enshrines the independence and secrecy of invalidity committee proceedings. According to the Committee of the Regions, it follows that the appointing authority cannot access the information those proceedings contain and has access only to the conclusions of the second invalidity committee, which do not contain any medical information, in order to make its decision.
The Committee of the Regions also argues that, contrary to the applicant’s assertions, the appointing authority did not have a duty to consult the medical file. It is for the applicant, where applicable, explicitly to communicate information in the medical file to the appointing authority so that it can examine his complaint, setting out the links he believed could be made between that information and the claims made in his complaint.
Moreover, according to the Committee of the Regions, the applicant’s invitation to the appointing authority to consult the medical file was made after the complaint was filed.
Furthermore, the Committee of the Regions noted that medical appraisals properly so-called cannot be disputed in appeal proceedings. Since the appointing authority’s review in that respect is limited, its duty is solely to assess the facts in the correct manner and to ensure that the applicable legal provisions are strictly applied in the context of the proceedings of the invalidity committee.
The Committee of the Regions therefore believes that the appointing authority cannot be criticised for failing to assess the facts in the correct manner or for infringing the applicable legal provisions.
In respect of the second claim, the Committee of the Regions is of the view that it complied with the rules by questioning Dr M. The Committee of the Regions in fact argues that, by opting to gather the information necessary to process the complaint using a questionnaire, the appointing authority opted for the least intrusive method in order not adversely to affect the confidentiality of the proceedings of the second invalidity committee, medical confidentiality or the protection of sensitive personal data.
In respect of the third claim, that the appointing authority erred in questioning only the doctor appointed by the institution, the Committee of the Regions contends that the questions posed by the appointing authority were sufficiently neutral and precise to obtain objective replies from that doctor. The Committee of the Regions also confines itself to observing that, in the light of the ethical rules governing Dr M.’s profession, it seems unlikely that she would have breached her duty of independence. The fact that Dr M. was asked to answer the review questions therefore does not infringe the principle of impartiality. Such a claim is, according to the Committee of the Regions, tantamount to doubting the appointing authority’s impartiality when a complaint is referred to it.
Moreover, the Committee of the Regions argues that the three doctors comprising the second invalidity committee were appointed in accordance with the rules in force and had an opportunity to express their opinions at the meetings of 15 April and 7 May 2014, which they did in fact do. In the view of the Committee of the Regions, Dr M. was only questioned once the proceedings of the second invalidity committee had concluded and after the applicant had lodged his complaint — by means of which, assisted where applicable by his doctor, he was able to assert his claims.
As regards, first, the claim that the appointing authority failed to carry out a sufficient review of the proceedings of the second invalidity committee by refusing to consult the medical file, there is reason to find, as the Committee of the Regions does, that, even if the applicant had lifted the confidentiality of the proceedings of the invalidity committee, it was for him to provide the appointing authority explicitly with the information in the medical file so that it could examine his complaint, setting out the links he believed he found between that information and the claims made.
It should also be found that, in the present case, the appointing authority had drawn Dr M.’s attention to the main points that had led to the first invalidity committee’s decision being annulled in the judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
). In an email of 2 April 2014, the appointing authority emphasised in particular, in the light of that judgment, the importance of the invalidity committee having all the data in advance, of complying with the obligation to state (general and specific) reasons, of arranging a medical examination and carrying out supplementary examinations if necessary, of sending its findings to the administration and of supplementing the medical file with at least one summary medical report.
Nevertheless, in view of those considerations and the fact that, in his complaint, the applicant advanced several arguments seeking to show that not only the findings of the invalidity committee but also the summary medical report were vitiated by unlawfulness, in particular in the light of the judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
), the Committee of the Regions should at least, have consulted the report. However, when the applicant invited the Committee of the Regions to consult his medical file, it replied as follows in an email of 8 June 2015: ‘we do not wish to ask you for access to the summary medical report in the proceedings arising from the complaint’.
Failure to examine that document, even though the applicant had invited the appointing authority to consult it as important documentary evidence for handling the complaint, must be held to be a failure to review the proceedings of the second invalidity committee. Admittedly, the medical file is confidential and the Committee of the Regions did not have an opportunity to consult it before it made the contested decision, but it could at least have agreed to consult the summary medical report at the time of the complaint, once the applicant had invited it to do so. That would in practice have enabled the Committee of the Regions to verify whether the invalidity committee had complied with its legal and procedural obligations without thereby ruling on the medical appraisals.
As regards the second claim, it should be noted that, in the present case, the appointing authority contacted the doctor appointed by the Committee of the Regions in order to ask her a series of questions with the aim of responding to the complaint.
However, by confining itself to putting those questions to the doctor appointed by the institution and relying solely on her replies contained in the memorandum of 8 May 2015, the appointing authority failed to satisfy itself that it had adequately reviewed whether the proceedings of the second invalidity committee were conducted properly. Indeed, by failing to consult the two other doctors and refusing to consult the summary medical report, the appointing authority obtained only a partial picture of the proceedings of the second invalidity committee. In the present case it was in fact especially important that the appointing authority should satisfy itself that it had a full picture of those proceedings in order to review whether they were conducted properly, in particular in the light of the fact that various sets of proceedings between the applicant and the Committee of the Regions had already lasted for a number of years.
In respect of the third claim, it is apparent from the case-law that ‘Article 41 of the Charter provides that every person has the right, inter alia, to have his or her affairs handled impartially by the institutions of the European Union [and that] that requirement of impartiality encompasses, on the one hand, subjective impartiality, in so far as no member of the institution concerned who is responsible for the matter may show bias or personal prejudice, and, on the other hand, objective impartiality, in so far as there must be sufficient guarantees to exclude any legitimate doubt as to bias on the part of the institution concerned’ (judgment of 11 July 2013, Ziegler v Commission,
C‑439/11 P
,
EU:C:2013:513
, paragraph
).
In the light of that case-law, it should be held that, since it did not consult the other doctors on the second invalidity committee, the appointing authority could not guarantee that it had acted in such a way that its examination of whether the proceedings of that committee were conducted properly was free of any doubt as to its impartiality. It should therefore be emphasised that, in circumstances such as those in this case, the appointing authority had a duty to ensure not only that the Committee of the Regions was acting impartially, but also that the applicant and third parties perceived its actions to be impartial. It is important to note in that respect that, in his complaint, the applicant had already questioned Dr M.’s impartiality. His doubts were based on the fact that Dr M. had already expressed an opinion unfavourable to him in connection with the first meeting of the second invalidity committee at a time when no medical examination, much less the ‘in-depth’ medical examination referred to in the minutes of the second meeting of 7 May 2015, could have been carried out.
The Committee of the Regions therefore did not carry out a full review of the proceedings of the second invalidity committee and did not adequately ensure compliance with the principle of impartiality.
Accordingly, the three claims advanced in the context of the first plea in law appear to be well founded and will be taken into consideration when examining the claim for damages.
The fifth plea in law, alleging infringement of the duty to have regard for the welfare of officials
The applicant contends that the Committee of the Regions was made aware of the lack of review and the infringements of procedural safeguards, as referred to under the first plea in law, and should therefore have reacted, which however it did not do. This circumstance therefore amounts to an infringement of the duty to have regard for the welfare of officials.
The Committee of the Regions submits that the appointing authority should not meddle in the proceedings of the invalidity committee, which must work completely independently. It also argues that the appointing authority properly satisfied itself that the proceedings of the second invalidity committee had been conducted correctly by putting questions to Dr M. The Committee of the Regions also notes that there were several exchanges of correspondence and that meetings were arranged between the applicant and the highest levels of the Committee of the Regions. Accordingly, it argues, it did not infringe its duty to have regard for the welfare of officials.
According to the case-law, the duty to have regard for the welfare of officials and the principle of good administration incumbent on the administration imply in particular that when it takes a decision concerning the situation of an official, the appointing authority must take into consideration all the factors which may affect its decision, and when doing so it should take into account not only the interests of the service but also those of the official concerned (order of 7 June 1991, Weyrich v Commission,
T‑14/91
,
EU:T:1991:28
, paragraph
).
In the light of that principle and of the foregoing, in the review carried out by the appointing authority in the present case, it was in the interests of the service and of the applicant that the appointing authority took into consideration all the factors that might affect its decision. Accordingly, in addition to the 7 May 2014 conclusions, it should have consulted the summary medical report and the opinions of the three doctors on the second invalidity committee in order to have a fuller picture of the file. To the extent that it did not do so, the appointing authority also infringed its duty to have regard for the welfare of officials. Indeed, it bears repeating that, given the significant length of all the various proceedings between the applicant and the Committee of the Regions and the fact that the applicant was able to have doubts as to the impartiality of the doctor appointed by the institution, it was incumbent on the Committee of the Regions to satisfy itself that no such doubts could persist. However, by omitting to take measures to do so, the Committee of the Regions infringed its duty to have regard for the welfare of officials.
The fifth plea in law must therefore be held to be well founded and must be taken into account when examining claim for damages.
The sixth plea in law, alleging infringement of Article 266 TFEU
The applicant claims that the Committee of the Regions failed to implement the judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
). It contends that the appointing authority did not effectively review the proceedings of the second invalidity committee, confining itself to putting questions to the doctor appointed by the institution, as referred to above.
The Committee of the Regions refutes the applicant’s arguments and maintains that it did indeed implement the judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
).
It should be recalled that, where a court annuls the act of an institution, under Article 266 TFEU, that institution must take the appropriate measures involved in implementing the judgment. According to settled case-law, in order to comply with and fully implement the judgment annulling a measure, the institution that issued the annulled measure is required to have regard not only to the operative part of the judgment, but also to the grounds which led to the judgment and constitute its essential basis, in so far as they are necessary to determine the exact meaning of what is stated in the operative part. It is those grounds which, on the one hand, identify the precise provision held to be illegal and, on the other, indicate the specific reasons which underlie the finding of illegality contained in the operative part and which the institution concerned must take into account when replacing the act annulled (see order of 29 June 2005, Pappas v Committee of the Regions,
T‑254/04
,
EU:T:2005:260
, paragraph
and the case-law cited).
It must be recalled also that, under Article 266 TFEU, the institution concerned is required to ensure that any act intended to replace the annulled act is not vitiated by the same irregularities as those identified in the annulling judgment (see, to that effect, judgment of 10 November 2010, OHIM v Simões Dos Santos,
T‑260/09 P
,
EU:T:2010:461
, paragraphs
to
).
The annulment of a measure ordered by a court takes effect
ex tunc
and therefore has the effect of retroactively eliminating the annulled measure from the legal system. The defendant institution is required, by virtue of Article 266 TFEU, to take the necessary measures to reverse the effects of the illegalities as found in the judgment, which, in the case of an act that has already been executed, means restoring the applicant to exactly the position he was in prior to that act (order of 29 June 2005, Pappas v Committee of the Regions,
T‑254/04
,
EU:T:2005:260
, paragraph
, and judgment of 15 April 2010, Angelidis v Parliament,
F‑104/08
,
EU:F:2010:23
, paragraph
).
Whether the Committee of the Regions correctly implemented the judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
), in the present case must be examined in the light of those principles.
It should be emphasised in that respect that, as found when examining the first plea, the applicant has been able to establish that the Committee of the Regions did not sufficiently review the proceedings of the second invalidity committee. However, that failure to review cannot, in itself, be sufficient to establish that the Committee of the Regions infringed Article 266 TFEU. It is also for the applicant to indicate, in the light of the case-law cited in paragraphs 152 to 154 above, how that failure to review contributed to an infringement of the obligation to implement the judgment of 7 May 2013, McCoy v Committee of the Regions (
F‑86/11
,
EU:F:2013:56
), which he has not done.
Under those circumstances, the sixth plea in law should be rejected as unfounded. It will therefore not be taken into consideration in relation to the claim for damages.
The claim for damages
The applicant seeks damages in the amount of EUR 5000 in respect of the unlawful acts that contributed to the period of waiting and uncertainty he is experiencing and in the amount of EUR 20000 in respect of the infringement of Article 266 TFEU by the Committee of the Regions.
The applicant argues that adoption of the contested decision meant that he once again had to await definitive settlement of the procedure commenced under Article 78 of the Staff Regulations, as a result of his invalidity being established back in June 2007. In his view, that period of waiting and uncertainty extended by the unlawfulness of both the decision of 10 September 2010 and the contested decision, gave rise to the non-material damage he is claiming.
Moreover, the applicant draws attention to the gravity of the contested decision, the nature of the unlawful acts committed and the circumstances in which they were committed. He also notes that the pre-litigation procedure itself contributed to revealing further unlawfulness, showing that the Committee of the Regions had refused to exercise its powers and had in particular, on two occasions, sought the unilateral opinion of the doctor appointed by the institution.
Annulment of the contested decision is not, according to the applicant, capable of constituting in itself adequate and sufficient compensation for the non-material damage resulting from the serious uncertainty and anxiety caused by the illegality of that decision.
The Committee of the Regions refutes the applicant’s claim for damages. It argues, essentially, that the applicant has not demonstrated the damage suffered, that the contested decision is not vitiated by any unlawfulness and that Article 266 TFEU has not been infringed.
As regards whether the applicant’s claims for damages are well founded, the liability of the EU implies the satisfaction of a number of conditions relating to the unlawfulness of the conduct of which the institutions are accused, the fact of damage and the existence of a causal link between the conduct and the damage complained of (judgment of 25 October 2017, Lucaccioni v Commission,
T‑551/16
, not published,
EU:T:2017:751
, paragraph
).
It has been held that actions seeking compensation for damage caused by an institution to an official or other member of staff, brought on the basis of Article 270 TFEU and Articles 90 and 91 of the Staff Regulations, are subject to more particular and specific rules than those deriving from the general principles which govern the non-contractual liability of the European Union under Article 268 and the second paragraph of Article 340 TFEU. It follows from the Staff Regulations that, unlike any other individual, an official or other member of the European Union’s staff is connected to the institution to which he belongs by a legal employment relationship involving a balance of specific reciprocal rights and obligations, which is reflected in the institution’s duty to have regard for the welfare of the person concerned. Accordingly, when it acts in its capacity as employer, the European Union has a greater degree of responsibility, which is manifested in an obligation to compensate its staff in respect of loss caused by any unlawful conduct of the European Union in its capacity as employer, and in the context of European civil service litigation it is not necessary, in order to establish non-contractual liability on the part of an institution, to demonstrate a ‘sufficiently serious breach’, or ‘manifest and serious disregard’ of the limits of its discretion (see judgment of 19 June 2013, Goetz v Committee of the Regions,
F‑89/11
,
EU:F:2013:83
, paragraph
and the case-law cited).
According to settled case-law, the annulment of an unlawful measure may constitute, in itself, adequate and, in principle, sufficient compensation for all non-material damage which that measure may have caused, unless the applicant demonstrates that he suffered non-material damage separable from the unlawfulness justifying the annulment and incapable of being entirely remedied by that annulment (judgment of 14 July 2011, Petrilli v Commission,
F‑98/07
,
EU:F:2011:119
, paragraph
and the case-law cited).
The applicant’s claim for damages must be examined in the light of those principles.
As regards any unlawfulness or wrongful act attributable to the Committee of the Regions, it should be recalled, first, that it has not been established in the present case that the Committee of the Regions infringed Article 266 TFEU.
Secondly, it should be recalled that, in the present case, it was found that the contested decision ratifying the conclusions of the second invalidity committee was unlawful because it failed to state reasons and contained a manifest error of assessment. It is also relevant to note, as the applicant argues, that other irregularities were committed during the pre-litigation procedure. It was found in that regard that the Committee of the Regions inadequately reviewed the proceedings of the second invalidity committee and had infringed the principle of impartiality and the duty to have regard for the welfare of officials. It should be borne in mind in that respect, as the applicant asserted, essentially, in the pleas supporting his action, that the irregularities affecting the contested decision could have been prevented. Had the appointing authority not relied solely on the memorandum of 8 May 2015, but had taken measures in order sufficiently to review the proceedings of the invalidity committee, in particular by accepting the applicant’s invitation to consult the summary medical report and by putting questions to the other doctors on the second invalidity committee, it could have rectified the irregularities affecting the contested decision. By failing to act in that way, the Committee of the Regions contributed to prolonging the applicant’s uncertainty and anxiety.
Thirdly, it should be noted that, in the present case, annulment of the contested decision is not sufficient to compensate for the damage suffered by the applicant. Indeed, as a result of the unlawfulness of the contested decision and the irregularities committed at the complaint stage, the applicant is once again in the same situation of apprehension and uncertainty as was caused by the unlawfulness of the decision of 10 September 2010. That prolonging of the period of waiting and uncertainty, caused by the unlawfulness of the contested decision, constitutes non-material harm, for which compensation is already due, which it is for the institution concerned to make good through adequate compensation assessed on an equitable basis (see, to that effect, judgment of 25 October 2017, Lucaccioni v Commission,
T‑551/16
, not published,
EU:T:2017:751
, paragraph
).
Having regard for all the foregoing circumstances, it must be found that the applicant has suffered clear non-material damage directly attributable to the behaviour of the Committee of the Regions. It is therefore appropriate to set the amount of the damages to compensate for non-material damage to be awarded to the applicant as a result of the unlawfulness committed by the Committee of the Regions, on an equitable basis, at EUR 5000.
Costs
Under Article 134(1) of the Rules of Procedure of the General Court, the unsuccessful party is to be ordered to pay the costs if they have been applied for in the successful party’s pleadings. Since the Committee of the Regions has been unsuccessful, it must be ordered to pay the costs in accordance with the form of order sought by the applicant.
On those grounds,
THE GENERAL COURT (Second Chamber)
hereby:
1.
Annuls the decision of the Bureau of the Committee of the Regions of 2 December 2014 refusing to recognise the occupational origin of the disease resulting in Mr Robert McCoy’s invalidity within the meaning of the fifth paragraph of Article 78 of the Staff Regulations;
2.
Orders the Committee of the Regions to pay Mr McCoy the sum of EUR 5000;
3.
Orders the Committee of the Regions to pay the costs.
Prek
Schalin
Costeira
Delivered in open court in Luxembourg on 23 October 2018.
[Signatures]
(
*1
) Language of the case: French. | [
"Civil service",
"Officials",
"Social security",
"Occupational disease",
"Occupational origin of a disease",
"Fifth paragraph of Article 78 of the Staff Regulations",
"Invalidity Committee",
"Obligation to state reasons",
"Manifest error of assessment",
"Liability",
"Non-material damage"
] |
62018CJ0407 | fr | La demande de décision préjudicielle porte sur l’interprétation de la directive 93/13/CEE du Conseil, du 5 avril 1993, concernant les clauses abusives dans les contrats conclus avec les consommateurs (
JO 1993, L 95, p. 29
).
Cette demande a été présentée dans le cadre d’un litige opposant MM. Aleš et Jožef Kuhar à Addiko Bank d.d., établissement bancaire slovène, au sujet de l’exécution forcée d’une créance au titre d’un contrat de crédit hypothécaire conclu sous la forme d’un acte notarié directement exécutoire.
Le cadre juridique
Le droit de l’Union
L’article 3 de la directive 93/13 prévoit :
« 1. Une clause d’un contrat n’ayant pas fait l’objet d’une négociation individuelle est considérée comme abusive lorsque, en dépit de l’exigence de bonne foi, elle crée au détriment du consommateur un déséquilibre significatif entre les droits et obligations des parties découlant du contrat.
2. Une clause est toujours considérée comme n’ayant pas fait l’objet d’une négociation individuelle lorsqu’elle a été rédigée préalablement et que le consommateur n’a, de ce fait, pas pu avoir d’influence sur son contenu, notamment dans le cadre d’un contrat d’adhésion.
[...] »
L’article 4 de cette directive énonce :
« 1. Sans préjudice de l’article 7, le caractère abusif d’une clause contractuelle est apprécié en tenant compte de la nature des biens ou services qui font l’objet du contrat et en se référant, au moment de la conclusion du contrat, à toutes les circonstances qui entourent sa conclusion, de même qu’à toutes les autres clauses du contrat, ou d’un autre contrat dont il dépend.
2. L’appréciation du caractère abusif des clauses ne porte ni sur la définition de l’objet principal du contrat ni sur l’adéquation entre le prix et la rémunération, d’une part, et les services ou les biens à fournir en contrepartie, d’autre part, pour autant que ces clauses soient rédigées de façon claire et compréhensible. »
L’article 5 de ladite directive est rédigé comme suit :
« Dans le cas des contrats dont toutes ou certaines clauses proposées au consommateur sont rédigées par écrit, ces clauses doivent toujours être rédigées de façon claire et compréhensible. En cas de doute sur le sens d’une clause, l’interprétation la plus favorable au consommateur prévaut. [...] »
L’article 6, paragraphe 1, de la même directive dispose :
« Les États membres prévoient que les clauses abusives figurant dans un contrat conclu avec un consommateur par un professionnel ne lient pas les consommateurs, dans les conditions fixées par leurs droits nationaux, et que le contrat restera contraignant pour les parties selon les mêmes termes, s’il peut subsister sans les clauses abusives. »
Aux termes de l’article 7, paragraphe 1, de la directive 93/13 :
« Les États membres veillent à ce que, dans l’intérêt des consommateurs ainsi que des concurrents professionnels, des moyens adéquats et efficaces existent afin de faire cesser l’utilisation des clauses abusives dans les contrats conclus avec les consommateurs par un professionnel. »
Le droit slovène
La loi relative à la protection des consommateurs
L’article 23 du Zakon o varstvu potrošnikov (loi relative à la protection des consommateurs, Uradni list RS, n
o
98/04) prévoit :
«Une entreprise ne peut pas prévoir de clauses contractuelles abusives à l’égard du consommateur.
Les clauses contractuelles visées au paragraphe précédent sont nulles. »
L’article 24, premier alinéa, de cette loi énonce :
« Des clauses contractuelles sont considérées comme abusives si elles créent, au détriment du consommateur, un déséquilibre significatif entre les droits et obligations des parties, si elles rendent l’exécution du contrat indûment préjudiciable au consommateur, ou si elles rendent l’exécution du contrat nettement différente de ce que le consommateur pouvait légitimement attendre, ou bien si elles méconnaissent le principe de bonne foi et de loyauté. »
La loi relative à l’exécution et aux mesures conservatoires
L’article 9 du Zakon o izvršbi in zavarovanju (loi relative à l’exécution et aux mesures conservatoires, Uradni list RS, n
o
3/07) énonce :
« Une décision de première instance est susceptible d’appel à moins que la loi n’en dispose autrement.
Un recours d’un débiteur contre une ordonnance d’exécution faisant droit à une demande d’exécution est une réclamation.
[...]
Une décision concernant la réclamation est susceptible d’appel.
[...] »
L’article 15 de cette loi prévoit :
« Les dispositions du Zakon o pravdnem postopku [(code de procédure civile, Uradni list RS, n
o
73/07)] s’appliquent par analogie à la procédure d’exécution forcée et aux mesures conservatoires, sauf disposition contraire de la présente loi ou d’une autre loi. »
L’article 17, premier et second alinéas, de ladite loi dispose :
« Le juge ordonne l’exécution sur la base d’un titre exécutoire.
Sont des titres exécutoires :
1.
une décision de justice exécutoire et une transaction judiciaire exécutoire ;
2.
un acte notarié exécutoire ;
[...] »
Aux termes de l’article 55, premier alinéa, de la même loi :
« Il est possible d’introduire une réclamation contre une ordonnance d’exécution forcée pour des motifs qui font obstacle à l’exécution, notamment :
[...]
2)
si le titre sur la base duquel l’exécution forcée a été accordée n’est pas un titre exécutoire ou un acte authentique ;
[...] »
L’article 71 de la loi relative à l’exécution et aux mesures conservatoires est libellé comme suit :
« La juridiction peut suspendre entièrement ou partiellement l’exécution forcée à la demande du débiteur lorsque ce dernier fait valoir de manière crédible qu’une exécution immédiate lui ferait subir un préjudice irréparable ou difficilement réparable et pire que celui qu’est susceptible de subir le créancier si l’exécution est différée, dans les cas de figure suivants :
[...]
5)
introduction d’un recours en nullité de la transaction conclue dans l’acte notarié directement exécutoire sur la base duquel l’exécution forcée a été accordée ;
[...]
Sans préjudice du paragraphe précédent, le juge peut, à la demande du débiteur, suspendre l’exécution forcée dans d’autres cas également, pour des motifs légitimes particuliers, mais pour trois mois au maximum et une seule fois.
Sur proposition du créancier, le juge subordonne le sursis à l’exécution à la constitution d’une garantie par le débiteur, sauf si cela porte préjudice à son entretien ou à celui des membres de sa famille. Si le débiteur ne constitue pas la garantie dans le délai fixé par le juge, qui ne peut excéder 15 jours, la demande de suspension est réputée avoir été retirée. »
Le code de procédure civile
L’article 3, troisième alinéa, point 1, du code de procédure civile dispose :
« Une juridiction ne reconnaît pas une disposition des parties :
1.
contraire à l’ordre public. »
La loi relative au notariat
L’article 4 du Zakon o notariatu (loi relative au notariat, Uradni list RS, n
o
2/07) énonce :
« Un acte notarié prévoyant une obligation de donner, de faire, de ne pas faire ou de tolérer quelque chose, susceptible de faire l’objet d’un règlement amiable, constitue un titre exécutoire si le débiteur accepte expressément ce caractère directement exécutoire dans cet acte même ou dans un acte notarié séparé et si la créance est exigible. »
L’article 42 de cette loi dispose :
« Avant d’établir un acte notarié, le notaire doit décrire aux parties de manière compréhensible le contenu, les conséquences juridiques de l’acte juridique ou de l’expression de volonté prévus, il doit attirer l’attention des parties sur les risques connus et habituels liés à un tel acte juridique ou à une telle expression de volonté. Le notaire doit également attirer l’attention des parties sur d’autres circonstances éventuelles concernant l’acte juridique prévu, s’il les connaît [...]. Il doit également dissuader les parties d’employer des expressions peu claires, incompréhensibles ou ambigües et attirer expressément leur attention sur les conséquences juridiques éventuelles de l’emploi de telles expressions. Si les parties conservent ces expressions, il doit les inscrire dans l’acte notarié, mais en mentionnant également l’avertissement les concernant donné aux parties. »
La loi relative à l’aide juridictionnelle
L’article 8, quatrième tiret, du Zakon o brezplačni pravni pomoči (loi relative à l’aide juridictionnelle) dispose :
« L’aide juridictionnelle gratuite en vertu de cette loi n’est pas accordée :
[…]
–
à un débiteur visé par une procédure d’exécution forcée engagée sur la base d’un titre exécutoire au sens de la loi relative à l’exécution et aux mesures conservatoires, à moins que celui-ci fasse valoir de manière crédible qu’il existe des motifs de réclamation contre l’exécution qui font obstacle à celle-ci d’après des dispositions de la loi relative à l’exécution et aux mesures conservatoires. »
Le litige au principal et la question préjudicielle
Addiko Bank et MM. Kuhar ont conclu un contrat de crédit hypothécaire, sous la forme d’un acte notarié directement exécutoire, destiné à financer l’achat d’un logement (ci-après l’« acte notarié en cause »). Le crédit était libellé en francs suisses (CHF), mais MM. Kuhar devaient acquitter les mensualités de remboursement en euros, au cours de référence de la Banque centrale européenne (BCE) du jour du paiement. Le taux d’intérêt était lié au taux LIBOR CHF à six mois.
MM. Kuhar demeurant en défaut de paiement, Addiko Bank a introduit, sur le fondement de l’acte notarié en cause, une demande devant l’Okrajno sodišče v Gornji Radgoni (tribunal de district de Gornja Radgona, Slovénie) visant à ordonner l’exécution forcée de cet acte.
Cette juridiction a fait droit à la demande d’exécution forcée pour un montant total de 128765, 66 euros.
Dans leur réclamation introduite devant ladite juridiction contre l’ordonnance accordant l’exécution forcée, MM. Kuhar, sans être assistés par un avocat, ont soutenu qu’Addiko Bank n’avait pas dûment attiré leur attention sur le risque de change, ce qui les avait conduits à conclure un contrat dont certaines des clauses revêtaient un caractère abusif et en vertu duquel ils devraient désormais rembourser un montant nettement supérieur à celui du crédit obtenu.
L’Okrajno sodišče v Gornji Radgoni (tribunal de district de Gornja Radgona) a rejeté cette réclamation au motif notamment, en substance, qu’il appartenait à MM. Kuhar de s’acquitter de l’obligation telle qu’elle découlait de l’acte notarié en cause et qu’il importait peu qu’Addiko Bank ait ou non dûment attiré leur attention sur le risque de change.
MM. Kuhar, toujours sans être assistés d’un avocat, ont alors saisi la juridiction de renvoi, le Višje sodišče v Mariboru (cour d’appel de Maribor, Slovénie), d’un recours tendant à l’annulation de l’ordonnance accordant l’exécution forcée.
Il ressort de la demande de décision préjudicielle que la juridiction de renvoi a d’ores et déjà jugé, à titre interlocutoire, que la clause, figurant dans l’acte notarié en cause, stipulant que le crédit est libellé en devises mais que son remboursement doit être effectué en euros revêt un caractère abusif en ce qu’elle ne prévoit aucune limitation adéquate du risque de change. Bien que portant sur l’objet principal du contrat, cette clause n’aurait été ni claire ni compréhensible pour MM. Kuhar. Plus généralement, la juridiction de renvoi considère que, même si l’absence de limitation du risque de change peut affecter aussi bien le consommateur que la banque, il existe néanmoins un déséquilibre significatif entre les droits et les obligations des parties au contrat, ne serait-ce qu’en raison des moyens nettement plus importants dont dispose une banque pour maîtriser un tel risque, en tant qu’établissement financier de taille considérable, pouvant s’appuyer à cet effet sur des connaissances spécialisées, des données importantes et une expérience en la matière. Par ailleurs, cette juridiction est d’avis que, en souscrivant un crédit destiné à financer l’acquisition d’un logement, un consommateur raisonnable ne s’exposerait pas à un risque de change illimité, susceptible d’avoir pour lui des conséquences économiques néfastes et durables. Au contraire, s’il pouvait négocier sur un pied d’égalité avec la banque et s’il était dûment informé par cette dernière, un tel consommateur ne s’engagerait que si le contrat de crédit comportait une limitation raisonnable d’un tel risque.
La juridiction de renvoi se demande s’il appartient au juge auquel est déférée une demande tendant à ordonner l’exécution forcée d’un contrat de crédit hypothécaire, lorsqu’il constate que ce dernier comporte une clause abusive, d’interdire, le cas échéant d’office, la mise en œuvre d’une telle clause dès ce stade procédural ou si une telle décision relève de l’appréciation du juge du fond, éventuellement saisi par le consommateur dans le cadre d’une procédure séparée.
À cet égard, la juridiction de renvoi relève tout d’abord que, conformément au principe d’effectivité du droit de l’Union, tel qu’interprété par la jurisprudence de la Cour, les règles procédurales nationales relatives à la force de chose jugée d’une décision de justice ne peuvent pas rendre excessivement difficile pour la juridiction saisie d’une demande d’exécution de refuser d’appliquer des clauses abusives. Or, en droit slovène, dans le cadre d’une procédure d’exécution forcée introduite sur la base d’un acte notarié directement exécutoire, le juge compétent serait pourtant confronté à des dispositions procédurales de cette nature. Il s’agirait plus particulièrement des dispositions de droit national relatives à la mise en œuvre du principe de légalité formelle et aux conditions légales de suspension de l’exécution forcée, telles que prévues par la loi relative à l’exécution et aux mesures conservatoires.
D’une part, quant au principe de légalité formelle, la juridiction de renvoi fait observer que, selon l’interprétation traditionnelle retenue en droit slovène, le juge ne peut pas refuser l’exécution forcée, dès lors que, en vertu de ce principe, son contrôle se limite à la vérification que l’acte authentique constatant le contrat de crédit dont l’exécution forcée est poursuivie a été établi dans le respect des exigences formelles prévues par la législation applicable. La position du juge saisi d’une demande d’exécution forcée fondée sur un acte notarié, tel que l’acte notarié en cause, serait dès lors, du point de vue de la violation du principe d’effectivité, analogue, en substance, à celle visée dans l’affaire ayant donné lieu à l’ordonnance du 14 novembre 2013, Banco Popular Español et Banco de Valencia (
C‑537/12 et C‑116/13
,
EU:C:2013:759
).
D’autre part, la juridiction de renvoi relève que le droit slovène ne prévoit pas de suspension de la procédure d’exécution forcée en cas d’introduction, par le consommateur, d’une action en nullité fondée sur l’existence d’une clause abusive dans le contrat qu’il a conclu avec un professionnel. La suspension de l’exécution, prévue à l’article 71, premier et deuxième alinéas, de la loi relative à l’exécution et aux mesures conservatoires, est possible seulement à titre exceptionnel, sur demande motivée du débiteur, à des conditions très strictes relatives à l’existence d’un préjudice irréparable ou difficilement réparable qui, selon la jurisprudence constante des juridictions slovènes, ne peut pas consister dans le préjudice résultant de la mise en œuvre de l’exécution forcée elle-même.
La juridiction de renvoi fait ensuite observer que, en règle générale, le débiteur visé par une procédure d’exécution forcée ne peut pas bénéficier d’une aide juridictionnelle gratuite et n’a pas non plus les moyens de se faire représenter, ce qui le conduit, dans la plupart des cas, à ne pas se faire assister d’un avocat dans le cadre d’une telle procédure. Il existerait donc un risque non négligeable que, par ignorance, le débiteur n’introduise même pas de demande de suspension de l’exécution ou qu’une telle demande soit tellement lacunaire qu’elle serait vouée à l’échec. Les possibilités, déjà très limitées, dont dispose le débiteur de faire valoir ses droits, le seraient encore davantage en raison du droit du créancier d’exiger du débiteur la constitution d’une garantie. En effet, l’article 71, troisième alinéa, de la loi relative à l’exécution et aux mesures conservatoires prévoirait que, si le débiteur ne constitue pas une telle garantie, la demande de suspension de l’exécution forcée est considérée comme retirée.
Enfin, la juridiction de renvoi estime que, en vue de se conformer au principe d’effectivité du droit de l’Union, il serait possible, pour les juridictions slovènes, de retenir une interprétation moins stricte du principe de légalité formelle visé au point 28 du présent arrêt, en permettant au juge saisi d’une demande d’exécution forcée de procéder d’office à une vérification du caractère abusif d’une clause dès cette phase procédurale. En effet, durant cette dernière, le juge devrait établir un constat complet de tous les faits juridiquement déterminants, y compris ceux qui ne sont pas constants entre les parties. Par ailleurs, l’acte notarié se prêterait davantage à une vérification de fond que des titres exécutoires classiques délivrés par des juridictions. Par ailleurs, l’article 4 de la loi relative au notariat prévoirait que le débiteur doit accepter expressément le caractère directement exécutoire du titre, ce qui exclurait que des dispositions d’ordre public, telles que celles en matière de protection des consommateurs relatives aux clauses abusives, puissent être contournées en obtenant l’accord du débiteur. Sur la base d’une telle interprétation, le juge saisi d’une demande d’exécution forcée serait, partant, en mesure de refuser d’office l’exécution d’un acte notarié, tel que l’acte notarié en cause, qui aurait été accepté par le débiteur en violation de dispositions d’ordre public.
Dès lors, toutefois, que c’est l’interprétation stricte et restrictive du principe de légalité formelle qui prévaudrait actuellement auprès de la majorité des juridictions slovènes, la juridiction de renvoi se demande si une telle interprétation est compatible avec le principe d’effectivité du droit de l’Union, appliqué à la directive 93/13.
Dans ces conditions, le Višje sodišče v Mariboru (cour d’appel de Maribor) a décidé de surseoir à statuer et de poser à la Cour la question préjudicielle suivante :
« Compte tenu du principe d’effectivité du droit de l’Union, la directive 93/13 [...] doit-elle être interprétée en ce sens que, dans le cadre d’une procédure d’exécution forcée, le juge saisi d’une demande d’exécution doit refuser d’office celle-ci en raison d’une clause abusive incluse dans un acte notarié directement exécutoire (titre exécutoire) dans un cas de figure où, comme en l’espèce, le système procédural d’un État membre n’offre pas au juge de possibilité effective de suspendre ou de différer l’exécution forcée (à la demande du débiteur ou d’office) jusqu’à ce qu’une décision finale concernant le caractère abusif de la clause soit rendue dans le cadre d’une procédure contentieuse introduite par le débiteur en tant que consommateur ? »
Sur la recevabilité de la demande de décision préjudicielle
Le gouvernement slovène doute, à titre liminaire, de la recevabilité de la demande de décision préjudicielle. Ce gouvernement relève que la juridiction de renvoi est d’avis qu’il lui revient de s’opposer d’office à la mise en œuvre de clauses illicites contenues dans un acte notarié, tel que l’acte notarié en cause, dès lors que le droit procédural slovène ne permet pas une suspension provisoire de l’exécution forcée. Or, jusqu’à la date du renvoi préjudiciel, MM. Kuhar eux-mêmes n’auraient pas réuni les conditions procédurales pour obtenir une telle mesure de suspension conformément à la législation nationale, à défaut pour eux d’avoir introduit un recours au fond, en constatation de la nullité de clauses contractuelles, raison pour laquelle la question de la suspension de l’exécution ne se poserait même pas.
À cet égard, il importe de rappeler que, selon une jurisprudence constante de la Cour, l’article 267 TFUE confère aux juridictions nationales la faculté la plus étendue de saisir la Cour si elles considèrent qu’une affaire pendante devant elles soulève des questions comportant, notamment, une interprétation des dispositions du droit de l’Union nécessaires au règlement du litige qui leur est soumis et sont libres d’exercer cette faculté à tout moment de la procédure qu’elles jugent approprié (voir, notamment, en ce sens, arrêts du 5 octobre 2010, Elchinov,
C‑173/09
,
EU:C:2010:581
, point
, ainsi que du 14 novembre 2018, Memoria et Dall’Antonia,
C‑342/17
,
EU:C:2018:906
, point
et jurisprudence citée).
De même, la Cour a itérativement rappelé que les questions adressées par les juridictions nationales portant sur le droit de l’Union bénéficient d’une présomption de pertinence. Le refus de la Cour de statuer sur de telles questions n’est donc possible que s’il apparaît de manière manifeste que l’interprétation d’une règle de l’Union sollicitée n’a aucun rapport avec la réalité ou l’objet du litige au principal, lorsque le problème est de nature hypothétique ou encore lorsque la Cour ne dispose pas des éléments de fait et de droit nécessaires pour répondre de façon utile aux questions qui lui sont posées (arrêt du 10 décembre 2018, Wightman e.a.,
C‑621/18
,
EU:C:2018:999
, point
et jurisprudence citée).
La Cour a également jugé qu’il ne lui appartient pas, dans le cadre de la coopération instituée par l’article 267 TFUE, de vérifier si la décision de renvoi a été prise conformément aux règles nationales d’organisation et de procédure judiciaires (voir, notamment, en ce sens, arrêt du 10 décembre 2018, Wightman e.a.,
C‑621/18
,
EU:C:2018:999
, point
et jurisprudence citée).
En l’occurrence, il convient de constater que l’argument avancé par le gouvernement slovène pour établir le caractère hypothétique de la demande de décision préjudicielle, adressée par la juridiction de renvoi, saisie de l’exécution forcée d’une créance hypothécaire, repose sur des considérations liées au respect des règles de procédure de droit national, plus particulièrement sur la circonstance selon laquelle les débiteurs au principal n’auraient pas introduit, en vertu du droit slovène et jusqu’à la date du renvoi préjudiciel, un recours au fond visant à faire constater la nullité des clauses contractuelles contenues dans l’acte notarié en cause et qu’ils estiment abusives.
Or, ainsi qu’il ressort des points 35 et 37 du présent arrêt, une demande de décision préjudicielle ne saurait être déclarée irrecevable au motif qu’elle aurait été adoptée en méconnaissance des règles nationales d’organisation et de procédure judiciaires ou qu’elle serait survenue, le cas échéant, à un stade précoce de la procédure nationale.
Il s’ensuit que la demande de décision préjudicielle est recevable.
Sur la question préjudicielle
Par sa question, la juridiction de renvoi cherche, en substance, à savoir si la directive 93/13 doit être interprétée, à l’aune du principe d’effectivité, en ce sens qu’elle s’oppose à une réglementation nationale, telle que celle en cause au principal, en vertu de laquelle la juridiction nationale saisie d’une demande d’exécution forcée d’un contrat de crédit hypothécaire, conclu entre un professionnel et un consommateur sous la forme d’un acte notarié directement exécutoire, ne dispose pas, soit à la demande du consommateur, soit d’office, de la possibilité d’examiner si les clauses contenues dans un tel acte ne revêtent pas un caractère abusif, au sens de cette directive, et, sur ce fondement, de suspendre l’exécution forcée sollicitée.
À titre liminaire, il convient de relever que la juridiction de renvoi n’interroge pas la Cour sur l’interprétation des articles 3 à 5 de la directive 93/13, lui permettant d’examiner le caractère éventuellement abusif des clauses du contrat de crédit faisant l’objet de l’acte notarié en cause et dont l’exécution forcée est demandée. En effet, ainsi qu’il ressort du point 25 du présent arrêt, la juridiction de renvoi a déjà statué, à titre interlocutoire, sur la nature abusive des clauses dudit contrat, ce qu’il n’appartient pas à la Cour de remettre en discussion dans le cadre de la procédure prévue à l’article 267 TFUE.
Cette prémisse posée, il importe de souligner que, aux termes de l’article 6, paragraphe 1, de la directive 93/13, les États membres prévoient que, dans les conditions fixées par leurs droits nationaux, les clauses abusives figurant dans un contrat conclu avec un consommateur par un professionnel ne lient pas les consommateurs.
Il y a également lieu de rappeler que, compte tenu de la nature et de l’importance de l’intérêt public que constitue la protection des consommateurs, qui se trouvent dans une situation d’infériorité à l’égard des professionnels, la directive 93/13 impose aux États membres, ainsi que cela ressort de son article 7, paragraphe 1, lu en combinaison avec son vingt-quatrième considérant, de prévoir des moyens adéquats et efficaces afin de faire cesser l’utilisation des clauses abusives dans les contrats conclus avec les consommateurs par un professionnel (voir, en ce sens, arrêt du 13 septembre 2018, Profi Credit Polska,
C‑176/17
,
EU:C:2018:711
, point
et jurisprudence citée).
Si la Cour a déjà encadré, à plusieurs égards et en tenant compte des exigences de l’article 6, paragraphe 1, et de l’article 7, paragraphe 1, de la directive 93/13, la manière selon laquelle le juge national doit assurer la protection des droits que les consommateurs tirent de cette directive, il n’en reste pas moins que, en principe, le droit de l’Union n’harmonise pas les procédures applicables à l’examen du caractère prétendument abusif d’une clause contractuelle et que celles-ci relèvent, dès lors, de l’ordre juridique interne des États membres (arrêt du 13 septembre 2018, Profi Credit Polska,
C‑176/17
,
EU:C:2018:711
, point
).
C’est pourquoi, en l’absence d’harmonisation des mécanismes nationaux d’exécution forcée, les modalités de leur mise en œuvre relèvent de l’ordre juridique interne des États membres en vertu du principe d’autonomie procédurale de ces derniers. Néanmoins, ces modalités doivent répondre à la double condition de ne pas être moins favorables que celles régissant des situations similaires soumises au droit interne (principe d’équivalence) et de ne pas rendre impossible ou excessivement difficile l’exercice des droits conférés aux consommateurs par le droit de l’Union (principe d’effectivité) (arrêt du 18 février 2016, Finanmadrid EFC,
C‑49/14
,
EU:C:2016:98
, point
et jurisprudence citée).
S’agissant, d’une part, du principe d’équivalence, qui ne fait pas l’objet de la demande de décision préjudicielle, il y a lieu de relever, à l’instar de la Commission européenne dans ses observations écrites, que la Cour ne dispose d’aucun élément de nature à susciter un doute quant à la conformité avec ce principe de la réglementation nationale en cause au principal.
D’autre part, quant au principe d’effectivité, il est de jurisprudence constante que la question de savoir si une disposition nationale rend impossible ou excessivement difficile l’application du droit de l’Union doit être analysée en tenant compte de la place de cette disposition dans l’ensemble de la procédure, de son déroulement et de ses particularités, devant les diverses instances nationales. Dans cette perspective, il convient de prendre en considération, le cas échéant, les principes qui sont à la base du système juridictionnel national, tels que la protection des droits de la défense, le principe de sécurité juridique et le bon déroulement de la procédure (voir, en ce sens, notamment arrêts du 1er octobre 2015, ERSTE Bank Hungary,
C‑32/14
,
EU:C:2015:637
, point
, ainsi que du 18 février 2016, Finanmadrid EFC,
C‑49/14
,
EU:C:2016:98
, points
et
).
C’est à la lumière de cette jurisprudence qu’il convient de vérifier si un régime procédural national, tel que celui en cause dans l’affaire au principal, porte atteinte à l’effectivité de la protection offerte aux consommateurs par la directive 93/13.
À cet égard, en l’occurrence, il résulte de la description qui en a été faite par la juridiction de renvoi que, en droit slovène, le régime de l’exécution forcée présente les caractéristiques suivantes :
–
la juridiction chargée de l’exécution forcée d’un contrat de crédit hypothécaire, conclu sous la forme d’un acte notarié directement exécutoire, ne peut refuser ladite exécution forcée en raison de la présence, dans le contrat en question, d’une clause abusive car cette juridiction doit se conformer inconditionnellement au contenu d’un titre exécutoire, sans pouvoir en apprécier la légalité du contenu ;
–
la suspension de l’exécution forcée n’est, en principe, pas possible, même à titre provisoire, sauf dans l’hypothèse de l’introduction d’une procédure au fond, introduite par le débiteur en tant que consommateur, tendant à faire constater la nullité d’une clause contractuelle abusive ;
–
cette suspension de l’exécution forcée, jusqu’à ce qu’une décision finale soit rendue sur le fond, n’est autorisée qu’à titre exceptionnel et est soumise à des conditions légales strictes relatives à la démonstration d’un préjudice irréparable ou difficilement réparable, au sens de l’article 71, premier alinéa, de la loi relative à l’exécution et aux mesures conservatoires, qui exclut le préjudice lié à l’exécution forcée elle-même, ce qui, dans la pratique, rend cette suspension quasiment impossible ;
–
le créancier a le droit d’exiger du débiteur la constitution d’une garantie dans le cas où ce dernier demande la suspension de l’exécution forcée, et
–
le débiteur visé par la procédure d’exécution forcée ne peut pas obtenir d’aide juridictionnelle gratuite, de sorte qu’il doit supporter lui-même les frais importants de représentation par un avocat.
Dans ses observations écrites, le gouvernement slovène a contesté l’interprétation du droit national, telle que retenue par la juridiction de renvoi. Plus particulièrement, ce gouvernement a fait valoir que, eu égard à la jurisprudence récente de l’Ustavno sodišče (Cour constitutionnelle, Slovénie), telle qu’appliquée également par plusieurs autres juridictions nationales, il convenait désormais tant d’interpréter le critère du préjudice irréparable ou difficilement réparable, au sens de l’article 71, premier alinéa, de la loi relative à l’exécution et aux mesures conservatoires, que de mettre en balance la situation du débiteur et celle du créancier en tenant compte également du préjudice qui résulterait de la mise en œuvre de l’exécution forcée.
À cet égard, il suffit de rappeler que, conformément à une jurisprudence constante de la Cour, dans le cadre de la procédure prévue à l’article 267 TFUE, les fonctions de la Cour et celles de la juridiction de renvoi sont clairement séparées. S’il incombe à la Cour d’interpréter les dispositions du droit de l’Union, il appartient à la seule juridiction de renvoi d’interpréter la législation nationale. La Cour doit donc s’en tenir à l’interprétation du droit national, telle qu’elle lui a été exposée par ladite juridiction (arrêt du 27 février 2019, Associação Peço a Palavra e.a.,
C‑563/17
,
EU:C:2019:144
, point
et jurisprudence citée).
S’agissant du régime procédural de l’exécution forcée en cause au principal, eu égard aux caractéristiques dudit régime mises en évidence par la juridiction de renvoi et résumées au point 50 du présent arrêt, force est de constater qu’un tel régime est de nature à porter atteinte à l’effectivité de la protection poursuivie par la directive 93/13.
En effet, il a déjà été établi qu’une protection effective des droits conférés au consommateur par cette directive ne saurait être garantie qu’à la condition que le système national permette, dans le cadre de la procédure d’injonction de payer ou dans celui de la procédure d’exécution de l’injonction de payer, un contrôle d’office de la nature potentiellement abusive des clauses contenues dans le contrat concerné (voir, notamment, arrêts du 18 février 2016, Finanmadrid EFC,
C‑49/14
,
EU:C:2016:98
, point
, ainsi que du 13 septembre 2018, Profi Credit Polska,
C‑176/17
,
EU:C:2018:711
, point
).
Certes, ainsi que l’a fait valoir le gouvernement slovène, il ne peut être exclu, sous réserve des vérifications à effectuer par la juridiction de renvoi, que, eu égard, notamment, à la loi relative au notariat, les notaires soient soumis à des obligations de conseil et d’information des consommateurs, en particulier dans le cadre d’un contrat de crédit hypothécaire, conclu sous la forme d’un acte authentique, de nature à assurer un contrôle préventif du caractère abusif des clauses d’un tel contrat et, partant, à contribuer au respect des exigences énoncées à l’article 6, paragraphe 1, et à l’article 7, paragraphe 1, de la directive 93/13 (voir, par analogie, arrêt du 1er octobre 2015, ERSTE Bank Hungary,
C‑32/14
,
EU:C:2015:637
, points
,
et
).
Toutefois, fût-il existant, un contrôle préventif de cette nature ne suffit pas à assurer l’effectivité de la protection garantie par la directive 93/13.
En effet, ainsi que la Cour l’a jugé au point 59 de l’arrêt du 1er octobre 2015, ERSTE Bank Hungary (
C‑32/14
,
EU:C:2015:637
), même lorsque la législation nationale prévoit un tel contrôle préventif, les moyens adéquats et efficaces visant à faire cesser l’utilisation des clauses abusives dans les contrats conclus par un professionnel avec les consommateurs doivent comprendre des dispositions permettant de garantir à ces derniers une protection juridictionnelle effective, qui leur offre la possibilité d’attaquer en justice un tel contrat, y compris dans la phase de l’exécution forcée de celui-ci, et ce dans des conditions procédurales raisonnables, de sorte que l’exercice de leurs droits ne soit pas soumis à des conditions, notamment de délais ou de frais, qui rendent excessivement difficile ou en pratique impossible l’exercice des droits garantis par la directive 93/13.
Plus particulièrement, dans l’affaire ayant donné lieu à cet arrêt, la Cour avait précisé, aux points 60 et 61 de celui-ci, que, en vertu du droit national en cause dans cette affaire, le consommateur pouvait, d’une part, introduire un recours en contestation de la validité du contrat en cause et, d’autre part, engager une procédure tendant à l’exclusion ou à la limitation de l’exécution forcée, ce qui, dans ce contexte, emportait le droit pour le consommateur de demander la suspension de l’exécution forcée de ce contrat. En outre, la Cour avait déduit des éléments du dossier qui lui avait été soumis dans ladite affaire que, dans le cadre desdites procédures, les juridictions nationales pouvaient et devaient relever d’office les cas de nullité manifeste, en fonction des éléments de preuve disponibles. Ces modalités procédurales des recours en droit interne paraissaient donc, sous réserve de vérification par la juridiction nationale, garantir une protection juridictionnelle effective au consommateur.
En revanche, en ce qui concerne l’affaire au principal, il ressort du dossier soumis à la Cour que le droit slovène n’offre au consommateur aucune garantie comparable à celles visées aux points 54, 57 et 58 du présent arrêt.
Il résulte, en effet, de ce dossier, en premier lieu, que le droit procédural slovène ne prévoit pas clairement le droit pour le consommateur de solliciter la suspension, fût-ce à titre provisoire, de l’exécution forcée d’un contrat de crédit hypothécaire, au motif que ce dernier comprend une clause abusive. En tout état de cause, à supposer même que le consommateur dispose d’une telle possibilité, il n’en demeure pas moins que le droit national subordonne la demande de suspension de l’exécution forcée à la satisfaction de conditions procédurales très strictes ainsi qu’à la constitution d’un dépôt de garantie à la demande du créancier. De telles exigences rendent, en pratique, quasiment impossible l’obtention d’une telle mesure de suspension, dès lors qu’il est vraisemblable qu’un débiteur en défaut de paiement ne dispose pas des ressources financières nécessaires pour constituer la garantie requise. En deuxième lieu, il apparaît que le juge saisi par le créancier hypothécaire d’une demande tendant à se voir accorder l’exécution forcée de sa créance ne peut contrôler d’office la nature éventuellement abusive des clauses de ce contrat. Enfin, en troisième lieu, il ressort de la demande de décision préjudicielle qu’il existe un risque non négligeable que, dans le cadre de la procédure d’exécution forcée, les consommateurs concernés soient dissuadés d’assurer leur défense et de faire valoir pleinement leurs droits, eu égard aux frais de représentation que la procédure entraînerait par rapport au montant de la dette concernée et à l’impossibilité de solliciter une aide juridictionnelle.
Il importe d’ajouter que le fait que, en vertu du droit procédural slovène, le contrôle du caractère éventuellement abusif des clauses contenues dans un contrat de crédit hypothécaire, conclu entre un professionnel et un consommateur, peut être opéré non pas par le juge saisi de la demande d’exécution forcée d’un tel contrat, mais uniquement, ultérieurement et le cas échéant, par le juge du fond saisi par le consommateur d’une action en nullité de telles clauses abusives, est manifestement insuffisant pour assurer la pleine effectivité de la protection des consommateurs voulue par la directive 93/13.
En effet, à défaut pour le juge saisi de la demande d’exécution forcée de pouvoir suspendre celle-ci au motif que le contrat de crédit hypothécaire est affecté d’une clause abusive, il est vraisemblable que la saisie immobilière du bien hypothéqué sera menée à son terme avant le prononcé de la décision du juge du fond constatant, le cas échéant, la nullité de cette clause compte tenu du caractère abusif de celle-ci et, partant, de la procédure d’exécution forcée. Dans ces conditions, quand bien même une telle décision serait prononcée, quant au fond, en faveur du consommateur concerné, ce dernier ne bénéficiera de ce fait que d’une protection a posteriori, sous la forme d’une réparation financière, de sorte qu’une telle protection revêt un caractère incomplet et insuffisant, d’autant plus si la saisie immobilière visait le logement de ce consommateur et de sa famille, lequel serait alors définitivement perdu. Une telle protection a posteriori ne constitue dès lors pas un moyen adéquat ni efficace pour faire cesser l’utilisation d’une clause abusive, contrairement à l’objectif visé à l’article 7, paragraphe 1, de la directive 93/13 (voir, en ce sens, ordonnance du 14 novembre 2013, Banco Popular Español et Banco de Valencia,
C‑537/12 et C‑116/13
,
EU:C:2013:759
, points
et
ainsi que jurisprudence citée).
Partant, la directive 93/13, interprétée à la lumière du principe d’effectivité, s’oppose à une réglementation nationale, telle que celle en cause au principal, qui présente les caractéristiques décrites au point 50 du présent arrêt.
Certes, en l’occurrence, la juridiction de renvoi indique que la réglementation slovène serait susceptible d’être interprétée de manière conforme au droit de l’Union, de sorte, en particulier, à permettre au juge saisi d’une demande d’exécution forcée d’apprécier d’office le caractère éventuellement abusif d’une clause d’un contrat de crédit hypothécaire, conclu sous la forme d’un acte notarié, et de suspendre, sur ce fondement, une telle exécution forcée.
À cet égard, il importe de rappeler que le principe d’interprétation conforme requiert que les juridictions nationales fassent tout ce qui relève de leur compétence, en prenant en considération l’ensemble du droit interne et en faisant application des méthodes d’interprétation reconnues par celui-ci, afin de garantir la pleine effectivité de la directive en cause et d’aboutir à une solution conforme à la finalité poursuivie par celle-ci (arrêt du 6 novembre 2018, Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften,
C‑684/16
,
EU:C:2018:874
, point
et jurisprudence citée).
Ainsi que la Cour l’a également jugé, l’exigence d’une telle interprétation conforme inclut, notamment, l’obligation, pour les juridictions nationales, de modifier, le cas échéant, une jurisprudence établie si celle-ci repose sur une interprétation du droit national incompatible avec les objectifs d’une directive. Partant, une juridiction nationale ne saurait valablement considérer qu’elle se trouve dans l’impossibilité d’interpréter une disposition de droit national en conformité avec le droit de l’Union en raison du seul fait que cette disposition a, de manière constante, été interprétée dans un sens qui n’est pas compatible avec ce droit (voir, notamment, arrêts du 19 avril 2016, DI,
C‑441/14
,
EU:C:2016:278
, points
et
, ainsi que du 6 novembre 2018, Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften,
C‑684/16
,
EU:C:2018:874
, point
).
Eu égard à la circonstance visée au point 64 du présent arrêt, il appartient à la juridiction de renvoi d’examiner si la réglementation nationale en cause au principal peut effectivement faire l’objet d’une interprétation conforme à la directive 93/13 et, dans l’affirmative, d’en tirer les conséquences en droit.
Compte tenu des considérations qui précèdent, il convient de répondre à la question posée que la directive 93/13 doit être interprétée, à l’aune du principe d’effectivité, en ce sens qu’elle s’oppose à une réglementation nationale, telle que celle en cause au principal, en vertu de laquelle la juridiction nationale saisie d’une demande d’exécution forcée d’un contrat de crédit hypothécaire, conclu entre un professionnel et un consommateur sous la forme d’un acte notarié directement exécutoire, ne dispose pas, soit à la demande du consommateur, soit d’office, de la possibilité d’examiner si les clauses contenues dans un tel acte ne revêtent pas un caractère abusif, au sens de cette directive, et, sur ce fondement, de suspendre l’exécution forcée sollicitée.
Sur les dépens
La procédure revêtant, à l’égard des parties au principal, le caractère d’un incident soulevé devant la juridiction de renvoi, il appartient à celle-ci de statuer sur les dépens. Les frais exposés pour soumettre des observations à la Cour, autres que ceux desdites parties, ne peuvent faire l’objet d’un remboursement.
Par ces motifs, la Cour (huitième chambre) dit pour droit :
La directive 93/13/CEE du Conseil, du 5 avril 1993, concernant les clauses abusives dans les contrats conclus avec les consommateurs, doit être interprétée, à l’aune du principe d’effectivité, en ce sens qu’elle s’oppose à une réglementation nationale, telle que celle en cause au principal, en vertu de laquelle la juridiction nationale saisie d’une demande d’exécution forcée d’un contrat de crédit hypothécaire, conclu entre un professionnel et un consommateur sous la forme d’un acte notarié directement exécutoire, ne dispose pas, soit à la demande du consommateur, soit d’office, de la possibilité d’examiner si les clauses contenues dans un tel acte ne revêtent pas un caractère abusif, au sens de cette directive, et, sur ce fondement, de suspendre l’exécution forcée sollicitée.
Signatures
(
*1
) Langue de procédure : le slovène. | [
"Renvoi préjudiciel",
"Clauses abusives dans les contrats conclus avec les consommateurs",
"Directive 93/13/CEE",
"Procédure d’exécution forcée d’une créance hypothécaire",
"Acte notarié directement exécutoire",
"Contrôle judiciaire des clauses abusives",
"Suspension de l’exécution forcée",
"Incompétence du juge saisi de la demande d’exécution forcée",
"Protection du consommateur",
"Principe d’effectivité",
"Interprétation conforme"
] |
62013CJ0172 | el | Με την προσφυγή της, η Ευρωπαϊκή Επιτροπή ζητεί από το Δικαστήριο να διαπιστώσει ότι το Ηνωμένο Βασίλειο της Μεγάλης Βρετανίας και της Βόρειας Ιρλανδίας, προβλέποντας, ως προς τη φορολογική ελάφρυνση ομίλου μέσω της μεταφοράς των ζημιών αλλοδαπών εταιριών (στο εξής: διασυνοριακή αντιστάθμιση ζημιών εντός ομίλου), τέτοιες προϋποθέσεις ώστε να καθίσταται σχεδόν αδύνατη στην πράξη η αναγνώριση του πλεονεκτήματος της συγκεκριμένης ελαφρύνσεως και περιορίζοντας επιπλέον την εφαρμογή της φορολογικής αυτής ελαφρύνσεως μόνο σε περιόδους μεταγενέστερες της 1ης Απριλίου 2006, παρέβη τις υποχρεώσεις που υπέχει από το άρθρο 49 ΣΛΕΕ και από το άρθρο 31 της Συμφωνίας για τον Ευρωπαϊκό Οικονομικό Χώρο (
ΕΕ 1994, L 1, σ. 3
, στο εξής: Συμφωνία ΕΟΧ).
Το νομικό πλαίσιο στο Ηνωμένο Βασίλειο
Στο Ηνωμένο Βασίλειο το σύστημα της φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου παρέχει στις εταιρίες ενός ομίλου την ευχέρεια να συμψηφίζουν μεταξύ τους τα κέρδη με τις ζημίες τους. Εντούτοις, το σύστημα που θεσπίστηκε με τον νόμο του 1988 περί φόρου εισοδημάτων και εταιριών (Income and Corporation Tax Act 1988, στο εξής: ICTA) δεν επέτρεπε τον συνυπολογισμό των ζημιών εταιριών εγκατεστημένων στην αλλοδαπή.
Κατόπιν της αποφάσεως Marks & Spencer (C‑446/03,
EU:C:2005:763
), ο ICTA τροποποιήθηκε με τις διατάξεις του δημοσιονομικού νόμου του 2006 (Finance Act 2006), οι οποίες τέθηκαν σε ισχύ από 1ης Απριλίου 2006, προκειμένου να καταστεί δυνατή, υπό ορισμένες προϋποθέσεις, η διασυνοριακή αντιστάθμιση ζημιών εντός ομίλου. Εν συνεχεία, οι εν λόγω διατάξεις περιελήφθησαν κατ’ ουσίαν αυτούσιες και στον νόμο του 2010 σχετικά με τον φόρο εταιριών (Corporation Tax Act 2010, στο εξής: CTA 2010).
Ο CTA 2010 ορίζει τις προϋποθέσεις στις οποίες υπόκειται η διασυνοριακή αντιστάθμιση ζημιών εντός ομίλου. Το άρθρο 118 του CTA 2010 απαιτεί από την αλλοδαπή εταιρία να έχει εξαντλήσει όλες τις δυνατότητες συνυπολογισμού των ζημιών τόσο στη χρήση κατά τη διάρκεια της οποίας αυτές γεννήθηκαν όσο και στις προηγούμενες χρήσεις, ενώ το άρθρο 119, παράγραφοι 1 έως 3, του CTA 2010 θέτει την απαίτηση να μην υφίσταται δυνατότητα συνυπολογισμού των ζημιών στις επόμενες χρήσεις.
Βάσει του άρθρου 119, παράγραφος 4, του CTA 2010, το ζήτημα κατά πόσον οι ζημίες θα μπορούν να συνυπολογιστούν στις επόμενες χρήσεις πρέπει να εκτιμάται «με σημείο αναφοράς την κατάσταση ως έχει αμέσως μετά το πέρας» της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας πραγματοποιήθηκαν οι ζημίες αυτές.
Από τον συνδυασμό των άρθρων 14, παράγραφος 1, στοιχείο αʹ, και 74, παράγραφος 1, στοιχείο αʹ, του παραρτήματος 18 του δημοσιονομικού νόμου του 1998 προκύπτει ότι η συνήθης προθεσμία για την υποβολή αιτήσεως φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου είναι δύο έτη από τη λήξη της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας πραγματοποιήθηκαν οι σχετικές ζημίες.
Το Supreme Court of the United Kingdom έκρινε, με τη σκέψη 33 της αποφάσεως που εξέδωσε στις 22 Μαΐου 2013, ότι για τη χορήγηση του πλεονεκτήματος της διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών εντός ομίλου το κρίσιμο ζήτημα, από απόψεως της ισχύουσας πριν από την 1η Απριλίου 2006 νομοθεσίας, όπως έπρεπε να ερμηνευθεί υπό το πρίσμα του δικαίου της Ένωσης, είναι αν η αιτούσα εταιρία μπορεί να αποδείξει, βάσει των περιστάσεων οι οποίες είναι γνωστές κατά τον χρόνο υποβολής της σχετικής αιτήσεως, ότι στο κράτος μέλος όπου έχει την εγκατάστασή της η μεταφέρουσα τις ζημίες εταιρία δεν υπήρχε δυνατότητα συνυπολογισμού των οικείων ζημιών σε οποιαδήποτε χρήση προγενέστερη της ημερομηνίας της ως άνω αιτήσεως, ούτε υφίσταται δυνατότητα συνυπολογισμού τους στην τρέχουσα ή σε οποιαδήποτε μελλοντική χρήση.
Η προ της ασκήσεως της προσφυγής διαδικασία και η διαδικασία ενώπιον του Δικαστηρίου
Στις 19 Ιουλίου 2007 η Επιτροπή απέστειλε στο Ηνωμένο Βασίλειο έγγραφο οχλήσεως με το οποίο επισήμανε το ενδεχόμενο να είναι ασύμβατοι προς την ελευθερία εγκαταστάσεως οι φορολογικοί κανόνες που θέσπισε το συγκεκριμένο κράτος μέλος κατόπιν της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
), καθόσον στηρίζονται, κατά την άποψη του θεσμικού οργάνου, σε μια όλως συσταλτική ερμηνεία του κριτηρίου της εξαντλήσεως των δυνατοτήτων συνυπολογισμού των ζημιών της αλλοδαπής θυγατρικής στο κράτος μέλος όπου η τελευταία έχει την εγκατάστασή της. Επιπλέον, οι κανόνες αυτοί τυγχάνουν εφαρμογής μόνον από την ημερομηνία ενάρξεως της ισχύος της νέας εθνικής ρυθμίσεως, ήτοι από την 1η Απριλίου 2006 και εντεύθεν.
Με ηλεκτρονικό ταχυδρομείο της 23ης Οκτωβρίου 2007, το Ηνωμένο Βασίλειο απάντησε ότι η νομοθεσία του σχετικά με τη διασυνοριακή αντιστάθμιση ζημιών εντός ομίλου είναι σύμφωνη με τις αρχές που έθεσε το Δικαστήριο με την απόφαση Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
).
Στις 23 Σεπτεμβρίου 2008 η Επιτροπή απηύθυνε στο Ηνωμένο Βασίλειο αιτιολογημένη γνώμη, με την οποία επανέλαβε τη θέση της. Το Ηνωμένο Βασίλειο ενέμεινε στη δική του θέση με έγγραφο της 18ης Νοεμβρίου 2008.
Στις 25 Νοεμβρίου 2010 η Επιτροπή απηύθυνε στο Ηνωμένο Βασίλειο συμπληρωματική αιτιολογημένη γνώμη, κατόπιν της εκδόσεως του CTA 2010.
Εν συνεχεία η Επιτροπή, αφού έκρινε ότι δεν ήταν πειστική η επιχειρηματολογία που ανέπτυξε το Ηνωμένο Βασίλειο με το έγγραφο της 24ης Ιανουαρίου 2011, το οποίο εστάλη σε απάντηση της συμπληρωματικής αιτιολογημένης γνώμης, άσκησε την υπό κρίση προσφυγή.
Με απόφαση του Προέδρου του Δικαστηρίου της 11ης Οκτωβρίου 2013, επιτράπηκε στην Ομοσπονδιακή Δημοκρατία της Γερμανίας, στο Βασίλειο της Ισπανίας, στο Βασίλειο των Κάτω Χωρών και στη Δημοκρατία της Φινλανδίας να παρέμβουν υπέρ του Ηνωμένου Βασιλείου.
Επί της προσφυγής
Επί της πρώτης αιτιάσεως, σχετικά με παράβαση του άρθρου 49 ΣΛΕΕ και του άρθρου 31 της Συμφωνίας ΕΟΧ, καθόσον το άρθρο 119, παράγραφος 4, του CTA 2010 φέρεται να καθιστά αδύνατη στην πράξη τη χορήγηση του πλεονεκτήματος της διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών εντός ομίλου σε ημεδαπή μητρική εταιρία
Επιχειρήματα των διαδίκων
Η Επιτροπή υποστηρίζει ότι το άρθρο 119, παράγραφος 4, του CTA 2010 δεν πληροί τις απαιτήσεις οι οποίες απορρέουν για το συγκεκριμένο κράτος μέλος από τις σκέψεις 55 και 56 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
), εφόσον προβλέπει ότι το ζήτημα κατά πόσον χωρεί, στο μέλλον, συνυπολογισμός των ζημιών θυγατρικής εταιρίας εγκατεστημένης είτε σε άλλο κράτος μέλος είτε σε τρίτο κράτος που δεν είναι μέρος της Συμφωνίας ΕΟΧ πρέπει να εκτιμάται «με σημείο αναφοράς την κατάσταση ως έχει αμέσως μετά το πέρας» της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας πραγματοποιήθηκαν οι ζημίες. Κατά την Επιτροπή, η διάταξη αυτή έχει ως αποτέλεσμα να καθίσταται στην πράξη αδύνατο να αναγνωριστεί σε ημεδαπή μητρική εταιρία το πλεονέκτημα της φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών.
Ειδικότερα, η Επιτροπή διατείνεται ότι το αποτέλεσμα του άρθρου 119, παράγραφος 4, του CTA 2010 είναι ότι το πλεονέκτημα της διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών εντός ομίλου μπορεί να χορηγηθεί μόνο σε δύο περιπτώσεις και, πιο συγκεκριμένα, πρώτον, στην περίπτωση όπου η νομοθεσία του κράτους της εγκαταστάσεως της αλλοδαπής θυγατρικής δεν προβλέπει οποιαδήποτε δυνατότητα μεταθέσεως των ζημιών και, δεύτερον, στην περίπτωση όπου η αλλοδαπή θυγατρική τίθεται υπό εκκαθάριση πριν από το τέλος της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας πραγματοποιήθηκαν οι ζημίες. Έτσι, η διασυνοριακή αντιστάθμιση ζημιών εντός ομίλου αποκλείεται από τη συνήθη εμπορική πρακτική, ήτοι όταν αποφασίζεται να παύσουν οι δραστηριότητες της αλλοδαπής θυγατρικής και να τεθεί αυτή υπό εκκαθάριση μετά το πέρας της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας γεννήθηκαν οι ζημίες. Εξάλλου, η σχετική φορολογική ελάφρυνση περιορίζεται αποκλειστικώς στις ζημίες που πραγματοποιήθηκαν κατά τη διάρκεια μίας και μόνον χρήσεως.
Η Επιτροπή ισχυρίζεται ότι, για να γίνει δεκτό ότι πληρούνται οι προϋποθέσεις τις οποίες έθεσε το Δικαστήριο με τη σκέψη 55 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
), το ζήτημα κατά πόσον μπορεί να χορηγηθεί φορολογική ελάφρυνση σε όμιλο διά της μεταφοράς ζημιών από το κράτος της εγκαταστάσεως της αλλοδαπής θυγατρικής εταιρίας πρέπει να εκτιμάται κατά τον χρόνο υποβολής της αιτήσεως φορολογικής ελαφρύνσεως στις αρμόδιες αρχές του Ηνωμένου Βασιλείου και βάσει των συγκεκριμένων στοιχείων του κάθε φακέλου. Δεν αρκεί επομένως η απόρριψη της σχετικής αιτήσεως να στηρίζεται στη θεωρητική δυνατότητα μεταγενέστερου συνυπολογισμού των ζημιών της αλλοδαπής θυγατρικής εκ του λόγου και μόνον ότι η τελευταία δεν έχει ακόμη τεθεί υπό εκκαθάριση.
Το Ηνωμένο Βασίλειο αντιτείνει ότι από την ίδια τη σκέψη 55 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
) συνάγεται ότι το πέρας της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας γεννήθηκαν οι ζημίες είναι ο κρίσιμος χρόνος για να διαπιστωθεί αν όντως δεν υφίσταται, στο κράτος μέλος όπου η αλλοδαπή θυγατρική έχει την εγκατάστασή της, δυνατότητα συνυπολογισμού των ζημιών της στις επόμενες χρήσεις.
Ως προς τον ισχυρισμό ότι καθίσταται στην πράξη αδύνατη η αναγνώριση του πλεονεκτήματος της φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών, το Ηνωμένο Βασίλειο επισημαίνει ότι μια εταιρία έχει κανονικά την ευχέρεια να μεταθέσει τις ζημίες της σε μεταγενέστερη χρήση μόνον εφόσον συνεχίζει να ασκεί εμπορική δραστηριότητα. Επιπλέον, η προϋπόθεση του άρθρου 119, παράγραφος 4, του CTA 2010 μπορεί κάλλιστα να πληρούται και σε άλλες περιπτώσεις, και όχι μόνον σε εκείνες στις οποίες αναφέρεται η Επιτροπή. Οι κρίσιμες εθνικές διατάξεις επ’ ουδενί ορίζουν ότι προϋπόθεση της εφαρμογής του συστήματος της φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών είναι να έχει τεθεί η αλλοδαπή θυγατρική υπό εκκαθάριση πριν από το πέρας της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας πραγματοποίησε τις ζημίες. Η απόδειξη ότι υπάρχει πρόθεση να λυθεί η ζημιογόνος θυγατρική και η κίνηση διαδικασίας εκκαθαρίσεως σε εύθετο χρόνο μετά το πέρας της χρήσεως συνιστούν, κατά την άποψη του κράτους μέλους, παράγοντες που πρέπει να συνεκτιμώνται. Η βούληση να προχωρήσει η εκκαθάριση επιβάλλεται να λαμβάνεται υπόψη μαζί με όλα τα λοιπά κρίσιμα στοιχεία που είναι διαθέσιμα κατά το πέρας της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας γεννήθηκαν οι ζημίες, όταν εξετάζεται κατά πόσον πληρούται η προϋπόθεση ότι δεν πρέπει να υφίσταται δυνατότητα συνυπολογισμού των ζημιών.
Οι παρεμβαίνοντες υποστηρίζουν ότι το Ηνωμένο Βασίλειο ουδεμία υποχρέωση υπέχει να επιτρέπει τον συνυπολογισμό των ζημιών των αλλοδαπών θυγατρικών σε όλες τις περιπτώσεις στις οποίες ο συνυπολογισμός των ζημιών αυτών είναι αδύνατος αλλού. Επιπροσθέτως, θεωρούν ότι δεν αντιβαίνει στην αρχή της αναλογικότητας η απαίτηση να βρίσκεται η αλλοδαπή εταιρία υπό de facto εκκαθάριση.
Η Ομοσπονδιακή Δημοκρατία της Γερμανίας προσθέτει δε ότι η νομολογιακή γραμμή η οποία χαράχθηκε με την απόφαση Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
) πρέπει να επανεξεταστεί κατόπιν της εκδόσεως της αποφάσεως K (C‑322/11,
EU:C:2013:716
).
Εκτίμηση του Δικαστηρίου
Ο CTA 2010 θεσπίζει σύστημα που επιτρέπει τη φορολογική ελάφρυνση ομίλου μέσω του συμψηφισμού τυχόν ζημιών μιας εταιρίας με τα κέρδη άλλων εταιριών του ίδιου ομίλου. Αντιθέτως όμως προς ό,τι ισχύει για τις ζημίες των ημεδαπών εταιριών, οι ζημίες των εγκατεστημένων στην αλλοδαπή εταιριών μπορούν να συνυπολογιστούν στο πλαίσιο της φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου μόνον αν πληρούνται οι προϋποθέσεις των άρθρων 118 και 119 του CTA 2010.
Η προβλεπόμενη από τον CTA 2010 φορολογική ελάφρυνση ομίλου συνιστά φορολογικό πλεονέκτημα για τις οικείες επιχειρήσεις. Επιταχύνοντας την εκκαθάριση των ζημιών των ελλειμματικών επιχειρήσεων μέσω του άμεσου συμψηφισμού των ζημιών αυτών με τα κέρδη άλλων εταιριών του ομίλου, παρέχει στον όμιλο ταμειακό πλεονέκτημα (βλ. αποφάσεις Marks & Spencer,
EU:C:2005:763
, σκέψη 32, καθώς και Felixstowe Dock and Railway Company κ.λπ., C‑80/12,
EU:C:2014:200
, σκέψη 19).
Η διαπιστωθείσα στη σκέψη 21 της παρούσας αποφάσεως διαφορετική μεταχείριση μεταξύ των ζημιών των αλλοδαπών θυγατρικών και των ζημιών των ημεδαπών θυγατρικών, ως προς τη χορήγηση του επίμαχου φορολογικού πλεονεκτήματος, μπορεί να εμποδίσει τη μητρική εταιρία να ασκήσει την ελευθερία εγκαταστάσεως της οποίας απολαύει δυνάμει του άρθρου 49 ΣΛΕΕ, αποθαρρύνοντάς την να συστήσει θυγατρικές σε άλλα κράτη μέλη (βλ., υπ’ αυτή την έννοια, αποφάσεις Marks & Spencer,
EU:C:2005:763
, σκέψη 33· Felixstowe Dock and Railway Company κ.λπ.,
EU:C:2014:200
, σκέψη 21, καθώς και Nordea Bank Danmark, C‑48/13,
EU:C:2014:2087
, σκέψη 22).
Εντούτοις, κατά πάγια νομολογία του Δικαστηρίου, τέτοια διαφορετική μεταχείριση ενδέχεται να δικαιολογείται από τον συνδυασμό τριών υπέρτερων λόγων δημοσίου συμφέροντος, και δη από την ανάγκη, αφενός, διατηρήσεως ισόρροπης κατανομής της φορολογικής εξουσίας μεταξύ των κρατών μελών, αφετέρου, αποτροπής του ενδεχομένου διπλού υπολογισμού των ζημιών και, τέλος, προλήψεως της φοροαποφυγής (βλ., σχετικώς, αποφάσεις Marks & Spencer,
EU:C:2005:763
, σκέψη 51· Oy AA, C‑231/05,
EU:C:2007:439
, σκέψη 51, και A, C‑123/11,
EU:C:2013:84
, σκέψη 46).
Μένει να εξεταστεί αν οι προϋποθέσεις από τις οποίες ο CTA 2010 εξαρτά τη φορολογική ελάφρυνση ομίλου μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως των ζημιών συνάδουν με την αρχή της αναλογικότητας, υπό την έννοια ότι είναι κατάλληλες προς επίτευξη των σκοπών που μνημονεύθηκαν στην αμέσως ανωτέρω σκέψη, χωρίς ταυτόχρονα να υπερβαίνουν το αναγκαίο προς τούτο μέτρο.
Υπενθυμίζεται συναφώς ότι, με τη σκέψη 55 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
) η οποία αφορούσε τον ICTA, που απέκλειε εκ προοιμίου κάθε συνυπολογισμό των ζημιών αλλοδαπής θυγατρικής στο πλαίσιο φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου, το Δικαστήριο έκρινε ότι η διαφορετική μεταχείριση των ζημιών των αλλοδαπών και των ημεδαπών θυγατρικών βαίνει πέραν του αναγκαίου για την επίτευξη των επιδιωκόμενων σκοπών μέτρου, στις περιπτώσεις όπου, αφενός, η εγκατεστημένη στην αλλοδαπή θυγατρική έχει εξαντλήσει τις διαθέσιμες εντός του κράτους της εγκαταστάσεώς της δυνατότητες συνυπολογισμού των ζημιών τόσο στη χρήση στην οποία αναφέρεται η αίτηση φορολογικής ελαφρύνσεως όσο και στις προηγούμενες χρήσεις, ενδεχομένως μέσω της μεταβιβάσεως των ζημιών αυτών προς τρίτον ή του συμψηφισμού τους με κέρδη που πραγματοποίησε η ίδια θυγατρική κατά τη διάρκεια προηγουμένων χρήσεων και, αφετέρου, δεν υπάρχει πιθανότητα να ληφθούν υπόψη οι ζημίες της αλλοδαπής θυγατρικής εντός του κράτους της εγκαταστάσεώς της στο πλαίσιο μελλοντικών χρήσεων, είτε από την ίδια είτε από τρίτον, ιδίως σε περίπτωση μεταβιβάσεως της θυγατρικής προς τον τρίτον αυτόν (βλ., επίσης, Lidl Belgium, C‑414/06,
EU:C:2008:278
, σκέψη 47, και A,
EU:C:2013:84
, σκέψη 49).
Όπως συνάγεται από τη σκέψη 56 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
), εφόσον, εντός κράτους μέλους, ημεδαπή μητρική εταιρία αποδεικνύει στις φορολογικές αρχές ότι μια αλλοδαπή θυγατρική της έχει πραγματοποιήσει οριστικές ζημίες κατά την έννοια της σκέψεως 55 της ίδιας αποφάσεως, αντιβαίνει στο άρθρο 49 ΣΛΕΕ ο αποκλεισμός κάθε δυνατότητας της μητρικής εταιρίας να εκπέσει από τα φορολογητέα στο συγκεκριμένο κράτος μέλος κέρδη της τις ζημίες της εγκατεστημένης σε άλλο κράτος μέλος θυγατρικής της.
Εν προκειμένω, επιβάλλεται η διαπίστωση ότι τα άρθρα 118 και 119, παράγραφοι 1 έως 3, του CTA 2010 επιτρέπουν στην ημεδαπή μητρική εταιρία να συνυπολογίσει τις ζημίες αλλοδαπής θυγατρικής, στις περιπτώσεις στις οποίες αναφέρεται η σκέψη 55 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
).
Εξάλλου και η ίδια η Επιτροπή παραδέχεται, στο δικόγραφο της προσφυγής της, ότι ο CTA 2010 δεν αποκλείει κατ’ αρχήν τον συνυπολογισμό από την ημεδαπή μητρική εταιρία των ζημιών που έχει πραγματοποιήσει αλλοδαπή θυγατρική, εφόσον πρόκειται για οριστικές ζημίες κατά την έννοια της σκέψεως 55 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
).
Εντούτοις, κατά την Επιτροπή, το άρθρο 119, παράγραφος 4, του CTA 2010 αντιβαίνει στο άρθρο 49 ΣΛΕΕ στο μέτρο που καθιστά αδύνατη στην πράξη την αναγνώριση, υπέρ ημεδαπής μητρικής εταιρίας, του πλεονεκτήματος της φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών.
Υπενθυμίζεται συναφώς ότι το άρθρο 119, παράγραφος 4, του CTA 2010 ορίζει το κρίσιμο χρονικό σημείο στο οποίο εξετάζεται αν οι ζημίες αλλοδαπής θυγατρικής είναι οριστικές κατά την έννοια του άρθρου 55 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
). Συγκεκριμένα, η διάταξη αυτή προβλέπει ότι η σχετική εκτίμηση πρέπει να γίνεται «με σημείο αναφοράς την κατάσταση ως έχει αμέσως μετά το πέρας» της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας πραγματοποιήθηκαν οι ζημίες.
Κατά την Επιτροπή, η ως άνω απαίτηση καθιστά σχεδόν αδύνατη τη χορήγηση του πλεονεκτήματος της φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου για ζημίες αλλοδαπής θυγατρικής, καθόσον, στην πράξη, συνυπολογισμός τέτοιων ζημιών από την ημεδαπή μητρική εταιρία χωρεί μόνον σε δύο περιπτώσεις, ήτοι, πρώτον, αν η νομοθεσία του κράτους της εγκαταστάσεως της αλλοδαπής θυγατρικής δεν προβλέπει οποιαδήποτε δυνατότητα μεταθέσεως των ζημιών και, δεύτερον, αν η αλλοδαπή θυγατρική τίθεται υπό εκκαθάριση πριν από το τέλος της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας πραγματοποιήθηκαν οι ζημίες.
Διαπιστώνεται όμως ότι η πρώτη περίπτωση στην οποία αναφέρεται η Επιτροπή είναι άνευ σημασίας ως προς την εκτίμηση του αναλογικού χαρακτήρα του άρθρου 119, παράγραφος 4, του CTA 2010. Πράγματι, κατά πάγια νομολογία, η διαπίστωση ότι οι ζημίες της αλλοδαπής θυγατρικής είναι οριστικές κατά την έννοια της σκέψεως 55 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
) δεν επιτρέπεται να στηρίζεται στο γεγονός ότι το κράτος μέλος της εγκαταστάσεως της εν λόγω θυγατρικής αποκλείει κάθε δυνατότητα μεταθέσεως των ζημιών (βλ. απόφαση K,
EU:C:2013:716
, σκέψεις 75 έως 79 και εκεί παρατιθέμενη νομολογία). Σε μια τέτοια περίπτωση, το κράτος μέλος της εγκαταστάσεως της μητρικής εταιρίας θα μπορούσε να απαγορεύει τη φορολογική ελάφρυνση ομίλου μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών, χωρίς ωστόσο να παραβαίνει το άρθρο 49 ΣΛΕΕ.
Όσον αφορά τη δεύτερη περίπτωση στην οποία αναφέρεται η Επιτροπή, διαπιστώνεται κατ’ αρχάς ότι το θεσμικό όργανο δεν απέδειξε τη βασιμότητα του ισχυρισμού του ότι το άρθρο 119, παράγραφος 4, του CTA 2010 απαιτεί να έχει τεθεί η αλλοδαπή θυγατρική υπό εκκαθάριση πριν το πέρας της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας γεννήθηκαν οι ζημίες, προκειμένου να μπορεί η ημεδαπή μητρική της εταιρία να τύχει του πλεονεκτήματος της φορολογικής ελαφρύνσεως μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως των σχετικών ζημιών.
Συγκεκριμένα, το άρθρο 119, παράγραφος 4, του CTA 2010 προβλέπει ότι το ζήτημα αν οι ζημίες αλλοδαπής θυγατρικής είναι οριστικές κατά την έννοια της σκέψεως 55 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
) πρέπει να εκτιμάται με γνώμονα την κατάσταση ως έχει «αμέσως μετά το πέρας» της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας πραγματοποιήθηκαν οι ζημίες. Συνεπώς, από το γράμμα της διατάξεως αυτής δεν προκύπτει, εν πάση περιπτώσει, ότι απαιτείται να έχει τεθεί η οικεία θυγατρική υπό εκκαθάριση πριν από το πέρας της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας γεννήθηκαν οι ζημίες.
Επιπλέον, υπενθυμίζεται ότι οι ζημίες αλλοδαπής θυγατρικής μπορούν να χαρακτηριστούν ως οριστικές κατά την έννοια της σκέψεως 55 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
) μόνον αν η συγκεκριμένη θυγατρική δεν έχει πλέον έσοδα στο κράτος μέλος της εγκαταστάσεώς της. Πράγματι, όσο η θυγατρική αυτή εξακολουθεί να πραγματοποιεί έσοδα, έστω και ελάχιστα, υπάρχει η πιθανότητα να μπορούν ακόμη οι ζημίες της να συμψηφιστούν με μελλοντικά της κέρδη στο κράτος μέλος της εγκαταστάσεώς της (βλ. απόφαση A,
EU:C:2013:84
, σκέψεις 53 και 54).
Εν προκειμένω, πάντως, το Ηνωμένο Βασίλειο επιβεβαίωσε, αναφερόμενο σε συγκεκριμένο παράδειγμα ημεδαπής μητρικής εταιρίας στην οποία χορηγήθηκε το πλεονέκτημα της φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών, ότι ο οριστικός χαρακτήρας των ζημιών αλλοδαπής θυγατρικής, κατά την έννοια της σκέψεως 55 της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
), θεωρείται αποδεδειγμένος όταν, αμέσως μετά το πέρας της χρήσεως στη διάρκεια της οποίας γεννήθηκαν οι ζημίες, η οικεία θυγατρική έπαυσε τις εμπορικές της δραστηριότητες και πώλησε ή εκποίησε όλα τα στοιχεία του ενεργητικού της που της απέφεραν έσοδα.
Κατόπιν τούτου, η πρώτη αιτίαση είναι απορριπτέα στο μέτρο που στηρίζεται σε παράβαση του άρθρου 49 ΣΛΕΕ.
Όσον αφορά τον άλλο ισχυρισμό της Επιτροπής, ότι δηλαδή το άρθρο 119, παράγραφος 4, του CTA 2010 αντιβαίνει στο άρθρο 31 της Συμφωνίας ΕΟΧ, επισημαίνεται ότι, από τη στιγμή που οι διατάξεις του τελευταίου αυτού άρθρου έχουν το ίδιο ρυθμιστικό περιεχόμενο με τις κατ’ ουσίαν ταυτόσημες διατάξεις του άρθρου 49 ΣΛΕΕ, ολόκληρη η συλλογιστική η οποία αναπτύχθηκε ανωτέρω ισχύει, υπό περιστάσεις όπως αυτές της υπό κρίση προσφυγής, mutatis mutandis και ως προς το εν λόγω άρθρο 31 (βλ., υπ’ αυτή την έννοια, απόφαση Επιτροπή κατά Φινλανδίας, C‑342/10,
EU:C:2012:688
, σκέψη 53 και εκεί παρατιθέμενη νομολογία).
Συνεπώς, η πρώτη αιτίαση πρέπει να απορριφθεί στο σύνολό της.
Επί της δεύτερης αιτιάσεως, σχετικά με παράβαση του άρθρου 49 ΣΛΕΕ και του άρθρου 31 της Συμφωνίας ΕΟΧ καθόσον η νομοθεσία του Ηνωμένου Βασιλείου αποκλείει τη φορολογική ελάφρυνση ομίλου μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών προγενέστερων της 1ης Απριλίου 2006
Η Επιτροπή υποστηρίζει ότι, κατά παράβαση του άρθρου 49 ΣΛΕΕ και του άρθρου 31 της Συμφωνίας ΕΟΧ, αποκλείεται η χορήγηση του επίμαχου φορολογικού πλεονεκτήματος σε σχέση με ζημίες προγενέστερες της 1ης Απριλίου 2006, εφόσον οι προβλεπόμενες από τον CTA 2010 διατάξεις σχετικά με τη φορολογική ελάφρυνση ομίλου εφαρμόζονται μόνον επί ζημιών που πραγματοποιήθηκαν μετά την 1η Απριλίου 2006, ημερομηνία ενάρξεως της ισχύος του δημοσιονομικού νόμου του 2006.
Σε απάντηση του ως άνω ισχυρισμού της Επιτροπής, το Ηνωμένο Βασίλειο σημειώνει ότι το σύστημα της φορολογικής ελαφρύνσεως ομίλου μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών ισχύει και για περιπτώσεις προγενέστερες της 1ης Απριλίου 2006, απλώς διέπεται από τους όρους της τότε εφαρμοστέας εθνικής νομοθεσίας, που επιβάλλεται να ερμηνεύεται σύμφωνα με το δίκαιο της Ένωσης υπό το πρίσμα της αποφάσεως Marks & Spencer (
EU:C:2005:763
), όπως έπραξε και το Supreme Court of the United Kingdom με την από 22 Μαΐου 2013 απόφασή του, για την οποία έγινε λόγος στη σκέψη 7 της παρούσας αποφάσεως.
Ανεξαρτήτως δε αν η παραπομπή στην ερμηνεία στην οποία κατέληξε το Supreme Court of the United Kingdom σχετικά με την ισχύουσα πριν από την 1η Απριλίου 2006 εθνική νομοθεσία, ότι δηλαδή οι προγενέστερες της ως άνω ημερομηνίας ζημίες δεν εξαιρούνται του επίμαχου φορολογικού πλεονεκτήματος, αρκεί για να θεωρηθεί ότι πληρούται η απαίτηση της ασφάλειας δικαίου ως προς την ύπαρξη δυνατότητας να χορηγηθεί φορολογική ελάφρυνση ομίλου μέσω διασυνοριακής αντισταθμίσεως ζημιών που πραγματοποιήθηκαν πριν από την ημερομηνία αυτή, επιβάλλεται η διαπίστωση ότι η Επιτροπή επ’ ουδενί απέδειξε ότι σε συγκεκριμένες περιπτώσεις το επίμαχο φορολογικό πλεονέκτημα δεν αναγνωρίστηκε σε σχέση με ζημίες προγενέστερες της 1ης Απριλίου 2006.
Κατόπιν τούτου, η δεύτερη αιτίαση είναι επίσης απορριπτέα.
Επομένως η υπό κρίση προσφυγή πρέπει να απορριφθεί στο σύνολό της.
Επί των δικαστικών εξόδων
Κατά το άρθρο 138, παράγραφος 1, του Κανονισμού Διαδικασίας, ο ηττηθείς διάδικος καταδικάζεται στα δικαστικά έξοδα, εφόσον υπήρξε σχετικό αίτημα του νικήσαντος διαδίκου. Δεδομένου ότι το Ηνωμένο Βασίλειο υπέβαλε τέτοιο αίτημα και η Επιτροπή ηττήθηκε, πρέπει η τελευταία να καταδικαστεί στα δικαστικά έξοδα.
Σύμφωνα με το άρθρο 140, παράγραφος 1, του Κανονισμού Διαδικασίας, η Ομοσπονδιακή Δημοκρατία της Γερμανίας, το Βασίλειο της Ισπανίας, το Βασίλειο των Κάτω Χωρών και η Δημοκρατία της Φινλανδίας φέρουν τα δικά τους δικαστικά έξοδα.
Για τους λόγους αυτούς, το Δικαστήριο (τμήμα μείζονος συνθέσεως) αποφασίζει:
1)
Απορρίπτει την προσφυγή.
2)
Καταδικάζει την Ευρωπαϊκή Επιτροπή στα δικαστικά έξοδα.
3)
Η Ομοσπονδιακή Δημοκρατία της Γερμανίας, το Βασίλειο της Ισπανίας, το Βασίλειο των Κάτω Χωρών και η Δημοκρατία της Φινλανδίας φέρουν τα δικά τους δικαστικά έξοδα.
(υπογραφές)
(
*1
) Γλώσσα διαδικασίας: η αγγλική. | [
"Παράβαση κράτους μέλους",
"Άρθρο 49 ΣΛΕΕ",
"Άρθρο 31 της Συμφωνίας ΕΟΧ",
"Φόρος εταιριών",
"Όμιλος εταιριών",
"Φορολογική ελάφρυνση ομίλου",
"Μεταφορά των ζημιών αλλοδαπής θυγατρικής",
"Προϋποθέσεις",
"Χρονικό σημείο στο οποίο διαπιστώνεται ότι οι ζημίες της αλλοδαπής θυγατρικής εταιρίας είναι οριστικές"
] |
62008TJ0486 | lt | 2008 m. rugsėjo 15 d. Vidaus rinkos derinimo tarnybos (prekių ženklams ir pramoniniam dizainui) ketvirtosios apeliacinės tarybos
sprendimo (byla R 1656/2007‑4), susijusio su žodinio ženklo SUPERSKIN registracija kaip Bendrijos prekių ženklo, panaikinimas.
Bylos duomenys
Bendrijos prekių ženklo paraišką pateikęs asmuo:
Liz Earle Beauty Co. Ltd
.
Prašomas įregistruoti Bendrijos prekių ženklas:
žodinis prekių ženklas SUPERSKIN 3, 5 ir 44 klasių prekėms ir paslaugoms – paraiška Nr. 5967856.
Eksperto sprendimas:
atmesti paraišką.
Apeliacinės tarybos sprendimas:
atmesti apeliaciją.
Rezoliucinė dalis
1.
Panaikinti 2008 m. rugsėjo 15 d. Vidaus rinkos derinimo tarnybos (prekių ženklams ir pramoniniam dizainui) (VRDT) ketvirtosios
apeliacinės tarybos sprendimą (byla R 1656/2007‑4), kiek jis suijęs su kvepalais, nagų ir plaukų priežiūros preparatais, prekėmis
nuo prakaitavimo, dezodorantais, dantų pasta, plaukų dažais, plaukų laku, akių priežiūros preparatais, nagų laku bei nagų
lako valikliais ir dirbtiniais nagais, priskiriamais 3 klasei, ir plaukų higienos bei kosmetikos procedūromis, priskiriamomis
44 klasei.
2.
Atmesti likusią ieškinio dalį.
3.
Liz Earle Beauty Co. Ltd padengia savo bylinėjimosi išlaidas ir pusę VRDT bylinėjimosi išlaidų. VRDT padengia kitą pusę savo
išlaidų. | [
"Bendrijos prekių ženklas",
"Žodinio Bendrijos prekių ženklo SUPERSKIN paraiška",
"Absoliutus atmetimo pagrindas",
"Apibūdinamasis pobūdis",
"Reglamento (EB) Nr. 40/94 7 straipsnio 1 dalies c punktas (dabar",
"Reglamento (EB) Nr. 207/2009 7 straipsnio 1 dalies c punktas)"
] |
61991CJ0189 | de | 1 Das Arbeitsgericht Reutlingen hat mit Beschluß vom 3. Mai 1991, beim Gerichtshof eingegangen am 25. Juli 1991, gemäß Artikel 177 EWG-Vertrag zwei Fragen nach der Auslegung von Artikel 92 EWG-Vertrag sowie der Artikel 2 und 5 der Richtlinie 76/207/EWG des Rates vom 9. Februar 1976 zur Verwirklichung des Grundsatzes der Gleichbehandlung von Männern und Frauen hinsichtlich des Zugangs zur Beschäftigung, zur Berufsbildung und zum beruflichen Aufstieg sowie in bezug auf die Arbeitsbedingungen (ABl. L 39, S. 40; im folgenden: Richtlinie) zur Vorabentscheidung vorgelegt.
2 Diese Fragen stellen sich in einem Rechtsstreit zwischen P. Kirsammer-Hack (Klägerin) und ihrer Arbeitgeberin, N. Sidal (Beklagte).
3 Nach den Akten war die Klägerin als zahnärztliche Helferin in der Zahnarztpraxis der Beklagten beschäftigt; die Belegschaft dieser Praxis bestand insgesamt aus zwei Arbeitnehmerinnen als Vollzeitarbeitskräften, zwei Arbeitnehmerinnen, die nicht Vollzeit, aber mehr als zehn Stunden wöchentlich arbeiteten ° einschließlich der Klägerin °, und vier teilzeitbeschäftigen Arbeitnehmerinnen, die weniger als 10 Stunden wöchentlich oder 45 Stunden monatlich arbeiteten.
4 Am 13. Februar 1991 wurde das Arbeitsverhältnis der Klägerin mit der Begründung gekündigt, sie habe es an Pünktlichkeit und Zuverlässigkeit fehlen lassen und die Qualität der von ihr geleisteten Arbeit habe nicht zufriedenstellen können.
5 Die Klägerin erhob hiergegen Klage beim Arbeitsgericht Reutlingen; ihre Kündigung sei sozial ungerechtfertigt im Sinne des Kündigungsschutzgesetzes (BGBl. I S. 1317; im folgenden: KSchG).
6 Nach den §§ 9 und 10 KSchG ist der Arbeitnehmer weiterzubeschäftigen, wenn seine Kündigung nicht durch Gründe, die in seinem Verhalten liegen, oder durch dringende betriebliche Erfordernisse bedingt ist, die einer Weiterbeschäftigung entgegenstehen. Ergibt sich jedoch aus den Umständen des Falles, daß das Arbeitsverhältnis nicht fortgesetzt werden kann, so kann das Gericht das Arbeitsverhältnis auflösen und dem Arbeitnehmer eine Abfindung zusprechen.
7 Im Ausgangsrechtsstreit macht die Beklagte geltend, daß diese Kündigungsschutzregelung auf ihre Zahnarztpraxis wegen § 23 Absatz 1 Satz 2 KSchG keine Anwendung finde.
8 Nach dieser Bestimmung gilt die in Rede stehende Kündigungsschutzregelung nicht
"für Betriebe und Verwaltungen, in denen in der Regel fünf oder weniger Arbeitnehmer ausschließlich der zu ihrer Berufsbildung Beschäftigten beschäftigt werden. Bei der Feststellung der Zahl der beschäftigten Arbeitnehmer nach Satz 2 sind nur Arbeitnehmer zu berücksichtigen, deren regelmässige Arbeitszeit wöchentlich 10 Stunden oder monatlich 45 Stunden übersteigt."
9 Das vorlegende Gericht teilt die Ansicht der Beklagten, stellt sich jedoch die Frage, ob § 23 Absatz 1 KSchG nicht deshalb unanwendbar sei, weil diese Bestimmung eine nach Artikel 92 Absatz 1 EWG-Vertrag mit dem Gemeinsamen Markt unvereinbare Beihilfe darstelle und gegen den Grundsatz der Gleichbehandlung von Männern und Frauen nach den Artikeln 2 und 5 der Richtlinie verstosse.
10 Das Arbeitsgericht hat dem Gerichtshof daher die beiden folgenden Fragen zur Vorabentscheidung vorgelegt:
1) Ist die Herausnahme der sogenannten Kleinbetriebe aus dem Kündigungsschutz gemäß § 23 Absatz 1 Satz 2 Kündigungsschutzgesetz (in der Fassung des Ersten Arbeitsrechtsbereinigungsgesetzes vom 25. August 1969, BGBl. I S. 1317; KSchG) mit Artikel 92 Absatz 1 EWG-Vertrag vereinbar?
2) Stellt die Vorschrift des § 23 Absatz 1 Satz 3 KSchG (in der Fassung des Artikels 3 des Beschäftigungsförderungsgesetzes vom 26. April 1985, BGBl. I S. 710 ff.) eine indirekte Frauendiskriminierung dar, die gegen die Artikel 5 und 2 der Richtlinie des Rates vom 9. Februar 1976 zur Verwirklichung des Grundsatzes der Gleichbehandlung von Männern und Frauen hinsichtlich des Zugangs zur Beschäftigung, zur Berufsbildung und zum beruflichen Aufstieg sowie in bezug auf die Arbeitsbedingungen (76/207/EWG) verstösst?
11 Wegen weiterer Einzelheiten des Sachverhalts und des rechtlichen Rahmens des Ausgangsverfahrens, des Verfahrensablaufs sowie der beim Gerichtshof eingereichten schriftlichen Erklärungen wird auf den Sitzungsbericht verwiesen. Der Akteninhalt ist im folgenden nur insoweit wiedergegeben, als die Begründung des Urteils dies erfordert.
Die den Kleinbetrieben gewährte Vergünstigung
12 Mit seiner ersten Frage begehrt das nationale Gericht Auskunft darüber, ob die Befreiung der Kleinbetriebe von der nationalen Kündigungsschutzregelung für Arbeitnehmer eine Beihilfe im Sinne von Artikel 92 Absatz 1 EWG-Vertrag darstellt.
13 Zu dieser Frage trägt die Bundesregierung vorab vor, daß die Durchführung der Gemeinschaftsregelung über staatliche Beihilfen vorbehaltlich der nachträglichen Kontrolle durch den Gerichtshof Sache der Kommission sei und daß es der Klägerin daher nicht gestattet sei, sich vor dem vorlegenden Gericht auf die Unvereinbarkeit der deutschen Rechtsvorschriften mit dieser Regelung zu berufen.
14 Nach der Rechtsprechung des Gerichtshofes hindert die Zuständigkeit der Kommission einen einzelnen jedoch nicht daran, ein nationales Gericht zum Zweck der Feststellung anzurufen, daß eine staatliche Maßnahme, die nicht mitgeteilt wurde, gemäß Artikel 93 Absatz 3 EWG-Vertrag hätte mitgeteilt werden müssen, wobei dieses Gericht dem Gerichtshof eine Frage nach der Auslegung des Begriffs der Beihilfe vorlegen kann (Urteil vom 17. März 1993 in den verbundenen Rechtssachen C-72/91 und C-73/91, Sloman Neptun, Slg. 1993, I-887, Randnr. 12).
15 Das vorlegende Gericht führt aus, daß die Kleinbetriebe einen erheblichen Wettbewerbsvorteil gegenüber anderen Unternehmen erhielten, da sie nicht verpflichtet seien, bei sozial ungerechtfertigten Kündigungen Abfindungen zu zahlen oder Prozeßkosten zu tragen, die bei Rechtsstreitigkeiten im Zusammenhang mit der Kündigung von Arbeitnehmern entstuenden.
16 Es ist daran zu erinnern, daß nur solche Vorteile als Beihilfen im Sinne von Artikel 92 Absatz 1 EWG-Vertrag anzusehen sind, die unmittelbar oder mittelbar aus staatlichen Mitteln gewährt werden. Die in dieser Bestimmung vorgenommene Unterscheidung zwischen "staatlichen" und "aus staatlichen Mitteln gewährten" Beihilfen bedeutet nämlich nicht, daß alle von einem Staat gewährten Vorteile unabhängig davon Beihilfen darstellen, ob sie aus staatlichen Mitteln finanziert werden, sondern dient dem Zweck, in den Beihilfebegriff nicht nur unmittelbar vom Staat gewährte Beihilfen, sondern auch jene Beihilfen einzubeziehen, die durch vom Staat benannte oder errichtete öffentliche oder private Einrichtungen gewährt werden (Urteil Sloman Neptun, a. a. O., Randnr. 19).
17 Im vorliegenden Fall stellt die Befreiung einer Gruppe von Unternehmen von der in Rede stehenden Schutzregelung keine unmittelbare oder mittelbare Übertragung staatlicher Mittel auf diese Unternehmen dar; sie ist lediglich Ausdruck des Willens des Gesetzgebers, für die arbeitsrechtlichen Beziehungen zwischen Arbeitgebern und Arbeitnehmern in Kleinbetrieben einen besonderen rechtlichen Rahmen zu erstellen und zu verhindern, daß diesen finanzielle Lasten auferlegt werden, die ihre Entwicklung behindern können.
18 Daher stellt eine Maßnahme der im Ausgangsverfahren in Rede stehenden Art kein Mittel dazu dar, unmittelbar oder mittelbar einen Vorteil aus staatlichen Mitteln zu gewähren.
19 Unter diesen Umständen ist auf die erste Frage zu antworten, daß die Befreiung von Kleinbetrieben von einer nationalen Kündigungsschutzregelung für Arbeitnehmer keine Beihilfe im Sinne von Artikel 92 Absatz 1 EWG-Vertrag darstellt.
Die Frage einer mittelbaren Diskriminierung von weiblichen Arbeitnehmern
20 Mit seiner zweiten Frage begehrt das vorlegende Gericht Auskunft darüber, ob der Grundsatz der Gleichbehandlung von männlichen und weiblichen Arbeitnehmern in bezug auf die Entlassungsbedingungen, wie er sich aus den Artikeln 2 Absatz 1 und 5 Absatz 1 der Richtlinie ergibt, der Anwendung einer nationalen Rechtsvorschrift wie des § 23 Absatz 1 Satz 3 KSchG entgegensteht, die bei der Regelung der Frage, ob ein Unternehmen der Kündigungsschutzregelung unterliegt, Arbeitnehmer (im folgenden: teilzeitbeschäftigte Arbeitnehmer) nicht berücksichtigt, deren Arbeitszeit nicht mehr als wöchentlich 10 Stunden oder monatlich 45 Stunden beträgt.
21 Das vorlegende Gericht führt hierzu aus, daß die genannte Bestimmung teilzeitbeschäftigten Arbeitnehmern den Kündigungsschutz nach der nationalen Regelung entziehe. Da beinahe 90 % aller teilzeitbeschäftigten Arbeitnehmer in der Bundesrepublik Deutschland Frauen seien, bringe eine solche Bestimmung eine gegen die Richtlinie verstossende mittelbare Diskriminierung mit sich.
22 Nach ständiger Rechtsprechung enthält eine nationale Regelung dann eine mittelbare Diskriminierung weiblicher Arbeitnehmer, wenn sie zwar neutral gefasst ist, jedoch tatsächlich prozentual erheblich mehr Frauen als Männer benachteiligt, sofern diese unterschiedliche Behandlung nicht durch objektive Faktoren gerechtfertigt ist, die nichts mit einer Diskriminierung aufgrund des Geschlechts zu tun haben (Urteil vom 13. Juni 1989 in der Rechtssache 171/88, Rinner-Kühn, Slg. 1989, 2743, Randnr. 12).
23 Im vorliegenden Fall gilt nach § 23 Absatz 1 Satz 2 die Kündigungsschutzregelung nur für Unternehmen, in denen mehr als fünf Arbeitnehmer beschäftigt sind, während nach Satz 3 teilzeitbeschäftigte Arbeitnehmer bei der Feststellung der Zahl der beschäftigten Arbeitnehmer für die Anwendung von Satz 2 nicht berücksichtigt werden.
24 Dabei führt der blosse Umstand, daß teilzeitbeschäftigte Arbeitnehmer bei der Entscheidung, ob das Unternehmen der nationalen Kündigungsschutzregelung unterliegt, nicht berücksichtigt werden, nicht zu einem Nachteil für diese Arbeitnehmer.
25 Erst aufgrund von § 23 Absatz 1 Satz 2 in Verbindung mit Satz 3 KSchG werden Unternehmen, die eine geringere als die festgelegte Zahl von Arbeitnehmern beschäftigen, mit der Folge von der Kündigungsschutzregelung befreit, daß die bei ihnen beschäftigten Arbeitnehmer von dieser Regelung ausgeschlossen sind.
26 Diese Regelung führt somit nicht zu einer Differenzierung zwischen Teilzeitbeschäftigten einerseits und den übrigen Beschäftigten andererseits, sondern zu einer Differenzierung zwischen einerseits allen denjenigen Arbeitnehmern, die in von der Kündigungsschutzregelung befreiten Kleinbetrieben beschäftigt sind, und andererseits allen denjenigen Arbeitnehmern, die in Unternehmen beschäftigt sind, die dieser Regelung unterliegen, weil sie eine grössere Zahl von Arbeitnehmern beschäftigen.
27 Die Herausnahme aus der nationalen Kündigungsschutzregelung betrifft daher nicht besonders die teilzeitbeschäftigten Arbeitnehmer, sondern unabhängig von ihrer Arbeitzeit, also davon, ob sie vollzeit-, halbzeit- oder teilzeitbeschäftigt sind, alle Arbeitnehmer in Unternehmen, die von der Regelung befreit sind.
28 So genießen Arbeitnehmer wie die Klägerin keinen Kündigungsschutz, obwohl sie nicht teilzeitbeschäftigt sind. Umgekehrt genießen teilzeitbeschäftigte Arbeitnehmer Kündigungsschutz, wenn sie in Unternehmen beschäftigt sind, die dieser Regelung unterliegen.
29 Somit lässt sich aus dem Frauenanteil unter den teilzeitbeschäftigten Arbeitnehmern in Deutschland, den das vorlegende Gericht anführt, nicht folgern, daß die in Rede stehende Bestimmung eine mittelbare Diskriminierung weiblicher Arbeitnehmer enthält, die gegen die Artikel 2 Absatz 1 und 5 Absatz 1 der Richtlinie verstösst.
30 Eine solche Diskriminierung läge nur dann vor, wenn erwiesen wäre, daß die Kleinunternehmen einen erheblich höheren Prozentsatz Frauen als Männer beschäftigten.
31 Im vorliegenden Fall ist festzustellen, daß die dem Gerichtshof vorgelegten Angaben kein derartiges Mißverhältnis belegen.
32 Selbst wenn aber ein solches Mißverhältnis nachgewiesen wäre, wäre noch zu prüfen, ob die beanstandete Regelung durch objektive Faktoren gerechtfertigt wäre, die nichts mit einer Diskriminierung aufgrund des Geschlechts zu tun hätten.
33 Wie die Bundesregierung und die Kommission zu Recht ausführen, liegen solche Faktoren bei einer Regelung der vorliegenden Art vor, die zu einem Bündel von Maßnahmen gehört, die den Kleinunternehmen, die eine wesentliche Rolle bei der wirtschaftlichen Entwicklung und der Schaffung von Arbeitsplätzen in der Gemeinschaft spielen, die ihnen auferlegten Lasten erleichtern sollen.
34 Artikel 118a, der durch die Einheitliche Europäische Akte in das Kapitel Sozialvorschriften des EWG-Vertrags eingeführt worden ist, sieht vor, daß Richtlinien, die auf dem Gebiet der Sicherheit und der Gesundheit der Arbeitnehmer erlassen werden, keine verwaltungsmässigen, finanziellen oder rechtlichen Auflagen vorschreiben, die der Gründung und Entwicklung von Klein- und Mittelbetrieben entgegenstehen. Das belegt, daß für diese Unternehmen besondere wirtschaftliche Regelungen getroffen werden können.
35 Daher ist auf die zweite Vorlagefrage zu antworten, daß der Grundsatz der Gleichbehandlung männlicher und weiblicher Arbeitnehmer hinsichtlich der Entlassungsbedingungen im Sinne der Artikel 2 Absatz 1 und 5 Absatz 1 der Richtlinie der Anwendung einer nationalen Bestimmung wie § 23 Absatz 1 Satz 3 KSchG nicht entgegensteht, die bei der Feststellung, ob ein Unternehmen der Kündigungsschutzregelung unterliegt, Arbeitnehmer nicht berücksichtigt, die wöchentlich 10 Stunden oder monatlich 45 Stunden oder weniger arbeiten, wenn nicht nachgewiesen ist, daß die der Regelung nicht unterliegenden Unternehmen erheblich mehr Frauen als Männer beschäftigen. Selbst wenn dies der Fall wäre, könnte eine solche Regelung durch objektive Faktoren gerechtfertigt sein, die nichts mit einer Diskriminierung aufgrund des Geschlechts zu tun haben, soweit sie die den kleinen Unternehmen auferlegten Lasten erleichtern soll.
Kostenentscheidung
Kosten
36 Die Auslagen der Bundesregierung und der Kommission der Europäischen Gemeinschaften, die vor dem Gerichtshof Erklärungen abgegeben haben, sind nicht erstattungsfähig. Für die Parteien des Ausgangsverfahrens ist das Verfahren ein Zwischenstreit in dem bei dem nationalen Gericht anhängigen Rechtsstreit; die Kostenentscheidung ist daher Sache dieses Gerichts.
Tenor
Aus diesen Gründen
hat
DER GERICHTSHOF
auf die ihm vom Arbitsgericht Reutlingen mit Beschluß vom 3. Mai 1991 vorgelegten Fragen für Recht erkannt:
1) Die Befreiung von Kleinbetrieben von einer nationalen Kündigungsschutzregelung für Arbeitnehmer stellt keine Beihilfe im Sinne von Artikel 92 Absatz 1 EWG-Vertrag dar.
2) Der Grundsatz der Gleichbehandlung männlicher und weiblicher Arbeitnehmer hinsichtlich der Entlassungsbedingungen im Sinne der Artikel 2 Absatz 1 und 5 Absatz 1 der Richtlinie 76/207/EWG des Rates vom 3. Februar 1976 steht der Anwendung einer nationalen Bestimmung wie § 23 Absatz 1 Satz 3 des Kündigungsschutzgesetzes vom 25. August 1969 nicht entgegen, die bei der Feststellung, ob ein Unternehmen der Kündigungsschutzregelung unterliegt, Arbeitnehmer nicht berücksichtigt, die wöchentlich 10 Stunden oder monatlich 45 Stunden oder weniger arbeiten, wenn nicht nachgewiesen ist, daß die der Regelung nicht unterliegenden Unternehmen erheblich mehr Frauen als Männer beschäftigen. Selbst wenn dies der Fall wäre, könnte eine solche Regelung durch objektive Faktoren gerechtfertigt sein, die nichts mit einer Diskriminierung aufgrund des Geschlechts zu tun haben, soweit sie die den kleinen Unternehmen auferlegten Lasten erleichtern soll. | [
"Nationale Kündigungsschutzregelung",
"Befreiung von Kleinbetrieben",
"Staatliche Beihilfe",
"Gleichbehandlung von Männern und Frauen"
] |
61997TJ0222 | es | Motivación de la sentencia
Marco normativo
1 En 1977, ante un excedente de producción de leche en la Comunidad, el Consejo adoptó el Reglamento (CEE) nº 1078/77, de 17 de mayo de 1977, por el que se estableció un régimen de primas por no comercialización de leche y de productos lácteos y por reconversión de ganado vacuno lechero (DO L 131, p. 1; EE 03/12, p. 143; en lo sucesivo, «Reglamento nº 1078/77»). Dicho Reglamento ofrecía una prima a los productores como contrapartida por la suscripción de un compromiso de no comercialización de leche o de reconversión de ganado durante un período de cinco años.
2 En 1984, para hacer frente a una situación persistente de superproducción, el Consejo adoptó el Reglamento (CEE) nº 856/84, de 31 de marzo de 1984 (DO L 90, p. 10; EE 03/30, p. 61), por el que se modificó el Reglamento (CEE) nº 804/68 del Consejo, de 27 de junio de 1968, por el que se establece la organización común de mercados en el sector de la leche y de los productos lácteos (DO L 148, p. 13; EE 03/02, p. 146; en lo sucesivo, «Reglamento nº 804/68»). El nuevo artículo 5 quater de esta última norma establece una «tasa suplementaria» sobre las cantidades de leche entregadas por los productores que excedan de una «cantidad de referencia».
3 El Reglamento (CEE) nº 857/84 del Consejo, de 31 de marzo de 1984, sobre normas generales para la aplicación de la tasa contemplada en el artículo 5 quater del Reglamento nº 804/68 (DO L 90, p. 13; EE 03/30, p. 64; en lo sucesivo, «Reglamento nº 857/84»), fijó la cantidad de referencia, para cada productor, basándose en la producción entregada durante un determinado año de referencia.
4 En sus sentencias de 28 de abril de 1988, Mulder (120/86, Rec. p. 2321; en lo sucesivo, «sentencia Mulder I»), y Von Deetzen (170/86, Rec. p. 2355), el Tribunal de Justicia declaró inválido el Reglamento nº 857/84, completado por el Reglamento (CEE) nº 1371/84, de la Comisión, de 16 de mayo de 1984, por el que se establecen las modalidades de aplicación de la tasa suplementaria contemplada en el artículo 5 quater del Reglamento nº 804/68 (DO L 132, p. 11; EE 03/30, p. 208), por violación del principio de protección de la confianza legítima.
5 En cumplimiento de dichas sentencias, el Consejo adoptó el Reglamento (CEE) nº 764/89, de 20 de marzo de 1989, por el que se modificó el Reglamento nº 857/84 (DO L 84, p. 2). Con arreglo a esta nueva disposición, los productores que habían suscrito compromisos de no comercialización o de reconversión recibieron una cantidad de referencia denominada «específica» (también llamada «cuota»).
6 La atribución de una cantidad de referencia específica estaba supeditada a varias condiciones. Además, la cantidad de referencia se limitaba al 60 % de la cantidad de leche o de equivalente de leche vendida por el productor durante los doce meses anteriores a aquel en que presentó la solicitud de prima por no comercialización o por reconversión.
7 El Tribunal de Justicia, en sus sentencias de 11 de diciembre de 1990, Spagl (C-189/89, Rec. p. I-4539), y Pastätter (C-217/89, Rec. p. I-4585), declaró inválidas algunas de las condiciones de atribución y la limitación de la cantidad de referencia específica al 60 %.
8 A raíz de las citadas sentencias, el Consejo adoptó el Reglamento (CEE) nº 1639/91, de 13 de junio de 1991, por el que se modificó el Reglamento nº 857/84 (DO L 150, p. 35; en lo sucesivo, «Reglamento nº 1639/91»), el cual asignó una cantidad de referencia específica a los productores afectados.
9 Entretanto, uno de los productores que habían interpuesto el recurso que dio lugar a la declaración de invalidez del Reglamento nº 857/84, en la sentencia Mulder I, ejercitó contra el Consejo y la Comisión, junto con otros productores, una acción de indemnización de los perjuicios sufridos por la falta de asignación de una cantidad de referencia con arreglo a este Reglamento.
10 En su sentencia de 19 de mayo de 1992, Mulder y otros/Consejo y Comisión (asuntos acumulados C-104/89 y C-37/90, Rec. p. I-3061; en lo sucesivo, «sentencia Mulder II»), el Tribunal de Justicia declaró a la Comunidad responsable de dichos daños.
11 A raíz de esta sentencia, el Consejo y la Comisión publicaron, el 5 de agosto de 1992, la Comunicación 92/C 198/04 (DO C 198, p. 4; en lo sucesivo, «Comunicación de 5 de agosto de 1992»). Tras recordar en ella las consecuencias de la sentencia Mulder II y para dar pleno cumplimiento a ésta, las Instituciones expresaron su intención de adoptar las modalidades prácticas para la indemnización de los productores afectados. Hasta la adopción de dichas modalidades, las Instituciones se comprometieron, ante todos los productores con derecho a indemnización, a renunciar a la excepción de prescripción derivada del artículo 43 del Estatuto (CEE) del Tribunal de Justicia (en lo sucesivo, «Estatuto»). Sin embargo, dicho compromiso se supeditaba a la condición de que el derecho a la indemnización no hubiera prescrito aún en la fecha de publicación de la Comunicación o en la fecha en que el productor se hubiera dirigido a una de las Instituciones.
12 Con posterioridad, el Consejo adoptó el Reglamento (CEE) nº 2187/93, de 22 de julio de 1993, por el que se fija la oferta de indemnización a determinados productores de leche o de productos lácteos a los que se impidió temporalmente ejercer su actividad (DO L 196, p. 6; en lo sucesivo, «Reglamento nº 2187/93»). Este Reglamento fija una oferta de indemnización a tanto alzado destinada a los productores que, en determinadas condiciones, hayan sufrido perjuicios en el marco de la aplicación de la normativa contemplada en la sentencia Mulder II.
Hechos que dieron lugar al litigio
13 El demandante es un productor de leche en Alemania. Suscribió un compromiso, en el marco del Reglamento nº 1078/77, el cual finalizó el 12 de octubre de 1983, por lo cual no produjo leche durante el año de referencia elegido con arreglo al Reglamento nº 857/84. En consecuencia, no pudo obtener una cantidad de referencia ni, por consiguiente, comercializar cantidad alguna de leche exenta de la tasa suplementaria después de la entrada en vigor del Reglamento nº 857/84.
14 Después de adoptarse el Reglamento nº 1639/91, el demandante recibió una cantidad de referencia. De esta forma, pudo reanudar la producción de leche a partir del 15 de junio de 1991.
15 Mediante escrito de 14 de enero de 1993, el demandante solicitó a la Comisión el resarcimiento de los perjuicios sufridos. En su respuesta de 10 de febrero de 1993, la Comisión sugirió al demandante que esperara al Reglamento en el que se fijaría la indemnización, el cual había sido anunciado mediante la Comunicación de 5 de agosto de 1992. La Comisión recordó que las Instituciones se habían comprometido a renunciar a alegar la prescripción hasta que expirara el plazo que hubiera de fijarse en dicho Reglamento.
16 Mediante escrito de 30 de septiembre de 1993, el demandante pidió a las autoridades nacionales competentes que le dirigieran una oferta de indemnización, con arreglo al Reglamento nº 2187/93. Mediante escrito de las autoridades nacionales competentes de 25 de enero de 1994, recibió la citada oferta, que se le hacía en nombre y por cuenta del Consejo y de la Comisión, por importe de 10.061,54 DM. Sin embargo, no la aceptó en el plazo de dos meses previsto en el párrafo tercero del artículo 14 del Reglamento nº 2187/93.
17 Mediante escrito recibido el 7 de junio de 1994, el demandante hizo saber a la Comisión que, al no estar de acuerdo con el cálculo de la indemnización propuesta, no podía aceptar la oferta. En su respuesta de 5 de agosto de 1994, la Comisión recordó que la aceptación de la oferta únicamente podía ser incondicional y que, en el supuesto de que fuera rechazada, siempre cabía interponer un recurso ante el Tribunal de Primera Instancia; concedió al demandante un plazo adicional de diez días para una posible aceptación. El demandante no respondió a tal escrito.
Procedimiento y pretensiones de las partes
18 Mediante escrito presentado en la Secretaría del Tribunal de Primera Instancia el 30 de julio de 1997, el demandante interpuso el presente recurso.
19 El demandante solicita al Tribunal de Primera Instancia que condene a las partes demandadas a abonarle la cantidad de 69.503,40 DM, en concepto de indemnización de daños y perjuicios, a la cual habrán de añadirse los intereses de demora a razón del 8 % anual a partir del 1 de octubre de 1993.
20 El Consejo y la Comisión, partes demandadas, solicitan al Tribunal de Primera Instancia que:
- Desestime el recurso por infundado.
- Condene en costas al demandante.
Fundamentos de Derecho
21 En apoyo de sus pretensiones, el demandante afirma que es uno de los productores de leche a los que se impidió temporalmente ejercer su actividad, en la medida que no pudo entregar leche entre 1984 y 1992. Considera que tiene derecho al resarcimiento íntegro de los perjuicios resultantes de esta situación. En su opinión, la aplicación de la norma de prescripción establecida en el Reglamento nº 2187/93 es ilegal, de manera que, a pesar de la citada norma, tiene derecho a conseguir la reparación del perjuicio sufrido en el transcurso de los años 1984 a 1987.
22 Tomando como base un ingreso de 0,60 DM por kilo de leche, el demandante estima sus perjuicios en 69.503,40 DM.
23 En la vista, el demandante afirmó, en respuesta a las alegaciones de los demandados acerca de la prescripción que, en virtud del Reglamento nº 2187/93, el plazo de prescripción se había interrumpido, con respecto a todos los productores, a más tardar, en la fecha de la Comunicación de 5 de agosto de 1992. Esta interrupción tuvo como consecuencia, según los principios comunes a la mayoría de los ordenamientos jurídicos de los Estados miembros a los que remite el párrafo segundo del artículo 215 del Tratado CE, que, a partir de la citada fecha, comenzara a correr un nuevo plazo de prescripción.
24 Aun cuando el demandante rechazó la oferta de resarcimiento que le fue dirigida con arreglo al Reglamento nº 2187/93, ello no impidió al interesado beneficiarse de este nuevo plazo de prescripción. Tal rechazo tuvo como única consecuencia que, a partir de ese momento, las demandadas ya no estuvieran vinculadas por la oferta.
25 Para oponerse a la pretensión del demandante, las demandadas invocan tres motivos basados, respectivamente, en que el demandante pudo producir leche durante una parte del período para el cual solicitó ser resarcido, en el hecho de haber prescrito total o parcialmente los derechos invocados y en lo excesivo de la cuantía de la demanda.
26 Este Tribunal de Primera Instancia recuerda que la responsabilidad extracontractual de la Comunidad por los daños causados por las Instituciones, prevista en el párrafo segundo del artículo 215 del Tratado, sólo puede generarse si se cumple una serie de requisitos en lo relativo a la ilegalidad del comportamiento imputado, a la realidad del daño y a la existencia de una relación de causalidad entre el comportamiento ilegal y el perjuicio invocado (sentencias del Tribunal de Justicia de 17 de diciembre de 1981, Ludwigshafener Walzmühle y otros/Consejo y Comisión, asuntos acumulados 197/80, 198/80, 199/80, 200/80, 243/80, 245/80 y 247/80, Rec. p. 3211, apartado 18, y del Tribunal de Primera Instancia de 17 de febrero de 1998, Pantochim/Comisión, T-107/96, Rec. p. II-311, apartado 48).
27 Según jurisprudencia reiterada (sentencias del Tribunal de Justicia de 2 diciembre de 1971, Zuckerfabrik Schöppenstedt/Consejo, 5/71, Rec. p. 975, apartado 11, y de 25 de mayo de 1978, HNL y otros/Consejo y Comisión, asuntos acumulados 83/76, 94/76, 4/77, 15/77 y 40/77, Rec. p. 1209, apartado 4; sentencia del Tribunal de Primera Instancia de 15 de abril de 1997, Schröder y otros/Comisión, T-390/94, Rec. p. II-501, apartado 52), en materia de responsabilidad por actos normativos, el comportamiento imputado a la Comunidad debe constituir una violación de una norma jurídica de rango superior que proteja a los particulares. Si la Institución adoptó el acto en el ejercicio de una amplia facultad de apreciación, como ocurre en materia de Política Agrícola Común, dicha violación debe ser, además, suficientemente caracterizada, es decir, manifiesta y grave (sentencias del Tribunal de Justicia HNL y otros/Consejo y Comisión, antes citada, apartado 6; de 8 de diciembre de 1987, Grands Moulins de Paris/CEE, 50/86, Rec. p. 4833, apartado 8, y Mulder II, apartado 12; sentencia del Tribunal de Primera Instancia de 9 de diciembre de 1997, Quiller y Heusmann/Consejo y Comisión, asuntos acumulados T-195/94 y T-202/94, Rec. p. II-2247, apartados 48 y 49).
28 Como reconocieron las propias Instituciones en su Comunicación de 5 de agosto de 1992, de la sentencia Mulder II se desprende que la Comunidad incurrió en responsabilidad ante cada uno de los productores que hubiera sufrido un perjuicio por habérsele impedido comercializar leche en aplicación del Reglamento nº 857/84.
29 Considerados los documentos obrantes en autos, el demandante, que recibió en 1991 una cantidad de referencia específica, se encuentra en la situación de los productores contemplados en dicha Comunicación. Al haber suscrito un compromiso de no comercialización en virtud del Reglamento nº 1078/77, se vio en la imposibilidad de reanudar la comercialización de leche al expirar dicho compromiso, como consecuencia de la aplicación del Reglamento nº 857/84. Por otra parte, ello se ve confirmado por el hecho de que, el 25 de enero de 1994, las autoridades competentes alemanas le dirigieron, en nombre y por cuenta del Consejo y de la Comisión y con arreglo al Reglamento nº 2187/93, una oferta de indemnización, que el demandante no aceptó. Por consiguiente, éste tenía derecho, en principio, a ser resarcido de sus perjuicios.
30 No obstante, es preciso examinar si la prescripción puede afectar a su pretensión y, en caso afirmativo, en qué medida.
31 A este respecto, según una jurisprudencia reiterada, el plazo de prescripción establecido en el artículo 43 del Estatuto no puede empezar a correr antes de que se cumplan todos los requisitos a los que está supeditada la obligación de reparación y, en especial, tratándose de casos, como el de autos, en los que la responsabilidad resulta de un acto normativo, antes de que se hayan producido los efectos dañosos de dicho acto (sentencias del Tribunal de Justicia de 27 de enero de 1982, Birra Wührer y otros/Consejo y Comisión, asuntos acumulados 256/80, 257/80, 265/80, 267/80 y 5/81, Rec. p. 85, y De Fraceschi/Consejo y Comisión, 51/81, Rec. p. 117, apartado 10; sentencia del Tribunal de Primera Instancia de 16 de abril de 1997, Hartmann/Consejo y Comisión, T-20/94, Rec. p. II-597; en lo sucesivo, «sentencia Hartmann», apartado 107).
32 En el caso de autos, el demandante sufrió el perjuicio a partir del día en que, llegado a término su compromiso de no comercialización, habría podido reanudar la comercialización de leche, si no le hubiera sido denegada una cantidad de referencia. De esta forma, puesto que el compromiso de no comercialización finalizó en octubre de 1983, el citado perjuicio comenzó a sufrirse en el momento de entrar en vigor el Reglamento nº 857/84, es decir, el 1 de abril de 1984. Por consiguiente, el plazo de prescripción comenzó a correr precisamente a partir de esa fecha.
33 Las demandadas no pueden mantener que los derechos del demandante hayan prescrito en su totalidad cinco años después de comenzar el plazo de prescripción.
34 En efecto, los daños que la Comunidad está obligada a reparar no se causaron instantáneamente. La producción de dichos daños prosiguió día tras día durante cierto tiempo, por el hecho de mantenerse en vigor un acto ilegal, mientras el demandante se vio en la imposibilidad de obtener una cantidad de referencia y, por consiguiente, de comercializar leche. Por consiguiente, en función de la fecha del acto que la interrumpió, la prescripción prevista en el artículo 43 del Estatuto se aplica al período anterior en más de cinco años a la referida fecha y no afecta a los derechos nacidos durante los períodos posteriores (sentencia Hartmann, apartado 132).
35 Conforme al artículo 43 del Estatuto, el plazo de prescripción se interrumpirá únicamente, bien mediante demanda presentada ante el Juez comunitario, bien mediante reclamación previa presentada a la Institución competente de la Comunidad.
36 Debe, pues, desestimarse la alegación del demandante según la cual la renuncia a alegar la prescripción, prevista por la Comunicación de 5 de agosto de 1992, tuvo como consecuencia hacer correr un nuevo plazo de prescripción.
37 En efecto, como ponen de manifiesto las demandadas, el texto de la Comunicación menciona una renuncia a invocar la prescripción y no una interrupción de ésta. Dicho texto previó simplemente una autolimitación del derecho a invocar la prescripción, de la que los productores podrían beneficiarse en las condiciones contempladas en el Reglamento nº 2187/93 (véase la sentencia Hartmann, apartado 137).
38 La renuncia era un acto unilateral que tenía por finalidad incitar a los productores a esperar la aplicación del sistema de indemnización a tanto alzado previsto en el Reglamento nº 2187/93, con objeto de limitar el número de recursos interpuestos (véase, en el mismo sentido, la sentencia Hartmann, apartado 136).
39 Con arreglo a dicho Reglamento, los productores podían solicitar que se les dirigiera una oferta de indemnización, cuyo plazo de aceptación era de dos meses. En el supuesto de que se rechazara la oferta, podían ejercitar una acción de resarcimiento durante el citado plazo de dos meses, en el transcurso del cual seguían beneficiándose de la renuncia a alegar la prescripción (sentencia Hartmann, apartado 138).
40 Habida cuenta de su finalidad (véase el apartado 38 supra), la citada renuncia cesó de producir efectos al finalizar el período señalado para la aceptación de la oferta de indemnización. Por consiguiente, a partir de este momento, al no haberse aceptado la oferta ni haberse interpuesto tampoco un recurso, las Instituciones podían alegar de nuevo la prescripción.
41 En el presente caso, el demandante recibió la oferta de resarcimiento el 28 de enero de 1994. La oferta no se aceptó dentro del plazo de dos meses previsto en el Reglamento nº 2187/93 y no se ejercitó acción de resarcimiento alguna en el mismo plazo. A continuación, dicho plazo se prorrogó, con respecto al demandante, hasta la expiración de un último plazo de diez días, mediante el escrito de la Comisión de 5 de agosto de 1994 (véase el apartado 17 supra). Sin embargo, durante tal prórroga, el demandante ni aceptó la oferta ni interpuso un recurso. Por consiguiente, el demandante ya no puede alegar el beneficio de la renuncia a invocar la prescripción contemplada por la Comunicación de 5 de agosto de 1992.
42 Aun suponiendo que pudiera considerarse que el escrito dirigido a la Comisión en junio de 1994, en el cual el demandante manifestaba su disconformidad con la cuantía de la oferta de indemnización, constituye una reclamación previa a efectos del artículo 43 del Estatuto, procede señalar que el demandante no interpuso un recurso dentro del plazo de dos meses previsto en el artículo 173 del Tratado al cual remite el artículo 43 del Estatuto.
43 Puesto que el recurso fue interpuesto el 30 de julio de 1997, el demandante sufrió el último perjuicio más de cinco años antes de la citada fecha, a saber, en 1991, año durante el cual había podido reanudar la producción de leche.
44 Por lo tanto, el recurso se interpuso fuera de plazo, cuando ya habían prescrito todos los derechos del demandante.
45 De todo lo anterior se desprende que debe desestimarse el recurso.
Decisión sobre las costas
Costas
46 A tenor del apartado 2 del artículo 87 del Reglamento de Procedimiento, la parte que pierda el proceso será condenada en costas, si así lo hubiere solicitado la otra parte. Al haber sido desestimadas las pretensiones del demandante, procede condenarle en costas, de conformidad con lo solicitado en este sentido por las demandadas.
Parte dispositiva
En virtud de todo lo expuesto,
EL TRIBUNAL DE PRIMERA INSTANCIA
(Sala Primera)
decide:
1) Desestimar el recurso.
2) Condenar en costas al demandante. | [
"Recurso de indemnización",
"Responsabilidad extracontractual",
"Leche",
"Tasa suplementaria",
"Cantidad de referencia",
"Productores que han suscrito compromisos de no comercialización o de reconversión",
"Indemnización",
"Reglamento (CEE) no 2187/93",
"Prescripción"
] |
62000CJ0174 | da | Dommens præmisser
1 Ved dom af 3. maj 2000, indgået til Domstolen den 9. maj 2000, har Hoge Raad der Nederlanden i medfør af artikel 234 EF forelagt Domstolen tre præjudicielle spørgsmål vedrørende fortolkningen af artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), i Rådets sjette direktiv 77/388/EØF af 17. maj 1977 om harmonisering af medlemsstaternes lovgivning om omsætningsafgifter - Det fælles merværdiafgiftssystem: ensartet beregningsgrundlag (EFT L 145, s. 1, herefter »sjette direktiv«).
2 Disse spørgsmål er blevet rejst under en sag mellem Kennemer Golf & Country Club (herefter »Kennemer Golf«) og Staatssecretaris van Financiën angående merværdiafgift (herefter »moms«), som Kennemer Golf blev pålagt at betale for visse tjenesteydelser, som denne havde udført i forbindelse med golf.
Retsforskrifter
Fællesskabsbestemmelser
3 Sjette direktivs artikel 2 bestemmer:
»Merværdiafgift pålægges:
1. Levering af goder og tjenesteydelser, som mod vederlag foretages i indlandet af en afgiftspligtig person, der optræder i denne egenskab.
2. Indførsel af goder.«
4 Sjette direktivs artikel 4, stk. 1, bestemmer:
»Som afgiftspligtig person anses enhver, der selvstændigt og uanset stedet udøver en af de i stk. 2 nævnte former for økonomisk virksomhed uanset formålet med eller resultatet af den pågældende virksomhed.«
5 Sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, har følgende ordlyd:
»Med forbehold af andre fællesskabsbestemmelser fritager medlemsstaterne på betingelser, som de fastsætter for at sikre en korrekt og enkel anvendelse af nedennævnte fritagelser, og med henblik på at forhindre enhver mulig form for svig, unddragelse og misbrug:
[...]
m) visse former for tjenesteydelser i nær tilknytning til udøvelsen af sport eller fysisk træning, der præsteres af organer, som ikke arbejder med gevinst for øje, til fordel for personer, der deltager i sport eller fysisk træning,
[...]«
6 Stk. 2 i samme bestemmelse har følgende ordlyd:
»a) Medlemsstaterne kan for så vidt angår andre organer end offentligretlige i hvert enkelt tilfælde gøre meddelelse af enhver af de i stk. 1, litra b), g), h), i), l), m) og n), fastsatte fritagelser betinget af, at en eller flere af følgende forudsætninger er opfyldt:
- de pågældende organer må ikke have til formål systematisk at søge vinding, hvorfor et eventuelt overskud aldrig må uddeles, men skal anvendes til opretholdelse eller forbedring af ydelserne
[...]«
De nationale retsforskrifter
7 Artikel 11, stk. 1, i Wet op de omzetbelasting 1968 (lov af 1968 om omsætningsafgift, Staatsblad 1968, nr. 329) af 28. juni 1968 bestemmer:
»På betingelser, der fastsættes ved bekendtgørelse, er følgende fritaget for afgift [...]:
[...]
e. tjenesteydelser, som organer, hvis formål er udøvelse af sport eller fremme heraf, udfører for deres medlemmer, med undtagelse af [...]
f. leveringer af goder og tjenesteydelser af social og kulturel art, fastlagt ved bekendtgørelse, såfremt den erhvervsdrivende ikke arbejder med gevinst for øje, og der ikke indtræder en alvorlig fordrejning af konkurrencen i forhold til erhvervsdrivende, der arbejder med gevinst for øje.«
8 Den bekendtgørelse, som er nævnt i stk. 1 i ovennævnte lov, er Uitvoeringsbesluit omzetbelasting 1968 (gennemførelsesbekendtgørelse om omsætningsafgift af 1968, Staatsblad 1968, nr. 423) af 12. august 1968. I bekendtgørelsens artikel 7, stk. 1, og i det til bekendtgørelsen hørende bilag B bestemmes, at navnlig følgende anses for levering af goder og tjenesteydelser, der er fritaget for afgift:
»b. leveringer af goder og tjenesteydelser [af social og kulturel art], som udføres af de nedenfor opregnede organer, såfremt de ikke arbejder med gevinst for øje:
[...]
21. organer, som beskæftiger sig med at give lejlighed til sportsudøvelse, alene for så vidt angår denne ydelse.«
Tvisten i hovedsagen og de præjudicielle spørgsmål
9 Kennemer Golf er en forening efter nederlandsk ret med ca. 800 medlemmer. Foreningen har i henhold til sine vedtægter til formål at udøve og fremme sport og spil, navnlig golfsport. Til dette formål ejer den et golfkompleks, som bl.a. omfatter en golfbane og et klubhus i Zandvoort kommune (Nederlandene).
10 Medlemmerne af Kennemer Golf skal betale et årligt kontingent samt optagelsesgebyr og er derudover forpligtet til at deltage i et rentefrit obligationslån, som er givet af Kennemer Golf.
11 Ud over medlemmernes brug af golfkomplekset kan personer, som ikke er medlemmer, anvende golfbanen og de dertil hørende faciliteter mod betaling af et dagbidrag. Det fremgår af sagen, at Kennemer Golf på denne måde modtager ikke ubetydelige summer, der svarer til omtrent en tredjedel af det beløb, medlemmerne erlægger i årligt kontingent.
12 I årene forud for skatteåret 1994 sluttede Kennemer Golf opgørelsen over aktiver og passiver med en positiv saldo, som blev henlagt til reservefonde til dækning af løbende udgifter. Det samme var tilfældet for skatteåret 1994 og det er denne henlæggelse, der er genstand for tvisten i hovedsagen.
13 Da Kennemer Golf var af den opfattelse, at de tjenesteydelser, der var udført for personer, som ikke var medlemmer, var fritaget for moms i henhold til artikel 11, stk. 1, litra f), i Wet op de omzetbelasting 1968 og artikel 7, stk. 1, samt bilag B, litra b), nr. 21, til Uitvoeringsbesluit omzetbelasting 1968, betalte denne ingen moms af de pågældende tjenesteydelser for skatteåret 1994. Imidlertid var skattemyndighederne af den opfattelse, at Kennemer Golf reelt arbejdede med gevinst for øje, og traf derfor beslutning om efterbetaling af moms af de pågældende tjenesteydelser.
14 Kennemer Golfs klage over denne beslutning blev afvist af skattemyndighederne, hvorefter Kennemer Golf indbragte sagen for Gerechtshof te Amsterdam (Nederlandene). Denne ret frifandt sagsøgte med den begrundelse, at hvis Kennemer Golf systematisk opnåede overskud, var der en formodning for, at denne tilstræbte driftsoverskud og dermed arbejdede med gevinst for øje.
15 Kennemer Golf iværksatte kassationsanke af Gerechtshof te Amsterdams afgørelse ved Hoge Raad der Nederlanden. Sidstnævnte ret fandt, at sagens afgørelse måtte bero på fortolkningen af de nationale momsbestemmelser set i lyset af de tilsvarende bestemmelser i sjette direktiv, og besluttede derfor at udsætte sagen og forelægge Domstolen følgende præjudicielle spørgsmål:
»1) a) Når det skal fastslås, om et organ arbejder med gevinst for øje i den forstand, hvori udtrykket er anvendt i sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), skal der da udelukkende tages hensyn til resultaterne af de i denne bestemmelse nævnte tjenesteydelser, eller skal resultaterne af andre tjenesteydelser, som organet tillige udfører, også tages med i betragtning?
b) Såfremt der med hensyn til problemet, om et organ arbejder med gevinst for øje, udelukkende skal tages hensyn til de af organet udførte tjenesteydelser i den forstand, hvori udtrykket er anvendt i sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), og ikke til organets samlede resultat, er det da udelukkende de ved disse tjenesteydelser opståede omkostninger, der skal tages i betragtning, eller også en del af organets øvrige omkostninger?
2) a) Består der en direkte sammenhæng - som omhandlet i bl.a. De Europæiske Fællesskabers Domstols dom af 8. marts 1988 i sag 102/85 (Apple and Pear Development Council, Sml. s. 1443) - med hensyn til bidrag til en forening, som ifølge sit vedtægtsmæssige formål giver sine medlemmer lejlighed til i foreningssammenhæng at udøve en sport, og, såfremt dette spørgsmål besvares benægtende, skal foreningen i så fald kun for så vidt anses for afgiftspligtig i den forstand, hvori udtrykket er anvendt i sjette direktivs artikel 4, stk. 1, hvis den ligeledes udfører tjenesteydelser, for hvilke den faktisk modtager direkte modydelser?
b) Skal der - også selv om der ikke består nogen direkte sammenhæng mellem foreningens forskellige tjenesteydelser til sine medlemmer og det af disse medlemmer betalte bidrag - til de indtægter for et organ i form af en forening, som skal tages i betragtning ved afgørelsen af, om der arbejdes med gevinst for øje som omhandlet i det første spørgsmål, også medregnes de samlede årlige bidrag fra medlemmer, som foreningen i henhold til vedtægterne giver lejlighed til at udøve sport?
3) Berettiger den omstændighed, at et organ anvender overskud, som det systematisk tilstræber, til brug for sine tjenesteydelser, der består i at give lejlighed til at udøve sport i den forstand, hvori udtrykket er anvendt i sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), den konklusion, at det ikke arbejder med gevinst for øje i denne bestemmelses forstand? Eller kan denne konklusion kun drages, såfremt der er tale om enkeltstående, ikke-systematisk tilstræbte driftsoverskud, der anvendes på nævnte måde? Skal der ved besvarelsen af disse spørgsmål også tages hensyn til sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 2, første led, og i bekræftende fald, hvorledes skal denne bestemmelse da fortolkes; nærmere bestemt: Skal der i denne bestemmelse mellem ordene »eventuelt« og »overskud« læses »systematisk« eller »men kun enkeltstående«?«
Første spørgsmål
16 Den forelæggende ret ønsker med sit første spørgsmål nærmere bestemt oplyst, om sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), skal fortolkes således, at der ved afgørelsen af, om et organ »ikke arbejder med gevinst for øje«, udelukkende skal tages hensyn til de i denne bestemmelse nævnte tjenesteydelser, eller om der skal tages hensyn til samtlige de aktiviteter, som organet udøver.
17 Den nederlandske regering har anført, at der må tages hensyn til de specifikke tjenesteydelser, som er nævnt i den pågældende bestemmelse i sjette direktiv. Hvis dette ikke var tilfældet, ville det medføre urimelige resultater og ville opmuntre til svig og misbrug. En sådan fortolkning er i overensstemmelse med den generelle opbygning af det fælles momssystem, som altid henviser til en konkret transaktion og ikke til tjenesteyderens person.
18 Vedrørende dette punkt må det fastslås, således som Det Forenede Kongeriges regering og Kommissionen har anført, at det følger af ordlyden af sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), at denne bestemmelse direkte vedrører visse former for »tjenesteydelser [...] der præsteres af organer, som ikke arbejder med gevinst for øje«, og at ingen af de forskellige sprogversioner af denne bestemmelse anvender en ordlyd, der på grund af sin tvetydighed ville kunne medføre, at udtrykket »ikke arbejder med gevinst for øje« henviser til tjenesteydelserne og ikke til organerne.
19 Yderligere vedrører samtlige de fritagelser, som er opregnet i sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra h)-p), organer, som handler i almen interesse inden for det sociale, kulturelle, religiøse og sportslige område eller et område, som svarer hertil. Disse bestemmelser har således til formål at sikre en mere favorabel momsmæssig behandling af visse organer, hvis aktiviteter tjener andre formål end kommercielle.
20 Den fortolkning, som den nederlandske regering har foreslået, hvorefter der udelukkende skal tages hensyn til tjenesteydelser, som er udført med ovennævnte formål for øje, vil have den konsekvens, således som generaladvokaten har anført i punkt 23 i forslaget til afgørelse, at kommercielle virksomheder, som sædvanligvis arbejder med gevinst for øje, i princippet ligeledes ville kunne kræve momsfritagelse i de tilfælde, hvor de undtagelsesvis udfører tjenesteydelser, der vil kunne klassificeres som værende »uden gevinst for øje«. Et sådant resultat vil dog ikke være i overensstemmelse med ordlyden af og formålet med den bestemmelse, som er genstand for hovedsagen.
21 Hvis der ved afgørelsen af, om et organ »ikke arbejder med gevinst for øje«, således skal tages hensyn til organet og ikke til de tjenesteydelser, som det udfører i henhold til sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), følger det heraf, at for at afgøre, om et sådant organ opfylder de betingelser, der er fastsat ved denne bestemmelse, skal der tages hensyn til samtlige dets aktiviteter, herunder dem, som det udfører til fuldstændiggørelse af tjenesteydelser, som er omhandlet i denne bestemmelse.
22 Det første spørgsmål, litra a), skal derfor besvares med, at sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), skal fortolkes således, at der ved afgørelsen af, om et organ »ikke arbejder med gevinst for øje«, skal tages hensyn til samtlige de aktiviteter, som organet udøver.
23 Under hensyn til dette svar er det ufornødent at besvare første spørgsmål, litra b).
Tredje spørgsmål
24 Med sit tredje spørgsmål, som på grund af sin nære sammenhæng med første spørgsmål bør gennemgås før det andet spørgsmål, ønsker den forelæggende ret nærmere bestemt oplyst, om sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), sammenholdt med samme bestemmelses stk. 2, litra a), første led, skal fortolkes således, at et organ kan antages ikke at arbejde »med gevinst for øje«, selv om det systematisk tilstræber at skabe overskud, som det derefter anvender til udførelse af sine tjenesteydelser.
25 Den finske regering, Det Forenede Kongeriges regering og Kommissionen har gjort gældende, at der skal tages hensyn til den omstændighed, at det pågældende organ søger vinding, og ikke til det forhold, at organet - selv regelmæssigt - faktisk opnår vinding. Heroverfor har den nederlandske regering anført, at momsfritagelse ikke bør indrømmes, hvis vinding opnås systematisk. Fritagelse kan alene anvendes i tilfælde, hvor overskud opnås i enkeltstående tilfælde eller rent tilfældigt.
26 Det skal indledningsvis fastslås, at det følger af sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), at afgørelsen af, om et organ »ikke arbejder med gevinst for øje« i denne bestemmelses forstand, skal træffes med udgangspunkt i organets formål, dvs. at organet ikke må have til formål at skabe et økonomisk overskud til fordeling mellem dets medlemmer, i modsætning til det, der er formålet med en kommerciel virksomhed [jf. dom af dags dato i sag C-267/00, Zoological Society of London, trykt i dette bind af Samling af Afgørelser, præmis 17, vedrørende fritagelsen i henhold til sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra n)]. Den omstændighed, at organets formål er det afgørende kriterium for afgørelsen af, om der kan indrømmes momsfritagelse, finder klart støtte i hovedparten af de øvrige sprogversioner af artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), hvori det direkte anføres, at organet ikke må have gevinst for øje (jf. ud over den franske version også den tyske version - »Gewinnstreben« - den nederlandske - »winst oogmerk« - den italienske - »senza scopo lucrativo« - og den spanske version - »sin fin lucrativo«-).
27 Det tilkommer de på området kompetente nationale instanser at afgøre, under hensyn til det pågældende organs vedtægtsmæssige formål og til de faktiske omstændigheder i det givne tilfælde, om et organ opfylder betingelserne for at kunne betegnes som et organ, der »ikke arbejder med gevinst for øje«.
28 Når det således er konstateret, at dette er tilfældet, kan den omstændighed, at et organ fremdeles skaber overskud, selv om det søger at opnå eller faktisk skaber overskud på systematisk måde, ikke bevirke, at den indledende klassificering af organet ændres, lige så længe som dette overskud ikke fordeles mellem organets medlemmer. Sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), forbyder klart ikke, at organer som omhandlet i denne bestemmelse afslutter deres regnskabsår med en positiv saldo. I modsat fald ville sådanne organer, som især Det Forenede Kongeriges regering har anført, ikke være i stand til at opbygge reserver med henblik på at betale for vedligeholdelse og fremtidige forbedringer af deres anlæg.
29 Den forelæggende ret har endvidere givet udtryk for tvivl med hensyn til spørgsmålet, om denne fortolkning kan opretholdes i tilfælde, hvor et organ systematisk søger at opnå frigørelse af overskud. Retten har herved henvist til sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 2, litra a), første led, som ikke synes at tillade momsfritagelse, når et organ systematisk søger vinding.
30 Hvad angår sidstnævnte bestemmelse må det med det samme konstateres, at den opstiller en fakultativ betingelse, som medlemsstaterne frit kan kræve supplerende opfyldt som betingelse for indrømmelse af visse fritagelser i henhold til sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, herunder fritagelsen i samme bestemmelses litra m), som vedrører hovedsagen. Den nederlandske lovgiver synes at kræve denne fakultative betingelse overholdt for at indrømme nævnte fritagelse.
31 Hvad angår fortolkningen af nævnte fakultative betingelse har den nederlandske regering gjort gældende, at fritagelse skal nægtes, når et organ systematisk søger at frigøre overskud. Den finske regering, Det Forenede Kongeriges regering og Kommissionen er derimod af den opfattelse, at det ikke er afgørende, at organet systematisk søger vinding, når det fremgår såvel af sagens omstændigheder som af den type virksomhed, organet faktisk udøver, at det handler i overensstemmelse med sit vedtægtsmæssige formål, og at dette formål ikke er at opnå gevinst.
32 Det bemærkes, at den første betingelse i sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 2, litra a), første led, dvs. forbuddet mod, at et bestemt organ har til formål systematisk at søge vinding, i den franske sprogversion af denne bestemmelse tydeligt henviser til »vinding«, mens de to øvrige betingelser, som bestemmelsen opregner, dvs. forbuddet mod, at overskud ikke fordeles, og kravet om, at overskuddet skal anvendes til opretholdelse eller forbedring af ydelserne, henviser til »overskuddet«.
33 Selv om denne sondring ikke går igen i alle de øvrige sprogversioner af sjette direktiv, finder den støtte i formålet med bestemmelserne i direktivets artikel 13, punkt A. Som generaladvokaten har anført i punkt 57-61 i forslaget til afgørelse, er det ikke det overskud, som opstår ved afslutningen af et regnskabsår, som er til hinder for, at et organ kan antages ikke at arbejde med »gevinst for øje«, men derimod den vinding i betydningen økonomiske fordele, som tilfalder organets medlemmer. Det følger heraf, således som også Kommissionen har anført, at den betingelse, som er fastsat i sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 2, litra a), første led, i det væsentlige er sammenfaldende med den betingelse, som er indeholdt i direktivets artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), om, at organet ikke arbejder med gevinst for øje.
34 Den nederlandske regering har gjort gældende, at en sådan fortolkning ikke tager hensyn til, at artikel 13, punkt A, stk. 2, litra a), første led, nødvendigvis må have et indhold, der går videre end selve hovedbestemmelsen, eftersom den har karakter af en supplerende bestemmelse. Hertil er det tilstrækkeligt at bemærke, at nævnte betingelse ikke kun henviser til sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), men ligeledes til et stort antal af de øvrige fritagelser, som er bindende, og som har et andet indhold.
35 Det tredje spørgsmål må derfor besvares med, at sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), skal fortolkes således, at et organ kan antages ikke at arbejde »med gevinst for øje«, selv om det systematisk tilstræber at skabe overskud, som det derefter anvender til udførelse af sine tjenesteydelser. Den første del af den fakultative betingelse, som er indeholdt i sjette direktivs artikel 13, punkt A, stk. 2, litra a), første led, skal fortolkes på samme måde.
Andet spørgsmål
36 Den forelæggende ret ønsker med første del af sit andet spørgsmål, litra a), nærmere bestemt at få oplyst, om sjette direktivs artikel 2, stk. 1, skal fortolkes således, at de årlige bidrag, som medlemmerne af en sportsforening betaler, kan udgøre modydelsen for tjenesteydelser leveret af denne forening til trods for, at medlemmer, som ikke eller ikke regelmæssigt benytter foreningens faciliteter, ikke desto mindre er forpligtede til at betale årligt bidrag.
37 Den forelæggende ret har i denne forbindelse henvist til Domstolens praksis, særligt præmis 12 i dommen i sagen Apple and Pear Development Council, hvori Domstolen fastslog, at begrebet levering af tjenesteydelser mod vederlag som omhandlet i sjette direktivs artikel 2, stk. 1, forudsætter, at der består en direkte sammenhæng mellem tjenesteydelsen og den modtagne modværdi. Den forelæggende ret nærer tvivl om, hvorvidt der eksisterer en sådan direkte sammenhæng under omstændigheder som de, der foreligger i hovedsagen.
38 Den nederlandske regering har gjort gældende, at der ikke foreligger en direkte sammenhæng mellem det bidrag, som foreningens medlemmer betaler, og de tjenesteydelser, som foreningen udfører under omstændigheder som de, der foreligger i hovedsagen. Sjette direktivs artikel 2, stk. 1, således som denne bestemmelse er blevet fortolket af Domstolen, kræver, at en bestemt tjenesteydelse skal modsvares direkte af et vederlag, hvilket ikke er tilfældet, når visse medlemmer af en sportsklub ikke gør brug af de tjenesteydelser, som klubben tilbyder, men ikke desto mindre betaler deres årlige bidrag.
39 Det fremgår af Domstolens praksis, at beskatningsgrundlaget for en tjenesteydelse udgøres af alt, hvad der modtages som modydelse for tjenesteydelsen, og at der, for at en tjenesteydelse kan beskattes, skal være en direkte sammenhæng mellem den udførte tjenesteydelse og den modtagne modværdi (jf. dommen i sagen Apple and Pear Development Council, præmis 11 og 12, og dom af 3.3.1994, sag C-16/93, Tolsma, Sml. I, s. 743, præmis 13). En tjenesteydelse kan derfor kun beskattes, såfremt der mellem tjenesteyderen og modtageren består et retsforhold, der vedrører en gensidig udveksling af ydelser, idet det af tjenesteyderen modtagne vederlag udgør den faktiske modværdi af den ydelse, som leveres til modtageren (jf. Tolsma-dommen, præmis 14).
40 Hvad angår den sag, som verserer for den forelæggende ret, ændrer den omstændighed, således som Kommissionen har anført, at det årlige bidrag udgør et fast beløb og således ikke har sammenhæng med hver personlig anvendelse af golfbanen, ikke det forhold, at der sker gensidig udveksling af ydelser mellem medlemmerne af en sportsforening som den i hovedsagen, og denne forening. De ydelser, som foreningen leverer, består nemlig i at stille sportskomplekset såvel som de fordele, der er forbundet hermed, til permanent rådighed for medlemmerne og ikke i lejlighedsvis at levere ydelser på medlemmernes anmodning. Der eksisterer således en direkte sammenhæng mellem de årlige bidrag, som medlemmerne betaler til en sportsforening som den i hovedsagen, og de ydelser, som denne leverer.
41 Den fortolkning, som den nederlandske regering har foreslået, ville desuden, som også Det Forenede Kongeriges regering med rette har påpeget, have som konsekvens, at næsten alle tjenesteydere ville kunne undgå at betale moms ved at anvende faste priser og således tilsidesætte de principper for afgiftspålæggelse, der danner grundlag for det fælles momssystem, som er indført ved sjette direktiv.
42 Første del af andet spørgsmål, litra a), skal derfor besvares med, at sjette direktivs artikel 2, stk. 1, skal fortolkes således, at de årlige bidrag, som betales af medlemmerne af en sportsforening som den i hovedsagen omhandlede, kan udgøre modydelsen for tjenesteydelser leveret af denne forening til trods for, at medlemmer, som ikke eller ikke regelmæssigt benytter foreningens faciliteter, ikke desto mindre er forpligtet til at betale årligt bidrag.
43 I betragtning af dette svar er det ufornødent at besvare anden del af andet spørgsmål, litra a) og litra b).
Afgørelse om sagsomkostninger
Sagens omkostninger
44 De udgifter, der er afholdt af den nederlandske regering, den finske regering, Det Forenede Kongeriges regering og af Kommissionen, som har afgivet indlæg for Domstolen, kan ikke erstattes. Da sagens behandling i forhold til hovedsagens parter udgør et led i den sag, der verserer for den nationale ret, tilkommer det denne at træffe afgørelse om sagens omkostninger.
Afgørelse
På grundlag af disse præmisser
kender
DOMSTOLEN (Femte Afdeling)
vedrørende de spørgsmål, der er forelagt Domstolen af Hoge Raad der Nederlanden ved dom af 3. maj 2000, for ret:
1) Artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), i Rådets sjette direktiv 77/388/EØF af 17. maj 1977 om harmonisering af medlemsstaternes lovgivning om omsætningsafgifter - Det fælles merværdiafgiftssystem: ensartet beregningsgrundlag skal fortolkes således, at der ved afgørelsen af, om et organ »ikke arbejder med gevinst for øje«, skal tages hensyn til samtlige de aktiviteter, som organet udøver.
2) Artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m), i sjette direktiv 77/388 skal fortolkes således, at et organ kan antages ikke at arbejde »med gevinst for øje«, selv om det systematisk tilstræber at skabe overskud, som det derefter anvender til udførelse af sine tjenesteydelser. Den første del af den fakultative betingelse, som er indeholdt i artikel 13, punkt A, stk. 2, litra a), første led, i sjette direktiv 77/388 skal fortolkes på samme måde.
3) Artikel 2, stk. 1, i sjette direktiv 77/388 skal fortolkes således, at de årlige bidrag, som betales af medlemmerne af en sportsforening som den i hovedsagen omhandlede, kan udgøre modydelsen for tjenesteydelser leveret af denne forening til trods for, at medlemmer, som ikke eller ikke regelmæssigt benytter foreningens faciliteter, ikke desto mindre er forpligtet til at betale årligt bidrag. | [
"Sjette momsdirektiv",
"artikel 13, punkt A, stk. 1, litra m)",
"virksomhed fritaget for afgift",
"tjenesteydelser i tilknytning til sportsudøvelse",
"organ, som ikke arbejder med gevinst for øje"
] |
61997CJ0289 | sv | Domskäl
1 Giudice di Pace di Genova har genom beslut av den 16 juli 1997, som inkom till domstolens kansli den 4 augusti 1997, i enlighet med artikel 177 i EG-fördraget (nu artikel 234 EG i ändrad lydelse) ställt två frågor om giltigheten av artikel 1 f i rådets förordning (EG) nr 1580/96 av den 30 juli 1996 om fastställande för regleringsåret 1996/1997 av härledda interventionspriser för vitsocker, interventionspriset för råsocker, minimipriser för A- och B-betor samt kompensationsbelopp för lagringskostnader (EGT L 206, s. 9) samt av rådets förordning (EEG) nr 1785/81 av den 30 juni 1981 om den gemensamma organisationen av marknaden för socker (EGT L 177, s. 4; svensk specialutgåva, område 3, volym 13, s. 110), i den lydelse som följer av rådets förordning (EEG) nr 1101/95 av den 24 april 1995 (EGT L 110, s. 1, nedan kallad förordning nr 1785/81).
2 Frågorna har uppkommit i en tvist mellan Eridania SpA (nedan kallat Eridania), sockerproducent i Italien, och Azienda Agricola San Luca di Rumagnoli Viannj (nedan kallat Agricola), ett bolag som levererat sockerbetor till Eridania. Tvisten gäller huruvida det var välgrundat att kvalificera Italien som ett underskottsområde för regleringsåret 1996/1997 och följaktligen att tillämpa härledda interventionspriser för vitsocker för områdena i denna medlemsstat samt omräknade minimipriser för betalning av betproducenter.
Gemenskapsbestämmelser
Gemensam organisation av marknaden för socker
3 I förordning nr 1785/81 inrättas, inom ramen för den gemensamma organisationen av marknaden för socker (nedan kallad GOM för socker), i avdelning I, ett system för priser och i avdelning III, ett system för kvotering.
4 Systemet för kvotering föreskriver för varje medlemsstat en bestämd baskvantitet för tillverkning av socker och isoglukos. Dessa kvantiteter är uppdelade i baskvot A och baskvot B, vilka sedan anvisas producenter på så sätt att var och en erhåller en kvot för A-produktion och en kvot för B-produktion (vanligen kallat A-socker och B-socker). Baskvantitet A motsvarar, åtminstone inledningsvis, gemenskapens konsumtion, och baskvantitet B är den konsumtion som överstiger A-kvoten men som inte överstiger summan av A-kvoten och B-kvoten för en viss tillverkare.
5 Den överskottsproduktion (kallad C-socker) som överstiger summan av A-kvoten och B-kvoten får inte säljas på gemenskapens inre marknad utan måste exporteras till tredje land, utan några interventionsåtgärder från gemenskapens sida, såvida inte kvantiteten, inom ramen för fastställda kvantiteter, överförs till följande regleringsår.
6 Vad gäller A-kvoter och B-kvoter för socker åtnjuter sockerproducenter en anpassad garantiersättning tack vare systemet med interventionspriser och exportbidrag. Det garanterade interventionspriset för A-socker, avsett för såväl gemenskapens konsumtion som för export, är emellertid högre än interventionspriset för B-socker. På grund av olika importavgifter för de olika kvoterna åtnjuter A-socker en garanti motsvarande 98 procent av interventionspriset och B-socker en garanti motsvarande antingen 68 procent eller 60,5 procent av detta pris.
7 Interventionspriserna är enligt artikel 3 i förordning nr 1785/81 uppdelade i två kategorier, enligt följande:
"1. För vitsocker skall varje år fastställas
a) ett interventionspris för områden utan underskott,
b) ett härlett interventionspris för vart och ett av underskottsområdena.
...
4. Interventionspriset på vitsocker skall fastställas före den 1 augusti för det regleringsår som börjar den 1 juli påföljande år, i enlighet med förfarandet i artikel 43.2 i fördraget.
...
5. Rådet skall, på förslag av kommissionen och med kvalificerad majoritet, fastställa ... de härledda interventionspriserna en gång årligen samtidigt som det fastställer interventionspriset på vitsocker."
8 För att ge producenterna rimliga garantier skall ett minimipris fastställas varje år för betor samtidigt med priset för socker i förhållande till ett baspris som fastställts i enlighet med artikel 4 i förordning nr 1785/81. Vad gäller minimipriset för betor, stadgar artikel 5 i samma förordning följande:
"1. Ett minimipris på A-betor och ett minimipris på B-betor skall fastställas årligen samtidigt som interventionspriset på vitsocker.
...
2. Minimipriset på A-betor skall vara lika med 98 % av baspriset på betor.
... minimipriset på B-betor [skall] vara lika med 68 % av baspriset på betor.
3. För de områden för vilka det fastställs ett härlett interventionspris skall minimipriserna på A-betor och B-betor höjas med ett belopp som är lika med skillnaden mellan det härledda interventionspriset för området i fråga och interventionspriset omräknat med koefficienten 1,30.
4. I denna förordning avses med A-betor och B-betor alla betor som förädlas till A-socker respektive B-socker...
..."
9 Enligt artikel 6 i förordning nr 1785/81:
"1. ... skall sockerfabrikanterna vara skyldiga att betala lägst ett minimipris ...
... när de köper betor...
2. Det minimipris som avses i punkt 1 skall vara följande:
a) I områden utan underskott skall det motsvara
- minimipriset på A-betor, när det är fråga om betor som skall förädlas till A-socker,
- minimipriset på B-betor, när det är fråga om betor som skall förädlas till B-socker.
b) I underskottsområden skall det motsvara
- minimipriset på A-betor omräknat i enlighet med artikel 5.3, när det är fråga om betor som skall förädlas till A-socker,
- minimipriset på B-betor omräknat i enlighet med artikel 5.3, när det är fråga om betor som skall förädlas till B-socker.
..."
10 Följaktligen tillämpas ett härlett interventionspris med stöd av artiklarna 3.1 b och 3.5 i förordning nr 1785/81 samt ett omräknat minimipris på betor i enlighet med artikel 5.3 i samma förordning (nedan kallade omräknade priser) på varje område som anses som underskottsområde i den mening som avses i GOM för socker. Detta system kallas allmänt "regionalisering" och gör det möjligt att fastställa priser för underskottsområden som är högre än motsvarande priser för områden utan underskott.
Förordningarna avseende regleringsåret 1996/1997
11 Under sammanträdet den 24 och 25 juni lyckades rådet inte nå full enighet avseende hela det "prispaket" som gäller den gemensamma organisationen av olika marknader.
12 Kommissionens antog då förordning (EG) nr 1252/96 av den 28 juni 1996 om skyddsåtgärder för socker (EGT L 161, s. 142). Som skyddsåtgärd fastställde kommissionen för regleringsåret 1996/1997 ett belopp om 63,19 ecu per 100 kg socker som interventionspris för vitsocker i områdena i vilka det inte rådde underskott, samt ett belopp om 65,53 ecu per 100 kg socker som härlett interventionspris för vitsocker för alla områden i Italien. Dessutom fastställdes i artikel 2 i samma förordning ett minimipris om 46,72 ecu per ton för A-betor och ett minimipris om 32,42 ecu per ton för B-betor.
13 Efter att rådet nått enighet om hela "prispaketet" den 22 och 23 juli 1996 antog det förordning (EG) nr 1579/96 av den 30 juli 1996 om fastställande av vissa sockerpriser och av standardkvaliteten för betor för regleringsåret 1996/1997 (EGT L 206, s. 7) samt förordning 1580/96.
14 Dessa förordningar, antagna den 30 juli 1996 och publicerade i Europeiska gemenskapernas officiella tidning den 16 augusti 1996, ifrågasatte inte de skyddsåtgärder kommissionen vidtagit. Sålunda bekräftade rådet i artikel 1.2 i förordning nr 1579/96 ett belopp om 63,19 ecu per 100 kg såsom interventionspris för vitsocker i områden utan underskott i gemenskapen. I artikel 1 f i förordning nr 1580/96 vidhölls ett belopp om 65,53 ecu per 100 kg såsom det härledda interventionspriset för alla områden i Italien. Det följer vidare av artikel 3 i förordning nr 1580/96 att minimipriserna för A-betor och B-betor är identiska med de priser som kommissionen fastställt.
Bakgrund och giltighetsfrågorna
15 För att tillgodose behoven för en av sina anläggningar slöt Eridania ett avtal med Agricola om odling av sockerbetor för produktionsåret 1996/1997. I avtalet stadgades att betorna skulle betalas enligt de priser och villkor som fastställs i gemenskapsrättsliga och/eller nationella bestämmelser och/eller branchavtalet för året 1996/1997.
16 Följaktligen betalade Eridania minimipriset för betor omräknat i enlighet med artikel 5.3 i förordning nr 1785/81, vilket var högre än minimipriset i områden utan underskott.
17 Eridania har i målet vid den nationella domstolen yrkat återbetalning av 2 710 672 ITL som betalats till Agricola till följd av den prisomräkning som gjorts på grund av regionaliseringen.
18 Den nationella domstolen har, vad gäller situationen på sockermarknaden i Italien, angett att denna medlemsstat tidigare hade ett underskott i produktionen i jämförelse med konsumtionen. Tack vare en omstrukturering av den italienska industrin under de senaste 25 åren har situationen emellertid gradvis ändrats på så sätt att villkoren för regionaliseringen sedan år 1990 inte längre uppfylls. Enligt den nationella domstolen har förordning nr 1101/95, trots att gemenskapens institutioner borde medgett denna utveckling, på ett oväntat sätt bibehållit regionaliseringssystemet för regleringsåren 1995/1996 och 1996/1997.
19 Under dessa omständigheter förklarade Giudice di Pace di Genova, som delar Eridanias tvivel vad gäller giltigheten av att bibehålla systemet med regionalisering i Italien, målet vilande och bad EG-domstolen meddela ett förhandsavgörande beträffande följande två frågor:
"1) Är förordning (EEG) nr 1580/96 av den 30 juli 1996, som publicerades i Europeiska gemenskapernas officiella tidning den 16 augusti 1996, särskilt artikel 1 f, giltig, framför allt med hänsyn till den argumentering som görs i punkt 3 i förevarande beslut?
2) Om föregående fråga besvaras jakande, är förordning (EEG) nr 1785/81 av den 30 juni 1981, som publicerades i Europeiska gemenskapernas officiella tidning den 1 juli 1981, med därpå följande ändringar, särskilt av artikel 3.1, artikel 5.3 och artikel 6.2, giltig? Och är, följaktligen, ovan nämnda förordning (EEG) nr 1580/96 av den 30 juli 1996, särskilt artikel 1 f, giltig, särskilt med hänsyn till den argumentering som görs i punkt 4 i förevarande beslut?"
Den första frågan
20 Genom denna fråga undrar den nationella domstolen i huvudsak över giltigheten av att regionalisering tillämpas på Italien för regleringsåret 1996/1997 genom förordning nr 1580/96 med motiveringen att förordningen antagits för sent i strid med artikel 3.4 och 3.5 i förordning nr 1785/81, att den motivering som eventuellt skulle kunna rättfärdiga denna regionalisering är bristfällig samt att villkoren för att Italien skall betraktas som underskottsområde inte är uppfyllda.
Vad gäller det för sena fastställandet av härledda interventionspriser för vitsocker och omräknade priser för betor
21 Enligt Eridania är datumet den 1 augusti som förekommer i artikel 3.4 och 3.5 i förordning nr 1785/81 ett slutgiltigt datum, på så sätt att alla interventionspriser som fastställs efter den 1 augusti året före regleringsåret medför att den berörda förordningen blir ogiltig. Detta datum är, enligt Eridania, avsett att säkerställa att alla aktörer inom sockerindustrin känner till spelreglerna tillräckligt långt i förväg, det vill säga innan avtal mellan socker- och betproducenter ingås och innan sådden inför det kommande regleringsåret.
22 Rådet och kommissionen anser att datumet den 1 augusti endast är av upplysande karaktär. De har gjort gällande att det utrymme för skönsmässig bedömning som gemenskapslagstiftaren förfogar över inom jordbrukspolitiska frågor är tillämplig även på tidsfrister som fastställts genom sekundära rättsakter, vilka inte är tvingande.
23 Enligt dessa institutioner skulle de olika priserna för övrigt kunna fastställas mera exakt vid en tidpunkt som ligger närmre regleringsårets början. Det skulle därför räcka att de priser som avses i artikel 3.4 och 3.5 i förordning nr 1785/81 fastställs före den 1 juli då regleringsåret börjar. Det är så som kommissionen skall ha förfarit då den fastställde riktpriser som skyddsåtgärder. Samtliga dessa åtgärder bekräftade sedan rådet efter regleringsårets början. Kommissionen har till stöd för detta ovanliga förfarande åberopat risken för att GOM för socker helt skulle blockeras om förordning nr 1580/96 förklarades ogiltig på grund av att den antagits för sent.
24 Det skall först erinras om att rådet, för regleringsåret 1996/1997, inte fastställt de interventionspriser som avses i artikel 3.4 och 3.5 i förordning nr 1785/81 före den 1 augusti 1995 i strid med kraven i denna bestämmelse. Rådet fattade inte beslutet avseende "prispaketet" förrän den 22 och den 23 juli 1996 och antog förordning nr 1580/96 den 30 juli samma år. Denna publicerades i Europeiska gemenskapernas officiella tidning den 16 augusti 1996. Således ligger allt rådets arbete med att fastställa interventionspriser efter tidpunkten för nämnda regleringsårs början.
25 Det skall härvid konstateras att enligt ordalydelsen i artikel 3.4 och 3.5 i förordning nr 1785/81 skall interventionspriset fastställas före den 1 augusti året före regleringsåret. Enligt artikel 2.1 i samma förordning börjar regleringsåret den 1 juli varje år.
26 En sådan tolkning av artikel 3.4 och 3.5 i förordning nr 1785/81 får emellertid inget stöd av de mål som eftersträvas med den prisreglering som inrättats genom denna bestämmelse.
27 Härvid skall först kommissionens argument avvisas som irrelevant. Enligt detta argument är det berättigat att inte respektera datumet den 1 augusti på grund av nödvändigheten inom den gemensamma jordbrukspolitiken att samtidigt förhandla om flera olika priser inom ramen för den gemensamma organisationen av olika marknader och att därigenom bilda ett "prispaket". Ett sådant argument, som inte är direkt hänförligt till interventionspriserna för socker, kan inte tas i beaktande.
28 Vad sedan närmare gäller målen med prisregleringen, så anges i tredje övervägandet i förordning nr 1785/81 att dessa och särskilt de olika interventionspriserna syftar till att åtgärder skall vidtas för att stabilisera marknaden för socker, för att de som odlar sockerbetor inom gemenskapen skall kunna garanteras vissa miniminivåer när det gäller sysselsättning och levnadsstandard. Det ovan angivna målet kan uppnås genom att interventionsorganen köper till interventionspris.
29 I fjärde övervägandet i nämnda förordning utvidgas dessa garantier till att gälla även tillverkare av socker.
30 För att säkerställa att systemet med interventionspriser fungerar och uppfyller dessa mål, krävs, såsom rådet korrekt angett, att den dag då dessa priser fastställs ligger så nära den dag som regleringsåret börjar som möjligt. Dessa priser fastställs med hänsyn till förhållandet mellan volymen på den disponibla produktionen under det kommande regleringsåret och förväntad konsumtion under samma år. Ju närmre dagen för fastställande av priser ligger den 1 juli, desto mer tillförlitliga blir de siffror som ligger till grund för uppskattningen av volymerna.
31 Denna metod för fastställande av priser kan slutligen, i motsats till vad Eridania påstått, inte ha som uppgift att anta regler som möjliggör för olika aktörer inom sockerindustrin att planera sin verksamhet innan avtal sluts mellan socker-, och betproducenter och innan de senare påbörjar sådden.
32 Ifrågavarande priser syftar inte till att styra det ekonomiska beteendet hos aktörerna på sockermarknaden utan utgör ett försök att, i deras intresse, föregripa den troliga produktions- och konsumtionsutvecklingen för att på så sätt stabilisera gemenskapsmarknaden.
33 Till skillnad från den frist som avsågs i domen av den 11 augusti 1995 i mål C-1/94, Cavarzere Produzioni Industriali m.fl. (REG 1995, s. I-2363) och som enligt punkt 21 i den domen syftade till att garantera företagen inom sockersektorn en frist om fyra månader för att planera sin verksamhet, är det faktum att interventionspriserna fastställts efter den 1 augusti, det datum som avses i artikel 3.4 och 3.5 i förordning nr 1785/81, inte av sådan art att det gör förordning nr 1580/96 ogiltig.
34 Av det ovan anförda följer att datumet den 1 augusti som förekommer i artikel 3.4 och 3.5 i förordning nr 1785/81 inte är ett slutgiltigt datum. Det faktum att detta datum överskridits då interventionspriserna fastställdes efter den 1 augusti medför inte att förordning nr 1580/96 blir ogiltig.
Bristande motivering av tillämpning av regionalisering i Italien
35 Enligt Eridania utgör ett omnämnande i tredje övervägandet i förordning 1580/96 om att ett försörjningsunderskott kunde förutses inte en tillräcklig motivering med hänsyn till artikel 190 i EG-fördraget (nu artikel 253 EG). Begreppet underskottssituation kräver att det föreligger ett verkligt underskott, styrkt med sifferuppgifter. Eftersom ett härlett interventionspris dessutom utgör ett undantag från en normal prisreglering, borde det av denna anledning erfordra en särskild motivering.
36 Inledningsvis kan konstateras att tredje övervägandet i förordning nr 1580/96 nöjer sig med att konstatera att ett försörjningsunderskott kan förutses i produktionsområdena i Italien, Irland, Förenade kungariket, Spanien, Portugal och Finland.
37 Även om en sådan motivering kan ifrågasättas på grund av att den är extremt kortfattad, särskilt med hänsyn till de sammanhang då kravet i artikel 190 skall tolkas strikt, kan emellertid denna bestämmelse i detta fall inte anses åsidosatt mot bakgrund av hur den tolkats i domstolens fasta rättspraxis.
38 Det skall härvid erinras om att enligt fast rättspraxis skall den motivering som erfordras enligt artikel 190 i fördraget vara anpassad till rättsaktens beskaffenhet. Av motiveringen skall klart och tydligt framgå hur den institution som har antagit rättsakten har resonerat så att de som berörs därav kan få kännedom om skälen för den vidtagna åtgärden och så att domstolen ges möjlighet att utöva prövningsrätt (se särskilt dom av den 22 januari 1986 i mål 250/84, Eridania m.fl., REG 1986, s. 117, punkt 37, samt av den 17 juni 1999 i mål C-75/97, Belgien mot kommissionen, REG 1999, s. I-3671, punkt 81).
39 Vad för det första gäller Eridanias argument om att det härledda undantagsprisets karaktär av undantag kräver en särskild motivering, har generaladvokaten korrekt påtalat i punkt 55 i sitt förslag till avgörande att det inte finns något som bekräftar att det härledda interventionspriset utgör ett undantag från den normala prisregleringen. Även om interventionspriset och det härledda interventionspriset motsvarar olika ekonomiska situationer så är de båda uttryck för den allmänna principen om likabehandling i gemenskapsrätten (se till exempel dom av den 17 september 1998 i mål C-372/96, Pontillo, REG 1998, s. I-5091, punkt 41).
40 Vad sedan gäller grunden om en påstått bristande motivering av förordning nr 1580/96 på grund av avsaknad av sifferunderlag för att motivera att Italien ingår bland underskottsområdena för regleringsåret 1996/1997, erinrar domstolen om att det enligt fast rättspraxis inte krävs att motiveringen av en förordning innehåller alla, de i bland många, olika faktiska och rättsliga omständigheter mot bakgrund av vilka förordningen antagits, så länge den ingår i ett större systematiskt sammanhang (se domen i det ovannämnda målet Eridania m.fl., punkt 38).
41 Det följer vidare av fast rättspraxis att frågan huruvida motiveringen av en rättsakt uppfyller kraven i artikel 190 i fördraget inte enbart skall bedömas mot bakgrund av motiveringens lydelse utan även utifrån sammanhanget och reglerna på det ifrågavarande området (se vad gäller statsstöd dom av den 2 april 1988 i mål C-3675/95 P, kommissionen mot Sytraval och Brinks France, REG 1988, s. I-1719, punkt 63).
42 Den systematiska ram som hela sockersystemet bygger på samt det speciella sammanhang som förordning nr 1580/96 ingår i utmärks av att Italien sedan många år förekommer bland underskottsområdena. Trots de ansträngningar som den italienska sockerindustrin vidtagit under de senaste 25 åren och tack vare vilka en ökning av sockerproduktionen i Italien kunde väntas från och med år 1990, har denna medlemsstat behållit ett underskott med undantag för regleringsåren 1993/1994 och 1994/1995, på grund av ett överskott i produktionen under regleringsåret 1992/1993 och en överföring av kvantiteten till år 1994.
43 Det var i detta sammanhang som kommissionen korrekt konstaterade, vad gäller de prognoser som gjorts för regleringsåret 1996/1997, att Eridania inte kunnat felbedöma de siffror som rådet och kommissionen använt för att kvalificera Italien som ett underskottsområde även om Eridania inte godtar de slutsatser institutionerna dragit av dessa siffror. Inte heller kunde Eridania undgå att känna till att rådet och kommissionen skulle inta en konservativ inställning till sina prognoser eftersom aktörerna på sockermarknaden, via sina representanter, däribland Eridania, deltagit i den rådgivande kommittén för socker, som inrättades genom kommissionens beslut 87/75/EEG av den 7 januari 1987 (EGT L 45, s. 16; svensk specialutgåva, område 3 volym 22, s. 152).
44 Av det ovan anförda följer att i det särskilda sammanhang som regleringsåret 1996/1997 ingår i, räcker motiveringen i förordning nr 1580/96 vad gäller kvalificeringen av Italien som underskottsområde för detta regeleringsår, för att uppfylla de krav på motivering som ställs i domstolens rättspraxis.
Den förutsebara underskottssituationen
45 Eridania har bestridit att regionaliseringen och särskilt fastställandet av ett härlett interventionspris för Italien som stadgas i artikel 1 f i förordning nr 1580/96 är välgrundade och har hävdat att villkoren för att Italien skall betraktas som ett underskottsområde inte var uppfyllda för regleringsåret 1996/1997. Härvid är Eridania och institutionerna oense om de siffror som uppskattningarna grundats på och som skall tas i beaktande vad gäller den disponibla produktionen för nämnda regleringsår, liksom de siffror som gäller konsumtionen för detta regleringsår.
46 Inledningsvis skall erinras om, liksom generaladvokaten gjort i punkt 60 i sitt förslag till avgörande, att underskott i den mening som avses i förordning nr 1785/81 föreligger då den totala disponibla produktionen understiger konsumtionen. Med disponibel produktion avses den totala mängden A-socker och B-socker, ökad med den mängd C-socker som överförts i enlighet med gemenskapsföreskrifterna.
47 Således skall rådet och kommissionen för att fastställa interventionspriser samt minimipriser och omräknade priser granska förhållandet mellan volymen på en produktion som ännu inte skördats och en konsumtion som ännu inte börjat. Dessa institutioner måste även göra prognoser utifrån de uppgifter som lämnats av medlemsstaterna, och som rör såväl utvecklingen av konsumtionen under pågående regleringsår, som utsikterna för det kommande regleringsåret vad gäller utvecklingen av den disponibla produktionen.
48 När rådet vid genomförandet av den gemensamma jordbrukspolitiken inom sockersektorn tvingas göra en utvärdering av en komplicerad ekonomisk situation, omfattar rådets skön inte uteslutande innehållet i och räckvidden av de bestämmelser som skall antas utan även i viss utsträckning fastställandet av de grundläggande sakförhållandena (se i detta avseende dom av den 29 oktober 1980 i mål 138/79, Roquette Frères mot rådet, REG 1980, s. 3333, punkt 25, svensk specialutgåva, volym 5, s. 405 samt av den 25 juni 1997 i mål C-285/94, Italien mot kommissionen, REG 1997, s. I-3519, punkt 23).
49 Domstolsprövningen skall därvid begränsas till en kontroll av att det vid utövandet av denna behörighet inte har förekommit uppenbara fel eller maktmissbruk och att den ifrågavarande institutionen inte uppenbart har överskridit gränserna för sitt utrymme för skönsmässig bedömning (se ovanstående dom Roquette Frères mot rådet, punkt 25).
50 Det är mot bakgrund av dessa faktiska och rättsliga omständigheter samt av denna rättspraxis som rådets och kommissionens uppskattning av produktion och konsumtion för regleringsåret 1996/1997 skall prövas.
Uppskattningen av volymen på den förväntade produktionen
51 Med hänvisning till tabellen med titeln "Uppskattad produktion av socker för 1996/1997", som utarbetats av kommissionen och som är daterad den 17 juli 1996, har Eridania hävdat att den disponibla produktionen för regleringsåret i fråga borde ha fastställts till 1 568 000 ton.
52 Enligt Eridania är dessa siffror i linje med de resultat som uppnåtts de tre senaste regleringsåren, under vilka den disponibla mängden uppgick till 1 568 250 ton för regleringsåret 1993/1994 och till 1 558 687 ton för regleringsåret 1994/1995. Mot bakgrund av dessa två regleringsår är det lägre resultatet om 1 461 670 ton för regleringsåret 1995/1996 utan betydelse och beror på de extrema väderförhållanden som rådde i norra Italien under denna period.
53 Rådet och kommissionen har gjort gällande att de, vid den tidpunkt då de fastställde priserna för regleringsåret 1996/1997, det vill säga den 24 och den 25 juni 1996, hade tillgång till tillförlitliga uppgifter som den italienska regeringen meddelat. Dessa uppgifter tillät endast en prognos som uppgick till 1 465 000 ton med tillägg för de 75 000 ton som överförts från det föregående året.
54 För att pröva huruvida den uppskattade volymen på den förväntade sockerproduktionen som institutionerna grundat sitt beslut att kvalificera Italien som ett underskottsområde på var välgrundad, skall i första hand det datum fastställas vid vilket beslutet om prissättningen tagits och/eller borde tagits. Därefter skall de uppgifter som var tillgängliga vid detta datum granskas.
55 Såsom generaladvokaten angett i punkterna 67 till 69 i sitt förslag till avgörande och i motsats till vad Eridania hävdat, kan det relevanta datumet inte vara något annat än den 24 och den 25 juni 1996. Enligt de uppgifter som tillhandahållits av kommission och rådet vilka inte bestridits av Eridania, kom rådet under det sammanträde som hölls vid nämnda datum fram till en överenskommelse avseende priserna inom ramen för GOM för socker, även om ingen enighet kunnat nås för "prispaketet". Det är dessa priser som fastställts inom ramen för GOM för socker vilka sedan offentliggjordes av kommissionen i form av skyddsåtgärder beslutade inom ramen för förordning nr 1252/96.
56 Det förfarande som använts för att framställa priserna för regleringsåret 1996/1997 är ovanligt och utmärks, såsom framgår av första övervägandet i förordning nr 1252/96, av det faktum att kommissionen var tvungen att vidta de skyddsåtgärder som krävdes för att säkerställa kontinuiteten i den gemensamma jordbrukspolitiken inom sockersektorm. Sådana åtgärder föregriper emellertid inte de beslut som rådet i förekommande fall fattar senare och ett sådant förfarande kan inte heller ligga till grund för ett ifrågasättande av det datum då nämnda priser fastställdes.
57 Genom att fastställa dessa skyddsåtgärder i förordningarna nr 1579/96 och 1580/96, den senare avseende härledda interventionspriser och särskilt tillämplig i Italien, offentliggjorde rådet de siffror som fastställts vid sammanträdet den 24 och den 25 juni 1996. Rådet hade emellertid inte kunnat handla annorlunda då det inte ålåg det att vid den tidpunkten revidera det resultat man kommit fram till ungefär en månad tidigare med motiveringen att en prognos som grundats på färska siffror skulle riskera att omkullkasta den trend som produktionsutvecklingen uppvisat under de senaste månaderna.
58 För det första kan ett sådant avtal som slutits efter svåra förhandlingar men inom en rimlig tidsperiod i förhållande till det datum då det ifrågavarande regleringsåret började, inte revideras på grundval av en enda uppskattning, även om denna skulle kunna ifrågasätta hela den trend som framgått av tidigare prognoser.
59 Eftersom reglerna avseende GOM för socker för det andra inte föreskriver någon skyldighet att ändra priserna efter det att regleringsåret börjat, så finns heller ingen giltig anledning att inrätta en sådan möjlighet.
60 Vad dessutom gäller de uppgifter som kommissionen med fog kunnat använda för att fastställa priserna för Italien i slutet på juni 1996, följer det av handlingarna i målet och särskilt av de handlingar som ingetts av rådet och kommissionen till stöd för deras påståenden, att trots en kontinuerlig och obestridd uppdatering av de uppgifter som meddelades av medlemsstaterna, vilken gjordes i snitt 20 gånger per år, förblev den uppskattade disponibla produktionen för regleringsåret 1996/1997 oförändrad mellan mars 1996 och början av juni samma år.
61 Tabellerna "Uppskattning av sockerproduktionen för 1996/1997", vilka kommissionen kallar "balansräkningen för socker" och som är daterade den 1 februari och den 15 mars 1996, anger en uppskattad produktion om 1 431 000 ton socker. Dessa siffror bekräftas av dem som följer av tabellerna "Prognos för betsådd och produktion av socker för regleringsåret 1996/1997", daterade den 13 mars och den 29 maj 1996. Med hänsyn till att tabellen "Italien: Produktion och konsumtion av socker", daterad den 18 juni 1996, innehåller uppgiften 1 461 670 ton för det regleringsår som närmast föregår det år som är i fråga i målet vid den nationella domstolen, kunde kommissionen på goda grunder anse att produktionen för innevarande regleringsår skulle ligga nära den för föregående år.
62 Av vad som ovan konstaterats följer att granskningen av den prognos kommissionen gjorde av den disponibla produktionen av socker för regleringsåret 1996/1997, vid tidpunkten då de tillämpliga interventionspriserna för Italien fastställdes, och som rådet fastställde, oförändrad, i förordning nr 1580/96, inte visat något som kan påverka denna förordnings giltighet.
Prognosen för den troliga konsumtionen
63 Eridania har ifrågasatt den metod som rådet och kommissionen använt för att uppskatta volymen på den troliga konsumtionen för regleringsåret 1996/1997. Denna konsumtion har preliminärt uppskattats av kommissionen till 1 532 000 ton på grundval av siffror som var tillgängliga den 18 juni 1996.
64 Eridania har själv framfört olika alternativa prognosmetoder vilka sammanfattats av generaladvokaten i punkterna 72 till 76 i dennes förslag till avgörande. Dessa metoder kommer alla fram till en konsumtion på mellan 1 446 000 ton och 1 467 000 ton socker, vilket föranleder Eridania att, på grundval av en jämförelse mellan dessa siffror och produktionssiffrorna, dra slutsatsen att Italien hade ett överskott under det ifrågavarande regleringsåret.
65 Inledningsvis skall erinras om att kommissionen uppskattat den troliga konsumtionen för regleringsåret 1996/1997 med hjälp av uppgifter från det föregående året. Men eftersom den verkliga konsumtionen för ett visst regleringsår inte fastställs definitivt förrän den 1 oktober påföljande år, var kommissionen tvungen att använda sig av extrapolering av de siffror och uppgifter som var kända i juni månad 1996, då rådet fattade beslut om priser för GOM för socker.
66 Även om kommissionen medgett att de senaste uppgifter den förfogade över i juni 1996, avseende konsumtionen för det andra halvåret år 1995, visade en svag minskning, har kommissionen emellertid på ett övertygande sätt kunnat visa att den hade god anledning att inte tolka denna minskning som en stark nedgång i konsumtionen, trots att den inte kunde felbedöma en allmänn trend såsom en nedgång i konsumtionen.
67 Kommissionens uppskattning ingår i en utvecklingskurva för konsumtionen av socker såsom den framgår av tabellen "Italien: produktion och konsumtion av socker", daterad den 18 juni 1996. Trots en oregelbundenhet i nämnda kurva och framför allt en väsentlig nedgång i konsumtionen av socker under regleringsåret 1993/1994 - för vilken kommissionen kommit med övertygande förklaringar -, verkade marknaden, sedan regleringsåret 1989/1990, utmärkas av en svag men kontinuerlig minskning, med en konsumtion på mer än 1 600 000 ton för regleringsåret 1989/1990 och en konsumtion som fortfarande under regleringsåret 1994/1995 översteg tröskeln 1 500 000 ton.
68 Under dessa omständigheter synes det varken godtyckligt eller oskäligt att kommissionen ansett uppgifterna avseende konsumtionen för de sex sista månaderna år 1995 som ett tecken på en smärre minskning och inte på en större nedgång i konsumtionen avseende regleringsåret 1996/1997, vilken slutligen understeg 1 500 000 ton.
69 Av det ovan anförda följer att rådet och kommissionen inte överskridit gränsen för sin skönsmässiga bedömning inom ramen för den gemensamma jordbrukspolitiken då de ansåg att konsumtionen av socker för regleringsåret 1996/1997 skulle komma att uppgå till 1 532 500 ton. Med hänsyn till deras korrekta uppskattning av produktionen till 1 465 000 ton samt jämförelsen av dessa båda siffror så är klassificeringen av Italien som underskottsområde i förordning nr 1580/96 inte felaktig.
70 Av allt det ovan anförda följer att den första frågan skall besvaras så att granskningen av de anmärkningar som Eridania riktat mot förordning nr 1580/96 och som den nationella domstolen upprepat i motiveringen av sin begäran om förhandsavgörande inte visat på något som kan påverka giltigheten av nämnda förordning.
Den andra frågan
71 Med denna fråga undrar den nationella domstolen i huvudsak om förordning nr 1785/81 är giltig med samma motivering som Eridania åberopat och som sammanfattas i punkt 4 i begäran om förhandsavgörande.
Enligt punkten 4 kritiserar Eridania nämnda förordning för att ha brutit mot förbudet mot diskriminering mellan producenter och konsumenter i den mening som avses i artikel 40.3 andra stycket i EG-fördraget (nu artikel 34.2 andra stycket EG i ändrad lydelse) och för att ha hindrat den fria rörligheten för socker inom gemenskapen i strid med artiklarna 30 och 34 i EG-fördraget (nu artiklarna 28 EG och 29 EG i ändrad lydelse) samt för att ha gett ett oberättigat stöd till betproducenterna i underskottsområdena på bekostnad av sockerproducenterna.
Den påstådda diskrimineringen
73 Eridania har påstått att sockerproducenter i underskottsområden måste betala ett högre pris för betor än sina konkurrenter i områden med överskott utan att ha möjlighet att få tillbaka mellanskillnaden genom att ta ut ett högre försäljningspris. Italienska producenter är dessutom enligt Eridania utestängda från exportupphandlingar, eftersom de inte kan konkurrera med exportörer i områden med överskott då exportbidragen beräknas på grundval av de interventionspriser som är tillämpliga i dessa områden.
74 För att besvara Eridanias påståenden är det inte nödvändigt att gå in på rådets och kommissionens svar på Eridanias påståenden, utan det är härvid tillräckligt att påpeka, såsom generaladvokaten gjort i punkt 95 i sitt förslag till avgörande, att principen om förbud mot diskriminering inte påverkas av det faktum att ett härlett interventionspris tillämpas i underskottsområden.
75 Med hänsyn till att de härledda interventionspriserna och följaktligen de omräknade priserna är avsedda att beakta aktörernas speciella situation i underskottsområdena, vilken skiljer sig från aktörernas situation i områden med överskott, så har dessa olikheter i behandling således sin grund i objektiva skillnader mellan aktörerna, det vill säga en otillräcklig produktion av betor och socker. Prisregionalisering kan därför inte betraktas som diskriminerande (se dom av den 27 september 1979 i mål 230/78, Eridania och Società italiana per l'industria degli zuccheri, REG 1979, s. 2749, punkt 19; svensk specialutgåva 1979, s. 513).
76 Det skall härvid tilläggas, vilket erinrats om i punkt 48 i förevarande dom, att för att inom ramen för GOM för socker kompensera den otillräckliga produktionen i underskottsområdena åtnjuter rådet ett utrymme för skönsmässig bedömning som är tillämplig särskilt på innehållet i och räckvidden för de bestämmelser som skall antas.
77 Härav följer att systemet med regionalisering inte medför diskriminering vare sig på grund av det faktum att tillverkarna måste betala ett högre pris till betproducenterna än i områden utan underskott eller på grund av att de föregående fabrikanterna stöter på hinder vad gäller export.
Restriktionerna för fri rörlighet för italienskt socker
78 Härvid räcker det att konstatera att de hinder mot den fria rörligheten inom gemenskapen för socker som producerats i underskottsområden liksom att producenter i dessa områden utestängs från möjligheten att exportera socker, som i praktiken följer av systemet med regionalisering, är en nödvändig, och även eftersträvad, följd av systemet. För att minska produktionsunderskottet i ett givet område utan att ifrågasätta varken de garantier som betproducenterna åtnjuter vad gäller sysselsättning och levnadsstandard, eller de jämförbara garantier som ges åt tillverkarna, synes det inte godtyckligt att genom att införa ett sådant system se till att produktionen från ett underskottsområde i största möjliga mån avsätts där.
Det påstådda stödet till betproducenter
79 Vad gäller invändningen att systemet med regionalisering utgör ett stöd åt betproducenter på bekostnad av sockerproducenter, är det tillräckligt att erinra om, såsom generaladvokaten gjort i punkt 98 i sitt förslag till avgörande, att omräkningen av minimipriserna för inköp av betor endast är en logisk följd av de härledda interventionspriserna på produktionsstadiet för råvarorna.
80 Av det ovan anförda följer att prövningen av den andra frågan inte visat på någon omständighet som kan påverka giltigheten av förordning nr 1785/81.
81 Följaktligen skall de två frågor som ställts av den nationella domstolen besvaras med att prövningen av dessa inte visat på någon omständighet som kan påverka giltigheten av förordningarna nr 1580/96 och nr 1785/81.
Beslut om rättegångskostnader
Rättegångskostnader
82 De kostnader som har förorsakats Europeiska unionens råd och Europeiska gemenskapernas kommission, vilka har inkommit med yttranden till domstolen, är inte ersättningsgilla. Eftersom förfarandet i förhållande till parterna i målet vid den nationella domstolen utgör ett led i beredningen av samma mål, ankommer det på den nationella domstolen att besluta om rättegångskostnaderna.
Domslut
På dessa grunder beslutar
DOMSTOLEN
(sjätte avdelningen)
- angående de frågor som genom beslut av den 16 juli 1997 har ställts av Giudice di Pace di Genova - följande dom:
Prövningen av de ställda frågorna har inte visat på någon omständighet som kan påverka giltigheten av rådets förordning (EG) nr 1580/96 av den 30 juli 1996 om fastställande för regleringsåret 1996/1997 av härledda interventionspriser för vitsocker, interventionspriset för råsocker, minimipriser för A- och B-betor samt kompensationsbelopp för lagringskostnader, eller av rådets förordning (EEG) nr 1785/81 av den 30 juni 1981 om den gemensamma organisationen av marknaden för socker. | [
"Socker",
"Prisreglering",
"Regleringsåret 1996/1997",
"Regionalisering",
"Underskottsområden",
"Klassificering av Italien",
"Giltighet av förordningarna nr 1580/96 och 1785/81"
] |
62019CJ0330 | bg | Преюдициалното запитване се отнася до тълкуването на член 121, параграф 1 от Регламент (ЕИО) № 2913/92 на Съвета от 12 октомври 1992 година относно създаване на Митнически кодекс на Общността (
ОВ L 302, 1992 г., стр. 1
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 2, том 5, стр. 58, наричан по-нататък „Митническият кодекс“).
Запитването е отправено в рамките на спор между Staatssecretaris van Financiën (държавен секретар по финансите, Нидерландия) и Exter BV по повод на прилагането на преференциална тарифна мярка.
Правна уредба
Считано от 1 май 2016 г., Митническият кодекс е отменен и заменен с Регламент (ЕС) № 952/2013 на Европейския парламент и на Съвета от 9 октомври 2013 година за създаване на Митнически кодекс на Съюза (
ОВ L 269, 2013 г., стр. 1
и поправки в
ОВ L 287, 2013 г., стр. 90
и
ОВ L 267, 2016 г., стр. 2
). Въпреки това, предвид момента на настъпване на разглежданите в главното производство факти, в настоящия случай остава приложим Митническият кодекс.
Член 20 от Митническия кодекс гласи:
„1. Когато възниква митническо задължение законно дължимите сборове се основават на Митническата тарифа на Европейските общности.
[…]
3. Митническата тарифа на Европейските общности включва:
а)
Комбинираната номенклатура на стоки;
[…]
в)
ставките и другите налози, които нормално се прилагат за стоки, включени в комбинираната номенклатура относно:
–
митата,
[…]
г)
преференциалните тарифни мерки, предвидени в споразумения, които Общността е сключила с определени страни или групи страни и които предвиждат предоставянето на преференциално тарифно третиране;
д)
преференциалните тарифни мерки, приети едностранно от Общността в полза на определени страни, групи страни или територии;
е)
автономни мерки за суспендиране, които предвиждат намаляване или премахване на вносни сборове за определени стоки;
ж)
други тарифни мерки, предвидени в други общностни разпоредби.
[…]“.
Член 114 от Кодекса, част от дял Г, „Активно усъвършенстване“, гласи:
„1. Без да се засяга член 115, режимът активно усъвършенстване разрешава да бъдат осъществени една или повече операции на митническата територия на Общността по усъвършенстването на:
а)
необщностни стоки, предназначени да бъдат реекспортирани от митническата територия на Общността като компенсаторни продукти, без да се облагат с вносни сборове и без да подлежат на мерките на търговската политика;
б)
допуснатите за свободно обращение стоки, с възстановяване или опрощаване на вносните сборове, отнасящи се до тези стоки, ако бъдат изнесени като компенсаторни продукти извън митническата територия на Общността.
2. Следните термини означават:
а)
система с отложено плащане: режим активно усъвършенстване по параграф 1, буква а);
[…]
в)
операции по усъвършенстване означава:
–
обработка на стоки, включително тяхното монтиране или комплектуване или сглобяване с други стоки,
–
преработка на стоки,
–
поправка на стоки, включително пълното им възстановяване и поставянето им в изправност,
и
–
използване на стоки, определени съгласно процедурата на комитета, които не се съдържат в компенсаторните продукти, но позволяват или улесняват производството им, дори ако се изразходват изцяло или частично в процеса на използването им;
г)
компенсаторни продукти: всички продукти, получени в резултат на операциите по усъвършенстване на стоките;
[…]“.
Член 120 от Кодекса предвижда:
„Случаите и условията, при които стоките в непроменено състояние или компенсаторните продукти се считат за допуснати за свободно обращение, се определят съгласно процедурата на комитета“.
Член 121 от Митническия кодекс има следната редакция:
„1. При спазване на член 122, когато възникне митническо задължение, неговият размер се определя на базата на елементите за облагане, съответстващи на вносните стоки към момента на приемане на декларацията за поставянето им под режим активно усъвършенстване.
2. Когато към момента, посочен в параграф 1, вносните стоки отговарят на условията за преференциално тарифно третиране в рамките на тарифни квоти или тарифни плафони, тези стоки могат да ползват преференциалното тарифно третиране, предвидено за идентични стоки към момента на приемане на декларацията за допускане за свободно обращение“.
Спорът в главното производство и преюдициалният въпрос
Exter е предприятие от хранителната промишленост, което преработва протеинови хидролизати (наричани по-нататък „хидролизатите“) в съставка, която служи като основа за производството на бульони.
Във връзка с това за периода от 23 май 2012 г. до 23 май 2015 г. то притежава разрешение да прилага за хидролизатите митническия режим активно усъвършенстване с отложено плащане. В периода от 12 ноември 2012 г. до 17 юни 2013 г. предприятието поставя няколко пратки хидролизати с произход от Тайланд под режим активно усъвършенстване (наричани по-нататък „разглежданите стоки“).
Към момента на приемането на митническите декларации нормалната митническа ставка за тарифната подпозиция, в която са класирани тези стоки, е 12,8 %. Като изключение от тази нормална ставка обаче до 31 декември 2013 г. за хидролизатите се прилага преференциална тарифна мярка, съгласно която нормалната ставка за тези стоки се намалява на 8,9 %, ако са с произход от държава бенефициер, каквато е Тайланд, в съответствие с член 6, параграф 3 и член 7 от Регламент (ЕО) № 732/2008 на Съвета от 22 юли 2008 година за прилагане на схема от общи тарифни преференции за периода от 1 януари 2009 г. и за изменение на регламенти (ЕО) № 552/97, (ЕО) № 1933/2006 и регламенти (ЕО) № 1100/2006 и (ЕО) № 964/2007 на Комисията (
ОВ L 211, 2008 г., стр. 1
), изменен с Регламент (ЕС) № 512/2011 на Европейския парламент и на Съвета от 11 май 2011 г. (
ОВ L 145, 2011 г., стр. 28
).
След усъвършенстването Exter решава да не реекспортира част от разглежданите стоки, но да приключи митническия режим активно усъвършенстване. Между 4 февруари и 26 август 2014 г. то декларира тези стоки на партиди за допускане за свободно обращение.
В съответните декларации Exter посочва, че разглежданите стоки са под режим активно усъвършенстване с отложено плащане, описва тези стоки като „протеинови хидролизати“ и посочва тарифна подпозиция 21069092 от Комбинираната номенклатура, съдържаща се в приложение I към Регламент (ЕИО) № 2658/87 на Съвета от 23 юли 1987 година относно тарифната и статистическа номенклатура и Общата митническа тарифа (
ОВ L 256, 1987 г., стр. 1
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 2, том 4, стр. 3), в последователните ѝ редакции съгласно Регламент (ЕС) № 1006/2011 на Комисията от 27 септември 2011 г. (
ОВ L 282, 2011 г., стр. 1
) и Регламент за изпълнение (ЕС) № 927/2012 на Комисията от 9 октомври 2012 г. (
ОВ L 304, 2012 г., стр. 1
). Освен това Exter отправя искане до компетентния нидерландски митнически орган (наричан по-нататък „митническият орган“) при изчисляването на размера на митническото задължение да приложи предвидената в Регламент № 732/2008 преференциална митническа ставка от 8,9 %.
Преференциалната тарифна мярка, упомената в точка 10 от настоящото решение, е суспендирана за периода от 1 януари 2014 г. до 31 декември 2016 г. Следователно тя е била суспендирана към момента, в който Exter декларира разглежданите стоки за допускането им за свободно обращение. Поради това митническият орган не прилага преференциалната ставка от 8,9 %, а определя дължимите мита по ставката от 12,8 %.
Gerechtshof Amsterdam (Апелативен съд Амстердам, Нидерландия) е сезиран със спора дали митническият орган е трябвало да вземе предвид действалата през 2012 г. и 2013 г. преференциална тарифна мярка при изчисляването на размера на митническото задължение по повод на допускането на разглежданите стоки за свободно обращение през 2014 г. Този съд приема, че при обстоятелства като разглежданите в главното производство размерът на митническото задължение трябва да се изчисли съгласно член 121, параграф 1 от Митническия кодекс — въз основа на елементите за облагане, съответстващи на вносните стоки към момента на приемане на декларацията за поставянето им под режим активно усъвършенстване. Посоченият съд в частност отбелязва, че между страните е безспорно, че към момента на поставянето на разглежданите стоки под режим активно усъвършенстване Exter е отговаряло на всички условия и съответно е щяло да има право да ползва преференциалната ставка от 8,9 %, ако в онзи момент беше декларирало стоките за допускане за свободно обращение и беше поискало прилагане на съответната преференциална тарифа. Оттук Gerechtshof Amsterdam (Апелативен съд Амстердам) стига до извода, че в този случай митническият орган е трябвало да приложи преференциалната ставка от 8,9 % при изчисляването на митническите задължения във връзка с декларациите за допускане за свободно обращение.
Сезиран с жалба от държавния секретар по финансите, Hoge Raad der Nederlanden (Върховен съд на Нидерландия) излага в акта за преюдициално запитване два възможни варианта за тълкуването на текста на член 121, параграф 1 от Митническия кодекс.
Запитващата юрисдикция обяснява, първо, че член 121, параграф 1 от Митническия кодекс би могъл да се тълкува в смисъл, че понятието „елементи за облагане“ по смисъла на тази разпоредба включва вносните мита и преференциалните тарифни мерки по член 20, параграф 3 от Кодекса. Според това тълкуване както по отношение на стоките в непроменено състояние, така и по отношение на компенсаторните продукти би трябвало да се събира сумата, която щеше да е дължима, ако вносните стоки не бяха поставени в режим активно усъвършенстване с отложено плащане, а веднага бяха допуснати за свободно обращение. В настоящия случай това би означавало за разглежданите стоки съгласно член 121, параграф 1 от Митническия кодекс да се приложат вносните мита със ставките по член 20, параграф 3, буква в), които са били по принцип приложими за хидролизатите към момента на приемането на декларациите за поставянето на тези стоки под режим активно усъвършенстване, тоест с преференциалната ставка от 8,9 %, и следователно Exter би получило възможност да ползва тази ставка за 2014 г.
Второ, запитващата юрисдикция посочва и варианта за тълкуване, при който понятието „елементи за облагане“ по смисъла на Митническия кодекс не се отнася до нормалните и преференциалните ставки. Тя подчертава, че поне в Нидерландия при определянето на размера на дължимите по закон мита, данъци и други налози се прави понятийно разграничение между приложимите тарифи под формата на адвалорни ставки или специфични мита и евентуални (преференциални) тарифни мерки, от една страна, и елементите за облагане, към които се прилагат тези ставки и тарифни мерки, като например стойността, теглото и количеството на стоките, от друга. Запитващата юрисдикция изтъква, че това тълкуване кореспондира с принципа, че митата се изчисляват съобразно фактите и приложимото право към момента на възникване на митническото задължение. В настоящия случай при такова тълкуване Exter не би имало право да ползва преференциалната тарифна мярка за 2014 г., тъй като към момента, към който трябва да се определи митническото задължение, а именно датата на приемане на декларацията за допускане за свободно обращение, тази мярка е била суспендирана и съответно отново се е прилагала нормалната ставка.
Запитващата юрисдикция заявява, че предпочита второто тълкуване, но не е убедена, че правилността му е извън всяко разумно съмнение.
При тези обстоятелства Hoge Raad der Nederlanden (Върховен съд на Нидерландия) решава да спре производството и да постави на Съда следния преюдициален въпрос:
„Трябва ли член 121, параграф 1 от Митническия кодекс […] да се разбира в смисъл, че преференциалната тарифна мярка, която е била приложима за вносните стоки към момента на поставянето им под режим активно усъвършенстване с отложено плащане, може да се вземе предвид и впоследствие при определянето на размера на митническото задължение, което възниква при допускането на тези стоки за свободно обращение в непроменено или променено състояние, при положение че тази мярка е суспендирана към момента на приемане на декларацията за допускане за свободно обращение?“.
По преюдициалния въпрос
С въпроса си запитващата юрисдикция иска по същество да се установи дали член 121, параграф 1 от Митническия кодекс трябва да се тълкува в смисъл, че не допуска прилагането на предвиждаща намалена митническа ставка преференциална тарифна мярка, която е била в сила към момента на приемането на декларацията за поставяне на стоките под режим активно усъвършенстване, но е суспендирана към датата на приемането на декларацията за допускане на стоките за свободно обращение.
Съгласно член 121, параграф 1 от Митническия кодекс в контекста на режима на активно усъвършенстване, когато възникне митническо задължение, неговият размер се определя на базата на елементите за облагане, съответстващи на вносните стоки към момента на приемане на декларацията за поставянето им под режим активно усъвършенстване.
Затова запитващата юрисдикция поставя въпроса дали понятието „елементи за облагане“ по смисъла на тази разпоредба трябва да се тълкува като отнасящо се включително до нормалните и преференциалните митнически ставки, или трябва да се тълкува като обозначаващо единствено елементите за облагане, към които трябва да се прилагат тези ставки, като тарифното класиране, митническата стойност, количеството, вида и произхода на стоките.
В началото следва да се отбележи, че Митническият кодекс не съдържа определение на понятието „елементи за облагане“, нито препраща към правото на държавите членки с оглед на определянето на смисъла и обхвата на това понятие.
В това отношение следва да се припомни, че съгласно постоянната практика на Съда както от изискването за еднакво прилагане на правото на Съюза, така и от принципа за равенство следва, че разпоредба от правото на Съюза, чийто текст не съдържа изрично препращане към правото на държава членка с оглед на определянето на нейния смисъл и обхват, трябва по принцип да получи самостоятелно и еднакво тълкуване навсякъде в Европейския съюз, което трябва да бъде направено, като се отчитат контекстът на разпоредбата и целта на разглежданата правна уредба. Следователно понятието „елементи за облагане“, което се съдържа в член 121, параграф 1 от Митническия кодекс, трябва, от една страна, да се счита за самостоятелно понятие на правото на Съюза, и от друга страна, да се тълкува, като се отчитат целта на разглежданата правна уредба и контекстът, в който се вписва цитираният член (вж. в този смисъл решение от 11 май 2017 г., The Shirtmakers,
C‑59/16
,
EU:C:2017:362
, т.
и
).
Що се отнася до целта на режима активно усъвършенстване, следва да се припомни, че съгласно член 114, параграф 1 от Митническия кодекс този режим позволява да бъдат осъществени една или повече операции на митническата територия на Съюза по усъвършенстването на необщностни стоки, предназначени да бъдат реекспортирани от тази територия като компенсаторни продукти, без да се облагат с вносни мита и без да подлежат на мерките на търговската политика. Съгласно член 114, параграф 2, буква а) от Кодекса тази форма на режима активно усъвършенстване се обозначава като „система с отложено плащане“. В съответствие с член 114, параграф 2, букви в) и г) от Митническия кодекс компенсаторни продукти са всички продукти, получени в резултат на операциите по усъвършенстване, като обработка или преработка на стоките.
Реекспортирането на стоките под формата на компенсаторни продукти извън митническата територия на Съюза е условие за прилагането на режима активно усъвършенстване. Следователно този режим може законно да бъде приложен само ако стоките са действително предназначени да бъдат реекспортирани извън митническата територия на Съюза, както личи и от разпоредбите на член 537 от Регламент (ЕИО) № 2454/93 на Комисията от 2 юли 1993 година за определяне на разпоредби за прилагане на Регламент № 2913/92 (
ОВ L 253, 1993 г., стр. 1
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 2, том 7, стр. 3), изменен с Регламент (ЕО) № 993/2001 на Комисията от 4 май 2001 г. (
ОВ L 141, 2001 г., стр. 1
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 2, том 14, стр. 5), съгласно които лицето, което иска да ползва този режим, трябва да има „намерение да реекспортира“ съответните стоки (вж. в този смисъл решение от 4 юни 2009 г., Pometon,
C‑158/08
,
EU:C:2009:349
, т.
).
В това отношение Съдът е пояснил, че режимът активно усъвършенстване — режим, който води до отложено плащане на митата — е извънредна мярка, предназначена да улесни извършването на определени икономически дейности (вж. в този смисъл решение от 14 януари 2010 г., Terex Equipment и др.,
C‑430/08 и C‑431/08
,
EU:C:2010:15
, т.
). Всъщност от всички норми, които съставляват правния режим активно усъвършенстване, следва, че целта на същия е да се освободят от мита единствено стоките, които са въведени на митническата територия на Съюза само временно, за да бъдат обработени, поправени или преработени и след това реекспортирани, като по този начин се предотвратят неблагоприятните последици за икономическата дейност на държавите — членки на Съюза (решение от 4 юни 2009 г., Pometon,
C‑158/08
,
EU:C:2009:349
, т.
).
При все това от член 120 от Митническия кодекс следва, че стоките в непроменено състояние и компенсаторните продукти могат да се допускат за свободно обращение, при което възниква митническо задължение, в съответствие с член 121 от Кодекса.
Следва също така да се има предвид, че преференциалните тарифни мерки като обсъжданите в главното производство представляват част от схема от общи тарифни преференции, определена от Съвета на Европейския съюз с регламент, предвиден да се прилага за определен срок. Както правилно посочва Европейската комисия обаче, ако понятието „елементи за облагане“ по член 121, параграф 1 от Митническия кодекс включваше приложимата митническа ставка, икономическият оператор щеше да може по свой избор да остави някои стоки по-дълго под режим активно усъвършенстване, за да ги пусне за свободно обращение едва след суспендирането или отмяната на преференциалната ставка, и така пак да ползва за тях намалена митническа ставка, докато същата стока, внесена от друг оператор към момента, в който първият пуска своите стоки за свободно обращение, би била обмитена по нормалната ставка. Възможността да се създаде подобно нарушение на конкуренцията, би влязла в противоречие с целта на режима активно усъвършенстване, припомнена в точка 27 от настоящото решение.
Що се отнася до контекста на член 121, параграф 1 от Митническия кодекс, тази разпоредба следва да се разглежда в светлината на член 121, параграф 2 от Кодекса. Последната разпоредба предвижда, че когато към момента на приемането на декларацията за поставяне на стоките под режим активно усъвършенстване вносните стоки отговарят на условията за преференциално тарифно третиране в рамките на тарифни квоти или тарифни плафони, тези стоки могат да ползват преференциалното тарифно третиране, предвидено за идентични стоки към момента на приемане на декларацията за допускане за свободно обращение.
Разпоредбата на член 121, параграф 2 от Митническия кодекс обаче би била излишна, ако понятието „елементи за облагане“ по член 121, параграф 1 трябваше да се тълкува като включващо нормалните и преференциалните митнически ставки.
Ето защо това понятие трябва да се тълкува в смисъл, че не включва нормалните и преференциалните митнически ставки, а само елементите, към които се прилагат тези ставки.
Както правилно изтъква запитващата юрисдикция, това тълкуване на понятието „елементи за облагане“ е в съответствие с принципа, че митата се изчисляват съобразно обстоятелствата към момента на възникването на митническото задължение.
По изложените съображения на поставения въпрос следва да се отговори, че член 121, параграф 1 от Митническия кодекс трябва да се тълкува в смисъл, че не допуска прилагането на предвиждаща намалена митническа ставка преференциална тарифна мярка, която е била в сила към момента на приемането на декларацията за поставяне на стоките под режим активно усъвършенстване, но е суспендирана към датата на приемането на декларацията за допускане на стоките за свободно обращение.
По съдебните разноски
С оглед на обстоятелството, че за страните по главното производство настоящото дело представлява отклонение от обичайния ход на производството пред запитващата юрисдикция, последната следва да се произнесе по съдебните разноски. Разходите, направени за представяне на становища пред Съда, различни от тези на посочените страни, не подлежат на възстановяване.
По изложените съображения Съдът (седми състав) реши:
Член 121, параграф 1 от Регламент (ЕИО) № 2913/92 на Съвета от 12 октомври 1992 година относно създаване на Митнически кодекс на Общността трябва да се тълкува в смисъл, че не допуска прилагането на предвиждаща намалена митническа ставка преференциална тарифна мярка, която е била в сила към момента на приемането на декларацията за поставяне на стоките под режим активно усъвършенстване, но е суспендирана към датата на приемането на декларацията за допускане на стоките за свободно обращение.
Подписи
(
*1
) Език на производството: нидерландски. | [
"Преюдициално запитване",
"Митнически съюз",
"Регламент (ЕИО) № 2913/92",
"Митнически кодекс на Общността",
"Член 121, параграф 1",
"Режим на активно усъвършенстване",
"Допускане за свободно обращение",
"Възникване на митническо задължение",
"Определяне на задължението",
"Понятие „елементи за облагане“",
"Отчитане на преференциална тарифна мярка"
] |
62014CJ0511 | pt | O pedido de decisão prejudicial tem por objeto a interpretação do artigo 3.
o
, n.
o
1, do Regulamento (CE) n.
o
805/2004 do Parlamento Europeu e do Conselho, de 21 de abril de 2004, que cria o título executivo europeu para créditos não contestados (
JO 2004, L 143, p. 15
).
Este pedido foi apresentado no âmbito de um processo intentado pela Pebros Servizi Srl, sociedade com sede em Itália, com vista à certificação como título executivo europeu, na aceção do Regulamento n.
o
805/2004, de uma sentença transitada em julgado, proferida à revelia contra a Aston Martin Lagonda Ltd (a seguir «Aston Martin»), sociedade com sede no Reino Unido.
Quadro jurídico
Direito da União
Nos termos dos considerandos 5, 6, 10, 12, 17 e 20 do Regulamento n.
o
805/2004:
«(5)
O conceito de ‘créditos não contestados’ deverá abranger todas as situações em que o credor, estabelecida a não contestação pelo devedor quanto à natureza ou dimensão de um crédito pecuniário, tenha obtido uma decisão judicial ou título executivo contra o devedor que implique a confissão da dívida por parte deste, quer se trate de transação homologada pelo tribunal, quer de um instrumento autêntico.
(6)
A falta de contestação a que se refere a alínea b) do n.
o
1 do artigo 3.
o
por parte do devedor pode assumir a forma de não comparência na audiência, ou de falta de resposta a um convite do tribunal para notificar por escrito a sua intenção de contestar.
[...]
(10)
Sempre que um tribunal de um Estado‑Membro tiver proferido uma decisão num processo sobre um crédito não contestado, na ausência do devedor, a supressão de todos os controlos no Estado‑Membro de execução está indissociavelmente ligada e subordinada à existência de garantia suficiente do respeito pelos direitos da defesa.
[...]
(12)
Deverão ser definidas normas mínimas, a respeitar no processo que conduz à decisão, a fim de garantir que o devedor seja informado acerca da ação judicial contra ele, dos requisitos da sua participação ativa no processo, de forma a fazer valer os seus direitos, e das consequências da sua não participação, em devido tempo e de forma a permitir‑lhe preparar a sua defesa.
[...]
(17)
Os tribunais competentes para examinar exaustivamente se as normas processuais mínimas foram integralmente respeitadas deverão emitir uma certidão de Título Executivo Europeu normalizado que torne esse exame e os seus resultados transparentes.
[...]
(20)
O pedido de certificação como Título Executivo Europeu para créditos não contestados deverá ser facultativo para o credor, que pode igualmente optar pelo sistema de reconhecimento e de execução previsto pelo Regulamento (CE) n.
o
44/2001 do Conselho, [de 22 de dezembro de 2000, relativo à competência judiciária, ao reconhecimento e à execução de decisões em matéria civil e comercial (
JO 2001, L 12, p. 1
),] ou por outros instrumentos comunitários.»
O artigo 1.
o
do Regulamento n.
o
805/2004, intitulado «Objeto», enuncia:
«O presente regulamento tem por objetivo criar o Título Executivo Europeu para créditos não contestados, a fim de assegurar, mediante a criação de normas mínimas, a livre circulação de decisões, transações judiciais e instrumentos autênticos em todos os Estados‑Membros, sem necessidade de efetuar quaisquer procedimentos intermédios no Estado‑Membro de execução previamente ao reconhecimento e à execução.»
O artigo 3.
o
deste regulamento, sob a epígrafe «Títulos executivos a certificar como Título Executivo Europeu», dispõe, no seu n.
o
1:
«O presente regulamento é aplicável às decisões, transações judiciais e instrumentos autênticos sobre créditos não contestados.
Um crédito é considerado ‘não contestado’ se o devedor:
a)
Tiver admitido expressamente a dívida, por meio de confissão ou de transação homologada por um tribunal, ou celebrada perante um tribunal no decurso de um processo; ou
b)
Nunca tiver deduzido oposição, de acordo com os requisitos processuais relevantes, ao abrigo da legislação do Estado‑Membro de origem; ou
c)
Não tiver comparecido nem feito representar na audiência relativa a esse crédito, após lhe ter inicialmente deduzido oposição durante a ação judicial, desde que esse comportamento implique uma admissão tácita do crédito ou dos factos alegados pelo credor, em conformidade com a legislação do Estado‑Membro de origem; ou
d)
Tiver expressamente reconhecido a dívida por meio de instrumento autêntico.»
O artigo 6.
o
do referido regulamento, intitulado «Requisitos de certificação como Título Executivo Europeu», enuncia, no seu n.
o
1:
«Uma decisão sobre um crédito não contestado proferida num Estado‑Membro será, mediante pedido apresentado a qualquer momento ao tribunal de origem, certificada como Título Executivo Europeu se:
a)
A decisão for executória no Estado‑Membro de origem; e
b)
A decisão não for incompatível com as regras de competência enunciadas nas Secções 3 e 6 do capítulo II do Regulamento (CE) n.
o
44/2001; e
c)
O processo judicial no Estado‑Membro de origem preencher os requisitos enunciados no capítulo III, quando um crédito não tenha sido contestado, na aceção das alíneas b) ou c) do n.
o
1 do artigo 3.
o
[...]»
O artigo 9.
o
do Regulamento n.
o
805/2004, intitulado «Emissão da certidão de Título Executivo Europeu», dispõe, no seu n.
o
1:
«A certidão de Título Executivo Europeu será emitida utilizando o formulário‑tipo constante do Anexo I.»
O capítulo III do Regulamento n.
o
805/2004, no qual figuram os artigos 12.° a 19.° deste regulamento, determina as normas mínimas aplicáveis aos processos relativos a créditos não contestados. Essas normas, que servem para preservar os direitos de defesa do devedor, dizem respeito não apenas aos modos de notificação ou de citação do ato que dá início à instância e dos outros atos mas também ao conteúdo informativo desse ato, uma vez que o devedor deve ser informado do crédito e do processo a seguir para contestar o crédito. O artigo 12.
o
deste regulamento, intitulado «Âmbito de aplicação das normas mínimas», enuncia, no seu n.
o
1:
«Uma decisão relativa a um crédito não contestado, na aceção das alíneas b) ou c) do n.
o
1 do artigo 3.
o
, só poderá ser certificada como Título Executivo Europeu se o processo judicial no Estado‑Membro de origem obedecer aos requisitos processuais constantes do presente capítulo.»
Nos termos do artigo 27.
o
do Regulamento n.
o
805/2004, intitulado «Relação com o Regulamento (CE) n.
o
44/2001»:
«O presente regulamento não afeta a possibilidade de requerer o reconhecimento e a execução de uma decisão relativa a um crédito não contestado, de uma transação homologada por um tribunal ou de um instrumento autêntico nos termos do Regulamento (CE) n.
o
44/2001.»
Direito italiano
No direito italiano, o processo à revelia é regulado no livro II, título I, capítulo VI do Codice di procedura civile (Código de Processo Civil). O referido capítulo VI comporta os artigos 290.° a 294.° desse código.
O artigo 291.
o
do Código de Processo Civil, intitulado «Revelia do réu», dispõe, no seu primeiro parágrafo:
«Se o demandado não se constituir em juízo e o juiz instrutor do processo constatar a existência de um vício que implique a nulidade da citação, este último fixará ao demandante um prazo perentório para repetir a citação. A repetição impede qualquer caducidade.»
O artigo 293.
o
do referido código, intitulado «Comparência da parte revel», prevê:
«A parte que foi declarada revel pode comparecer em qualquer fase do processo, até à audiência de precisão do pedido final.
A comparência pode ter lugar por apresentação, na Secretaria, de um articulado, de procuração forense e de documentos, ou por comparência na audiência.
A parte revel que comparecer pode, em todos os casos, durante a primeira audiência ou no prazo que lhe for imposto pelo juiz de instrução, contestar os documentos processuais contra si apresentados.»
O artigo 294.
o
do mesmo código, intitulado «Prazo de prescrição», enuncia, no seu primeiro parágrafo:
«A parte revel que comparecer pode pedir ao juiz instrutor do processo para ser autorizado a praticar atos que de outra forma já teriam prescrito, se demonstrar que, devido à nulidade da citação ou da notificação, não pôde tomar conhecimento da instância ou que foi impedida de comparecer por causa que não lhe é imputável.»
Litígio no processo principal e questão prejudicial
Resulta da decisão de reenvio que a Pebros Servizi processou no Tribunale di Bologna (Tribunal de Bolonha, Itália) várias sociedades, entre as quais a Aston Martin.
O processo que opõe a Pebros Servizi à Aston Martin nesse órgão jurisdicional ocorreu na ausência da demandada, embora, segundo a decisão de reenvio, esta tenha sido devidamente citada e lhe tenha sido dada a possibilidade de participar nesse processo.
Por sentença de 24 de janeiro de 2014, que pôs termo ao referido processo, o Tribunale di Bologna (Tribunal de Bolonha) condenou a Aston Martin a pagar à Pebros Servizi o montante de 18000 euros, acrescido dos juros legais contados a partir da publicação dessa sentença e até ao pagamento, bem como a pagar as despesas nos montantes de 835 euros e de 9500 euros a título, respetivamente, de despesas do processo e encargos profissionais, acrescidos do imposto sobre o valor acrescentado e de outras prestações acessórias de segurança social previstas pelo direito interno.
Uma vez que não foi objeto de recurso, a referida sentença transitou em julgado.
Em 14 de outubro de 2014, a Pebros Servizi apresentou no Tribunale di Bologna (Tribunal de Bolonha) um pedido de certificação da referida sentença como título executivo europeu, na aceção do Regulamento n.
o
805/2004, a fim de instaurar o processo de execução para cobrança do seu crédito.
O órgão jurisdicional de reenvio tem dúvidas quanto à aplicabilidade do Regulamento n.
o
805/2004 no processo principal, na medida em que, no sistema jurídico italiano, a falta de participação no processo não equivale ao consentimento do demandado quanto ao pedido contra ele apresentado. Por conseguinte, coloca‑se a questão de saber se uma condenação à revelia pode ser equiparada a uma condenação por crédito não contestado.
A este respeito, esse órgão jurisdicional salienta que são possíveis duas interpretações do conceito de «falta de contestação». A primeira interpretação, sugerida pelo referido órgão jurisdicional e baseada no direito nacional, exclui a aplicação do Regulamento n.
o
805/2004, uma vez que o processo à revelia previsto na ordem jurídica italiana não equivale a uma não contestação do crédito. Em contrapartida, de acordo com a segunda interpretação, este conceito de «falta de contestação» é definido de maneira autónoma pelo direito da União e engloba também a falta de participação no processo.
Nestas circunstâncias, o Tribunale di Bologna (Tribunal de Bolonha) decidiu suspender a instância e submeter ao Tribunal de Justiça a seguinte questão prejudicial:
«Em caso de sentença à revelia (na ausência de uma parte) que tenha condenado a parte ausente, sem que, no entanto, esta tenha reconhecido expressamente o direito,
cabe ao direito nacional decidir se o referido comportamento processual vale como uma não contestação, na aceção do Regulamento [n.
o
805/2004], negando, eventualmente, nos termos do direito nacional, a natureza de crédito não contestado,
ou,
nos termos do direito da União, uma condenação à revelia/na ausência de uma das partes implica, pela sua natureza, a não contestação, com a consequente aplicação do Regulamento [n.
o
805/2004], independentemente da apreciação do órgão jurisdicional nacional?»
Quanto à admissibilidade do pedido de decisão prejudicial e da questão prejudicial
O Governo italiano contesta a admissibilidade quer do pedido de decisão prejudicial quer da questão prejudicial.
Quanto à admissibilidade do pedido de decisão prejudicial
Segundo o Governo italiano, no processo principal, o Tribunale di Bolonha (Tribunal de Bolonha) não intervém na qualidade de «órgão jurisdicional», na aceção do artigo 267.
o
TFUE, na medida em que o processo que segue, quando é chamado a pronunciar‑se sobre um pedido de certificação de uma decisão judicial como título executivo europeu, não respeita os critérios que permitem qualificar esse processo de exercício de uma atividade jurisdicional, devendo o referido processo ser equiparado antes a um processo puramente administrativo ou a um processo gracioso.
A este respeito, importa recordar que, segundo jurisprudência constante do Tribunal de Justiça, embora o artigo 267.
o
TFUE não sujeite o recurso ao Tribunal de Justiça ao carácter contraditório do processo no decurso do qual o juiz nacional formula uma questão prejudicial, os órgãos jurisdicionais nacionais só podem recorrer ao Tribunal de Justiça se perante eles se encontrar pendente um litígio e se forem chamados a pronunciar‑se no âmbito de um processo que deva conduzir a uma decisão de carácter jurisdicional (acórdão de 25 de junho de 2009, Roda Golf & Beach Resort,
C‑14/08
,
EU:C:2009:395
, n.
os
33 e 34 e jurisprudência referida).
Com efeito, é esse o caso do processo que conduz à certificação de uma decisão judicial como título executivo europeu. A este respeito, o Tribunal de Justiça já teve oportunidade de declarar que este processo exige uma apreciação jurisdicional dos requisitos previstos pelo Regulamento n.
o
805/2004, a fim de apreciar a observância das normas mínimas destinadas a garantir o respeito dos direitos de defesa do devedor (acórdão de 17 de dezembro de 2014, Imtech Marine Belgium,
C‑300/14
,
EU:C:2015:825
, n.
os
46 e 47).
Assim, este regulamento obriga o órgão que procede à certificação de uma decisão judicial como título executivo europeu a efetuar uma série de verificações dos elementos enumerados no formulário constante do Anexo I do Regulamento n.
o
805/2004. No que respeita ao exame relativo à regularidade do processo judicial que conduziu à adoção de uma decisão que foi objeto de certificação, que esse órgão jurisdicional efetua no momento dessa certificação, este não tem, como o advogado‑geral referiu no n.
o
29 das suas conclusões, uma natureza diferente das verificações de caráter jurisdicional que deve efetuar antes de proferir as suas decisões judiciais nos outros processos. Além disso, no seu artigo 6.
o
, este regulamento impõe ao referido tribunal, além do exame relativo à regularidade desse processo judicial anterior e da observância das regras de competência, nomeadamente, um controlo da força executória da decisão proferida e da natureza do crédito.
Por outro lado, embora o processo de certificação ocorra após o litígio ter sido decidido pela decisão judicial que põe termo à instância, a verdade é que, na falta de certificação, essa decisão, como refere o advogado geral no n.
o
32 das suas conclusões, ainda não é idónea para circular livremente no espaço judiciário europeu.
A este respeito, importa recordar que, embora os termos «julgamento da causa», na aceção do artigo 267.
o
, segundo parágrafo, TFUE, abranjam todo o processo que leva à decisão final do órgão jurisdicional de reenvio, esses termos devem ser objeto de uma interpretação lata, a fim de evitar que numerosas questões processuais sejam consideradas inadmissíveis e não possam ser objeto de interpretação pelo Tribunal de Justiça e que este último não possa conhecer a interpretação de todas as disposições do direito da União que o órgão jurisdicional de reenvio é obrigado a aplicar (v., neste sentido, acórdãos de 17 de fevereiro de 2011, Weryński,
C‑283/09
,
EU:C:2011:85
, n.
os
41 e 42, e de 11 de junho de 2015, Fahnenbrock e o.,
C‑226/13, C‑245/13, C‑247/13 e C‑578/13
,
EU:C:2015:383
, n.
o
30).
Por conseguinte, o processo de certificação de uma decisão judicial como título executivo europeu é, de um ponto de vista funcional, não um processo distinto do processo judicial anterior mas a última fase deste, necessária para assegurar a sua plena eficácia, uma vez que permite ao credor proceder à cobrança do seu crédito.
Tendo em conta o que precede, há que declarar que a certificação de uma decisão judicial como título executivo europeu constitui um ato de natureza jurisdicional, no âmbito de cuja adoção o órgão jurisdicional nacional está habilitado a submeter uma questão prejudicial ao Tribunal de Justiça. Por conseguinte, o pedido de decisão prejudicial é admissível.
Quanto à admissibilidade da questão prejudicial
O Governo italiano argui a inadmissibilidade da questão colocada a título prejudicial, defendendo que, na falta de aplicação imperativa, no processo principal, do Regulamento n.
o
805/2004, esta questão não é pertinente. Com efeito, segundo esse governo, a aplicação, nesse litígio, do Regulamento (UE) n.
o
1215/2012 do Parlamento Europeu e do Conselho, de 12 de dezembro de 2012, relativo à competência judiciária, ao reconhecimento e à execução de decisões em matéria civil e comercial (
JO 2012, L 351, p. 1
), permite evitar o problema colocado pela definição de crédito não contestado, conforme se apresenta no referido litígio, na medida em que este último regulamento não contém nenhuma referência às regras processuais nacionais.
A este respeito, basta recordar que, segundo jurisprudência constante do Tribunal de Justiça, uma vez que as questões relativas à interpretação do direito da União gozam de uma presunção de pertinência, o Tribunal de Justiça só pode recusar‑se a responder a uma questão prejudicial submetida à sua apreciação por um órgão jurisdicional nacional quando for manifesto que a interpretação do direito da União solicitada não tem nenhuma relação com a realidade ou com o objeto do litígio no processo principal, quando o problema for hipotético ou ainda quando o Tribunal não disponha dos elementos de facto e de direito necessários para dar uma resposta útil às questões que lhe foram submetidas (v., nomeadamente, acórdão de 11 de junho de 2015, Fahnenbrock e o.,
C‑226/13, C‑245/13, C‑247/13 e C‑578/13
,
EU:C:2015:383
, n.
o
25 e jurisprudência referida).
No caso em apreço, a Pebros Servizi pediu, em aplicação do Regulamento n.
o
805/2004, a certificação de uma decisão como título executivo europeu. Por conseguinte, o órgão jurisdicional ao qual foi apresentado este pedido deve verificar se os requisitos previstos por este regulamento estão preenchidos. Independentemente do facto de o Regulamento n.
o
1215/2012 não ser aplicável
ratione temporis
ao processo principal, cujos factos são anteriores à data a partir da qual este regulamento entrou em vigor, a circunstância de, no caso de esse pedido ser julgado improcedente, a Pebros Servizi poder, segundo o Governo italiano, instaurar o processo de execução previsto por este último regulamento ou optar diretamente por este processo não tem incidência na pertinência da questão colocada.
Daqui decorre que a questão submetida a título prejudicial é admissível.
Quanto ao mérito
Com a sua questão, o órgão jurisdicional de reenvio pretende saber, em substância, se as condições segundo as quais, em caso de sentença à revelia, um crédito é considerado «não contestado», na aceção do artigo 3.
o
, n.
o
1, segundo parágrafo, do Regulamento n.
o
805/2004, devem ser determinadas segundo a lei do foro ou de maneira autónoma, apenas nos termos deste regulamento.
Segundo jurisprudência constante do Tribunal de Justiça, decorre das exigências tanto de aplicação uniforme do direito da União como do princípio da igualdade que os termos de uma disposição de direito da União que não contenha nenhuma remissão expressa para o direito dos Estados‑Membros para determinar o seu sentido e o seu alcance devem normalmente ser interpretados de modo autónomo e uniforme em toda a União Europeia, interpretação essa que deve ser procurada tendo em conta o contexto da disposição e o objetivo prosseguido pela regulamentação em causa (acórdão de 5 de dezembro de 2013, Vapenik,
C‑508/12
,
EU:C:2013:790
, n.
o
23 e jurisprudência referida).
A este respeito, importa constatar que o Regulamento n.
o
805/2004 não define o conceito de «crédito não contestado» mediante uma remissão para os direitos dos Estados‑Membros. Pelo contrário, resulta de uma leitura do artigo 3.
o
deste regulamento, à luz do considerando 5 do mesmo regulamento, que este conceito é um conceito autónomo do direito da União. A referência aos direitos dos Estados‑Membros que figura no artigo 3.
o
, n.
o
1, segundo parágrafo, alíneas b) e c), do referido regulamento não tem por objeto os elementos constitutivos do referido conceito, mas diz respeito aos elementos específicos da sua aplicação.
O considerando 5 do mesmo regulamento enuncia que o conceito de «créditos não contestados» deverá abranger todas as situações em que o credor, estabelecida a não contestação pelo devedor quanto à natureza ou dimensão de um crédito pecuniário, tenha obtido, nomeadamente, uma decisão judicial contra o devedor.
Conforme resulta da decisão de reenvio, a Aston Martin, na sua qualidade de devedora devidamente informada e tendo tido a possibilidade de intervir no processo judicial, manteve‑se inativa ao longo de todo este processo, ao não participar em nenhum momento no processo. Por esta razão, foi proferida uma sentença à revelia a seu respeito. Daqui resulta que a situação dessa sociedade está abrangida pelo artigo 3.
o
, n.
o
1, segundo parágrafo, alínea b), do Regulamento n.
o
805/2004, nos termos do qual um crédito é considerado não contestado se «o devedor nunca tiver deduzido oposição, de acordo com os requisitos processuais relevantes, ao abrigo da legislação do Estado‑Membro de origem».
O considerando 6 deste regulamento precisa, a este respeito, que a falta de contestação a que se refere a alínea b) do n.
o
1 do artigo 3.
o
do referido regulamento, por parte do devedor, pode assumir a forma de não comparência na audiência ou de falta de resposta a um convite do tribunal para notificar por escrito a sua intenção de contestar.
Por conseguinte, um crédito pode ser considerado «não contestado», na aceção do artigo 3.
o
, n.
o
1, segundo parágrafo, alínea b), do Regulamento n.
o
805/2004, se o devedor não agir de alguma forma para se opor a esse crédito, ao não responder a um convite do tribunal para notificar por escrito a sua intenção de contestar ou ao não comparecer na audiência.
Por conseguinte, importa declarar que a circunstância de, nos termos do direito italiano, uma condenação à revelia não equivaler a uma condenação por um crédito não contestado é desprovida de pertinência para efeitos da resposta a dar à questão colocada pelo órgão jurisdicional de reenvio. A remissão expressa para as regras processuais do Estado‑Membro, prevista no artigo 3.
o
, n.
o
1, segundo parágrafo, alínea b), do Regulamento n.
o
805/2004, não visa as consequências jurídicas da falta de participação do devedor no processo, uma vez que estas são objeto de uma qualificação autónoma nos termos deste regulamento, mas diz exclusivamente respeito às modalidades processuais segundo as quais o devedor se pode eficazmente opor ao crédito.
Com efeito, há que referir que o Regulamento n.
o
805/2004 estabelece apenas normas mínimas processuais, necessárias para respeitar os direitos de defesa do devedor revel, sem, todavia, regular todos os aspetos da contestação do crédito, como, nomeadamente, a forma de um ato de contestação, os órgãos envolvidos no processo de contestação ou os prazos aplicáveis. Por conseguinte, em cada Estado‑Membro, o devedor deve proceder a essa contestação, em conformidade com as regras do processo civil em vigor.
Além disso, no que respeita às normas mínimas processuais enunciadas no capítulo III desse regulamento e referidas no número anterior do presente acórdão, essas normas, cuja observância é necessária, nos termos do artigo 6.
o
, n.
o
1, alínea c), do referido regulamento, para que uma decisão relativa a um crédito não contestado proferida num Estado‑Membro possa ser certificada como título executivo europeu, têm por objetivo garantir, em conformidade com o considerando 12 do mesmo regulamento, que o devedor seja informado, em devido tempo e de modo a permitir‑lhe preparar a sua defesa, por um lado, sobre a ação judicial intentada contra ele e sobre os requisitos da sua participação ativa no processo com vista a contestar o crédito em causa e, por outro lado, sobre as consequências da sua não participação nesse processo. No caso particular de uma decisão proferida à revelia, na aceção do artigo 3.
o
, n.
o
1, segundo parágrafo, alínea b), do Regulamento n.
o
805/2004, as referidas normas mínimas processuais visam assegurar a existência de garantias suficientes do respeito dos direitos de defesa.
Tendo em conta todas as considerações precedentes, há que responder à questão colocada que as condições segundo as quais, em caso de sentença à revelia, um crédito é considerado «não contestado», na aceção do artigo 3.
o
, n.
o
1, segundo parágrafo, alínea b), do Regulamento n.
o
805/2004, devem ser determinadas de maneira autónoma, apenas nos termos deste regulamento.
Quanto às despesas
Revestindo o processo, quanto às partes na causa principal, a natureza de incidente suscitado perante o órgão jurisdicional de reenvio, compete a este decidir quanto às despesas. As despesas efetuadas pelas outras partes para a apresentação de observações ao Tribunal de Justiça não são reembolsáveis.
Pelos fundamentos expostos, o Tribunal de Justiça (Terceira Secção) declara:
As condições segundo as quais, em caso de sentença à revelia, um crédito é considerado «não contestado», na aceção do artigo 3.
o
, n.
o
1, segundo parágrafo, alínea b), do Regulamento (CE) n.
o
805/2004 do Parlamento Europeu e do Conselho, de 21 de abril de 2004, que cria o título executivo europeu para créditos não contestados, devem ser determinadas de maneira autónoma, apenas nos termos deste regulamento.
Assinaturas
(
*1
) Língua do processo: italiano. | [
"Reenvio prejudicial",
"Espaço de liberdade, segurança e justiça",
"Cooperação judiciária em matéria civil",
"Regulamento (CE) n.° 805/2004",
"Título executivo europeu para créditos não contestados",
"Artigo 3.°, n.° 1, alínea b)",
"Requisitos de certificação",
"Sentença à revelia",
"Conceito de ‘crédito não contestado’",
"Comportamento processual de uma parte que pode valer como ‘falta de contestação do crédito’"
] |
61992CJ0248 | da | 1 Ved kendelse af 22. april 1992 indgaaet til Domstolen den 29. maj 1992 har Finanzgericht Duesseldorf i medfoer af EOEF-traktatens artikel 177 forelagt et praejudicielt spoergsmaal vedroerende fortolkningen af pos. 7211 21 00 og 7211 22 90 i bilag I til Kommissionens forordning (EOEF) nr. 3174/88 af 21. september 1988 om aendring af bilag I til Raadets forordning (EOEF) nr. 2658/87 om told- og statistiknomenklaturen og den faelles toldtarif (EFT L 298, s. 1).
2 Spoergsmaalene er blevet rejst under en sag mellem selskabet Jepsen Stahl (herefter benaevnt "Jepsen Stahl") og Hauptzollamt Emmerich (herefter benaevnt "Hauptzollamt") vedroerende tariferingen af et parti staalprodukter, som blev importeret til Faellesskabet fra Polen i februar 1989.
3 I den forenklede toldanmeldelse beskrev sagsoegeren i hovedsagen, Jepsen Stahl, produkterne, som er fremstillet paa et universalvalsevaerk, som "fladvalsede produkter af ulegeret staal, af bredde under 600 mm, med en mindste flydespaending paa under 355 MPa, samt andre, kun varmtvalsede produkter, som er valset paa fire flader eller i en lukket valsekaliber, af bredde over 150 mm og af tykkelse 4 mm og derover, ikke oprullet, glat", og henfoerte dem under pos. 7211 21 00 i den faelles toldtarif (herefter benaevnt "FTT").
4 Under en besigtigelse af produkterne fastslog Zollamt Hafen imidlertid, "at der oejensynligt [forelaa] fladvalsede produkter af bredde under 500 mm med runde kanter, ikke valset paa fire flader". Ifoelge Hauptzollamt henhoerte produktet derfor under pos. 7211 22 90.
5 Jepsen Stahl var uenig i Hauptzollamt' s tariferingsafgoerelse og gjorde gaeldende, at de importerede produkter paa grund af den metode, som var anvendt til fremstillingen heraf, maatte anses for produkter, som er valset paa fire flader (saakaldt bredt fladstaal/universalstaal). Ifoelge selskabet var de naturvalsede kanter, som Zollamt Hafen havde konstateret, uundgaaelige og typiske for produkter, som er valset paa universalvalsevaerker.
6 Finanzgericht Duesseldorf har derfor udsat sagen og forelagt Domstolen foelgende praejudicielle spoergsmaal:
"Skal pos. 7211 21 00 i den kombinerede nomenklatur ° i den affattelse, som er indeholdt i bilag I til forordning (EOEF) nr. 3174/88 ° fortolkes saaledes, at kendetegnet 'valset paa fire flader' kun sigter til selve fremstillingsprocessen, eller er det ogsaa noedvendigt, at valsningen paa de fire flader har givet produktet en ydre, kendelig form, som viser sig ved, at det har skarpe kanter ved alle de valsede flader?"
7 Hvad naermere angaar hovedsagens faktiske omstaendigheder, retsforhandlingernes forloeb samt de skriftlige indlaeg for Domstolen henvises i oevrigt til retsmoederapporten. Disse omstaendigheder omtales derfor kun i det foelgende i det omfang, det er noedvendigt for forstaaelsen af Domstolens argumentation.
8 Med sit spoergsmaal oensker den foreliggende ret i det vaesentlige oplyst, om pos. 7211 22 00 i FTT skal fortolkes saaledes, at udtrykket "valset paa fire flader" kun sigter til den anvendte fremstillingsproces, eller om det ogsaa er noedvendigt, at denne fremstillingsproces har medfoert, at alle produktets valsede flader udviser skarpe kanter.
9 Herom bemaerkes foerst, at det efter Domstolens faste praksis (se bl.a. dom af 25.5.1989, sag 40/88, Weber, Sml. s. 1395, praemis 13) foelger saavel af retssikkerheds- som kontroltekniske hensyn, at det afgoerende kriterium ved tariferingen af varer normalt maa soeges i disses objektive kendetegn og egenskaber, som de er beskrevet i den paagaeldende position i FTT og bestemmelserne til det paagaeldende afsnit og kapitel i tariffen.
10 Hvad saerlig angaar spoergsmaalet, om varernes fremstillingsmetode har betydning for tariferingen, har Domstolen i samme dom i Weber-sagen fremhaevet, at selv om toldtariffen normalt fortrinsvis bygger paa tariferingskriterier, der er baseret paa objektive kendetegn og egenskaber ved produkterne, som kan efterproeves ved toldbehandlingen, henviser den i visse tilfaelde til varernes fremstillingsmetode. I disse tilfaelde er metoden for fremstillingen af det paagaeldende produkt afgoerende.
11 I den foreliggende sag maa det konstateres, at fremstillingsmetoden udtrykkeligt er naevnt i selve pos. 7211 21 00 i FTT, idet det angives, at produkterne skal vaere "valset paa fire flader eller i en lukket valsekaliber". Den engelske version af denne position giver ikke, som haevdet af sagsoegte i hovedsagen, stoette for en anden fortolkning. At fremstillingsmetoden er afgoerende, bestyrkes desuden af de forklarede bemaerkninger til det harmoniserede system vedroerende pos. 7211, som tillige har gyldighed for pos. 7211 00, og hvorefter den naevnte position omfatter universalstaal, hvorved forstaas "produkter med rektangulaert ... tvaersnit, ikke oprullede, varmtvalsede paa fire flader i en lukket valsekaliber eller universalvalsevaerk ..."
12 Sagsoegte i hovedsagen har heroverfor gjort gaeldende, at det ifoelge Euronorm 91-81 er forarbejdningsresultatet, som er afgoerende for tariferingen og ikke, hvilken forarbejdning der faktisk har fundet sted.
13 Herom bemaerkes, at Euronormerne er standarder, som er vedtaget af Det Europaeiske Normaliseringsudvalg, som kun vedroerer selve definitionen af staalprodukter, og som er uafhaengig af disses tarifering. Disse normer kan derfor ikke anvendes som et kriterium i denne sag.
14 Foelgelig maa det spoergsmaal, der er forelagt af den nationale ret, besvares med, at pos. 7211 21 00 i den faelles toldtarif i den affattelse heraf, som er offentliggjort i bilag I til forordning (EOEF) nr. 3174/88, skal fortolkes saaledes, at udtrykket "valset paa fire flader" udelukkende sigter til den anvendte fremstillingsmetode, uanset om denne fremstillingsmetode har medfoert, at alle de valsede flader af produktet udviser skarpe kanter eller ej.
Afgørelse om sagsomkostninger
Sagens omkostninger
15 De udgifter, der er afholdt af Kommissionen for De Europaeiske Faellesskaber, som har afgivet indlaeg for Domstolen, kan ikke godtgoeres. Da sagens behandling i forhold til hovedsagens parter udgoer et led i den sag, der verserer for den nationale ret, tilkommer det denne at traeffe afgoerelse om sagens omkostninger.
Afgørelse
Paa grundlag af disse praemisser
kender
DOMSTOLEN (Fjerde Afdeling)
vedroerende det spoergsmaal, der er forelagt af Finanzgericht Duesseldorf ved kendelse af 22. april 1992, for ret:
Pos. 7211 21 00 i den faelles toldtarif i den affattelse heraf, som er offentliggjort i bilag I til Kommissionens forordning (EOEF) nr. 3174/88 af 21. september 1988 om aendring af bilag I til Raadets forordning (EOEF) nr. 2658/87 om told- og statistiknomenklaturen og den faelles toldtarif, skal fortolkes saaledes, at udtrykket "valset paa fire flader" udelukkende sigter til den anvendte fremstillingsmetode, uanset om denne har medfoert, at alle de valsede flader af produktet udviser skarpe kanter eller ej. | [
"Fælles toldtarif",
"pos. 7211 21 00 og 7211 22 90",
"valset på fire flader"
] |
62019CJ0800 | el | Η αίτηση προδικαστικής αποφάσεως αφορά την ερμηνεία του άρθρου 7, σημείο 2, του κανονισμού (ΕΕ) 1215/2012 του Ευρωπαϊκού Κοινοβουλίου και του Συμβουλίου, της 12ης Δεκεμβρίου 2012, για τη διεθνή δικαιοδοσία, την αναγνώριση και την εκτέλεση αποφάσεων σε αστικές και εμπορικές υποθέσεις (
ΕΕ 2012, L 351, σ. 1
).
Η αίτηση αυτή υποβλήθηκε στο πλαίσιο ένδικης διαφοράς μεταξύ της Mittelbayerischer Verlag KG και του SM σχετικά με προβαλλόμενη προσβολή του δικαιώματός του στην προσωπικότητα λόγω της δημοσιεύσεως ενός άρθρου στον ιστότοπο της εν λόγω εταιρίας.
Το νομικό πλαίσιο
Οι αιτιολογικές σκέψεις 4, 15 και 16 του κανονισμού 1215/2012 έχουν ως εξής:
«(4)
Ορισμένες διαφορές μεταξύ των εθνικών κανόνων για τη δικαιοδοσία και την αναγνώριση των δικαστικών αποφάσεων δυσχεραίνουν την εύρυθμη λειτουργία της εσωτερικής αγοράς. Είναι ουσιώδης η θέσπιση διατάξεων σχετικά με την ενοποίηση των κανόνων σύγκρουσης δικαιοδοσίας στις αστικές και εμπορικές υποθέσεις, ώστε να εξασφαλίζεται ταχεία και απλή αναγνώριση και εκτέλεση των αποφάσεων που εκδίδονται σε κράτος μέλος.
[…]
(15)
Οι κανόνες περί διεθνούς δικαιοδοσίας θα πρέπει να παρουσιάζουν υψηλό βαθμό προβλεψιμότητας και να βασίζονται στην αρχή της γενικής δωσιδικίας της κατοικίας του εναγομένου. Η δωσιδικία αυτή θα πρέπει να ισχύει πάντοτε, εκτός από μερικές συγκεκριμένες περιπτώσεις όπου το επίδικο αντικείμενο ή η αυτονομία των διαδίκων δικαιολογεί άλλο συνδετικό στοιχείο. Η κατοικία των νομικών προσώπων πρέπει να καθορίζεται αυτοτελώς ώστε να αυξάνεται η διαφάνεια των κοινών κανόνων και να αποφεύγονται οι συγκρούσεις δικαιοδοσίας.
(16)
Η δωσιδικία της κατοικίας του εναγομένου πρέπει να συμπληρωθεί από εναλλακτικές δωσιδικίες που θα ισχύουν λόγω του στενού συνδέσμου μεταξύ του δικαστηρίου και της διαφοράς ή για την ορθή απονομή της δικαιοσύνης. Η ύπαρξη στενού συνδέσμου θα πρέπει να παρέχει ασφάλεια δικαίου και να αποφεύγεται το ενδεχόμενο ο εναγόμενος να ενάγεται ενώπιον δικαστηρίου κράτους μέλους το οποίο δεν μπορούσε ευλόγως να προβλέψει. Αυτό το στοιχείο είναι σημαντικό, ιδίως σε διαφορές που αφορούν εξωσυμβατικές υποχρεώσεις οι οποίες απορρέουν από παραβιάσεις της ιδιωτικότητας και του δικαιώματος της προσωπικότητας, περιλαμβανομένης της δυσφήμισης.»
Το άρθρο 4 του κανονισμού αυτού, το οποίο περιλαμβάνεται στο τμήμα 1, που φέρει τον τίτλο «Γενικές διατάξεις», του κεφαλαίου II του κανονισμού, ορίζει στην παράγραφο 1 τα εξής:
«Με την επιφύλαξη των διατάξεων του παρόντος κανονισμού, τα πρόσωπα που έχουν την κατοικία τους στο έδαφος κράτους μέλους ενάγονται ενώπιον των δικαστηρίων αυτού του κράτους μέλους, ανεξάρτητα από την ιθαγένειά τους.»
Το άρθρο 5 του εν λόγω κανονισμού, το οποίο περιλαμβάνεται στο ως άνω τμήμα 1, προβλέπει στην παράγραφο 1 τα εξής:
«Τα πρόσωπα που έχουν την κατοικία τους σε κράτος μέλος μπορούν να εναχθούν ενώπιον των δικαστηρίων άλλου κράτους μέλους μόνο σύμφωνα με τους κανόνες που περιλαμβάνονται στα τμήματα 2 έως 7 του παρόντος κεφαλαίου.»
Το άρθρο 7 του ίδιου κανονισμού, το οποίο περιλαμβάνεται στο τμήμα 2, που φέρει τον τίτλο «Ειδικές δικαιοδοσίες», του κεφαλαίου II του κανονισμού, προβλέπει στο σημείο 2 τα εξής:
«Πρόσωπο που έχει την κατοικία του σε κράτος μέλος μπορεί να εναχθεί σε άλλο κράτος μέλος:
[…]
2)
ως προς ενοχές εξ αδικοπραξίας ή οιονεί αδικοπραξίας, ενώπιον του δικαστηρίου του τόπου όπου συνέβη ή ενδέχεται να συμβεί το ζημιογόνο γεγονός.»
Η διαφορά της κύριας δίκης και τα προδικαστικά ερωτήματα
Ο SM είναι Πολωνός πολίτης, κάτοικος Βαρσοβίας, ο οποίος κατά τη διάρκεια του Δευτέρου Παγκοσμίου Πολέμου υπήρξε κρατούμενος στο στρατόπεδο του Άουσβιτς (Πολωνία). Συμμετέχει σε δράσεις που σκοπούν στη διατήρηση στη συνείδηση του κοινωνικού συνόλου της μνήμης των θυμάτων των εγκλημάτων που διέπραξε η Ναζιστική Γερμανία σε βάρος των Πολωνών κατά τη διάρκεια αυτού του πολέμου.
Η Mittelbayerischer Verlag είναι εταιρία με έδρα το Ratisbonne (Γερμανία). Εκδίδει στον ιστότοπό της μια τοπική εφημερίδα στη γερμανική γλώσσα, η οποία είναι επίσης προσβάσιμη από άλλες χώρες, μεταξύ των οποίων η Πολωνία.
Στις 15 Απριλίου 2017, δημοσιεύθηκε στον εν λόγω ιστότοπο ένα άρθρο με τίτλο «Ein Kämpfer und sein Zweites Leben» («Ένας μαχητής και η δεύτερη ζωή του»). Το άρθρο αυτό, το οποίο έχει ως αντικείμενο τα βιώματα, κατά τη διάρκεια του Δευτέρου Παγκοσμίου Πολέμου και μετά από αυτόν, του Israël Offman, Εβραίου επιζώντα του Ολοκαυτώματος, αναφέρει ότι η αδελφή του τελευταίου «δολοφονήθηκε στο πολωνικό στρατόπεδο εξοντώσεως της Treblinka».
Το αιτούν δικαστήριο, ήτοι το Sąd Apelacyjny w Warszawie (εφετείο Βαρσοβίας, Πολωνία), επισημαίνει ότι είναι ιστορικά αδιαμφισβήτητο ότι το στρατόπεδο της Treblinka ήταν ναζιστικό στρατόπεδο εξοντώσεως το οποίο βρισκόταν στο κατεχόμενο, κατά τη διάρκεια Δευτέρου Παγκοσμίου Πολέμου, πολωνικό έδαφος.
Κατά το αιτούν δικαστήριο, η φράση «πολωνικό στρατόπεδο εξοντώσεως της Treblinka» παρέμεινε δημοσιευμένη για λίγες μόνον ώρες στο διαδίκτυο, έως ότου, κατόπιν παρεμβάσεως του πολωνικού προξενείου στο Μόναχο (Γερμανία), μέσω μηνύματος ηλεκτρονικού ταχυδρομείου, η φράση αυτή αντικαταστάθηκε από τη φράση «δολοφονήθηκε από τους ναζί στο γερμανικό ναζιστικό στρατόπεδο εξοντώσεως της Treblinka στην κατεχόμενη Πολωνία».
Στις 27 Νοεμβρίου 2017, ο SM άσκησε αγωγή κατά της Mittelbayerischer Verlag ενώπιον του Sąd Okręgowy w Warszawie (περιφερειακού δικαστηρίου Βαρσοβίας, Πολωνία), με αίτημα την προστασία του δικαιώματός του στην προσωπικότητα, και ιδίως της εθνικής του ταυτότητας και της εθνικής του αξιοπρέπειας, τις οποίες προσέβαλε η χρήση της εν λόγω φράσεως.
Προς θεμελίωση της διεθνούς δικαιοδοσίας του εν λόγω δικαστηρίου, ο SM επικαλέστηκε την απόφαση της 25ης Οκτωβρίου 2011, eDate Advertising κ.λπ. (
C‑509/09 και C‑161/10
,
EU:C:2011:685
).
Η Mittelbayerischer Verlag προέβαλε ένσταση απαραδέκτου λόγω ελλείψεως διεθνούς δικαιοδοσίας των πολωνικών δικαστηρίων για την εκδίκαση της αγωγής του SM, υποστηρίζοντας ότι, σε αντίθεση με τις επίμαχες περιπτώσεις στις υποθέσεις επί των οποίων εκδόθηκε η ως άνω απόφαση, το άρθρο το οποίο δημοσιεύθηκε στον ιστότοπό της δεν αφορούσε άμεσα τον SM. Προσθέτει δε ότι η δραστηριότητά της περιορίζεται στην περιφέρεια του Άνω Παλατινάτου (Γερμανία) και ότι η εφημερίδα την οποία εκδίδει στον ιστότοπό της εστιάζει, κατά κύριο λόγο, σε τοπικά νέα και είναι διαθέσιμη μόνο στη γερμανική γλώσσα.
Συναφώς, η Mittelbayerischer Verlag, αναφερόμενη στην απαίτηση περί προβλεψιμότητας των κανόνων διεθνούς δικαιοδοσίας που προβλέπει ο κανονισμός 1215/2012, υποστήριξε ότι, υπό τις περιστάσεις αυτές, δεν μπορούσε αντικειμενικώς να προβλέψει τη διεθνή δικαιοδοσία των πολωνικών δικαστηρίων. Ως εκ τούτου, κατά την άποψή της, θα έπρεπε να εφαρμοστεί όχι το άρθρο 7, σημείο 2, του εν λόγω κανονισμού, αλλά το άρθρο 4, παράγραφος 1, του κανονισμού, το οποίο θα είχε ως συνέπεια να αναγνωρισθεί η διεθνής δικαιοδοσία των γερμανικών δικαστηρίων.
Με διάταξη της 5ης Απριλίου 2019, το Sąd Okręgowy w Warszawie (περιφερειακό δικαστήριο Βαρσοβίας) απέρριψε την ένσταση απαραδέκτου που προέβαλε η Mittelbayerischer Verlag και έκρινε ότι συνέτρεχαν οι προϋποθέσεις για την εκδίκαση της αγωγής που είχε ασκήσει ο SM κατά το άρθρο 7, σημείο 2, του κανονισμού 1215/2012. Συγκεκριμένα, κατά το εν λόγω δικαστήριο, στο μέτρο που η πρόσβαση στον ιστότοπο της Mittelbayerischer Verlag καθώς και στο επίμαχο άρθρο που δημοσιεύθηκε σε αυτόν ήταν δυνατή από την Πολωνία και στο μέτρο που η φράση «πολωνικό στρατόπεδο εξοντώσεως», η οποία χρησιμοποιείται στο άρθρο αυτό, ήταν ικανή να προσελκύσει την προσοχή των Πολωνών αναγνωστών, η Mittelbayerischer Verlag θα μπορούσε να προβλέψει ότι το έδαφος της Πολωνίας ήταν δυνατό να θεωρηθεί ως τόπος στον οποίο λαμβάνει χώρα προσβολή του δικαιώματος στην προσωπικότητα των Πολωνών αναγνωστών και ότι η ίδια ήταν πιθανό να εναχθεί ενώπιον των πολωνικών δικαστηρίων.
Στις 25 Απριλίου 2019, η Mittelbayerischer Verlag άσκησε έφεση κατά της ανωτέρω διατάξεως ενώπιον του αιτούντος δικαστηρίου, του Sąd Apelacyjny w Warszawie (εφετείου Βαρσοβίας), προβάλλοντας παράβαση του άρθρου 7, σημείο 2, του κανονισμού 1215/2012. Κατά την άποψή της, η ως άνω διάταξη εφαρμόστηκε μολονότι η ίδια δεν μπορούσε ευλόγως να προβλέψει ότι θα ασκούνταν κατ’ αυτής αγωγή ενώπιον των πολωνικών δικαστηρίων συνεπεία της δημοσιεύσεως του εν λόγω άρθρου, δεδομένου ότι το περιεχόμενο του άρθρου δεν αφορά ούτε τον SM ούτε καν τη Δημοκρατία της Πολωνίας.
Το αιτούν δικαστήριο επισημαίνει ότι μέχρι σήμερα τα πολωνικά δικαστήρια αποφαίνονται σε παρόμοιες περιπτώσεις ότι έχουν διεθνή δικαιοδοσία. Εντούτοις, διερωτάται ως προς την ερμηνεία της εν λόγω διατάξεως, ιδίως υπό το πρίσμα της απαιτήσεως περί προβλεψιμότητας των κανόνων διεθνούς δικαιοδοσίας που θεσπίζει ο κανονισμός 1215/2012, στην οποία αναφέρονται οι αιτιολογικές σκέψεις 15 και 16 του κανονισμού.
Ειδικότερα, το αιτούν δικαστήριο, αν και αναγνωρίζει ότι η φράση «πολωνικό στρατόπεδο εξοντώσεως», που απαντά στο επίμαχο άρθρο στο πλαίσιο της διαφοράς της οποίας έχει επιληφθεί, μπορεί να γίνει αντιληπτή κατά τρόπο αρνητικό στην Πολωνία, δημιουργώντας σε ένα τμήμα του κοινού την εντύπωση ότι οι Πολωνοί είναι υπεύθυνοι για τη δημιουργία των στρατοπέδων εξοντώσεως και των εγκλημάτων που διαπράχθηκαν σε αυτά, καθώς επίσης να σοκάρει τα πρόσωπα τα οποία είχαν τα ίδια φυλακισθεί στα εν λόγω στρατόπεδα ή των οποίων οι συγγενείς βρήκαν τον θάνατο στα χέρια των γερμανικών δυνάμεων κατοχής κατά τη διάρκεια του Δευτέρου Παγκοσμίου Πολέμου, εντούτοις διερωτάται εάν υπό το πρίσμα των ιδιαίτερων περιστάσεων και μόνον της διαφοράς αυτής είναι δυνατό να θεωρηθεί ότι η Mittelbayerischer Verlag μπορούσε ευλόγως να προβλέψει ότι θα μπορούσε να εναχθεί ενώπιον πολωνικού δικαστηρίου, για τον λόγο ότι το περιεχόμενο του εν λόγω άρθρου προσέβαλε το δικαίωμα στην προσωπικότητα των προσώπων που είναι κάτοικοι Πολωνίας, καίτοι το κείμενό του, ακόμη και υπό την ευρύτερη δυνατή ερμηνεία, ουδόλως προσάπτει στον SM ή σε οποιονδήποτε άλλον Πολωνό ότι διέπραξε οιαδήποτε πράξη, ούτε τον αφορά άμεσα ή έμμεσα.
Συναφώς, το αιτούν δικαστήριο επισημαίνει ότι οι περιστάσεις αυτές διαφέρουν από εκείνες των υποθέσεων επί των οποίων εκδόθηκαν οι αποφάσεις της 25ης Οκτωβρίου 2011, eDate Advertising κ.λπ. (
C‑509/09 και C‑161/10
,
EU:C:2011:685
), και της 17ης Οκτωβρίου 2017, Bolagsupplysningen και Ilsjan (
C‑194/16
,
EU:C:2017:766
), στις οποίες τα επίμαχα δημοσιεύματα αφορούσαν άμεσα τα οικεία φυσικά και νομικά πρόσωπα, τα οποία ανέφεραν με το ονοματεπώνυμό τους ή με την εταιρική επωνυμία τους.
Στο πλαίσιο αυτό, το αιτούν δικαστήριο επισημαίνει ότι άλλοι δυνητικοί ενάγοντες, ήτοι Πολωνοί κάτοικοι άλλων κρατών μελών, θα μπορούσαν να επικαλεστούν τους ίδιους λόγους με αυτούς που προβάλλει ο SM προς δικαιολόγηση της διεθνούς δικαιοδοσίας των πολωνικών δικαστηρίων, προκειμένου να θεμελιώσουν τη διεθνή δικαιοδοσία των δικαστηρίων του κράτους μέλους στο οποίο βρίσκεται το κέντρο των συμφερόντων τους. Επομένως, τυχόν αναγνώριση της διεθνούς δικαιοδοσίας των πολωνικών δικαστηρίων βάσει του άρθρου 7, σημείο 2, του κανονισμού 1215/2012 θα ισοδυναμούσε επίσης με την παραδοχή ότι η Mittelbayerischer Verlag όφειλε να προβλέψει ότι, δημοσιεύοντας το επίμαχο άρθρο, μπορούσε να εναχθεί ενώπιον των δικαστηρίων οποιουδήποτε κράτους μέλους.
Επιπλέον, το αιτούν δικαστήριο επισημαίνει ότι, αν το Δικαστήριο κρίνει ότι είναι δυνατή η θεμελίωση της διεθνούς δικαιοδοσίας δυνάμει της διατάξεως αυτής υπό περιστάσεις όπως αυτές της υποθέσεως της κύριας δίκης, τότε είναι αναγκαίο να προσδιοριστούν ακριβέστερα τα κριτήρια αξιολογήσεως βάσει των οποίων ένα εθνικό δικαστήριο αποφαίνεται περί της διεθνούς δικαιοδοσίας του.
Υπό τις συνθήκες αυτές, το Sąd Apelacyjny w Warszawie (εφετείο Βαρσοβίας), αποφάσισε να αναστείλει την ενώπιόν του διαδικασία και να υποβάλει στο Δικαστήριο τα ακόλουθα προδικαστικά ερωτήματα:
«1)
Έχει το άρθρο 7, σημείο 2, του κανονισμού [1215/2012] την έννοια ότι η δικαιοδοσία που βασίζεται στη δωσιδικία του κέντρου των συμφερόντων έχει εφαρμογή σε υπόθεση αγωγής φυσικού προσώπου για την προστασία του δικαιώματός του στην προσωπικότητα, στην περίπτωση κατά την οποία το διαδικτυακό δημοσίευμα από το οποίο φέρεται ότι απορρέει η προσβολή του εν λόγω δικαιώματος δεν περιέχει πληροφορίες που αφορούν άμεσα ή έμμεσα το συγκεκριμένο φυσικό πρόσωπο, αλλά περιλαμβάνει πληροφορίες ή ισχυρισμούς που υπαινίσσονται τη διάπραξη καταδικαστέων ενεργειών εκ μέρους κοινότητας στην οποία ανήκει ο ενάγων (εν προκειμένω: του [πολωνικού] έθνους), γεγονός από το οποίο απορρέει, κατά τον ενάγοντα, η προσβολή του δικαιώματός του στην προσωπικότητα;
2)
Στην περίπτωση προστασίας του δικαιώματος στην προσωπικότητα από περιουσιακή και μη ζημία λόγω προσβολών μέσω του διαδικτύου, πρέπει να λαμβάνονται υπόψη κατά την εκτίμηση των βάσεων δικαιοδοσίας που προσδιορίζονται στο άρθρο 7, σημείο 2, του κανονισμού [1215/2012], δηλαδή στο πλαίσιο της εκτίμησης εάν το εθνικό δικαστήριο αποτελεί το δικαστήριο του τόπου όπου συνέβη ή ενδέχεται να συμβεί το ζημιογόνο γεγονός, τα εξής στοιχεία:
–
το ενδιαφερόμενο κοινό στο οποίο απευθύνεται, κατ’ αρχήν, ο ιστότοπος στον οποίο διαπράχθηκε η παράβαση,
–
η γλώσσα στην οποία έχουν συνταχθεί το περιεχόμενο του ιστότοπου και το επίμαχο δημοσίευμα,
–
το χρονικό διάστημα κατά τη διάρκεια του οποίου οι επίμαχες πληροφορίες παρέμειναν αναρτημένες στο διαδίκτυο και προσβάσιμες στο κοινό,
–
οι ιδιαίτερες περιστάσεις του ενάγοντος, όπως τα βιώματά του κατά τον πόλεμο και η τρέχουσα κοινωνική του δραστηριότητα, που προβάλλονται στην υπό εξέταση υπόθεση ως δικαιολογητική βάση ειδικού δικαιώματός του να αντιταχθεί δικαστικώς στη διάδοση ισχυρισμών κατά συγκεκριμένης κοινότητας, της οποίας ο ενάγων είναι μέλος;»
Επί των προδικαστικών ερωτημάτων
Με τα προδικαστικά ερωτήματά του, τα οποία πρέπει να εξεταστούν από κοινού, το αιτούν δικαστήριο ζητεί, κατ’ ουσίαν, να διευκρινιστεί αν το άρθρο 7, σημείο 2, του κανονισμού 1215/2012 έχει την έννοια ότι το δικαστήριο του τόπου στον οποίο βρίσκεται το κέντρο των συμφερόντων προσώπου που ισχυρίζεται ότι υπέστη προσβολή του δικαιώματός του στην προσωπικότητα λόγω περιεχομένου που αναρτήθηκε σε ιστότοπο έχει διεθνή δικαιοδοσία για την εκδίκαση, ως προς το σύνολο της προβαλλόμενης ζημίας, αγωγής αποζημιώσεως την οποία ασκεί το εν λόγω πρόσωπο μόνον εφόσον από το περιεχόμενο αυτό καθίσταται δυνατό να προσδιοριστεί, άμεσα ή έμμεσα, η ταυτότητα του εν λόγω προσώπου ατομικώς.
Από τις αιτιολογικές σκέψεις 4 και 15 του κανονισμού 1215/2012 προκύπτει ότι σκοπός του κανονισμού είναι η ενοποίηση των κανόνων συγκρούσεως δικαιοδοσίας στις αστικές και εμπορικές υποθέσεις με τη θέσπιση κανόνων περί διεθνούς δικαιοδοσίας οι οποίοι παρουσιάζουν υψηλό βαθμό προβλεψιμότητας. Συνεπώς, ο κανονισμός αυτός υπηρετεί τον σκοπό της ασφάλειας δικαίου, υπό την έννοια της ενίσχυσης της δικαστικής προστασίας των προσώπων που είναι εγκατεστημένα εντός της Ένωσης, παρέχοντας στον μεν ενάγοντα τη δυνατότητα να προσδιορίζει ευχερώς το δικαστήριο στο οποίο μπορεί να ασκήσει αγωγή, στον δε εναγόμενο τη δυνατότητα να προβλέπει ευλόγως το δικαστήριο ενώπιον του οποίου μπορεί να εναχθεί (απόφαση της 4ης Οκτωβρίου 2018, Feniks,
C‑337/17
,
EU:C:2018:805
, σκέψη
).
Ως παρέκκλιση από τη δωσιδικία την οποία προβλέπει το άρθρο 4 του κανονισμού 1215/2012, δηλαδή αυτή των δικαστηρίων του κράτους μέλους εντός του οποίου έχει την κατοικία του ο εναγόμενος, η οποία αποτελεί τον γενικό κανόνα, ο κανόνας περί βάσεως ειδικής διεθνούς δικαιοδοσίας ως προς ενοχές εξ αδικοπραξίας ή οιονεί αδικοπραξίας, ο οποίος διατυπώνεται στο άρθρο 7, σημείο 2, του κανονισμού, χρήζει στενής ερμηνείας (πρβλ. απόφαση της 8ης Μαΐου 2019, Kerr,
C‑25/18
,
EU:C:2019:376
, σκέψεις
και
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία).
Αυτός ο κανόνας ειδικής δωσιδικίας στηρίζεται στην ύπαρξη ιδιαιτέρως στενού συνδέσμου μεταξύ της διαφοράς και των δικαστηρίων του τόπου στον οποίο συνέβη ή ενδέχεται να συμβεί το ζημιογόνο γεγονός, βάσει του οποίου δικαιολογείται η διεθνής δικαιοδοσία των δικαστηρίων αυτών για λόγους εύρυθμης λειτουργίας της δικαιοσύνης και αποτελεσματικής οργανώσεως της δίκης (απόφαση της 17ης Οκτωβρίου 2017, Bolagsupplysningen και Ilsjan,
C‑194/16
,
EU:C:2017:766
, σκέψη
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία).
Όπως επισημαίνεται στην αιτιολογική σκέψη 16 του κανονισμού 1215/2012, η οποία πρέπει να λαμβάνεται υπόψη κατά την ερμηνεία του άρθρου 7, σημείο 2, του κανονισμού, η ύπαρξη στενού συνδέσμου μεταξύ του δικαστηρίου και της ένδικης διαφοράς θα πρέπει να παρέχει ασφάλεια δικαίου και να αποφεύγεται το ενδεχόμενο ο εναγόμενος να ενάγεται ενώπιον δικαστηρίου κράτους μέλους το οποίο δεν μπορούσε ευλόγως να προβλέψει. Αυτό το στοιχείο είναι σημαντικό, ιδίως σε διαφορές που αφορούν εξωσυμβατικές υποχρεώσεις οι οποίες απορρέουν από παραβιάσεις της ιδιωτικότητας και προσβολές του δικαιώματος της προσωπικότητας, περιλαμβανομένης της δυσφήμισης (απόφαση της 17ης Οκτωβρίου 2017, Bolagsupplysningen και Ilsjan,
C‑194/16
,
EU:C:2017:766
, σκέψη
).
Εξάλλου, κατά πάγια νομολογία, η έκφραση «τόπος όπου συνέβη ή ενδέχεται να συμβεί το ζημιογόνο γεγονός» δηλώνει τόσο τον τόπο όπου συνέβη το γενεσιουργό της ζημίας γεγονός, όσο και τον τόπο όπου επήλθε η ζημία. Και οι δύο αυτοί τόποι μπορούν, αναλόγως των περιστάσεων, να παράσχουν ιδιαιτέρως χρήσιμα στοιχεία όσον αφορά τη διεξαγωγή της αποδεικτικής διαδικασίας και την οργάνωση της δίκης (απόφαση της 17ης Οκτωβρίου 2017, Bolagsupplysningen και Ilsjan,
C‑194/16
,
EU:C:2017:766
, σκέψη
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία).
Εν προκειμένω, το αιτούν δικαστήριο διερωτάται κατά πόσον, υπό περιστάσεις όπως αυτές της διαφοράς της κύριας δίκης, είναι δυνατό να αποφανθεί ότι έχει διεθνή δικαιοδοσία βάσει του τόπου επελεύσεως της προβαλλόμενης ζημίας.
Συναφώς, όσον αφορά το συγκεκριμένο πλαίσιο του διαδικτύου, το Δικαστήριο έχει αποφανθεί ότι, σε περίπτωση προβαλλόμενης προσβολής του δικαιώματος της προσωπικότητας, το πρόσωπο που θεωρεί ότι θίγεται λόγω πληροφοριών που δημοσιεύθηκαν στο Διαδίκτυο έχει την ευχέρεια να ασκήσει αγωγή με αίτημα την επιδίκαση χρηματικής ικανοποιήσεως για το σύνολο της προκληθείσας ζημίας ενώπιον των δικαστηρίων του κράτους μέλους στο οποίο βρίσκεται το κέντρο των συμφερόντων του (απόφαση της 17ης Οκτωβρίου 2017, Bolagsupplysningen και Ilsjan,
C‑194/16
,
EU:C:2017:766
, σκέψη
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία).
Στο πλαίσιο αυτό, το Δικαστήριο έχει διευκρινίσει ότι η δυνατότητα αυτή δικαιολογείται για λόγους ορθής απονομής της δικαιοσύνης και όχι για να προστατευθεί ειδικώς ο ενάγων (πρβλ. απόφαση της 17ης Οκτωβρίου 2017, Bolagsupplysningen και Ilsjan,
C‑194/16
,
EU:C:2017:766
, σκέψη
).
Πράγματι, ο κανόνας της ειδικής δωσιδικίας σε ενοχές εξ αδικοπραξίας ή οιονεί αδικοπραξίας ο οποίος προβλέπεται στο άρθρο 7, σημείο 2, του κανονισμού 1215/2012 δεν επιδιώκει τον ίδιο σκοπό με τους κανόνες περί διεθνούς δικαιοδοσίας οι οποίοι περιλαμβάνονται στα τμήματα 3 έως 5 του κεφαλαίου II του κανονισμού και αποσκοπούν στην ενίσχυση της προστασίας του ασθενέστερου διαδίκου (απόφαση της 17ης Οκτωβρίου 2017, Bolagsupplysningen και Ilsjan,
C‑194/16
,
EU:C:2017:766
, σκέψη
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία).
Επιπλέον, στις υποθέσεις επί των οποίων εκδόθηκαν οι αποφάσεις της 25ης Οκτωβρίου 2011, eDate Advertising κ.λπ. (
C‑509/09 και C‑161/10
,
EU:C:2011:685
), και της 17ης Οκτωβρίου 2017, Bolagsupplysningen και Ilsjan (
C‑194/16
,
EU:C:2017:766
), το Δικαστήριο έκρινε ότι η διεθνής δικαιοδοσία του δικαστηρίου του τόπου όπου ο θιγόμενος έχει το κέντρο των συμφερόντων του είναι σύμφωνη προς τον σκοπό της προβλεψιμότητας της διεθνούς δικαιοδοσίας, δεδομένου ότι ο φορέας μετάδοσης πληροφοριών δυσφημιστικού περιεχομένου είναι σε θέση, κατά τον χρόνο δημοσιεύσεως των επίμαχων πληροφοριών στο διαδίκτυο, να γνωρίζει τα κέντρα συμφερόντων των προσώπων που αποτελούν αντικείμενο του δημοσιεύματος, και επομένως το κριτήριο του κέντρου των συμφερόντων παρέχει ταυτοχρόνως στον μεν ενάγοντα τη δυνατότητα να προσδιορίζει ευχερώς το δικαστήριο ενώπιον του οποίου μπορεί να ασκήσει αγωγή, στον δε εναγόμενο τη δυνατότητα να προβλέπει ευλόγως το δικαστήριο ενώπιον του οποίου μπορεί να εναχθεί (αποφάσεις της 25ης Οκτωβρίου 2011, eDate Advertising κ.λπ.,
C‑509/09 και C‑161/10
,
EU:C:2011:685
, σκέψη
, και της 17ης Οκτωβρίου 2017, Bolagsupplysningen και Ilsjan,
C‑194/16
,
EU:C:2017:766
, σκέψη
).
Οι υποθέσεις αυτές αφορούσαν περιπτώσεις στις οποίες δημοσιεύματα που αναρτήθηκαν στο διαδίκτυο αφορούσαν άμεσα τα πρόσωπα που υποστήριζαν ότι υπέστησαν προσβολή του δικαιώματός τους στην προσωπικότητα, καθόσον τα εν λόγω πρόσωπα μνημονεύονταν ονομαστικώς στα δημοσιεύματα αυτά.
Εντούτοις, σε αντίθεση με τις εν λόγω υποθέσεις, η υπόθεση της κύριας δίκης αφορά περίπτωση κατά την οποία το περιεχόμενο που αναρτήθηκε στο διαδίκτυο στον ιστότοπο της Mittelbayerischer Verlag, δεν αναφερόταν καθ’ οιονδήποτε τρόπο, όπως επισημαίνει το αιτούν δικαστήριο, είτε άμεσα είτε έμμεσα, στο πρόσωπο που θεωρεί ότι υπέστη προσβολή του δικαιώματός του στην προσωπικότητα, ακόμη και εάν το περιεχόμενο αυτό ήθελε ερμηνευθεί κατά τρόπο ευρύ. Συγκεκριμένα, το εν λόγω πρόσωπο στήριξε τις αξιώσεις του στην προσβολή της εθνικής του ταυτότητας και της εθνικής του αξιοπρέπειας, η οποία απορρέει, όπως υποστηρίζει, από τη χρήση της φράσεως «πολωνικό στρατόπεδο εξοντώσεως της Treblinka».
Η αναγνώριση, ωστόσο, στο δικαστήριο του τόπου στον οποίο βρίσκεται το κέντρο των συμφερόντων του εν λόγω προσώπου διεθνούς δικαιοδοσίας για την εκδίκαση, ως προς το σύνολο της προβαλλόμενης ζημίας, της ασκηθείσας από αυτό αγωγής, οσάκις το εν λόγω πρόσωπο ούτε κατονομάζεται ούτε εμμέσως προσδιορίζεται ατομικώς στο εν λόγω περιεχόμενο, θα έθιγε την προβλεψιμότητα των κανόνων διεθνούς δικαιοδοσίας που θεσπίζει ο κανονισμός 1215/2012 και την ασφάλεια δικαίου την οποία ο εν λόγω κανονισμός σκοπεί να εγγυηθεί, ιδίως έναντι του προσώπου το οποίο προβαίνει στη δημοσίευση του οικείου περιεχομένου.
Πράγματι, ο τελευταίος δεν δύναται ευλόγως να προβλέψει ότι θα εναχθεί ενώπιον του εν λόγω δικαστηρίου, καθόσον, κατά το χρονικό σημείο κατά το οποίο προβαίνει σε ανάρτηση περιεχομένου στο διαδίκτυο, δεν είναι σε θέση να γνωρίζει τα κέντρα των συμφερόντων προσώπων στα οποία το περιεχόμενο αυτό δεν αναφέρεται καθ’ οιονδήποτε τρόπο.
Αντίθετη ερμηνεία θα οδηγούσε σε πολλαπλασιασμό των δυνητικών βάσεων διεθνούς δικαιοδοσίας και θα μπορούσε, ως εκ τούτου, να επηρεάσει δυσμενώς την προβλεψιμότητα των κανόνων διεθνούς δικαιοδοσίας που θεσπίζει ο κανονισμός 1215/2012, καθώς και, συνακολούθως, να θίξει την αρχή της ασφάλειας δικαίου ως θεμέλιο του κανονισμού αυτού (βλ., κατ’ αναλογίαν, απόφαση της 13ης Ιουλίου 2006, Roche Nederland κ.λπ.,
C‑539/03
,
EU:C:2006:458
, σκέψη
).
Εξάλλου, πέραν του γεγονότος ότι οι παρεκκλίσεις από την αρχή της γενικής δωσιδικίας της κατοικίας του εναγομένου πρέπει να έχουν τον χαρακτήρα εξαιρέσεως και να ερμηνεύονται στενά (απόφαση της 31ης Ιανουαρίου 2018, Hofsoe,
C‑106/17
,
EU:C:2018:50
, σκέψη
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία), μια ερμηνεία του άρθρου 7, σημείο 2, του κανονισμού 1215/2012 κατά την οποία, σε περίπτωση όπως η επίμαχη στην κύρια δίκη, το δικαστήριο του τόπου στον οποίο βρίσκεται το κέντρο των συμφερόντων ενός προσώπου που ισχυρίζεται ότι υπέστη προσβολή του δικαιώματός του στην προσωπικότητα λόγω περιεχομένου που αναρτήθηκε σε ιστότοπο έχει διεθνή δικαιοδοσία για την εκδίκαση, ως προς το σύνολο της προβαλλόμενης ζημίας, αγωγής αποζημιώσεως την οποία ασκεί το εν λόγω πρόσωπο, θα παρέβλεπε το θεμέλιο του κανόνα ειδικής δωσιδικίας που προβλέπεται στην εν λόγω διάταξη, ήτοι την ύπαρξη ιδιαιτέρως στενού συνδέσμου μεταξύ της διαφοράς και των δικαστηρίων των οποίων τη διεθνή δικαιοδοσία καθιερώνει ο εν λόγω κανόνας, σκοπός του οποίου, όπως υπομνήσθηκε στη σκέψη 28 της παρούσας αποφάσεως, είναι να παράσχει ασφάλεια δικαίου και να αποτρέψει το ενδεχόμενο το πρόσωπο που φέρεται να προσέβαλε το δικαίωμα αυτό να ενάγεται ενώπιον δικαστηρίου κράτους μέλους το οποίο δεν μπορούσε ευλόγως να προβλέψει.
Επομένως, μόνον η ύπαρξη του εν λόγω συνδέσμου επιτρέπει παρέκκλιση, δυνάμει της ως άνω διατάξεως, από την κατ’ αρχήν δικαιοδοσία η οποία προβλέπεται στο άρθρο 4, παράγραφος 1, του κανονισμού και απονέμεται στα δικαστήρια του κράτους μέλους στο έδαφος του οποίου έχει την κατοικία του ο εναγόμενος.
Προκειμένου να καταστεί δυνατή η επίτευξη των επιδιωκόμενων από τον κανονισμό 1215/2012 σκοπών της προβλεψιμότητας των κανόνων διεθνούς δικαιοδοσίας που θεσπίζει ο κανονισμός και της ασφάλειας δικαίου, ο ως άνω σύνδεσμος πρέπει, στην περίπτωση κατά την οποία ένα πρόσωπο ισχυρίζεται ότι υπέστη προσβολή του δικαιώματός του στην προσωπικότητα λόγω περιεχομένου που αναρτήθηκε στο διαδίκτυο, να στηρίζεται σε στοιχεία όχι αποκλειστικώς υποκειμενικά, σχετιζόμενα με την ατομική και μόνον ευαισθησία του εν λόγω προσώπου, αλλά αντικειμενικά και επαληθεύσιμα, τα οποία να καθιστούν δυνατό, αμέσως ή εμμέσως, τον προσδιορισμό της ταυτότητας του οικείου προσώπου ατομικώς.
Το γεγονός δε ότι ένα πρόσωπο ανήκει απλώς σε μια ευρεία ομάδα η οποία μπορεί να προσδιοριστεί, όπως είναι αυτή στην οποία αναφέρεται το αιτούν δικαστήριο με το πρώτο προδικαστικό ερώτημα, δεν καθιστά ομοίως δυνατή την επίτευξη των ανωτέρω σκοπών της προβλεψιμότητας των κανόνων διεθνούς δικαιοδοσίας και της ασφάλειας δικαίου, δεδομένου ότι τα κέντρα των συμφερόντων των μελών μιας τέτοιας ομάδας είναι πιθανό να βρίσκονται σε οποιοδήποτε κράτος μέλος της Ένωσης.
Εν προκειμένω, ο SM προδήλως δεν προσδιορίζεται ατομικώς, είτε άμεσα είτε έμμεσα, στο περιεχόμενο που αναρτήθηκε στον ιστότοπο της Mittelbayerischer Verlag, αλλά θεωρεί ότι η χρήση, στο εν λόγω περιεχόμενο, της φράσεως την οποία αμφισβητεί συνιστά, λαμβανομένης υπόψη της ιδιότητάς του ως Πολωνού πολίτη, προσβολή του δικαιώματός του στην προσωπικότητα.
Υπό τις περιστάσεις αυτές, δεν υφίσταται ιδιαιτέρως στενός σύνδεσμος μεταξύ του δικαστηρίου του τόπου στον οποίο βρίσκεται το κέντρο των συμφερόντων του προσώπου που επικαλείται το εν λόγω δικαίωμα στην προσωπικότητα και της σχετικής διαφοράς, με αποτέλεσμα το δικαστήριο αυτό να μην έχει διεθνή δικαιοδοσία για την εκδίκαση της ως άνω διαφοράς βάσει του άρθρου 7, σημείο 2, του κανονισμού 1215/2012.
Κατόπιν του συνόλου των προεκτεθέντων, στα υποβληθέντα προδικαστικά ερωτήματα πρέπει να δοθεί η απάντηση ότι το άρθρο 7, σημείο 2, του κανονισμού 1215/2012 έχει την έννοια ότι το δικαστήριο του τόπου στον οποίο βρίσκεται το κέντρο των συμφερόντων προσώπου που ισχυρίζεται ότι υπέστη προσβολή του δικαιώματός του στην προσωπικότητα λόγω περιεχομένου που αναρτήθηκε σε ιστότοπο έχει διεθνή δικαιοδοσία για την εκδίκαση, ως προς το σύνολο της προβαλλόμενης ζημίας, αγωγής αποζημιώσεως την οποία ασκεί το εν λόγω πρόσωπο μόνον εφόσον από το περιεχόμενο αυτό καθίσταται δυνατό να προσδιοριστεί, άμεσα ή έμμεσα, η ταυτότητα του εν λόγω προσώπου ατομικώς.
Επί των δικαστικών εξόδων
Δεδομένου ότι η διαδικασία έχει ως προς τους διαδίκους της κύριας δίκης τον χαρακτήρα παρεμπίπτοντος που ανέκυψε ενώπιον του αιτούντος δικαστηρίου, σε αυτό εναπόκειται να αποφανθεί επί των δικαστικών εξόδων. Τα έξοδα στα οποία υποβλήθηκαν όσοι κατέθεσαν παρατηρήσεις στο Δικαστήριο, πλην των ως άνω διαδίκων, δεν αποδίδονται.
Για τους λόγους αυτούς, το Δικαστήριο (πρώτο τμήμα) αποφαίνεται:
Το άρθρο 7, σημείο 2, του κανονισμού (ΕΕ) 1215/2012 του Ευρωπαϊκού Κοινοβουλίου και του Συμβουλίου, της 12ης Δεκεμβρίου 2012, για τη διεθνή δικαιοδοσία, την αναγνώριση και την εκτέλεση αποφάσεων σε αστικές και εμπορικές υποθέσεις, έχει την έννοια ότι το δικαστήριο του τόπου στον οποίο βρίσκεται το κέντρο των συμφερόντων προσώπου που ισχυρίζεται ότι υπέστη προσβολή του δικαιώματός του στην προσωπικότητα λόγω περιεχομένου που αναρτήθηκε σε ιστότοπο έχει διεθνή δικαιοδοσία για την εκδίκαση, ως προς το σύνολο της προβαλλόμενης ζημίας, αγωγής αποζημιώσεως την οποία ασκεί το εν λόγω πρόσωπο μόνον εφόσον από το περιεχόμενο αυτό καθίσταται δυνατό να προσδιοριστεί, άμεσα ή έμμεσα, η ταυτότητα του εν λόγω προσώπου ατομικώς.
(υπογραφές)
(
*1
) Γλώσσα διαδικασίας: η πολωνική. | [
"Προδικαστική παραπομπή",
"Δικαστική συνεργασία σε αστικές υποθέσεις",
"Κανονισμός (ΕΕ) 1215/2012",
"Διεθνής δικαιοδοσία, αναγνώριση και εκτέλεση αποφάσεων σε αστικές και εμπορικές υποθέσεις",
"Άρθρο 7, σημείο 2",
"Ειδική δωσιδικία σε ενοχές εξ αδικοπραξίας ή οιονεί αδικοπραξίας",
"Τόπος όπου συνέβη ή ενδέχεται να συμβεί το ζημιογόνο γεγονός",
"Πρόσωπο που επικαλείται προσβολή του δικαιώματός του στην προσωπικότητα λόγω της δημοσιεύσεως άρθρου στο διαδίκτυο",
"Τόπος επελεύσεως της ζημίας",
"Κέντρο των συμφερόντων του εν λόγω προσώπου"
] |
61995TJ0028 | de | Sachverhalt und Verfahren
1 Die International Expreß Carriers Conference (IECC) reichte am 13. Juli 1988 gemäß Artikel 3 Absatz 2 der Verordnung Nr. 17 des Rates vom 6. Februar 1962, der Ersten Durchführungsverordnung zu den Artikeln 85 und 86 des Vertrages (ABl. 1962, Nr. 13, S. 204; im folgenden: Verordnung Nr. 17), eine Beschwerde bei der Kommission ein, die gegen die Praxis des Remailings gerichtete Aktionen verschiedener europäischer öffentlicher Postbetreiber betraf.
2 Nach einem Schriftwechsel sandte die Kommission der Klägerin am 23. September 1994 ein Schreiben gemäß Artikel 6 der Verordnung Nr. 99/63/EWG der Kommission vom 25. Juli 1963 über die Anhörung nach Artikel 19 Absätze (1) und (2) der Verordnung Nr. 17 des Rates (ABl. 1963, Nr. 127, S. 2268; im folgenden: Verordnung Nr. 99/63), in dem sie ihr mitteilte, daß sie nicht beabsichtige, dem Teil der Beschwerde der Klägerin stattzugeben, der Artikel 85 des Vertrages betraf. Sie forderte die Klägerin daher auf, ihre Bemerkungen hierzu mitzuteilen.
3 Am 23. November 1994 übermittelte die Klägerin der Kommission ihre Bemerkungen und forderte sie zugleich auf, gemäß Artikel 175 des Vertrages zu ihrer Beschwerde insgesamt Stellung zu nehmen.
4 Am 15. Februar 1995 hat die Klägerin die vorliegende Klage erhoben, da sie der Auffassung war, daß die Kommission auf diese Aufforderung zum Tätigwerden nicht Stellung genommen habe.
5 Am 17. Februar 1995 übersandte die Kommission der Klägerin eine endgültige Entscheidung über die Zurückweisung des ersten, Artikel 85 des Vertrages betreffenden Teils der Beschwerde und ein Schreiben gemäß Artikel 6 der Verordnung Nr. 99/63 zum zweiten, Artikel 86 des Vertrages betreffenden Teil der Beschwerde, in dem sie der Klägerin mitteilte, aus welchen Gründen sie ihrem Antrag nicht stattgeben könne.
6 Auf Bericht des Berichterstatters hat das Gericht (Dritte erweiterte Kammer) die mündliche Verhandlung eröffnet. Im Rahmen prozeßleitender Maßnahmen hat es die Parteien aufgefordert, Unterlagen vorzulegen und schriftlich oder in der mündlichen Verhandlung Fragen zu beantworten. Diesen Aufforderungen ist nachgekommen worden.
7 Mit Beschluß des Präsidenten der Dritten erweiterten Kammer des Gerichts vom 12. März 1997 sind die Rechtssachen T-28/95, T-110/95, T-133/95 und T-204/95, die von derselben Klägerin anhängig gemacht worden sind und ihrem Gegenstand nach zusammenhängen, gemäß Artikel 50 der Verfahrensordnung zu gemeinsamer mündlicher Verhandlung verbunden worden.
8 Die Parteien haben in der Sitzung vom 13. Mai 1997 mündlich verhandelt und Fragen des Gerichts beantwortet.
Anträge der Parteien
9 Die Klägerin beantragt in ihrer Klageschrift,
- festzustellen, daß es gegen Artikel 175 des Vertrages verstösst, daß die Kommission nicht binnen zwei Monaten, nachdem sie die förmliche Aufforderung gemäß Artikel 175 des Vertrages im Schreiben vom 23. November 1994 erhalten hatte, zu der Beschwerde vom 13. Juli 1988 mitsamt deren späteren Ergänzungen hinsichtlich der Anwendung der Artikel 85 und 86 des Vertrages Stellung genommen hat;
- der Kommission die Kosten aufzuerlegen, auch wenn sie nach Klageerhebung in einer Weise tätig geworden sein sollte, die die Klage nach Auffassung der Gerichts gegenstandslos gemacht hat.
10 In ihrer Erwiderung beantragt die Klägerin,
- festzustellen, daß die Klage der Klägerin am 17. Februar 1995 - dem Zeitpunkt, zu dem die Kommission der Aufforderung der Klägerin vom 23. November 1994 nachgekommen ist - gegenstandslos geworden ist;
- folglich die Klageerledigung festzustellen;
- das Vorbringen der Kommission in ihrer Klagebeantwortung vom 5. April 1995 insgesamt zurückzuweisen;
- der Kommission gemäß Artikel 87 § 6 der Verfahrensordnung die Kosten aufzuerlegen.
11 Die Kommission beantragt,
- die Klage als unbegründet abzuweisen, hilfsweise, sie bezueglich Artikel 86 des Vertrages ab dem Zeitpunkt der Versendung des Schreibens gemäß Artikel 6 der Verordnung Nr. 99/83 für gegenstandslos zu erklären;
- der Klägerin die Kosten des Verfahrens aufzuerlegen.
Zu den Anträgen auf Feststellung der Untätigkeit
12 Zwischen den Parteien ist unstreitig, daß die Klage aufgrund der nach Klageerhebung von der Kommission getroffenen Maßnahmen gegenstandslos geworden ist.
13 Daher ist festzustellen, daß die Sachanträge der Klägerin erledigt sind.
Kostenentscheidung
Kosten
14 Gemäß Artikel 87 § 6 der Verfahrensordnung entscheidet das Gericht, wenn es die Hauptsache für erledigt erklärt, über die Kosten nach freiem Ermessen.
15 In bezug auf den ersten, Artikel 85 des Vertrages betreffenden Teil der Beschwerde ist festzustellen, daß die Kommission mit dem Schreiben vom 23. September 1994 im Sinne von Artikel 175 des Vertrages Stellung genommen und die Klägerin aufgefordert hat, ihre Bemerkungen hierzu mitzuteilen. In ihrer Antwort vom 23. November 1994 hat die Klägerin nicht nur ihre Bemerkungen mitgeteilt, sondern die Kommission erneut aufgefordert, zu ihrer Beschwerde Stellung zu nehmen. Eine Untätigkeitsklage, die auf eine Aufforderung an die Kommission zum Tätigwerden gestützt ist, die gleichzeitig mit der Antwort des Beschwerdeführers auf ein Schreiben gemäß Artikel 6 der Verordnung Nr. 99/63 erfolgt, ist verfrüht. Die Kommission muß nämlich über eine angemessene Frist verfügen, um die Bemerkungen des Beschwerdeführers zu prüfen, bevor sie verpflichtet sein kann, endgültig zu der Beschwerde Stellung zu nehmen.
16 In bezug auf den zweiten, Artikel 86 des Vertrages betreffenden Teil der Beschwerde ist festzustellen, daß die Kommission erst am 17. Februar 1995, also zwei Tage nach Erhebung der Klage auf Feststellung ihrer Untätigkeit, im Sinne des Artikels 175 Stellung genommen hat, indem sie ein Schreiben gemäß Artikel 6 der Verordnung Nr. 99/63 versandte.
17 Unter diesen Umständen hat jede Partei ihre eigenen Kosten zu tragen.
Tenor
Aus diesen Gründen
hat
DAS GERICHT
(Dritte erweiterte Kammer)
für Recht erkannt und entschieden:
1. Der Rechtsstreit ist in der Hauptsache erledigt.
2. Jede Partei trägt ihre eigenen Kosten. | [
"Wettbewerb",
"Untätigkeitsklage",
"Erledigung"
] |
62009CJ0161 | nl | Het verzoek om een prejudiciële beslissing betreft de uitlegging van artikel 29 EG.
Dit verzoek is ingediend in het kader van een geding tussen K. Fragkopoulos kai SIA OE, een Griekse onderneming in wier rechten
Kakavetsos-Fragkopoulos AE Epexergasias kai Emporias Stafidas is getreden (hierna: „Fragkopoulos”), en de Nomarchiaki Aftodioikisi
Korinthias (bestuur van het departement Korinthe) over de weigering van laatstgenoemde om Fragkopoulos toe te staan onverpakte
krenten uit een ander geografisch gebied dan dat waar deze onderneming is gevestigd, te vervoeren, op te slaan, te verwerken
en te verpakken voor de latere uitvoer ervan.
Toepasselijke bepalingen
Recht van de Unie
Artikel 1 van verordening (EG) nr. 2201/96 van de Raad van 28 oktober 1996 houdende een gemeenschappelijke ordening der markten
in de sector verwerkte producten op basis van groenten en fruit (PB L 297, blz. 29) bepaalt dat de tot stand gebrachte gemeenschappelijke
marktordening onder meer geldt voor krenten (GN-code 0806 20).
Bij verordening (EG) nr. 1549/98 van de Commissie van 17 juli 1998 tot aanvulling van de bijlage van verordening (EG) nr. 1107/96
betreffende de registratie van de geografische aanduidingen en oorsprongsbenamingen in het kader van de procedure van artikel 17
van verordening (EEG) nr. 2081/92 van de Raad (PB L 202, blz. 25) is onder andere de benaming „Κορινθιακή σταφίδα Βοστίτσα
(Korinthiaki Stafida Vostitsa)” als beschermde oorsprongsbenaming (hierna: „BOB”) geregistreerd onder de rubriek „In bijlage II
van het Verdrag genoemde producten voor menselijke consumptie”.
Nationale regeling
Artikel 1 van wet 553/1977 betreffende maatregelen ter bescherming en ondersteuning van de uitvoer van krenten en andere hiermee
verwante aangelegenheden (FEK A’73) bepaalt:
„1. De arealen voor de krententeelt worden als volgt onderverdeeld:
a) gebied Α, dat het district (eparchie) Aigialeia en de voormalige gemeenten Erineos, Krathida en Felloï van het departement
(nome) Achaia omvat en het gehele departement Korinthe;
b) gebied Β, dat de departementen Zakinthos en Kefalonia, het eiland Lefkas, het departement Ileia, het departement Achaia (behalve
het district Aigialeia en de voormalige gemeenten Erineos, Krathida et Felloï) en het departement Messinia omvat.
2. Het is in gebied A verboden om krenten afkomstig uit gebied B in te voeren, op te slaan en te verpakken alsmede deze vervolgens
naar het buitenland uit te voeren.
3. De invoer in gebied B van krenten afkomstig uit gebied A is toegestaan, evenals de uitvoer van deze krenten vermengd met uit
gebied B afkomstige krenten, mits de voorwaarden vervat in artikel 2, leden 3 en 4, van deze wet worden vervuld.
4. Het is verboden krenten uit de provincie Aigialeia en de voormalige gemeenten Erineos, Krathida en Felloï van het departement
Achaia naar het departement Korinthe te vervoeren en aldaar te verpakken en eenzelfde verbod geldt ook in de omgekeerde richting.”
In artikel 2 van die wet wordt bepaald:
„1. Op alle verpakkingen die krenten bevatten die in gebied A zijn geteeld, in dat gebied zijn verpakt en voor de uitvoer zijn
bestemd, moet de letter ‚A’ worden vermeld en de aanduiding:
a) ‚ΒΟΣΤΙΤΣΑ’(‚VOSTIZZA’) wanneer het krenten betreft die in het district Aigialeia en de voormalige gemeenten Erineos, Krathida
en Felloï van het departement Achaia zijn geteeld, in dat gebied zijn verpakt en vanuit de haven van Aigio worden uitgevoerd;
b) ‚ΚΟΡΦΟΣ’ [‚KORFOS’] (‚GULF’) wanneer het krenten betreft die in het departement Korinthe zijn geteeld, in dat gebied zijn
verpakt en vanuit de havens van Kiato en Korinthe worden uitgevoerd.
2. Het is toegestaan om de verschillende verpakkingen van krenten uit de hierboven genoemde gebieden te voorzien van reclamefolders
of reclamedrukwerk die de kwaliteit beschrijven en meer in het algemeen de betekenis van de aanduidingen ‚Vostizza’ of ‚Gulf’.
3. Op alle verpakkingen die krenten afkomstig uit gebied A vermengd met krenten afkomstig uit gebied B bevatten en die zijn gevuld
in gebied B, moet de aanduiding ‚PROVINCIAL’ worden vermeld en, naar verkiezing, de aanduiding van de plaats van verpakking.
4. Alle verpakkingen die krenten bevatten die in gebied B zijn geteeld, in dat gebied zijn verpakt en voor uitvoer zijn bestemd,
moeten zijn voorzien van de aanduiding ‚PROVINCIAL’ en mogen zijn voorzien van uitsluitend een van de volgende benamingen
a) ‚ZANTE’ voor krenten die in Zakinthos zijn geteeld en verpakt alsmede voor krenten die in gebied B in het algemeen zijn verpakt,
afkomstig zijn van het eiland Zakinthos, zoals blijkt uit de door de ASO (Autonome instelling voor krenten) afgegeven vervoervergunningen,
en vanuit welke haven van gebied B dan ook naar het buitenland worden uitgevoerd;
b) ‚CEPHALLONIA’ voor krenten die in Kefalonia of Lefkas zijn geteeld en verpakt alsmede voor krenten die in gebied B in het
algemeen zijn verpakt en afkomstig zijn van het departement Kefalonia en het eiland Lefkas, zoals blijkt uit de door de ASO
afgegeven vervoersvergunningen, en vanuit welke haven van gebied B dan ook naar het buitenland worden uitgevoerd;
c) ‚AMALIAS’ voor krenten die in de streek Amaliada zijn verpakt en voor krenten die in gebied B in het algemeen zijn verpakt
en afkomstig zijn uit de streek Amaliada, dat wil zeggen de voormalige gemeenten Elisi, Ilida, Pinion en Myrtoundion van het
departement Ileia, zoals blijkt uit de door de ASO afgegeven vervoervergunningen, en vanuit welke haven van gebied B dan ook
naar het buitenland worden uitgevoerd;
[...]”
Artikel 3 van die wet bepaalt:
„1. Uitvoer van krenten naar het buitenland geschiedt als volgt:
a) voorzien van de aanduiding ‚Vostizza’, vanuit de haven van Aigio;
b) voorzien van de aanduiding ‚Gulf’, vanuit de havens van Korinthe en Kiato;
c) voorzien van de aanduidingen ‚Zante’, ‚Cephallonia’ en ‚Amalias’, vanuit alle uitvoerhavens in gebied B;
[...]”
Volgens de verwijzende rechter blijkt uit de memorie van toelichting bij wet 553/1977 dat de streken waar krenten worden geproduceerd,
in een gebied A en een gebied B zijn verdeeld omdat wordt aangenomen dat de in gebied A geproduceerde krenten van hogere kwaliteit
zijn dan de in gebied B geproduceerde krenten. Gebied A is op zijn beurt verdeeld in twee deelgebieden, in het eerste waarvan
de krenten van de hoogste kwaliteit worden geproduceerd. Wat de voorwaarden voor het vervoer van krenten tussen gebied A en
gebied B betreft, blijkt uit de memorie van toelichting bij die wet eveneens dat, om de kwaliteit van de in gebied B geproduceerde
krenten te verbeteren, krenten uit gebied A in gebied B mogen worden binnengebracht en daar met krenten uit gebied B mogen
worden vermengd. Bovendien worden de verschillende in artikel 2 van die wet genoemde aanduidingen absoluut noodzakelijk geacht
om de hoge kwaliteit van de krenten uit gebied A te beschermen, om de consumenten te informeren over de herkomst van de producten,
om de productie- en verpakkingsgebieden van krenten tot hun recht te laten komen en, ten slotte, indirect om het werk van
de krentenproducenten te valoriseren.
Bij besluit van 22 november 1993 heeft de Ypourgos Georgias (minister van Landbouw) de benaming „Vostizza” erkend als BOB
voor krenten die zijn geproduceerd uit druiven van de variëteit „Korinthiaka” (blauwe druiven van Korinthe) uit het district
Aigialeia en de voormalige gemeenten Erineos, Krathida en Felloï van het departement Achaia (eerste deelgebied van gebied
A). Sinds 2008 genieten krenten afkomstig van het eiland Zakinthos, een van onderdelen van gebied B, overigens de BOB Σταφίδα
Ζακύνθου (Stafida Zakynthou).
Het hoofdgeding en de prejudiciële vragen
Volgens de verwijzingsbeslissing bezit Fragkopoulos, die zich vooral bezighoudt met de verwerking en verhandeling van krenten,
een atelier voor de verwerking en verpakking van krenten in de streek Kiato (Korinthe). Deze streek ligt in het tweede deelgebied
van gebied A, waar krenten van de variëteit „Korfos” worden geproduceerd, die noch onder de nationale noch onder de communautaire
BOB vielen. Deze BOB gold ten tijde van de feiten van het hoofdgeding alleen voor de variëteit „Vostizza”.
Om krenten uit andere delen van gebied A en uit gebied B in het departement Korinthe te kunnen binnenbrengen en daar te kunnen
opslaan, verwerken en verpakken met het oog op de verhandeling ervan – daaronder begrepen de uitvoer naar andere lidstaten
–, heeft Fragkopoulos een daartoe strekkende vergunning aangevraagd bij de Nomarchiaki Aftodioikisi Korinthias.
Op 27 juni 2001 heeft laatstgenoemde die aanvraag afgewezen op grond van de bepalingen van wet 553/1977.
Daarop heeft Fragkopoulos, omdat zij van mening is dat de toepasselijke nationale regeling in strijd is met het recht van
de Unie, op 17 september 2001 bij de verwijzende rechter een beroep tot nietigverklaring van dat besluit ingesteld. Voor deze
rechter hebben de Ypourgos Georgias en de Enosis Agrotikon Synaiterismon Aigialeias tou Nomou Achaïas (Unie van de landbouwcoöperaties
van het departement Achaia) geïntervenieerd ter ondersteuning van de geldigheid van het bestreden besluit.
Ter ondersteuning van haar beroep stelt Fragkopoulos dat de in artikel 1 van wet 553/1977 aan de in krentenproductiegebied
A gevestigde verwerkende ondernemingen opgelegde verplichting om als grondstof uitsluitend krenten te gebruiken die afkomstig
zijn uit het deelgebied waar die ondernemingen zijn gevestigd – en het daarmee overeenkomende verbod voor deze ondernemingen
om daar krenten uit andere deelgebieden van gebied A en uit het gehele gebied B binnen te brengen – verder gaat dan nodig
is om de kwaliteit en de reputatie van de krenten van de variëteit „Vostizza” te beschermen. Die verplichting zou dan ook
in strijd zijn met de eisen van het recht van de Unie en inzonderheid met het vrije verkeer van goederen en het discriminatieverbod.
Fragkopoulos stelt dienaangaande met name dat haar economische vrijheid en haar recht om vrij te concurreren worden aangetast
door de betrokken Griekse regeling, die haars inziens tot gevolg heeft dat in gebied A gevestigde verwerkende ondernemingen,
zoals zijzelf, niet over voldoende grondstoffen beschikken en daardoor onderbenut zijn, terwijl in gebied B gevestigde firma’s
krenten uit de gebieden A en B kunnen kopen en daardoor overvloedig over grondstoffen beschikken en meer en goedkoper kunnen
produceren.
Zij voegt daaraan toe dat in het departement Korinthe in totaal 9 000 ton krenten wordt geproduceerd en dat deze hoeveelheid
door vijf in dat departement gevestigde en werkzame ondernemingen wordt verwerkt, terwijl in gebied B, waar 20 000 ton krenten
wordt geproduceerd, vier ondernemingen werkzaam zijn. Daardoor zou Fragkopoulos economisch op haar retour zijn.
Verder preciseert Fragkopoulos dat zij er met haar vordering niet naar streeft om in haar fabriek verschillende krentenvariëteiten
met elkaar te mogen vermengen en evenmin de kwaliteit ervan wil aantasten of misbruik wil maken van de BOB „Vostizza”; zij
verlangt alleen, krenten die uit andere streken dan Korinthe afkomstig zijn, te mogen binnenbrengen, te mogen verwerken en
vervolgens te mogen uitvoeren, met dien verstande dat op de betrokken verpakkingen de in artikel 2 van wet 553/1977 bepaalde
vermeldingen naargelang van de aan orde zijnde variëteit zullen worden aangebracht.
De verwijzende rechter wenst in de eerste plaats te vernemen of Fragkopoulos voor een nationale rechter een beroep kan doen
op een bepaling als artikel 29 EG ingeval de betrokken beperkingen betrekking hebben op een gebied dat tot dezelfde lidstaat
behoort, en formeel neutraal zijn voor het intracommunautaire handelsverkeer. Hij wijst er in dit verband echter op dat de
bepalingen van wet 553/1977 tot gevolg hebben dat Fragkopoulos in de streek waar zij is gevestigd, geen uit andere streken
van de Helleense Republiek afkomstige krenten mag binnenbrengen, en zulks niet alleen om deze aldaar te verwerken en te verpakken,
maar ook om ze naar andere lidstaten uit te voeren.
In de tweede plaats, voor het geval dat het Hof die vraag bevestigend zou beantwoorden, zet de verwijzende rechter uiteen
dat de betrokken nationale bepalingen weliswaar formeel geen onderscheid maken tussen binnenlandse handel en uitvoerhandel,
maar niettemin tot gevolg hebben dat de uitvoerstromen naar andere lidstaten, zij het potentieel, worden beperkt. Om die reden
wenst hij te vernemen of de bepalingen van wet 553/1977 in beginsel in strijd zijn met artikel 29 EG, of zij in voorkomend
geval kunnen worden gerechtvaardigd uit hoofde van artikel 30 EG en of het evenredigheidsbeginsel in acht is genomen.
In die omstandigheden heeft de Symvoulio tis Epikrateias de behandeling van de zaak geschorst en het Hof de volgende prejudiciële
vragen voorgelegd:
„1) Kan een onderneming in de situatie van verzoekster, dat wil zeggen een onderneming die zich bezighoudt met de verwerking en
verpakking van krenten, die is gevestigd in een bepaalde streek van het land waarin het bij de wet verboden is verschillende
krentenvariëteiten uit andere streken van dat land binnen te brengen voor verwerking en verpakking, zodat de onderneming niet
in staat is krenten uit te voeren die het product zouden zijn van door haar verwerkte tot die variëteiten behorende vruchten,
voor de rechter een beroep doen op strijdigheid van de desbetreffende wettelijke maatregelen met artikel 29 EG?
2) Indien de eerste vraag bevestigend wordt beantwoord, zijn bepalingen als die van het nationale Griekse recht die op het onderhavige
geschil van toepassing zijn en die enerzijds het binnenbrengen, opslaan en verwerken, met het oog op de wederuitvoer, van
krenten afkomstig uit verschillende streken van het land verbieden voor een bepaalde streek, waarin slechts de verwerking
van plaatselijk geteelde krenten is toegestaan, en anderzijds de [BOB] voorbehouden aan de vrucht die een verwerking heeft
ondergaan en verpakt is in de streek waar deze geteeld is, in strijd met artikel 29 EG, dat kwantitatieve uitvoerbeperkingen
en maatregelen van gelijke werking verbiedt?
3) Indien de tweede vraag bevestigend wordt beantwoord, vormt de bescherming van de kwaliteit van een product, dat door een nationale
wet van een lidstaat geografisch wordt afgebakend en niet kan worden geïdentificeerd met een officieel erkende onderscheidende
benaming ter aanduiding van de aan de geografische herkomst toe te schrijven, algemeen erkende superieure kwaliteit en het
unieke karakter ervan, een legitieme dwingende reden van algemeen belang in de zin van artikel 30 EG, op grond waarvan kan
worden afgeweken van het in artikel 29 EG vervatte verbod van kwantitatieve uitvoerbeperkingen en maatregelen van gelijke
werking?”
Beantwoording van de prejudiciële vragen
Met zijn prejudiciële vragen, die samen dienen te worden behandeld, wenst de verwijzende rechter in wezen te vernemen of,
en zo ja in welke mate, artikel 29 EG in de weg staat aan een nationale regeling als die welke in het hoofdgeding aan de orde
is, die enerzijds verbiedt dat uit verschillende streken van de betrokken lidstaat afkomstige krenten voor uitvoer worden
binnengebracht, opgeslagen, verwerkt en verpakt in een bepaalde streek van diezelfde staat waar alleen ter plaatse geproduceerde
krenten mogen worden opgeslagen, verwerkt en verpakt, en anderzijds de BOB „Vostizza” voorbehoudt aan krenten die zijn verwerkt
en verpakt in de streek waar zij zijn geproduceerd.
Om te beginnen dient eraan te worden herinnerd dat volgens artikel 29 EG kwantitatieve uitvoerbeperkingen en alle maatregelen
van gelijke werking tussen de lidstaten verboden zijn. Volgens vaste rechtspraak heeft dat artikel rechtstreekse werking en
verleent het aan particulieren dus rechten welke de nationale rechter dient te handhaven (zie in die zin met name arresten
van 29 november 1978, Redmond, 83/78, Jurispr. blz. 2347, punten 66 en 67, en 9 juni 1992, Delhaize en Le Lion, C‑47/90, Jurispr.
blz. I‑3669, punt 28).
Bijgevolg kan een onderneming in de situatie van Fragkopoulos, die zich bezighoudt met het voor uitvoer naar andere lidstaten
verwerken en verpakken van krenten en is gevestigd in een bepaalde streek van een lidstaat waar het bij een nationale regeling
verboden is, krenten van uit andere streken van die staat afkomstige variëteiten ter verwerking en verpakking binnen te brengen,
zodat zij geen uit die streken afkomstige krenten kan uitvoeren, zich voor een nationale rechter geldig op artikel 29 EG beroepen.
Wat de draagwijdte van dit artikel betreft, dient achtereenvolgens te worden beoordeeld of een nationale regeling als die
welke in het hoofdgeding aan de orde is, het fundamentele beginsel van het vrije verkeer van goederen beperkt en in voorkomend
geval objectief kan worden gerechtvaardigd.
Bestaan van een beperking in de zin van artikel 29 EG
In dit verband dient allereerst te worden uitgemaakt of een nationale regeling als die welke in het hoofdgeding aan de orde
is, een kwantitatieve uitvoerbeperking of een maatregel van gelijke werking als een dergelijke beperking is in de zin van
artikel 29 EG.
Aangezien de in het hoofdgeding aan de orde zijnde regeling niet rechtstreeks kwantitatieve uitvoerbeperkingen creëert, kan
zij op zichzelf niet als een kwantitatieve uitvoerbeperking in de zin van dat artikel van het EG-Verdrag worden beschouwd.
Aangaande de vraag of die regeling de kenmerken van een maatregel van gelijke werking als een kwantitatieve uitvoerbeperking
in de zin van dat artikel vertoont, dient te worden gepreciseerd dat, zoals uit artikel 1 van verordening nr. 2201/96 blijkt,
krenten het voorwerp van een gemeenschappelijke marktordening als bedoeld in artikel 34 EG zijn. Hieraan dient te worden toegevoegd
dat volgens de rechtspraak van het Hof in een dergelijk geval elke maatregel die de intracommunautaire handel al dan niet
rechtstreeks, daadwerkelijk of potentieel kan belemmeren, een maatregel van gelijke werking als een kwantitatieve uitvoerbeperking
vormt (zie met name arresten van 26 februari 1980, Vriend, 94/79, Jurispr. blz. 327, punt 8, en 15 april 1997, Deutsches Milch-Kontor,
C‑272/95, Jurispr. blz. I‑1905, punt 24).
Vaststaat dat een nationale regeling als die welke in het hoofdgeding aan de orde is, voor zover zij een marktdeelnemer als
Fragkopoulos verbiedt krenten te betrekken uit andere nationale geografische streken dan die waar deze marktdeelnemer is gevestigd
– in het onderhavige geval uit het eerste deelgebied van gebied van A en uit het gehele gebied B – ontegenzeglijk een impact
heeft op de hoeveelheden die deze marktdeelnemer kan uitvoeren, daar deze slechts de krenten kan verwerken en verpakken die
zijn geproduceerd in de streek waar hij zijn zetel heeft, te weten het tweede deelgebied van gebied A (zie in die zin ook
arrest van 8 november 2005, Jersey Produce Marketing Organisation, C‑293/02, Jurispr. blz. I‑9543, punt 80).
Bijgevolg kan een dergelijke nationale regeling op zijn minst potentieel de intracommunautaire handel belemmeren en vormt
zij dus een door artikel 29 EG in beginsel verboden maatregel van gelijke werking als een kwantitatieve uitvoerbeperking.
In het onderhavige geval klemt dit temeer daar in artikel 1, leden 2 en 4, van wet 553/1977 uitdrukkelijk de uitvoer wordt
verboden van krenten die niet voldoen aan de in deze wet gestelde voorwaarden van verwerking, opslag en verpakking op de plaats
waar zij zijn geproduceerd.
Wat bovendien de omstandigheid betreft dat de BOB „Vostizza” is voorbehouden aan krenten die zijn verwerkt en verpakt in de
streek waar de betrokken krenten zijn geteeld, behoeft er slechts aan te worden herinnerd dat volgens vaste rechtspraak het
feit van het gebruik van een op het niveau van de Europese Unie geregistreerde BOB afhankelijk te stellen van voorwaarden
ter zake van het productiegebied, eveneens een maatregel van gelijke werking als een kwantitatieve uitvoerbeperking in de
zin van artikel 29 EG vormt (zie in die zin met name arresten van 20 mei 2003, Ravil, C‑469/00, Jurispr. blz. I‑5053, punt 88,
en Consorzio del Prosciutto di Parma en Salumificio S. Rita, C‑108/01, Jurispr. blz. I‑5121, punt 59).
In die omstandigheden dient vervolgens te worden uitgemaakt of dergelijke beperkingen van het vrije verkeer van goederen objectief
kunnen worden gerechtvaardigd.
Eventuele rechtvaardigingen voor de betrokken beperkingen
Aangezien alleen voor de in het eerste deelgebied van gebied A geproduceerde krenten, te weten de krenten van de variëteit
„Vostizza”, een BOB geldt, dient voor een eventuele rechtvaardiging van de betrokken nationale regeling een onderscheid te
worden gemaakt tussen enerzijds het verbod van verkeer van krenten tussen de twee deelgebieden van gebied A en anderzijds
het verbod om uit gebied B afkomstige krenten binnen te brengen in het tweede deelgebied van gebied A, waar de zetel van Fragkopoulos
is gevestigd en waarvoor geen BOB geldt.
Verbod van verkeer van krenten tussen de twee deelgebieden van gebied A
Met betrekking tot het eerste in het voorgaande punt genoemde aspect blijkt uit de aan het Hof voorgelegde stukken dat de
verplichting om de krenten van de variëteit „Vostizza” uitsluitend in het eerste deelgebied van gebied A te verwerken en verpakken
en het daarmee overeenkomende in artikel 1, lid 4, van wet 553/177 geformuleerde verbod van verkeer van krenten tussen de
twee deelgebieden van gebied A, zodat het voor een in het tweede deelgebied van dat gebied gevestigde producent volstrekt
onmogelijk is om krenten van de variëteit „Vostizza” te verwerken en te verpakken, de BOB die deze variëteit naar het recht
van de Unie geniet, beogen te beschermen.
Dienaangaande zij eraan herinnerd dat de regelgeving van de Unie doet blijken van een algemene tendens naar accentuering van
de productkwaliteit in het kader van het gemeenschappelijk landbouwbeleid teneinde, met name door het gebruik van oorsprongsbenamingen
die bijzondere bescherming genieten, de reputatie van de producten te verbeteren (arrest van 16 mei 2000, België/Spanje, C‑388/95,
Jurispr. blz. I‑3123, punt 53). Deze tendens blijkt uit de vaststelling van verordening (EEG) nr. 2081/92 van de Raad van
14 juli 1992 inzake de bescherming van geografische aanduidingen en oorsprongsbenamingen van landbouwproducten en levensmiddelen
(PB L 208, blz. 1), die, gelet op de considerans ervan, onder meer wil beantwoorden aan de verwachtingen van de consumenten
wat kwaliteitsproducten en een vaststaande geografische oorsprong betreft, en het de producenten gemakkelijker wil maken onder
gelijke mededingingsvoorwaarden in ruil voor een reële kwaliteitsverbetering een betere prijs te ontvangen (zie reeds aangehaalde
arresten Ravil, punt 48, en Consorzio del Prosciutto di Parma en Salumificio S. Rita, punt 63).
De toepasselijke regeling beschermt de rechthebbenden tegen misbruik van oorsprongsbenamingen door derden die willen profiteren
van de door deze benamingen verworven reputatie. Deze benamingen beogen te waarborgen dat het aldus aangeduide product afkomstig
is uit een bepaald geografisch gebied en bepaalde bijzondere kenmerken bezit. Zij kunnen bij de consument een grote vermaardheid
hebben en voor de producenten die voldoen aan de voorwaarden om ze te gebruiken, een belangrijk middel zijn om klanten aan
zich te binden. De reputatie van oorsprongsbenamingen is afhankelijk van het beeld dat zij oproepen bij de consument. Dit
beeld wordt hoofdzakelijk bepaald door de bijzondere kenmerken van het product en, meer in het algemeen, door de kwaliteit
van het product (zie arrest België/Spanje, reeds aangehaald, punt 54‑56). In de perceptie van de consument hangt de band tussen
de reputatie van de producenten en de kwaliteit van de producten voorts af van diens overtuiging dat de onder de oorsprongsbenaming
verkochte producten echt zijn (zie reeds aangehaalde arresten Ravil, punt 49, en Consorzio del Prosciutto di Parma en Salumificio
S. Rita, punt 64).
Volgens artikel 30 EG vormt artikel 29 EG geen beletsel voor uitvoerverboden of -beperkingen die gerechtvaardigd zijn uit
hoofde van bescherming van onder meer de industriële en commerciële eigendom.
Aangezien het geen twijfel lijdt dat oorsprongsbenamingen tot de rechten van industriële en commerciële eigendom in de zin
van artikel 30 EG behoren, moet een voorwaarde als die welke in het hoofdgeding aan de orde is, die elk verkeer van krenten
tussen de twee deelgebieden van gebied A verbiedt, ondanks het feit dat zij het handelsverkeer beperkt, in overeenstemming
met het recht van de Unie worden geacht voor zover zij een noodzakelijk en redelijk middel is om de reputatie van de BOB „Κορινθιακή
Σταφίδα Βοστίτσα (Korinthiaki Stafida Vostitsa)” te beschermen (zie in die zin reeds aangehaalde arresten België/Spanje, punten 58
en 59, en Consorzio del Prosciutto di Parma en Salumificio S. Rita, punt 66).
Al is een dergelijke maatregel geschikt om de BOB van krenten van de variëteit „Vostizza” te beschermen, toch kan, anders
dan de verwijzende rechter verklaart, niet worden geconcludeerd dat hij gerechtvaardigd is op grond van de vaststelling dat
alleen geen enkele andere maatregel even doeltreffend is als een absoluut verbod van verkeer van krenten tussen de twee deelgebieden
van gebied A.
Om uit te maken of de betrokken beperking voldoet aan het evenredigheidsbeginsel, moet integendeel worden nagegaan of de in
dit verband aangewende middelen niet verder gaan dan nodig is om het rechtmatige doel te bereiken. Met andere woorden, nagegaan
dient te worden of dit doel niet kan worden bereikt met maatregelen die de intracommunautaire handel minder beperken.
In dit verband dient erop te worden gewezen dat, zoals de Nederlandse regering in haar schriftelijke opmerkingen heeft aangevoerd
en de advocaat-generaal in punt 77 van zijn conclusie heeft herhaald, een oplossing die het vrije verkeer van goederen minder
aantast, erin zou kunnen bestaan te voorzien in aparte productielijnen en zelfs in aparte pakhuizen waarin uitsluitend krenten
van dezelfde geografische herkomst zouden worden opgeslagen, verwerkt en verpakt.
Fragkopoulos heeft er overigens op gewezen dat haar aan het hoofdgeding ten grondslag liggende vordering niet erop is gericht
toestemming te krijgen om krenten van verschillende variëteiten met elkaar te vermengen. Bovendien heeft zij ter terechtzitting
verklaard dat het aantal in de twee deelgebieden van gebied A gevestigde krentenproducenten minder dan tien bedraagt, zodat,
zoals de advocaat-generaal in punt 78 van zijn conclusie heeft uiteengezet, gemakkelijk onverwachte controles op de respectieve
productieplaatsen kunnen worden verricht. Aangezien in gebied B het mengen van krenten van verschillende variëteiten is toegestaan,
zouden dergelijke controles overigens alleen in gebied A dienen te worden verricht.
Voorts zij er in dit verband aan herinnerd dat een beperkende maatregel slechts aan de eisen van het recht van de Unie voldoet
indien het met die maatregel beoogde doel daadwerkelijk op coherente en stelselmatige wijze wordt nagestreefd.
In wet 553/1977 is voor de krenten van de variëteit „Vostizza”, waaraan een BOB is verleend, echter niet voorzien in een productdossier
als dat waarin was voorzien door de nationale regelingen die aan de orde waren in de zaken die aanleiding hebben gegeven tot
de reeds aangehaalde arresten Ravil en Consorzio del Prosciutto di Parma en Salumificio S. Rita. Bij gebreke van vooraf vastgestelde
objectieve criteria, zoals een omstandige beschrijving van het beschermde product en van de belangrijkste kenmerken ervan,
de gegevens waaruit blijkt dat het betrokken product afkomstig is uit een bepaald geografisch gebied, de beschrijving van
de – in voorkomend geval plaatselijke – werkwijze voor het verkrijgen van dat product alsmede de eisen waaraan voor het gebruik
van de BOB moet worden voldaan, lijkt de gestelde hoge productkwaliteit die de BOB dient te beschermen, echter moeilijk te
kunnen worden gewaarborgd.
Bovendien zij erop gewezen dat de in het hoofdgeding aan de orde zijnde nationale regeling uiteenlopende regels bevat voor
de verschillende gebieden waar krenten worden geproduceerd.
Zo is het de in gebied B gevestigde producenten toegestaan, krenten die afkomstig zijn uit het gehele gebied A, daaronder
begrepen het deelgebied waaruit de variëteit „Vostizza” afkomstig is, te verwerken, op te slaan, te verpakken en uit te voeren.
De Griekse regeling voorziet slechts in de verplichting om het mengsel van krenten van deze verschillende herkomsten passend
aan te duiden, in casu door op het etiket te vermelden dat het gaat om een mengsel van krenten uit de gebieden A en B. De
Griekse wetgever lijkt dus te hebben geoordeeld dat marktdeelnemers die zijn gevestigd in een streek waar krenten van apert
lagere kwaliteit worden geproduceerd, krenten van hogere kwaliteit uit een ander geografisch gebied, daaronder begrepen krenten
met een BOB, mogen verwerken, mits zij daarop een etiket aanbrengen dat elke bedrieglijke schijn wegneemt.
Zoals de advocaat-generaal in punt 75 van zijn conclusie heeft beklemtoond, is het niet duidelijk waarom zoiets niet kan worden
toegestaan tussen de twee deelgebieden van gebied A. Met andere woorden, het is niet duidelijk waarom voor de producenten
van het tweede deelgebied van gebied A een veel strengere regel geldt, in die zin dat het hun zonder meer wordt verboden krenten
te verwerken die afkomstig zijn uit de eerste deelgebied van gebied A, waar de variëteit „Vostizza” wordt geproduceerd.
Fragkopoulos heeft er overigens op gewezen, zonder op dit punt te zijn weersproken, dat haar vordering geenszins erop is gericht,
ongeoorloofd te profiteren van de aan de krenten uit het eerste deelgebied van gebied A voorbehouden BOB, en dat zij bereid
is op de producten een etiket aan te brengen waarop de geografische herkomst van de betrokken krenten duidelijk wordt aangegeven.
De coherentie van thans in Griekenland geldende regeling lijkt overigens nog meer in het gedrang te komen nu de krenten afkomstig
uit het eiland Zakinthos, dat deel uitmaakt van gebied B, waar de krenten ontegenzeglijk van geringere kwaliteit zijn, in
de loop van 2008 een BOB hebben gekregen, terwijl de uit het tweede deelgebied van gebied A afkomstige krenten, die in vergelijking
daarmee van betere kwaliteit zijn, tot op heden niet zijn beschermd.
In die omstandigheden dient te worden vastgesteld dat een absoluut verbod van verkeer van krenten tussen de twee deelgebieden
van gebied A, zoals dat waarin de in het hoofdgeding aan de orde zijnde regeling voorziet, niet objectief gerechtvaardigd
is uit hoofde van de bescherming van de industriële en commerciële eigendom in de zin van artikel 30 EG, aangezien het dat
doel niet op coherente wijze nastreeft en niet voldoet aan de eisen van het evenredigheidsbeginsel.
Verbod van verkeer van producten uit gebied B in het tweede deelgebied van gebied A
Met betrekking tot het tweede in punt 32 van het onderhavige arrest genoemde aspect, te weten het in artikel 1, lid 2, van
wet nr. 553/1977 geformuleerde verbod om krenten uit gebied B in het tweede deelgebied van gebied A binnen te brengen, dient
eraan te worden herinnerd dat de krenten van de variëteit „Korfos”, die worden geproduceerd in dat tweede deelgebied, waar
Fragkopoulos is gevestigd, niet onder de BOB vallen die is toegekend aan de krenten van de variëteit „Vostizza”, die afkomstig
zijn uit het eerste deelgebied van gebied A. Bijgevolg kan het verbod om in het tweede deelgebied van gebied A krenten uit
gebied B binnen te brengen, niet worden gerechtvaardigd door de noodzaak om deze BOB te beschermen.
Het is echter vaste rechtspraak dat een nationale maatregel van gelijke werking als een kwantitatieve uitvoerbeperking, die
in beginsel in strijd is met artikel 29 EG, niet alleen kan worden gerechtvaardigd door een van de in artikel 30 EG genoemde
redenen, maar ook door dwingende eisen in verband met het algemeen belang, mits die maatregel evenredig is aan het nagestreefde
legitieme doel (zie met name arrest van 16 december 2008, Gysbrechts en Santurel Inter, C‑205/07, Jurispr. blz. I‑9947, punt 45).
In het onderhavige geval dient dus te worden uitgemaakt of in een situatie waarin op het niveau van de Unie geen BOB is geregistreerd
voor de in het tweede deelgebied van gebied A geproduceerde krenten, te weten krenten van de variëteit „Korfos”, op goede
gronden een beroep kan worden gedaan op een van de in artikel 30 EG genoemde rechtvaardigingsgronden of op een dwingende eis
in verband met het algemeen belang.
De Griekse regering voert allereerst aan dat de in het hoofdgeding aan de orde zijnde nationale regeling tot doel heeft, te
voorkomen dat krenten van de verschillende variëteiten met elkaar worden vermengd, teneinde de kwaliteit te beschermen van
de in gebied A geproduceerde krenten, die worden geacht van een hogere kwaliteit te zijn dan de in gebied B geproduceerde
krenten.
Er zij echter aan herinnerd dat een nationale maatregel die het vrije verkeer van goederen belemmert, niet kan worden gerechtvaardigd
door het feit alleen dat hij ertoe strekt de gestelde kwaliteit van een product dat geen BOB heeft, binnen de lidstaat te
beschermen (zie in die zin arrest van 14 september 2006, Alfa Vita Vassilopoulos en Carrefour-Marinopoulos, C‑158/04 en C‑159/04,
Jurispr. blz. I‑8135, punt 23).
Zoals de advocaat-generaal in punt 66 van zijn conclusie heeft opgemerkt, staat de geest van de verdragsbepalingen betreffende
het vrije verkeer van goederen immers eraan in de weg dat de lidstaten op hun grondgebied onoverkomelijke binnengrenzen invoeren
om de gestelde hogere kwaliteit van bepaalde producten te waarborgen, temeer daar het recht van de Unie de noodzakelijke instrumenten
verstrekt om de kwaliteit te waarborgen van producten die bijzondere bescherming verdienende kenmerken vertonen (zie in die
zin ook de punten 34 en volgende van het onderhavige arrest).
In de tweede plaats verklaart de verwijzende rechter in zijn verzoek om een prejudiciële beslissing dat de uit gebied A afkomstige
krenten bij de consument in Griekenland een bijzondere reputatie genieten en zeer in trek zijn. Op grond daarvan lijkt hij
aan te nemen dat de betrokken nationale regeling is vastgesteld om de consument beschermen door elke mogelijkheid van fraude
in de vorm van vermenging van krenten van verschillende variëteiten uit te sluiten.
Dienaangaande zij eraan herinnerd dat, zoals reeds is uiteengezet in de punten 43 en volgende van het onderhavige arrest,
de in het hoofdgeding aan de orde zijnde nationale regeling niet coherent lijkt, aangezien zij toestaat dat in gebied B krenten
van verschillende variëteiten – daaronder begrepen krenten uit het gehele gebied A, dat een deelgebied bevat waarvoor een
BOB is toegekend – worden vermengd, terwijl elke vermenging is verboden in gebied A, daaronder begrepen het tweede deelgebied,
dat geen bescherming door een BOB geniet.
Bijgevolg belet die regeling niet volstrekt elke vermenging van krenten van verschillende variëteiten en lijkt het kwaliteitsniveau
van het product voor de wetgever ook niet het beslissende criterium te zijn geweest.
Zelfs al zouden de bescherming van de consument en het voorkomen van fraude in het hoofdgeding met succes als legitieme doelstellingen
van algemeen belang kunnen worden aangevoerd, dat nog moet er in elk geval op worden toegezien dat de betrokken beperking
voldoet aan het evenredigheidsbeginsel.
Om de in de punten 40 en 41 van het onderhavige arrest genoemde redenen, die mutatis mutandis gelden voor de toetsing aan
het evenredigheidsbeginsel van het verbod om in het tweede deelgebied van gebied A krenten uit gebied B binnen te brengen,
dient te worden geconcludeerd dat er andere maatregelen zijn die het vrije verkeer van op het Griekse grondgebied geproduceerde
krenten minder beperken, zoals de verplichting voor de betrokken marktdeelnemers om over aparte productielijnen en/of opslagplaatsen
te beschikken en de verplichting om een etiket met een passende vermelding van de geografische herkomst van de verwerkte krenten
aan te brengen, alsmede onaangekondigde controles en passende sancties om de nakoming van die verplichtingen te garanderen.
In die omstandigheden is een absoluut verbod van verkeer van krenten tussen het tweede deelgebied van gebied A en gebied B,
zoals dat waarin de in het hoofdgeding aan de orde zijnde regeling voorziet, niet gerechtvaardigd uit hoofde van de bescherming
van de consument en het voorkomen van fraude, aangezien het dat doel niet coherent nastreeft en niet voldoet aan de eisen
van het evenredigheidsbeginsel.
Mitsdien moet op de vragen worden geantwoord dat artikel 29 EG aldus moet worden uitgelegd dat het in de weg staat aan een
nationale regeling als die welke in het hoofdgeding aan de orde is, die zowel tussen de twee deelgebieden van gebied A als
tussen het tweede deelgebied van gebied A en gebied B het voor uitvoer binnenbrengen, opslaan, verwerken en verpakken van
krenten volstrekt verbiedt, aangezien deze regeling niet de mogelijkheid biedt de nagestreefde legitieme doelstellingen op
coherente wijze te bereiken en verder gaat dan nodig is om die doelstellingen te bereiken.
Kosten
Ten aanzien van de partijen in het hoofdgeding is de procedure als een aldaar gerezen incident te beschouwen, zodat de nationale
rechter over de kosten heeft te beslissen. De door anderen wegens indiening van hun opmerkingen bij het Hof gemaakte kosten
komen niet voor vergoeding in aanmerking.
Het Hof (Eerste kamer) verklaart voor recht:
Artikel 29 EG moet aldus worden uitgelegd dat het in de weg staat aan een nationale regeling als die welke in het hoofdgeding
aan de orde is, die zowel tussen de twee deelgebieden van gebied A als tussen het tweede deelgebied van gebied A en gebied
B het voor uitvoer binnenbrengen, opslaan, verwerken en verpakken van krenten volstrekt verbiedt, aangezien deze regeling
niet de mogelijkheid biedt de nagestreefde legitieme doelstellingen op coherente wijze te bereiken en verder gaat dan nodig
is om die doelstellingen te bereiken.
ondertekeningen
*
Procestaal: Grieks. | [
"Vrij verkeer van goederen",
"Maatregelen van gelijke werking als kwantitatieve beperkingen",
"Krenten",
"Nationale regeling ter bescherming van kwaliteit van product",
"Grenzen naargelang van verschillende productiegebieden aan verhandeling gesteld",
"Rechtvaardiging",
"Evenredigheid"
] |
62012CJ0589 | bg | Преюдициалното запитване се отнася до тълкуването на член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива 77/388/ЕИО на Съвета от 17 май 1977 година относно хармонизиране на законодателствата на държавите членки относно данъците върху оборота — обща система на данъка върху добавената стойност: единна данъчна основа (
ОВ L 145, стр. 1
, наричана по-нататък „Шеста директива“).
Запитването е отправено в рамките на спор между Commissioners for Her Majesty’s Revenue and Customs (наричани по-нататък „Commissioners“) и GMAC UK plc (наричано по-нататък „GMAC“) по повод облагаемата основа на данъка върху добавената стойност (наричан по-нататък „ДДС“) за извършени от GMAC доставки в изпълнение на договори за лизинг на моторни превозни средства.
Правна уредба
Правото на Съюза
Член 11, A от Шеста директива относно данъчната основа за начисляване на ДДС на територията на страната предвижда:
„1. Данъчната основа е:
a)
при доставките на стоки и услуги […],всичко, което представлява възнаграждение, получено от или дължимо на доставчика, във връзка с доставката, от страна на купувача, получателя или трета страна, включително субсидиите, които са пряко свързани с цената на такива доставки;
[…]“.
Член 11, В, параграф 1 от Шеста директива, съдържащ разни разпоредби, предвижда:
„При анулиране, отказ или пълно или частично неплащане, или при намаляване на цената след извършване на доставката, данъчната основа се намалява съответно при условия, определени от държавите членки“.
При пълно или частично неплащане обаче държавите членки могат да дерогират тази разпоредба“. [неофициален превод]
Правото на Обединеното кралство
От акта за преюдициално запитване е видно, че законодателството, транспониращо член 11, В, параграф 1 от Шеста директива, включва две категории разпоредби. Първата се прилага при намаляване на възнаграждението, а втората се прилага, като предоставя облекчение, а именно освобождаване от данък поради несъбираемо вземане в случай на пълно или частично неизпълнение.
Национални разпоредби, свързани с намаляването на възнаграждението
От 1995 г. тези разпоредби се съдържат в член 38 във връзка с член 24 от Правилника за данъка върху добавената стойност от 1995 г. (VAT Regulations 1995). Те предвиждат, че при намаляване на възнаграждението за доставка, в която е включен ДДС, данъчнозадълженото лице трябва да коригира отчета си по ДДС, като впише въпросния ДДС в пасива на отчета. В този смисъл намаляването на възнаграждението се признава само ако е установено с кредитно известие или друг равностоен документ. Аналогични правила се прилагат в периода 1990—1995 г.
Национални разпоредби, свързани с несъбираемо вземане
По отношение на доставките, осъществени между 2 октомври 1978 г. и 26 юли 1990 г., освобождаването от данък поради несъбираемо вземане се прилага по „стария режим“. По отношение на доставките, осъществени между 1 април 1989 г. и 19 март 1997 г., молбите за освобождаване от данък могат да бъдат подадени съгласно „новия режим“. В периода на застъпване, а именно между 1 април 1989 г. и 26 юли 1990 г., молбата може да бъде подадена съгласно който и да е от двата режима.
– Старият режим
Старият режим е създаден с член 12 от Закона за финансите от 1978 г. (Finance Act 1978), възпроизведен в член 22 от Закона за данък върху добавената стойност от 1983 г. (Value Added Tax Act 1983, наричан по-нататък „VATA 1983“).
Член 22 от VATA 1983 гласи:
„(1)
Когато
a)
дадено лице доставя стоки или услуги срещу парично възнаграждение и е начислило и платило данък върху тази доставка; и
b)
лицето, което дължи евентуалния остатък от възнаграждението, е обявено в несъстоятелност,
при условията на алинея 2 и разпоредбите на алинея 3, по-долу, първото лице има право с молба, подадена до Commissioners, на възстановяване на подлежащото на фактуриране ДДС предвид неплатения остатък.
(2)
Правото на възстановяване съгласно настоящия член възниква при следните условия,
a)
вземането е установено по размер в производството по несъстоятелност и така установеният размер съответства на остатъка от възнаграждението, намален с цената на иска му;
b)
стойността на доставката не надвишава стойността на свободния пазар, и
c)
по отношение на доставката на стоки собствеността върху тях не е прехвърлена на лицето, за което са били предназначени […]“.
Видно от акта за преюдициално запитване, съгласно член 22 от VATA 1983 едно лице е несъстоятелно по смисъла на посочения член, ако е обявено в несъстоятелност или ако съдът е постановил определение относно управлението на имуществото му в рамките на производството по несъстоятелност. Дружеството се намира в несъстоятелност, ако се намира в производство по ликвидация или принудително прекратяване и „обстоятелствата показват, че дружеството не е в състояние да плаща задълженията си“.
– Новият режим
Член 11 от Закона за финансите от 1990 г. (Finance Act 1990) въвежда новия режим и отменя стария режим по отношение на доставките след 26 юли 1990 г.
Новият режим се прилага по отношение на доставките след 1 април 1989 г. Той е възпроизведен в член 36 от Закона за данък върху добавената стойност от 1994 г. (Value Added Tax Act 1994, наричан по-нататък „VATA 1994“), който гласи следното:
„1)
Алинея 2) по-долу се прилага, когато:
a)
дадено лице е доставило стоки или услуги срещу парично възнаграждение и е начислило и платило данък върху тази доставка;
b)
цялото възнаграждение или каквато и да било част от него е заличено от отчетите като несъбираемо задължение, и
c)
е изтекъл срок от […] шест месеца … [заменящ срока от две години в разпоредбите на член 11 от Закона за финансите от 1990 г. (считано от датата на доставката).
2)
при условията на следващите разпоредби от настоящия член и произтичащите правила, дадено лице има право на възстановяване на подлежащия на фактуриране ДДС по отношение на остатъка, като подаде молба до Commissioners.
[…]
4)
Правото на възстановяване съгласно настоящия член възниква при следните условия:
a)
стойността на доставката не надвишава обичайната стойност, и
b)
по отношение на доставката на стоки, собствеността върху тях не е прехвърлена на лицето, за което е предназначена доставката или лице, което извежда правото си от, чрез или за това лице […]“.
Наредба за данъка върху добавената стойност върху автомобили от 1992 г.
Обединено кралство Великобритания и Северна Ирландия допуска данъчен кредит по ДДС върху продажбата на употребявани превозни средства при условия, които по същество са идентични в следващите законодателства, сред които Наредбата за данъка върху добавената стойност върху автомобили от 1992 г. (Value Added Tax (Cars) Order 1992, наричана по-нататък „Cars Order“).
Съгласно член 8 от Cars Order, когато автомобилен концесионер продава употребявано превозно средство, ДДС се фактурира върху данъчна основа, равна на маржа на концесионера.
Въпреки това член 4 от Cars Order предвижда специално третиране при препродажба на превозно средство, върнато във владение на продавача:
„(1)
Описаните по-долу сделки не се считат за доставка на стоки, нито като доставка на услуги:
(a)
Прехвърлянето на употребявано превозно средство от лице, което си е възстановило владението върху него съгласно финансово споразумение, при условие че автомобилът е в същото състояние, в което се е намирал при възстановяване на владението […]“.
Спорът по главното производство и преюдициалните въпроси
Дружеството GMAC е данъчнозадължено лице по ДДС, което се занимава по-специално с продажба на моторни превозни средства при условията на разсрочено плащане.
При тези продажби потребителят избира автомобил от дистрибутора, като иска от последния определено финансиране. Тогава бива насочван към дружества за лизинг като GMAC. При постигане на съгласие между трите страни дистрибуторът продава превозното средство на лизинговото дружество, което впоследствие го предоставя на крайния потребител по „договор за лизинг“.
Продажбата на превозните средства от дистрибуторите на GMAC подлежи на облагане с ДДС по стандартната ставка. Доставката на превозните средства от GMAC на крайните клиенти по договори за лизинг също подлежи на облагане с ДДС по стандартната ставка. При неизпълнение от лизингополучателя GMAC си възстановява владението върху превозното средство и го изнася на публична продан. Полученото от продажбата се използва за покриване на остатъка от дължимите от лизингополучателя лизингови вноски.
За целите на ДДС доставката на моторно превозно средство по договор за лизинг се третира като доставка на стоки. ДДС става изискуем при доставката на превозното средство от GMAC на крайните потребители по отношение на цялата дължима сума с изключение на финансовите разходи. Ако впоследствие превозното средство бъде върнато във владение на продавача или изнесено на публична продан, съгласно по-специално член 4 от Cars Order публичната продан не се счита нито за доставка на стоки, нито за доставка на услуги.
Commissioners винаги са приемали, че при прекратяване по взаимно съгласие на договор за лизинг относно моторно превозно средство, водещо до препродажбата му, се прилага член 38 от VAT Regulations 1995, като вследствие на това се счита, че GMAC е извършило лизингова сделка срещу възнаграждение, намалено до размера на полученото от препродажбата. Въпреки това до решението на High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division (Обединено кралство) по дело C&E Commissioners/GMAC (2004) Commissioners не допускат прилагането на същия режим в случай на неизпълнение на лизингополучателя и възстановяване на владението върху превозното средство и изнасянето му на публична продан от GMAC.
След посоченото решение обаче член 38 от VAT Regulations 1995 се прилага и при неизпълнение на лизингополучателя и изнасяне на превозното средство на публична продан от GMAC. High Court of Justice приема също, че и Cars Order се прилага, при което GMAC не дължи ДДС върху полученото от публичната продан. В това отношение запитващата юрисдикция отбелязва, че прилагането на посочените разпоредби в тяхната взаимовръзка води до „неочаквана облага“, в резултат на която дължимият размер на ДДС в крайна сметка е по-малък от този, който би се получил, ако Шеста директива беше транспонирана правилно.
При това положение GMAC подава нова жалба, също обхващаща периода 1978—1997 г., изцяло основана на непосредственото действие на Шеста директива. Исканията му вече се отнасят до частта от възнаграждението по доставката на моторното превозно средство на клиента, останала неплатена поради неизпълнение на въпросния клиент. Посочената сума не представлява намаляване на цената по смисъла на член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива. Става дума за частично неизпълнение по смисъла на тази разпоредба, а именно за несъбираемо вземане.
С писмо от 20 февруари 2006 г. GMAC иска освобождаване от данък поради несъбираемо вземане за периода 1978—1997 г., възникнало поради прекратяване на договори за лизинг на моторно превозно средство, сключени с клиенти, на основание неплащане на договорената продажна цена. С решение от 18 юли 2006 г. Commissioners отхвърлят посочената молба.
First-tier Tribunal (Tax Chamber) уважава жалбата на GMAC срещу това решение, като приема, че нормативните изисквания за законосъобразност са несъвместими с правото на Съюза и че молбите на GMAC за освобождаване от данък поради несъбираемо вземане не водят до противоречащо на правото на Съюза изместване или нарушаване на данъчния неутралитет.
Сезиран с въззивна жалба, Upper Tribunal (Tax and Chancery Chamber), обратно, приема, че член 38 от VAT Regulations 1995 съгласно тълкуването му в решение на High Court of Justice по дело C&E Commissioners/GMAC (2004) във връзка с Cars Order не представлява ефективна мярка за прилагане на Шеста директива, тъй като се изразява в облекчение на ДДС, несъвместимо с целите на Директивата и следователно противоречащо на правото на Съюза.
При тези обстоятелства Upper Tribunal (Tax and Chancery Chamber) решава да спре производството и да постави на Съда следните преюдициални въпроси:
„1)
Доколко едно данъчнозадължено лице по отношение на две сделки със същите стоки има право i) да се позове на непосредственото действие на разпоредба от [Шеста директива] по отношение на едната сделка или ii) да се позове на разпоредбите на националното право по отношение на другата сделка, при положение че по този начин ще се стигне до общ данъчен резултат по отношение на двете сделки, какъвто не би се получил и не се цели при самостоятелното прилагане към тези две сделки както на националното право, така и на [Шеста директива]?
2)
Ако отговорът на първия въпрос е, че съществуват обстоятелства, при които данъчнозадължено лице не би имало такова право (или не би имало такова право в определена степен), какви са обстоятелствата, при които това право не би съществувало, и по-специално каква е връзката между двете сделки, при която биха възникнали такива обстоятелства?
3)
Променя ли се отговорът на първия и втория въпрос в зависимост от това дали третирането в националното право на едната сделка е съобразено с Шеста директива за ДДС?“.
По преюдициалните въпроси
По първия и третия въпрос
С първия и третия си въпрос, които следва да бъдат разгледани заедно, запитващата юрисдикция по същество иска да се установи дали член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива трябва да се тълкува в смисъл, че при обстоятелства като разглежданите в главното дело държава членка може да забрани на данъчнозадължено лице да се позове на непосредственото действие на тази разпоредба по отношение на дадена сделка с мотив, че това данъчнозадължено лице може да се позове на разпоредбите на националното право по отношение на друга сделка относно същите стоки и че кумулативното прилагане на тези разпоредби би довело до общ данъчен резултат, какъвто не би се получил и не се цели при самостоятелното прилагане към тези две сделки както на националното право, така и на Шеста директива.
Посочената юрисдикция освен това иска да се установи дали съответствието или несъответствието на приложимото към последната сделка национално право с Шеста директива е релевантно в това отношение.
Следва да се припомни, че съгласно постоянната практика на Съда във всички случаи, когато разпоредбите на дадена директива са безусловни и достатъчно точни по своето съдържание, частноправните субекти имат основание да се позоват на тях пред националните юрисдикции срещу държавата, когато тя не е транспонирала в срок директивата в националния правен ред или когато я е транспонирала неправилно (решение Almos Agrárkülkereskedelmi, C‑337/13,
EU:C:2014:328
, т. 31 и цитираната съдебна практика).
Една разпоредба на правото на Съюза е безусловна, когато създава задължение, което не е съпроводено от никакво условие, и не зависи в изпълнението или действието си от приемането на никакъв акт било на институциите на Съюза, било на държавите членки (решение Almos Agrárkülkereskedelmi,
EU:C:2014:328
, т. 32 и цитираната съдебна практика).
Член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива определя случаите, в които държавите членки са длъжни да намалят съответно данъчната основа при определени от самите тях условия. Следователно тази разпоредба задължава държавите членки да намалят данъчната основа винаги когато след сключването на дадена сделка възнаграждението не получено изцяло или от части от данъчнозадълженото лице (решение Goldsmiths, C‑330/95,
EU:C:1997:339
, т. 16).
Макар този член да оставя на държавите членки известна свобода на преценка при определянето на мерките, които позволяват да се определи размерът на намаляването, това обстоятелство не засяга въпреки всичко точния и безусловен характер на предписаното в този член задължение да се намали данъчната основа в случаите, изброени от посочената разпоредба. Следователно последната отговаря на условията, за да породи директен ефект (решение Almos Agrárkülkereskedelmi,
EU:C:2014:328
, т. 34).
Съгласно изложеното от запитващата юрисдикция в преюдициалното запитване поставените на Съда въпроси се обясняват с обстоятелството, че по главното дело данъчните органи на Обединеното кралство са приели, че данъчнозадълженото лице не може да се ползва едновременно от „неочаквана облага“ и от член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива по-специално поради факта че кумулативното прилагане на член 38 от VAT Regulations 1995, на Cars Order и посочената директива би довело до общ данъчен резултат, какъвто не би се получил и не се цели при самостоятелното прилагане към тези две сделки както на националното право, така и на Директивата.
Според правителството на Обединеното кралство в положение като разглежданото в главното производство фактурираният на крайния потребител ДДС, дължим на данъчните органи, не се начислява върху реално полученото от данъчнозадължено лице възнаграждение в замяна на извършените доставки. Непосредственото действие обаче не било принцип на правото на Съюза, който можел да се използва за постигане на резултат, обратен на целения от Директивата. Посоченото правителство счита, че следователно данъчнозадълженото лице няма право да се позовава на разпоредбите на националното право по отношение на дадена сделка и на непосредственото действие на член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива по отношение на друга сделка.
Тези доводи не могат да бъдат възприети.
В действителност, както следва от точка 32 от настоящото решение, член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива притежава директен ефект, макар при обстоятелствата по главното дело въпросът дали, след като е извършило доставка на стока по договор за лизинг, дадено данъчнозадължено лице като GMAC може да се ползва от правото на намаляване на данъчната основа, предоставено от посочената разпоредба, зависи от обстоятелството, че клиентите на GMAC не са изпълнили изцяло или отчасти задължението си за плащане по договора.
Тази разпоредба безспорно представлява израз на основния принцип на Шеста директива, че данъчната основа се състои от действително получената насрещна престация, от който пряко следва, че данъчната администрация не може да събира ДДС в размер, надвишаващ получения от данъчнозадълженото лице (решение Almos Agrárkülkereskedelmi,
EU:C:2014:328
, т. 22 и цитираната съдебна практика).
От представената пред Съда преписка обаче следва, че ако публичната продан на превозното средство, отнето от лизингополучателя, по силата на самото национално право не беше освободена от ДДС, възнаграждението, получено от всяка сделка, би подлежало на облагане. Тогава данъчната основа би била съставена от сумите, платени от лизингополучателя и купувача по публичната продан. По този начин съгласно принципа, припомнен в предходната точка, данъчната основа би съответствала на реално поученото от GMAC възнаграждение.
В това отношение следва да се припомни постоянната практика на Съда, според която държава членка, която не е приела в срок необходимите мерки за изпълнение на директива, не може да противопостави на частноправните субекти своето неизпълнение на съдържащите се в нея задължения (вж. по-специално решение Rieser Internationale Transporte, C‑157/02,
EU:C:2004:76
, т. 22 и цитираната съдебна практика)
Следователно обстоятелството, че съгласно националното право изнасянето на превозното средство на публична продан не се третира като доставка на стоки или доставка на услуги, не може да доведе до това, че данъчнозадълженото лице е лишено от правото на намаление на облагаемата сума при пълно или частично неплащане на цената съгласно член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива.
Впрочем важно е да се припомни, че съгласно основния принцип, присъщ на общата система на ДДС, изведен от член 2 от Първа директива 67/227/ЕИО на Съвета от 11 април 1967 година за хармонизиране на законодателството на държавите членки относно данъка върху оборота (
ОВ 71, 1967 г., стр. 1301
), и член 2 от Шеста директива ДДС се прилага спрямо всяка сделка в процеса на производство и разпространение, като се приспада ДДС, начислен пряко върху различните елементи от цената (вж. по-специално решения Midland Bank, C‑98/98,
EU:C:2000:300
, т. 29 и Zita Modes, C‑497/01,
EU:C:2003:644
, т. 37).
Следователно при пълно или частично неизпълнение размерът на облагаемата основа по договор за лизинг на превозно средство трябва да бъде коригиран в зависимост от реално получената от данъчнозадълженото лице насрещна престация по същия договор. Получената от това данъчнозадължено лице насрещна престация, платена от трето лице по друга сделка, в случая публичната продан на превозното средство, върнато от лизингополучателя, е без значение за извода, че въпросното данъчнозадължено лице може да се позове на непосредственото действие на член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива в рамките на договор за лизинг.
От гореизложеното следва, че въпросът дали националното право, приложимо към сделката публична продан, е съвместимо с Шеста директива, е ирелевантен за определянето на това дали данъчнозадължено лице като GMAC има основание да се позове на правата, изведени от член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива.
Правителството на Обединеното кралство освен това изтъква, че би представлявало злоупотреба с право селективното позоваване на непосредственото действие на тази разпоредба, като по този начин се създава положение, прие което целеният от въпросната правна уредба резултат не е постигнат.
В това отношение следва да се посочи, че в точки 74 и 75 от решение Halifax и др. (C‑255/02,
EU:C:2006:121
) Съдът постановява по-конкретно, че установяването на злоупотреба в областта на ДДС предполага, от една страна, въпреки формалното прилагане на предвидените в релевантните разпоредби от Шеста директива изисквания и на националното законодателство, което я транспонира, сделките, за които става въпрос, да водят до получаването на данъчно предимство, чието предоставяне би било в противоречие с целта, преследвана с приложимите разпоредби на Директивата, и от друга страна, да е видно от множество обективни обстоятелства, че основната цел на въпросните сделки се свежда до получаването на това данъчно предимство.
Националната юрисдикция обаче трябва да провери дали в спора по главното производство е налице фактическият състав на злоупотреба съгласно правилата за доказване по националното право и без да се накърнява действието на правото на Съюза. Когато се произнася по преюдициално запитване обаче, Съдът може при необходимост да даде пояснения, за да насочи националната юрисдикция при нейната преценка (вж. по-специално решение Halifax и др.,
EU:C:2006:121
, точки 76 и 77 и цитираната съдебна практика).
Следва да се отбележи, че, както посочва правителството на Обединеното кралство, ако целта на Шеста директива не може да бъде постигната, причината за това е в „неочакваната облага“, произтичаща изключително от прилагането на националното право. Действително, както следва от точка 38 от настоящото решение, получаването на въпросното данъчно предимство по същество се дължи на необлагането на публичната продан на отнетото от лизингополучателя превозно средство, а това следва от член 4 от Cars Order.
Съдът впрочем е постановил, че изборът на даден стопански субект между освободени и облагаеми сделки може да се основава на съвкупност от обстоятелства, и по-специално на съображения от данъчно естество, свързани с действащия режим по ДДС. Всъщност, когато данъчнозадълженото лице има избор между различни сделки, то има право да избира организацията на своята икономическа дейност по такъв начин, че да намали данъчното си задължение (вж. решение RBS Deutschland Holdings, C‑277/09,
EU:C:2010:810
, т. 54 и цитираната съдебна практика).
С оглед гореизложените съображения на първия и третия въпрос следва да се отговори, че член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива трябва да се тълкува в смисъл, че при обстоятелства като разглежданите в главното дело държава членка не може да забрани на данъчнозадължено лице да се позовава на непосредственото действие на тази разпоредба по отношение на дадена сделка с мотив, че това данъчнозадължено лице може да се позове на разпоредбите на националното право по отношение на друга сделка относно същите стоки и че кумулативното прилагане на тези разпоредби би довело до общ данъчен резултат, какъвто не би се получил и не се цели при самостоятелното прилагане към тези две сделки както на националното право, така и на Шеста директива.
По втория въпрос
Предвид отговора на първия и третия въпрос не е необходимо да се отговаря на втория въпрос.
По съдебните разноски
С оглед на обстоятелството, че за страните по главното производство настоящото дело представлява отклонение от обичайния ход на производството пред запитващата юрисдикция, последната следва да се произнесе по съдебните разноски. Разходите, направени за представяне на становища пред Съда, различни от тези на посочените страни, не подлежат на възстановяване.
По изложените съображения Съдът (втори състав) реши:
Член 11, В, параграф 1, първа алинея от Шеста директива 77/388/ЕИО на Съвета от 17 май 1977 година относно хармонизиране на законодателствата на държавите членки относно данъците върху оборота — обща система на данъка върху добавената стойност: единна данъчна основа, трябва да се тълкува в смисъл, че при обстоятелства като разглежданите в главното дело държава членка не може да забрани на данъчнозадължено лице да се позовава на непосредственото действие на тази разпоредба по отношение на дадена сделка с мотив, че това данъчнозадължено лице може да се позове на разпоредбите на националното право по отношение на друга сделка относно същите стоки и че кумулативното прилагане на тези разпоредби би довело до общ данъчен резултат, какъвто не би се получил и не се цели при самостоятелното прилагане към тези две сделки както на националното право, така и на Шеста директива 77/388.
Подписи
(
*1
) Език на производството: английски. | [
"Преюдициално запитване",
"ДДС",
"Шеста директива 77/388/ЕИО",
"член 11, В, параграф 1, първа алинея",
"Директен ефект",
"Намаляване на данъчната основа",
"Осъществяване на две сделки по отношение на едни и същи стоки",
"Доставка на стоки",
"Автомобили, продавани на лизинг, върнати във владение на продавача и изнесени на публична продан",
"Злоупотреба с право"
] |
62006CJ0173 | mt | 1 It-talba għal deċiżjoni preliminari tirrigwarda l-interpretazzjoni ta’ l-Artikoli 216 u 220 tar-Regolament tal-Kunsill (KEE)
Nru 2913/92, tat-12 ta’ Ottubru 1992, li jwaqqaf il-Kodiċi Doganali tal-Komunità (ĠU L 302, p. 1), kif emendat bir-Regolament
(KE) Nru 2700/2000 tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill, tas-16 ta’ Novembru 2000 (ĠU L 311, p. 17, iktar ’il quddiem il-“Kodiċi
Doganali”).
2 Din it-talba tressqet fil-kuntest ta’ rikors għal annullament imressaq minn Agrover Srl (iktar ’il quddiem “Agrover”) kontra
avviż ta’ rkupru ta’ dazji ta’ dwana li ttieħdet mill-Agenzia Dogane Circoscrizione Doganale di Genova (awtoritajiet dognali
ta’ Ġenova).
Il-kuntest ġuridiku
3 Il-Ftehim Ewropew li jistabbilixxi Assoċjazzjoni bejn il-Komunitajiet Ewropej u l-Istati Membri tagħhom, minn naħa, u r-Repubblika
ta’ l-Ungerija, min-naħa l-oħra, iffirmat fi Brussell fis-16 ta’ Diċembru 1991, kien ġie approvat f’isem il-Komunitajiet Ewropej
bid-Deċiżjoni tal-Kunsill u tal-Kummissjoni 93/742/Euratom, KEFA, KE, tat-13 ta’ Diċembru 1993 (ĠU L 347, p. 1). Il-protokoll
Nru 4 ta’ dan il-ftehim, dwar id-definizzjoni tal-kunċett ta’ “prodotti li joriġinaw” u għall-metodi ta’ kooperazzjoni amministrattiva,
kif emendat bid-Deċiżjoni tal-Kunsill ta’ Assoċjazzjoni bejn il-Komunitajiet Ewropej u l-Istati Membri tagħhom, minn naħa,
u r-Repubblika ta’ l-Ungerija, min-naħa l-oħra Nru 3/96, tat-28 ta’ Diċembru 1996 (ĠU, L 92, 1997, p. 1, iktar ’il quddiem il-“protokoll Nru 4”), għandu l-Artikolu 15 tiegħu, intitolat “Projbizzjoni ta’ rifużjoni jew eżenzjoni
mid-dazji doganali”, id-dispożizzjonijiet li ġejjin:
“1. a) Materjali li mhumiex oriġinarji u li ntużaw fil-manifattura ta’ prodotti li joriġinaw mill-Komunità, mill-Ungerija jew minn
pajjiżi oħra elenkati fl-Artikolu 4, li għalihom inħarġet jew saret prova ta’ l-oriġini skond id-dispożizzjonijiet tat-Titolu
V, m’għandhomx jibbenefikaw, la fil-Komunità u lanqas fl-Ungerija, minn rifużjoni ta’ kwalunkwe tip, ta’ dazji doganali jew
eżenzjoni minnhom ta’ kwalunkwe tip.
[…]
2. Il-projbizzjoni msemmija fil-paragrafu 1 tapplika għal kull ftehim sabiex isir irkupru, rifużjoni jew nuqqas ta’ ħlas parzjali
jew totali ta’ dazji tad-dwana jew taxxi li għandhom effett ekwivalenti applikabbli fil-Komunità jew fl-Ungerija fuq materjali
użati fil-produzzjoni kif ukoll prodotti koperti bil-paragrafu 1(b) jekk dan l-irkupru, din ir-rifjużjoni jew dan in-nuqqas
ta’ ħlas japplika espressament jew fil-fatt, meta l-prodotti magħmula li ġejjin mill-imsemmija materjali jkunu esportati u
mhux intiżi għall-konsum nazzjonali.
3. L-esportatur ta’ prodotti koperti minn prova ta’ oriġini għandu jkun jista’ jipproduċi dejjem, fuq talba ta’ l-awtoritajiet
tad-dwana, id-dokumenti meħtieġa kollha li jistabbilixxu li ebda rifużjoni ma ngħatat għal materjali li ma joriġinawx [mill-post]
li tħaddmu fil-produzzjoni tal-prodotti kkonċernati, u li d-dazji tad-dwana jew taxxi ta’ effett ekwivalenti applikabbli għal
dawn il-materjali jkunu effettivament imħallsa.
[…]” [traduzzjoni mhux uffiċjali]
4 L-Artikolu 114(1) tal-Kodiċi Doganali jiddisponi b’mod partikolari li l-proċedura ta’ l-ipproċessar tad-dħul għandha tippermetti
li s-segwenti merkanzija tintuża fit-territorju doganali tal-Komunità f’operazzjoni ta’ pproċessar waħda jew iktar ta’ merkanzija
mhux tal-Komunità maħsuba għall-esportazzjoni mill-ġdid mit-territorju doganali tal-Komunità taħt is-sura ta’ prodotti li
jikkumpensaw lil xulxin, mingħajr ma tali merkanzija tkun suġġetta għal dazji fuq l-importazzjoni jew miżuri ta’ politika
kummerċjali. Din il-forma ta’ iproċessar tad-dħul hija msejħa “sistema ta’ sospensjoni” [Artikolu 114(2)(a), tal-Kodiċi Doganali].
Jirriżulta mill-Artikolu 114(2)(c) 9 (d), ta’ dan il-Kodiċi illi l-prodotti li jikkumpensaw lil xulxin huma l-prodotti kollha
li jirriżultaw minn operazzjonijiet ta’ l-ipproċessar bħalma huma t-tħaddim u t-tiswija ta’ merkanziji.
5 L-Artikolu 115(1)(a) tal-Kodiċi Doganali jippermetti wkoll illi l-prodotti li jikkumpensaw lil xulxin li għandhom jinkisbu
minn “merkanzija ekwivalenti”, definiti fl-Artikolu 114(2)(e) tal-Kodiċi bħala “[l-]merkanzija tal-Komunità li tintuża minflok
il-merkanzija importata għall-manifattura ta’ prodotti li jikkompensaw lil xulxin”, bil-kundizzjoni li din il-merkanzija tkun
ekwivalenti teknikament u kummerċjalment għal merkanziji ta’ importazzjoni. Tirrigwarda sistema msejħa “kumpens għall-merkanzija
ekwivalenti”. L-Artikolu 115(1)(b) tal-Kodiċi Doganali jipprevedi wkoll barra dan illi l-prodotti li jikkumpensaw lil xulxin
miksuba minn merkanzija ekwivalenti li tiġi esportata mill-Komunità qabel l-importazzjoni tal-merkanzija importata minn pajjiż
terz (sistema msejħa ta’ l-“esportazzjoni bil-quddiem” jew “ES/IM”).
6 Skond l-Artikolu 115(3) tal-Kodiċi Doganali, li tingħata kumpens għall-merkanzija ekwivalenti għandu l-effett li jbiddel l-istatus
doganali: “il-merkanzija importata għandha titqies għall-iskopijiet doganali bħala merkanzija ekwivalenti u din ta’ l-aħħar
bħala merkanzija importata”.
7 Skond l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali:
“1. Safejn ftehim konkluż bejn il-Komunità u ċerti pajjiżi terzi jipprovdi għall-għoti ma’ l-importazzjoni f’dawk il-pajjiżi ta’
trattament preferenzjali tat-tariffa għal merkanziji li joriġinaw fil-Komunità fit-tifsira ta’ dak il-ftehim, bil-kondizzjoni
li, fejn ikunu nkisbu taħt il-proċedura ta’ l-ipproċessar tad-dħul, merkanziji mhux tal-Komunità inkorporati fl-imsemmija
merkanziji jkunu soġġetti għall-ħlas tad-dazji fuq l-importazzjoni li għandhom jitħallsu fuq l-istess, il-validazzjoni tad-dokumenti
neċessarji sabiex dak it-trattament preferenzjali tat-tariffa jkun jista’ jinkiseb f’pajjiżi terzi għandu jikkawża li jiġi
inkors dejn doganali fuq l-importazzjoni.
2. Il-mument meta dak id-dejn doganali jiġi inkors għandu jitqies li jkun il-mument meta l-awtoritajiet doganali jaċċettaw
id-dikjarazzjoni ta’ l-esportazzjoni dwar il-merkanziji konċernati.
3. Id-debitur għandu jkun id-dikjarant. F’każ ta’ rappreżentazzjoni indiretta, il-persuna li għan-nom tagħha tkun saret id-dikjarazzjoni
għandha wkoll tkun debitriċi.
4. L-ammont ta’ dazji fuq l-importazzjoni li jikkorrispondi ma’ dan id-dejn doganali għandu jiġi stabbilit taħt l-istess kondizzjonijiet
bħal fil-każ ta’ dejn doganali li jirriżulta mill-aċċettazzjoni, fl-istess data, tad-dikjarazzjoni għall-ħelsien għal ċirkolazzjoni
libera tal-merkanziji involuti għall-iskop li tintemm il-proċedura ta’ l-ipproċessar tad-dħul.”
8 L-Artikolu 220(2) tal-Kodiċi Doganali jiddisponi:
“Ħlief fil-każijiet li ssir referenza għalihom fit-tieni u t-tielet subparagrafi ta’ l-Artikolu 217(1), daħliet sussegwenti
fil-kontijiet m’għandhomx isiru fejn:
[…]
b) l-ammont ta’ dazju legalment dovut ma jkunx iddaħħal fil-kontijiet bħala riżultat ta’ żball min-naħa ta’ l-awtoritajiet doganali
liema żball ma setgħetx raġonevolment tinduna bih il-persuna responsabbli għall-ħlas, waqt li din ta’ l-aħħar tkun aġixxiet
bil-bona fidi u ħarset id-dispożizzjonijiet kollha stipulati mil-leġislazzjoni fis-seħħ fir-rigward tad-dikjarazzjoni doganali.
[…]”
Il-kawża prinċipali u d-domandi preliminari
9 Agrover hija kumpannija stabbilita fl-Italja li għandha permess ta’ pproċessar tad-dħul tar-ross
paddy.
Hija, f’Diċembru 2000, esportat għal tliet darbiet ross mitħun li joriġina mill-Komunità lejn l-Ungerija, wara, fi Frar 2001,
importat mit-Tajlandja kwantitajiet ekwivalenti ta’ ross imnaddaf, b’eżenzjoni mid-dazji.
10 Fis-26 ta’ Jannar 2004, l-awtoritajiet Taljani kkunsidraw, abbażi ta’ l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali, illi dawn it-tranżazzjonijiet
ma setgħux jibbenefikaw mis-sistema ta’ l-ipproċessar tad-dħul. Dawn l-awtoritajiet fil-fatt qiesu illi l-eżenzjoni mid-dazji
tista’ tingħata biss jekk l-importazzjonijiet kienu jikkonċernaw merkanzija li ġejja minn pajjiż li kien ikkonkluda ftehim
preferenzjali mal-Komunità, li mhux il-każ tar-Renju tat-Tajlandja. L-imsemmija awtoritajiet għalhekk għaddew għall-irkupru
tad-dazji marbuta ma’ l-importazzjoni ta’ ross (EUR 73 767,88). Agrover ikkontestat din id-deċiżjoni quddiem il-Commissione
tributaria provinciale di Genova (it-Tribunal Fiskali tal-Provinċja ta’ Ġenova). B’deċiżjoni tat-2 ta’ Lulju 2004, din ta’
l-aħħar ċaħdet ir-rikors ta’ Agrover, li ppreżentat appell minn din id-deċiżjoni quddiem il-qorti tar-rinviju.
11 F’dawn iċ-ċirkustanzi l-Commissione tributaria regionale di Genova (it-Tribunal Fiskali tar-Reġjun ta’ Ġenova) ddeċidiet li
tissospendi l-proċeduri u li tressaq quddiem il-Qorti tal-Ġustizzja d-domandi preliminari li ġejjin:
“1) Jista’ l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali […] jiġi applikat fil-każijiet fejn merkanzija Komunitarja (ross), esportata bil-quddiem
taħt is-sistema ta’ l-ipproċessar tad-dħul b’ċertifikat EUR 1 lejn pajjiż terz (li miegħu ġie konkluż ftehim li jipprevedi
l-għoti ta’ trattament preferenzjali tat-tariffa), twassal għall-applikazzjoni ta’ dazji doganali fuq l-importazzjoni fil-mument
ta’ meta suċċessivament ikun hemm l-importazzjoni mill-ġdid, li tikkumpensa, ta’ l-istess merkanzija (ekwivalenti) minn pajjiż
terz li ma jkunx ikkonkluda ftehim mal-Komunità?
2) Fil-każijiet fejn id-dazji previsti fl-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali […] ma nġabrux kontestwalment ma’ l-importazzjoni
li tikkumpensa, tista’ d-dwana titlobhom sussegwentement, jew jekk, bil-kontra ta’ dan, dan huwiex każ ta’ eżenzjoni kopert
mill-Artikolu 220 ta’ dan l-istess Kodiċi?”
Fuq id-domandi preliminari
Fuq l-ewwel domanda
L-osservazzjonijiet ippreżentati quddiem il-Qorti tal-Ġustizzja
12 Agrover u l-Kummissjoni Ewropeja jqisu li l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali ma japplikax għal tranżazzjonijiet ta’ pproċessar
tad-dħul ta’ esportazzjoni bil-quddiem, waqt li dan huwa kkontestat mill-Gvern Taljan.
13 Agrover issostni li l-imsemmi Artikolu 216 jippresupponi li l-merkanzija mhux Komunitarja tkun ġiet “inkorporata” fil-prodott
li jikkumpensa. Għalhekk, din id-dispożizzjoni ma tapplikax meta, kif hemm fil-kawża prinċipali, il-prodott li jikkumpensa
jkun ġie esportat qabel l-importazzjoni tal-merkanzija ta’ orġini ta’ pajjiż terz. Din l-interpretazzjoni hija kkonfermata
mill-Artikolu 15 tal-protokoll Nru 4, li jipprojbixxi r-rifużjoni tad-dazji doganali għal “materjali li mhumiex oriġinarji
u li ntużaw fil-manifattura ta’ prodotti li joriġinaw [b’mod partikolari] mill-Komunità”. Agrover iżżid illi l-applikazzjoni
ta’ l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali tħarbat il-bilanċ tat-tranżazzjonijiet in kwistjoni fil-kawża prinċipali u tikkawżalha
telf ta’ madwar EUR 210 għal kull tunnellata ta’ ross.
14 Il-Kummissjoni tfakkar illi l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali jikkonċerna l-merkanziji “li joriġinaw fil-Komunità”. Issa,
il-bidla fir-regoli doganali li tirriżulta mill-Artikolu 115(3) ta’ dan il-Kodiċi għandu bħala konsegwenza li tranżazzjoni
tat-tip ES/IM ma tistax tiġi mqabbla ma’ esportazzjoni ta’ merkanziji lejn pajjiż terz li miegħu hemm ftehim tat-tariffi preferenzjali.
Barra dan, il-fatt illi l-Artikolu 216(2) tal-Kodiċi jistabbilixxi l-ħolqien ta’ l-obbligu ta’ dazju fil-mument meta l-awtoritajiet
doganali jaċċettaw id-dikjarazzjoni ta’ esportazzjoni juri li din id-dispożizzjoni hija manifestament inapplikabbli għal tranżazzjoni
tat-tip ES/IM. Fir-rigward ta’ din il-
fictio juris
, l-awtoritajiet Taljani ma kellhomx jaċċettaw iċ-ċertifikat EUR 1 għal ross li joriġina mill-Komunità li kellu jiġi esportat
fl-Ungerija, iżda, bil-kontra, kellhom jikkunsidraw dan ir-ross bħala li ġej mit-Tajlandja sabiex jiġi esportat lejn l-Ungerija
skond is-sistema ta’ l-ipproċessar tad-dħul ES/IM.
15 Skond il-Gvern Taljan, it-teżi ta’ Agrover timplika kumulu eċċessiv ta’ vantaġġi fil-kuntest ta’ l-istess tranżazzjoni, peress
li kemm il-prodott esportat bil-quddiem kif ukoll il-prodott ta’ oriġini minn pajjiż terz jevadu d-dazji kollha doganali.
Id-dubji fuq l-interpretazzjoni ta’ l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali illi, fid-dokument TAXUD/724/2003 ta’ l-20 ta’ Marzu
2003, kien jikkonkludi li din id-dispożizzjoni tapplika f’kull każ ta’ pproċessar tad-dħul ta’ ross ma’ esportazzjoni bil-quddiem
u kumpens għall-merkanzija ekwivalenti.
Ir-risposta tal-Qorti tal-Ġustizzja
16 Bl-ewwel domanda tagħha, il-qorti tar-rinviju sostanzjalment tistaqsi jekk l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali japplikax għal
tranżazzjonijiet ta’ pproċeesar tad-dħul ma’ esportazzjoni bil-quddiem.
17 Preliminarjament, għandu jiġi mfakkar illi, skond ġuirisprduenza stabbilita tal-Qorti tal-Ġustizzja, għall-interpretazzjoni
ta’ diżpożizzjoni ta’ dritt Komunitarju, hemm lok li jiġu kkunsidrati mhux biss it-termini tagħha, iżda wkoll il-kuntest tagħha
u l-għanijiet imfittxija mil-leġiżlazzjoni li minnha hi tagħmel parti (sentenzi tas-17 ta’ Novembru 1983, Merck, 292/82, Ġabra
p. 3781, punt 12, kif ukoll tat-8 ta’ Settembru 2005, Mobistar u Belgacom Mobile, C‑544/03 u C‑545/03, Ġabra p. I‑7723, punt 39) kif ukoll id-dispożizzjonijiet kollha tad-dritt Komunitarju (sentenza tas-6 ta’ Ottubru 1982,
CILFIT
et
, 283/81, Ġabra p. 3415, punt 20). Barra dan, is-supremazija tal-ftehim internazzjonali konklużi mill-Komunità fuq it-testi
ta’ dritt Komunitarju sekondarju titlob li dawn ta’ l-aħħar jiġu interpretati, kemm jista’ jkun, b’mod konformi ma’ dawn il-ftehim
(sentenza tat-12 ta’ Jannar 2006, Algemene Scheeps Agentuur Dordrecht, C‑311/04, Ġabra p. I‑609, punt 25 u l-ġurisprudenza ċċitata).
18 Rigward l-għan ta’ l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali, jidher li din id-dispożizzjoni hija intiża li tħares l-obbligi internazzjonali
tal-Komunità li jirriżultaw minn ċerti ftehim preferenzjali [ara, f’dan ir-rigward, is-seba’ premessa tar-Regolament (KEE) tal-Kunsill Nru 2144/87, tat-13 ta’ Lulju 1987, dwar id-dejn doganali (ĠU L 201, p. 15), dwar id-dispożizzjonijiet ta’ l-Artikolu 9(1) ta’ l-imsemmi
Regolament, li kienu għalhekk inklużi wkoll fl-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali]. Fil-fatt, skond il-klawżoli msejħa ta’ “non
rifużjoni”, dawn il-ftehim jistgħu jipprevedu li, fir-rigward tal-prodotti li jikkumpensaw miksuba fil-Komunità taħt is-sistema
ta’ l-ipproċessar tad-dħul, l-applikazzjoni ta’ trattament preferenzjali li jintroduċu huwa suġġett għall-ħlas ta’ dazji fuq
l-importazzjoni marbuta mal-merkanziji ta’ pajjiżi terzi li hemm jew li tħaddmu fl-imsemmija prodotti.
19 B’hekk, klawżola ta’ non rifużjoni bħal dik prevista fl-Artikolu 15 tal-protokoll Nru 4 għandha l-effett li tneħħi lil min
għandu permess ta’ pproċeesar tad-dħul mill-benefiċċju tas-sospensjoni tad-dazji ta’ importazzjoni ta’ merkanzija li toriġina
minn pajjiż terz użata fl-ipproċessar meta l-prodott li jikkumpensa huwa esportat lejn pajjiż sieħeb. Skond l-għan ta’ integrazzjoni
ekonomika bilaterali segwit minn ftehim preferenzjali bħalma hu l-Ftehim Ewropew li jistabbilixxi Assoċjazzjoni bejn il-Komunitajiet
Ewropej u l-Istati Membri tagħhom, minn naħa, u r-Repubblika ta’ l-Ungerija, min-naħa l-oħra, dawn il-klawżoli ta’ non rifużjoni
jiffavorixxu l-użu ta’ merkanziji li joriġinaw mit-territorju doganali tal-partijiet għall-ftehim meta jissuġġettaw għall-ħlas
ta’ dazji fuq l-importazzjoni l-merkanziji ta’ pajjiżi terzi użati fi tranżazzjonijiet ta’ pproċessar tad-dħul. Huma jipprojbixxu
wkoll il-kumulu ta’ vantaġġi doganali li jistgħu jirriżultaw fl-applikazzjoni fl-istess ħin ta’ sistema ta’ pproċessar tad-dħul
u preferenzjali.
20 Dawn l-elementi juru li, bejn l-għan ta’ promozzjoni ta’ esportazzjonijiet ta’ impriżi Komunitarji mfittxija mis-sistema doganali
ta’ l-ipproċessar tad-dħul (ara, f’dan is-sens, is-sentenzi tad-29 ta’ Ġunju 1995, Temic Telefunken, C‑437/93, Ġabra p. I‑1687, punt 18, u tat-13 ta’ Marzu 1997, Eridania Beghin-Say, C‑103/96, Ġabra p. I‑1453, punt 26) u dak ta’ integrazzjoni ekonomika inerenti għall-ftehim preferenzjali, il-leġiżlatur, meta adotta
l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali, ried li jipprevali dan ta’ l-aħħar.
21 Huwa minnu li l-ifformular ta’ l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali ma jgħidx espressament li jissuġġetta għad-dazji doganali
biss il-merkanziji minn pajjiżi terzi “inkorporati” fil-prodotti oriġinarji li jikkumpensaw. Madankollu, ikkunsidrat l-għan
u l-ekonomija ġenerali ta’ din id-dispożizzjoni, hemm lok li tikkunsidra li hija wkoll tista’ tapplika fil-każ ta’ esportazzjoni
bil-quddiem tal-prodotti li jikkumpensaw.
22 L-interpretazzjoni litterali ta’ l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali propost minn Agrover ma tistax għalhekk tiġi aċċettata,
peress illi hija jkollha l-effett, għat-tranżazzjonijiet ta’ l-ipproċeesar tad-dħul li biha l-pprodott li jikkumpensa huwa
esportat bil-quddiem, li tneħħi l-effett utli ta’ l-impenji internazzjonali tal-Komunità li jirriżultaw minn klawżoli ta’
non rifużjoni u li jagħtu lill-benefiċjarju ta’ permess ta’ pproċessar tad-dħul kumulu ta’ vantaġġi li l-leġiżlatur ried jevita.
23 Fl-aħħar nett, għandhom jiġu mwarrba l-argumenti tal-Kummissjoni li jgħidu li l-bidla fir-regoli doganali tal-merkanzija previst
fl-Artikolu 115(3) tal-Kodiċi Doganali jkun inkompatibbli ma’ interpretazzjoni ta’ l-Artikolu 216 ta’ l-imsemmi Kodiċi li
jawtorizza l-applikazzjoni ta’ dan ta’ l-aħħar għal tranżazzjonijiet tat-tip ES/IM. Kuntrarjament għal dak li jidher li tippretendi
l-Kummissjoni, l-imsemmi Artikolu 115(3) għandu bħala għan u l-effett mhux li jemenda l-oriġini doganali tal-merkanziji in
kwistjoni, iżda li jaqleb l-“[istatus] doganali” tagħhom sabiex l-applikazzjoni ta’ l-ipproċessar tad-dħul tkun tapplika.
24 F’dan ir-rigward, għandu jiġi rrilevat illi l-metodi ta’ implementazzjoni ta’ l-Artikolu 115(3) tal-Kodiċi Doganali f’każ
ta’ rikors għal esportazzjoni minn qabel huma spjegati fl-Artikolu 572 tar-Regolament tal-Kummissjoni (KEE) Nru 2454/93 tat-2
ta’ Lulju 1993 li jiffissa d-dispożizzjonijiet għall-implementazzjoni tar-Regolament Nru 2913/92 (ĠU L 253, p. 1), kif emendat
bir-Regolament (KE) tal-Kummissjoni 3665/93, tal-21 ta’ Diċembru 1993 (ĠU L 335, p. 1), li jgħid li l-bdil ta’ l-istatus doganali jsir, “għar-rigward tal-prodotti esportati
ta’ kumpens, fil-ħin ta’ l-aċċettazzjoni tad-dikjarazzjoni ta’ l-esportazzjoni u b’kondizzjoni li l-prodotti ta’ l-importazzjoni
jkunu mdaħħla fil-proċedura” ta’ l-ipproċessar tad-dħul, u, “għar-rigward tal-prodotti ta’ l-importazzjoni u prodotti ekwivalenti,
fil-ħin tar-rilaxx tal-prodotti ta’ l-importazzjoni dikjarati għall-[din il-]proċedura”. Fil-każ ta’ tranżazzjoni tat-tip
ES/IM, l-Artikolu 577 ta’ dan ir-Regolament jipprevedi barra dan li l-proċedura tkun meqjusa li saret “meta l-awtoritajiet
doganali jkunu aċċettaw id-dikjarazzjoni dwar merkanzija mhux Komunitarja”.
25 Skond dawn id-dispożizzjonijiet, f’każ ta’ tranżazzjoni tat-tip ES/IM, huwa biss meta l-merkanziji ta’ oriġini ta’ pajjiż
terz ikunu ġew importati li l-awtoritajiet doganali jkunu jistgħu jivverifikaw li l-kundizzjonijiet kollha tas-sistema ta’
l-ipproċessar tad-dħul ikunu preżenti u li l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali ma jfixklux is-sospensjoni tad-dazji fuq l-importazzjoni.
26 Għandha għalhekk tingħata risposta lill-ewwel domanda li l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali huwa applikabbli għat-tranżazzjonijiet
ta’ pproċessar tad-dħul imsemmija fl-Artikolu 115(1)(b) ta’ l-imsemmi Kodiċi, li fihom il-prodotti li jikkumpensaw ikunu ġew
esportati barra l-Komunità qabel l-importazzjoni tal-merkanziji ta’ importazzjoni.
Fuq it-tieni domanda
27 Bit-tieni domanda tagħha, il-qorti tar-rinviju sostanzjalment tistaqsi jekk impriża f’sitwazzjoni bħal dik ta’ Agrover għandhiex
dritt, skond l-Artikolu 220(2)(b) tal-Kodiċi Doganali, li ma jkunx hemm irkupru ta’ dazji fuq l-importazzjoni fuq merkanziji
li joriġinaw minn pajjiż terz li ma konkludiex ftehim mal-Komunità li jipprevedi l-għoti ta’ trattament tariffarju preferenzjali.
28 Agrover issostni li hija kellha tibbenefika minn eżenzjoni mill-ħlas skond l-Artikolu 220(2)(b) tal-Kodiċi Doganali minħabba
żbalji tort ta’ l-awtoritajiet doganali. Hija tikkritika lil dawn ta’ l-aħħar li taw ċertifikat EUR 1 u taw interpretazzjonijiet
diverġenti ta’ l-Artikolu 216 ta’ l-imsemmi Kodiċi. Agrover sostniet li hija dejjem aġixxiet
in bona fede
u tat lil dawn l-awtoritajiet l-elementi kollha meħtieġa sabiex tibbenefika minn eżenzjoni ta’ dazji ta’ importazzjoni. Hija
tippretendi li l-fatt li l-imsemmija awtoritajiet ma kinux opponew għal dawn l-importazzjonijiet jikkostitwixxi żball li jfixkel
li
a posteriori
jiddaħħlu dazji fil-kontijiet, u jirriferu f’dan ir-rigward għas-sentenza ta’ l-1 ta’ April 1993, Hewlett Packard France
(C‑250/91, Ġabra p. I‑1819).
29 Il-Gvern Taljan iqis li l-kundizzjonijiet applikabbli għall-Artikolu 220(2)(b) tal-Kodiċi Doganali mhumiex issodisfatti f’din
il-kawża.
30 Għandu jiġi mfakkar li skond l-Artikolu 220(2)(b) tal-Kodiċi Doganali, l-awtoritajiet kompetenti m’għandhomx
a posteriori
jinkludu d-dħul sussegwenti fil-kontijiet tad-dazji fuq l-importazzjoni ħlief jekk jiġu sodisfatti tliet kundizzjonijiet kumulattivi.
Jeħtieġ, l-ewwel nett, li d-dazji ma jkunux inġabru b’riżultat ta’ żball ta’ l-awtoritajiet kompetenti nfushom, it-tieni nett,
li l-iżball imwettaq minn dawn ma setgħetx raġonevolment tinduna bih il-persuna suġġetta għad-dazju li taġixxi
in bona fide
u, fl-aħħar nett, li din ta’ l-aħħar osservat id-dispożizzjonijiet kollha previsti mil-leġiżlazzjoni fis-seħħ f’dak li jikkonċerna
d-dikjarazzjoni doganali tagħha (ara, b’analoġija, is-sentenzi tat-12 ta’ Lulju 1989, Binder, 161/88, Ġabra p. 2415, punti
15 u 16; ta’ l-14 ta’ Mejju 1996, Faroe Seafood
et
, C-153/94 u C-204/94, Ġabra p.1-2465, punt 83; id-digrieti tad-9 ta’ Diċembru 1999, CPL Imperial 2 u Unifrigo vs Il-Kummissjoni, C-299/98 P, Ġabra p. I‑8683, punt 22, kif ukoll tal-11 ta’ Ottubru 2001, William Hinton & Sons, C-30/00, Ġabra p. I‑7511, punti 68, 69, 71 u 72). Meta dawn il-kundizzjonijiet huma ssodisfatti, il-persuna taxxabbli għandha dritt
li ma jsirx l-irkupru
a posteriori
(sentenza tas-27 ta’ Ġunju 1991, Mecanarte, C‑348/89, Ġabra p. I‑3277, punt 12).
31 Fir-rigward ta’ l-ewwel waħda fost dawn il-kundizzjonijiet, għandu wkoll jiġi mfakkar illi l-Artikolu 220(2)(b) tal-Kodiċi
Doganali għandu bħala għan li jipproteġi l-aspettattivi leġittimi tal-persuna taxxabbli fir-rigward tal-fondatezza ta’ l-elementi
kollha involuti fid-deċiżjoni jekk id-dazji għandhomx jiġi rkuprati jew le. Madankollu, l-aspettattivi leġittimi tal-persuna
taxxabbli jistgħu jibbenefikaw mill-protezzjoni mogħtija minn din id-dispożizzjoni biss jekk huma l-awtoritajiet kompetenti
“stess” li ħolqu l-bażi li fuqha huma bbażati l-aspettattivi tal-persuna taxxabbli. B’hekk, huma l-iżbalji li seħħew minħabba
l-aġir pożittiv ta’ l-awtoritajiet kompetenti biss u li ma setgħux raġonevolment jiġu skoperti mill-persuna taxxabbli li jagħtu
lok għal nuqqas ta’ rkupru
a posteriori
tad-dazji doganali (ara, b’analoġija, is-sentenza Mecanarte, iċċitata iktar ’il fuq, punti 19 u 23).
32 F’dak li jikkonċerna t-tieni kundizzjoni msemmija iktar ’il fuq, il-kwistjoni jekk wieħed setax jinduna bi żball imwettaq
mill-awtoritajiet doganali kompetenti għandha tiġi evalwata billi jittieħdu in kunsiderazzjoni n-natura ta’ l-iżball, l-esperjenza
professjonali ta’ l-operaturi kkonċernati u d-diliġenza li jkunu wrew dawn ta’ l-aħħar. In-natura ta’ l-iżball għandha tiġi
evalwata fid-dawl tal-kumplessità jew, għall-kuntrarju, tan-natura suffiċjentement sempliċi tal-leġiżlazzjoni in kwistjoni
u tal-perijodu ta’ żmien li matulu l-awtoritajiet ikunu ppersistew fl-iżball tagħhom (sentenza tat-3 ta’ Marzu 2005, Biegi
Nahrungsmittel u Commonfood vs Il-Kummissjoni, C‑499/03 P, Ġabra p. I‑1751, punti 47 u 48 kif ukoll il-ġurisprudenza ċċitata).
33 Fir-rigward tat-tielet kundizzjoni, min jiddikjara huwa obbligat li jagħti lill-awtoritajiet doganali l-informazzjoni kollha
meħtieġa previsti mir-regoli Komunitarji u r-regoli nazzjonali li, jekk ikun il-każ, għandhom jikkompletawhom jew jittrasponuhom,
fir-rigward tat-trattament fiskali mitluba mill-merkanzija kkonċernata (sentenza Faroe Seafood
et
, iċċitata iktar ’il fuq, punt 108).
34 Skond it-tqassim ta’ xogħol stabbilit mill-Artikolu 234 KE, li skondha r-rwol tal-Qorti tal-Ġustizzja huwa li tagħti lill-qorti
tar-rinviju l-elementi ta’ interpretazzjoni meħtieġa għas-soluzzjoni tal-kawża mressqa quddiem din ta’ l-aħħar, hija din l-istess
qorti tar-rinviju li għandha tapplika dawn ir-regoli u tevalwhom, billi tikkunsidra l-elementi konkreti kollha tal-kawża mressqa
quddiemha, u b’mod partikolari tal-provi mressqa għal dan il-għan mir-rikorrenti fil-kawża prinċipali, jekk kull waħda minn
dawn il-kundizzjonijiet meħtieġa sabiex ma jkunx hemm irkupru
a posteriori
ta’ dazji ta’ importazzjoni, skond l-Artikolu 220(2)(b), tal-Kodiċi Doganali, tkun issodisfatta.
35 Għalhekk għandha tingħata risposta lit-tieni domanda li, meta, matul l-ivverifikar ta’ tranżazzjoni ta’ pproċessar tad-dħul
(sistema ta’ sospensjoni) b’kumpens għall-merkanzija ekwivalenti u esportazzjoni bil-quddiem, l-awtoritajiet kompetenti ma
opponewx, abbażi ta’ l-Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali, għall-eżenzjoni ta’ dazji għall-importazzjoni tal-merkanzija ta’
oriġini ta’ pajjiż terz, huma għandhom jirrinunzjaw milli jdaħħlu
a posteriori
fil-kontijiet l-imsemmija dazji ta’ importazzjoni, skond l-Artikolu 220(2)(b) ta’ l-imsemmi Kodiċi, jekk tliet kundizzjonijiet
kumulattivi jkunu sodisfatti. Jeħtieġ, l-ewwel nett, li d-dazji ma jkunux inġabru b’riżultat ta’ żball ta’ l-awtoritajiet
kompetenti nfushom, it-tieni nett, li l-żball imwettaq minn dawn ta’ l-aħħar ma setgħetx raġonevolment tinduna bih il-persuna
suġġetta għad-dazju li taġixxi
in bona fide
u, fl-aħħar nett, li din ta’ l-aħħar osservat id-dispożizzjonijiet kollha previsti mil-leġiżlazzjoni fis-seħħ f’dak li jikkonċerna
d-dikjarazzjoni doganali tagħha. Hija l-qorti tar-rinviju li għandha tevalwa jekk dan huwiex il-każ f’din il-kawża prinċipali
skond il-provi konkreti kollha tal-kawża li għandha quddiemha, u b’mod partikolari tal-provi miġjuba għal dan il-għan mir-rikorrenti
fil-kawża prinċipali.
Fuq l-ispejjeż
36 Peress li l-proċedura għandha, fir-rigward tal-partijiet fil-kawża prinċipali, in-natura ta’ kwistjoni mqajma quddiem il-qorti
tar-rinviju, hija din il-qorti li tiddeċiedi fuq l-ispejjeż. L-ispejjeż sostnuti għas-sottomissjoni ta’ l-osservazzjonijiet
lill-Qorti tal-Ġustizzja, barra dawk ta’ l-imsemmija partijiet, ma jistgħux jitħallsu lura.
Għal dawn il-motivi, Il-Qorti tal-Ġustizzja (It-Tielet Awla), taqta’ u tiddeċiedi li:
1)
L-Artikolu 216 tar-Regolament tal-Kunsill (KEE) Nru 2913/92, tat-12 ta’ Ottubru 1992, li jwaqqaf il-Kodiċi Doganali tal-Komunità,
kif emendat bir-Regolament (KE) Nru 2700/2000 tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill, tas-16 ta’ Novembru 2000, huwa applikabbli
għat-tranżazzjonijiet ta’ ipproċessar tad-dħul imsemmija fl-Artikolu 115(1)(b) ta’ l-imsemmi Regolament, li fihom il-prodotti
li jikkumpensaw ikunu ġew esportati barra l-Komunità qabel l-importazzjoni tal-merkanziji ta’ importazzjoni.
2)
Meta, matul l-ivverifikar ta’ tranżazzjoni ta’ pproċessar tad-dħul (sistema ta’ sospensjoni) b’kumpens għall-merkanzija ekwivalenti
u esportazzjoni bil-quddiem, l-awtoritajiet kompetenti ma opponewx, abbażi ta’ l-Artikolu 216 tar-Regolament Nru 2913/92,
kif emendat bir-Regolament Nru 2700/2000, għall-eżenzjoni ta’ dazji għall-importazzjoni tal-merkanzija ta’ oriġini ta’ pajjiż
terz, huma għandhom jirrinunzjaw milli jdaħħlu
a posteriori
fil-kontijiet l-imsemmija dazji ta’ importazzjoni, skond l-Artikolu 220(2)(b) ta’ dan ir-Regolament, jekk tliet kundizzjonijiet
kumulattivi jkunu sodisfatti. Jeħtieġ, l-ewwel nett, li d-dazji ma jkunux inġabru b’riżultat ta’ żball ta’ l-awtoritajiet
kompetenti nfushom, it-tieni nett, li l-iżball imwettaq minn dawn ta’ l-aħħar ma setgħetx raġonevolment tinduna bih il-persuna
suġġetta għad-dazju li taġixxi
in bona fide
u, fl-aħħar nett, li din ta’ l-aħħar osservat id-dispożizzjonijiet kollha previsti mil-leġiżlazzjoni fis-seħħ f’dak li jikkonċerna
d-dikjarazzjoni doganali tagħha. Hija l-qorti tar-rinviju li għandha tevalwa jekk dan huwiex il-każ f’din il-kawża prinċipali
skond il-provi konkreti kollha tal-kawża li għandha quddiemha, u b’mod partikolari tal-provi miġjuba għal dan il-għan mir-rikorrenti
fil-kawża prinċipali.
Firem
*
Lingwa tal-kawża: it-Taljan. | [
"Kodiċi Doganali tal-Komunità",
"Proċessar tad-dħul",
"Ftehim ta’ Assoċjazzjoni",
"Ross esportat bil-quddiem lil pajjiż terz f’kuntest ta’ ftehim ta’ preferenza doganali",
"Artikolu 216 tal-Kodiċi Doganali",
"Ħlas lura a posteriori ta’ dazji ta’ l-importazzjoni",
"Artikolu 220(2)(b) tal-Kodiċi Doganali"
] |
62012CJ0347 | mt | It-talba għal deċiżjoni preliminari tirrigwarda l-interpretazzjoni tal-Artikoli 1(u)(i), 4(1)(h) u 76 tar-Regolament tal-Kunsill (KEE) Nru 1408/71, tal-14 ta’ Ġunju 1971, dwar l-applikazzjoni tal-iskemi tas-siġurtà soċjali għal persuni impjegati, għal persuni li jaħdmu għal rashom u għal membri tal-familji tagħhom li jiċċaqilqu fi ħdan il-Komunità, fil-verżjoni tiegħu kif emendata u aġġornata bir-Regolament tal-Kunsill (KE) Nru 118/97, tat-2 ta’ Diċembru 1996 (ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 5, Vol. 3, p. 3), kif emendat bir-Regolament tal-Kunsill (KE) Nru 1606/98, tad-29 ta’ Ġunju 1998 (ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 5, Vol. 3, p. 308, iktar ’il quddiem ir-“Regolament Nru 1408/71”), kif ukoll tal-Artikolu 10(1)(b)(i) tar-Regolament tal-Kunsill (KEE) Nru 574/72, tal-21 ta’ Marzu 1972, li jistipula l-proċedura għall-implimentazzjoni tar-Regolament Nru 1408/71 (ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 5, Vol. 1, p. 83), fil-verżjoni tiegħu kif emendata u aġġornata bir-Regolament Nru 118/97 (iktar ’il quddiem ir-“Regolament Nru 574/72”).
Din it-talba tressqet fil-kuntest ta’ kawża bejn, minn naħa, il-Caisse nationale des prestations familiales (Fond nazzjonali għall-benefiċċji tal-familja, iktar ’il quddiem is-“CNPF”) u, min-naħa l-oħra, U. u M .Wiering, residenti Ġermaniżi li jaħdmu, rispettivament, fil-Ġermanja u fil-Lussemburgu, rigward ir-rifjut tas-CNPF li tħallashom suppliment għad-differenza ta’ allowances tal-familja għat-tfal tagħhom.
Il-kuntest ġuridiku
Id-dritt tal-Unjoni
L-ewwel, il-ħames, it-tmien u l-għaxar premessi tar-Regolament Nru 1408/71 huma fformulati kif ġej:
“Billi d-dispożizzjonijiet għall-koordinament tal-leġislazzjonijiet tas-sigurtà soċjali nazzjonali jaqgħu fl-ambitu tal-libertà tal-moviment għall-ħaddiema li huma ċittadini tal-Istati Membri u għandhom jikkontribwixxu għat-titjib fil-livell tal-għixien u tal-kondizzjonijiet ta’ l-impjieg;
[...]
Billi huwa meħtieġ, fl-ambitu ta’ dak il-koordinament, li tkun iggarantita fl-ugwaljanza tat-trattament tal-Komunità taħt il-leġislazzjonijiet varji nazzjonali lill-ħaddiema li jgħixu fl-Istati Membri u d-dipendenti tagħhom u dawk li jkomplu jgħixu warajhom;
[...]
Billi l-persuni impjegati u dawk impjegati għal rashom li qegħdin jiċċaqilqu fil-Komunità għandhom ikunu suġġetti għall-iskema tas-sigurtà soċjali ta’ Stat Membru wieħed biss biex ikun evitat t-taħwid fil-leġislazzjonijiet nazzjonali applikabbli u l-kumplikazzjonijiet li jirriżultaw minħabba f’hekk;
[...]
Billi minħabba l-garanzija tal-ugwaljanza fit-trattament tal-ħaddiema kollha okkupati fit-territorju tal-Istat Membru jkun effettiv kemm jista’ jkun, huwa sewwa li tkun determinata bħala l-leġislazzjoni applikabbli, bħala regola ġenerali, dik tal-Istat Membru li fih il-persuna kkonċernata tfittex impjieg jew impjieg għal rasha.”
L-Artikolu 1 ta’ dan ir-regolament jistabbilixxi d-definizzjonijiet applikabbli fil-qasam irregolat minnu.
L-Artikolu 1(u) tal-imsemmi regolament jipprovdi:
“i)
it-terminu benefiċċju tal-familja jfisser il-benefiċċji kollha
in natura
u fi flus intenzjonati li jlaħħqu ma’ l-ispejjeż tal-familja taħt il-leġislazzjoni li hemm ipprovdut għaliha fl-Artikolu 4(1)(h), li teskludi l-kumpensi speċjali tat-twelid jew adozzjoni tat-tfal irreferuti fl-Anness II;
ii)
kumpensi tal-familja [allowances tal-familja] jfissru l-benefiċċji perjodiċi fi flus mogħtija esklussivament b’riferenza għan-numru u, fejn meħtieġ, [għal]l-età tal-membri tal-familja.”
Skont l-Artikolu 4(1)(h) ta’ dan l-istess regolament, dan tal-aħħar japplika għal-leġiżlazzjoni kollha li tikkonċerna l-oqsma dwar is-sigurtà soċjali li jirrigwardaw il-benefiċċji tal-familja.
L-Artikolu 12(1) tar-Regolament (KEE) Nru 1408/71 jistabbilixxi:
“Dan ir-Regolament la jista’ jagħti u lanqas iżomm id-dritt għal diversi benefiċċji ta’ l-istess tip [tal-istess natura] għall-istess perjodu ta’ assigurazzjoni. [...]”
L-Artikolu 13 ta’ dan ir-regolament, intitolat “Regoli ġenerali”, jipprovdi:
“1. Bla ħsara għall-Artikoli 14ċ u 14f, persuni li għalihom japplika dan ir-Regolament għandhom ikunu soġġetti għall-liġijiet ta’ Stat Membru wieħed biss. Dawk il-liġijiet għandhom jiġu stabbiliti skond id-dispożizzjonijiet ta’ dan it-Titolu.
2. Suġġetti għall-Artikoli 14 sa 17:
a)
persuna impjegata fit-territorju ta’ Stat Membru wieħed tkun suġġetta għal-leġislazzjoni ta’ dak l-Istat anke jekk ikun jabita fit-territorju ta’ Stat Membru ieħor jew jekk l-uffiċċju reġistrat inkella post tan-negozju ta’ l-impriża jew ta’ l-individwu li jimpjegah huwa stabbilit fit-territorju ta’ Stat Membru ieħor;
[...]”
L-Artikolu 73 tal-imsemmi regolament jipprovdi:
“Persuna impjegata jew li taħdem għal rasha suġġetta għal-leġislazzjoni ta’ Stat Membru tkun intitolata, fejn jidħlu l-membri tal-familja tagħha li qegħdin jabitaw fi Stat Membru ieħor, għall-benefiċċji tal-familja pprovduti mill-leġislazzjoni ta’ l-Istat tal-ewwel, bħallikieku huma kienu jabitaw f’dak l-Istat, suġġetti għad-dispożizzjonijiet ta’ l-Anness VI.”
L-Artikolu 76 tal-istess regolament huwa fformulat kif ġej:
“1. Fejn, matul l-istess perjodu, għall-istess membru tal-familja u minħabba t-twettiq ta’ okkupazzjoni, il-benefiċċji tal-familja jkunu pprovduti mil-leġislazzjoni ta’ l-Istat Membru li fit-territorju tiegħu il-familja tabita, l-intitolament tal-benefiċċji tal-familja dovuti skond il-leġislazzjoni ta’ Stat Membru ieħor, jekk ikun xieraq taħt l-Artikolu 73 jew 74, jiġu sospiżi sa l-ammont ipprovdut fil-leġislazzjoni ta’ l-ewwel Stat Membru.
2. Jekk applikazzjoni għall-benefiċċji ma ssirx fl-Istat Membru li fit-territorju tiegħu jabitaw il-membri tal-familja, l-istituzzjoni kompetenti ta’ l-Istat Membru l-ieħor tista’ tapplika d-dispożizzjonijiet tal-paragrafu 1 bħallikieku l-benefiċċji jkunu ngħataw fl-ewwel Stat Membru.”
L-Artikoli 7 sa 10a tar-Regolament (KEE) Nru 574/72 jistabbilixxu l-modalitajiet ta’ applikazzjoni tal-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 1408/71.
L-Artikolu 10(1) tar-Regolament (KEE) Nru 574/72 jipprovdi:
“a)
L-intitolament għall-benefiċċji jew allowances tal-familja dovuti taħt il-leġislazzjoni ta’ Stat Membru, skond liema l-akkwist tad-dritt għal dawk il-benefiċċji jew allowances mhux suġġett għall-kondizzjonijiet ta’ l-assigurazzjoni, l-impjieg jew l-impjieg għar-ras [bħala persuna li taħdem għal rasha], ikun sospiż meta, waqt l-istess perjodu u għall-istess membru tal-familja, il-benefiċċji huma dovuti biss insegwitu għal-leġislazzjoni nazzjonali ta’ Stat Membru ieħor jew fl-applikazzjoni ta’ l-Artikoli 73, 74, 77 jew 78 tar-Regolament [Nru 1408/71], sas-somma ta’ dawk il-benefiċċji.
b)
Madanakollu, fejn attività professjonali jew kummerċjali titwettaq fit-territorju ta’ l-ewwel Stat Membru:
i)
fil-każ tal-benefiċċji dovuti jew taħt il-leġislazzjoni biss ta’ Stat Membru ieħor jew taħt l-Artikoli 73 jew 74 tar-Regolament lill-persuna intitolata għall-benefiċċji tal-familja jew lill-persuna li lilha għandhom jitħallsu, id-dritt tal-benefiċċji dovuti jew taħt il-leġislazzjoni nazzjonali ta’ dak l-Istat Membru l-ieħor biss jew taħt dawn l-Artikoli jkunu sospiżi sas-somma tal-benefiċċji tal-familja pprovdut għalihom mil-leġislazzjoni ta’ l-Istat Membru li fit-territorju tiegħu il-membru tal-familja qiegħed jabita. L-ispiża tal-benefiċċji mħallsa mill-Istati Membri li fit-territorju tiegħu il-membru tal-familja qed jabita jitħallsu minn dak l-Istat Membru;
[...]”
Għandu jiġi osservat, minn naħa, li r-Regolament Nru 1408/71 ġie ssostitwit bir-Regolament (KE) Nru 883/2004 tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill, tad-29 ta’ April 2004, dwar il-kordinazzjoni ta’ sistemi ta’ sigurtà soċjali (ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 5, Vol. 5, p. 72), u, min-naħa l-oħra, li r-Regolament Nru 574/72 ġie ssostitwit bir-Regolament (KE) Nru 987/2009 tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill, tas-16 ta’ Settembru 2009, li jistabbilixxi l-proċedura għall-implimentazzjoni tar-Regolament Nru 883/2004 (
ĠU L 284, p. 1
), fejn dawn ir-regolamenti l-ġodda saru applikabbli fl-1 ta’ Mejju 2010, skont l-Artikolu 91 tar-Regolament Nru 883/2004 u l-Artikolu 97 tar-Regolament Nru 987/2009. Madankollu, fid-dawl ta’ meta seħħew il-fatti inkwistjoni fil-kawża prinċipali, dawn jibqgħu rregolati bir-Regolamenti Nru 1408/71 u Nru 574/72.
Id-dritt Lussemburgiż
Fil-15 ta’ Marzu 2013, il-Qorti tal-Ġustizzja, skont l-Artikolu 101 tar-Regoli tal-Proċedura tagħha, għamlet lill-qorti tar-rinviju talba għal kjarifiki. Il-qorti tar-rinviju b’mod partikolari kienet mistiedna tiddeskrivi b’mod iktar preċiż il-benefiċċji tal-familja Lussemburgiżi inkwistjoni fil-kawża prinċipali u l-kundizzjonijiet għall-għoti tagħhom. Permezz ta’ ittra tad-29 ta’ April 2013, il-qorti tar-rinviju indikat, fost affarijiet oħra, li l-benefiċċji tal-familja Lussemburgiżi inkwistjoni fil-kawża prinċipali kienu l-allowances tal-familja (iktar ’il quddiem l-“allowances tal-familja Lussemburgiżi”) kif ukoll l-allowance tal-edukazzjoni u kkomunikat lill-Qorti tal-Ġustizzja t-testi tad-dispożizzjonijiet tad-dritt Lussemburgiż li jirregolaw l-għoti ta’ dawn il-benefiċċji. Hija barra minn hekk ippreċiżat ukoll li l-allowance tal-leave parentali ma kinitx inkwistjoni fil-kawża mressqa quddiemha, billi t-talba ta’ U. u M. Wiering rigward din l-allowance ġiet iddikjarata inammissibbli.
Skont l-informazzjoni pprovduta mill-qorti tar-rinviju, l-ewwel paragrafu tal-Artikolu 269 tal-Kodiċi tas-sigurtà soċjali Lussemburgiż jipprovdi:
“Għandhom dritt għall-allowances tal-familja fil-kundizzjonijiet previsti f’dan il-kapitolu,
a)
għalihom stess, it-tfal kollha effettivament u b’mod kontinwu residenti fil-Lussemburgu u li għandhom id-domiċilju legali tagħhom fil-Lussemburgu;
b)
għall-membri tal-familja tagħhom, skont l-istrument internazzjonali applikabbli, il-persuni kollha suġġetti għal-leġiżlazzjoni Lussemburgiża u li jaqgħu fil-kamp ta’ applikazzjoni tar-regolamenti Komunitarji jew ta’ istrument ieħor bilaterali jew multilaterali konkluż mil-Lussemburgu fir-rigward tas-sigrutà soċjali u li jipprovdi għall-ħlas ta’ allowances tal-familja skont il-leġiżlazzjoni tal-pajjiż ta’ impjieg. Huma kkunsidrati bħala membri tal-familja ta’ persuna t-tfal li jappartjenu għall-grupp familjari ta’ din il-persuna, kif iddefinit fl-Artikolu 270. Il-membri tal-familja msemmija f’dan it-test għandhom jirrisjedu f’pajjiż kopert mir-regolamenti jew mill-istrumenti inkwistjoni.
[...]”
Bis-saħħa tal-ewwel paragrafu tal-Artikolu 271 tal-imsemmi kodiċi, l-allowance hija dovuta sa mix-xahar tat-twelid tat-tfal sal-età ta’ tmintax-il sena. Skont it-tielet paragrafu tal-Artikolu 271 tal-istess kodiċi, id-dritt għall-allowances tal-familja jinżamm sa mhux iktar mill-età ta’ sebgħa u għoxrin sena magħluqa għall-istudenti tal-edukazzjoni sekondarja u tal-edukazzjoni sekondarja teknika li jiddedikaw ruħhom b’mod prinċipali għall-istudju tagħhom.
L-Artikolu 299 tal-Kodiċi tas-sigurtà soċjali Lussemburgiż jipprevedi:
“(1) Allowance tal-edukazzjoni hija mogħtija fuq talba lill-persuni kollha li:
a)
għandhom id-domiċilju legali tagħhom fis-sens tal-Artikolu 269 fil-Gran Dukat tal-Lussemburgu u jirrisjedu effettivament hemmhekk, jew li huma affiljati b’mod obbligatorju mas-sigurtà soċjali Lussemburgiża minħabba attività professjonali u jaqgħu fil-kamp ta’ applikazzjoni tar-regolamenti Komunitarji;
b)
għandhom fil-familja tagħhom tifel wieħed jew iktar li għalihom l-applikant jew il-konjuġi mhux isseparat jew is-sieħeb tiegħu jitħallas [...], allowances tal-familja u li jissodisfaw fir-rigward tagħhom il-kundizzjonijiet previsti fl-Artikolu 270 [tal-istess kodiċi dwar id-determinazzjoni tal-grupp familjari];
ċ)
jiddedikaw ruħhom b’mod prinċipali għall-edukazzjoni tat-tfal fil-familja u li ma jwettqu l-ebda attività professjonali jew li ma jibbenefikawx minn xi dħul ieħor.
(2) B’deroga għall-kundizzjoni prevista fil-paragrafu (1)(ċ) jistgħu jirċievu wkoll l-allowance l-persuni kollha li jeżerċitaw attività professjonali waħda jew iktar jew li jibbenefikaw minn xi dħul ieħor u li, irrispettivament mit-tul tax-xogħol maħdum, għandhom flimkien mal-konjugi mhux isseparat tagħhom jew mal-persuna li magħha huma jgħixu f’komunità domestika, dħul li ma jeċċedix, wara t-tnaqqis tal-ispejjeż tas-sigurtà soċjali,
a)
tliet darbiet is-salarju soċjali minimu jekk dawn irabbu tifel wieħed;
b)
erba’ darbiet is-salarju soċjali minimu jekk dawn irabbu żewġt itfal;
c)
ħames darbiet is-salarju soċjali minimu jekk dawn irabbu tliet itfal jew iktar.
(3) B’deroga għall-kundizzjonijiet previsti fil-paragrafu (1)(ċ) u fil-paragrafu (2), jistgħu jirċievu nofs l-allowance tal-edukazzjoni, irrispettivament mid-dħul li huma għandhom, il-persuni kollha li
a)
jeżerċitaw attività professjonali waħda jew iktar part-time mingħajr ma t-tul totali tax-xogħol ta’ kull ġimgħa effettivament maħdum jaqbeż in-nofs tat-tul normal tax-xogħol li japplika għalihom fl-istess perijodu bis-saħħa tal-liġi jew tal-ftehim kollettiv tax-xogħol, jew jibbenefikaw minn dħul ieħor li jikkorrispondi għat-tul tax-xogħol stabbilit preċedentement;
b)
jiddedikaw ruħhom b’mod prinċipali għall-edukazzjoni tat-tfal tal-familja matul perijodu li tal-inqas huwa ekwivalenti għal nofs il-ħin normali ta’ xogħol, kif stabbilit fis-subparagrafu (a).
[...]”
L-Artikolu 302 ta’ dan il-kodiċi jistabbilixxi:
“L-allowance tal-edukazzjoni hija dovuta mill-ewwel ġurnata tax-xahar ta’ wara jew l-iskadenza tal-leave tal-maternità jew tal-leave sabiex jiġi milqugħ tifel, jew l-iskadenza tat-tmien ġimgħa wara t-twelid.
Din titħallas matul ix-xahar li fih hija dovuta.
L-allowance tieqaf mill-ewwel jum tax-xahar li jiġi wara dak li fih it-tifel jagħlaq sentejn.
B’deroga mill-paragrafu preċedenti,
a)
l-allowance tinżamm favur ir-riċevitur li jrabbi fil-famija tiegħu, jew tewmin, jew tliet itfal jew iktar sakemm wieħed jew iktar mit-tfal ikollhom inqas minn erba’ snin magħluqa;
b)
il-limitu tal-età għall-ħlas tal-allowance fil-każ tat-twelid jew tal-adozzjoni multipla ta’ iktar minn żewġt itfal, jitla’ b’sentejn għal kull tifel supplimentari favur ir-riċevitur li jissodisfa l-kundizzjonijiet tas-subparagrafu (a).
Fil-każ ta’ adozzjoni multipla ta’ tfal b’etajiet differenti, il-limitu tal-età jiġi applikat skont l-età tal-iżgħar tifel adottat.
Hija tinżamm ukoll favur kull persuna li trabbi fil-familja tagħha tfal li għandhom inqas minn erba’ snin magħluqa li favurihom titħallas allowance speċjali supplimentari prevista fir-raba’ paragrafu tal-Artikolu 272.
Id-dritt għall-allowance jispiċċa fil-każ li l-kundizzjonijiet għall-għoti previsti f’dan il-kapitolu ma jkunux għadhom jiġu ssodisfatti.”
L-Artikolu 303 tal-istess kodiċi huwa fformulat kif ġej:
“L-allowance tal-edukazzjoni hija stabbilita għal EUR 485.01 kull xahar ikun xi jkun in-numru tat-tfal imrobbija fl-istess familja. Fil-każ ta’ applikazzjoni tal-limiti msemmija fl-Artikolu 299(2), l-allowance titnaqqas sa fejn l-ammont tad-dħul, wara li jitnaqqsu l-kontribuzzjonijiet tas-sigurtà soċjali u l-allowance tal-edukazzjoni, jaqbeż il-limiti msemmija.”
L-Artikolu 304 tal-Kodiċi tas-sigurtà soċjali Lussemburgiż jipprevedi:
“L-allowance tal-edukazzjoni tkun sospiża sal-ammont ta’ benefiċċju mhux Lussemburgiż tal-istess natura dovut għall-istess tifel jew għall-istess tfal.
[H]ija ma hijiex dovuta fil-każ fejn wieħed mill-ġenituri jibbenefika għall-istess tifel jew għall-istess tfal minn allowance tal-leave parentali prevista fil-Kapitolu VI ta’ dan il-kodiċi jew minn benefiċċju mhux Lussemburgiż mħallas minħabba leave parentali [...].”
Id-dritt Ġermaniż
Fid-19 ta’ Marzu 2013, il-Qorti tal-Ġustizzja stiednet lill-Gvern Ġermaniż sabiex jippreċiża, b’mod partikolari, l-għanijiet u l-kundizzjonijiet għall-għoti tal-“Kindergeld” u tal-“Elterngeld”. B’ittra tas-17 ta’ April 2013, il-Gvern Ġermaniż ippreżenta lill-Qorti tal-Ġustizzja l-informazzjoni dwar dawn il-benefiċċji.
Skont l-imsemmija informazzjoni, il-“Kindergeld” huwa wieħed mill-aspetti tat-tpaċija fiskali tal-ispiża familjari prevista fl-Artikolu 31 tal-Liġi dwar it-taxxa fuq id-dħul (Einkommensteuergesetz, iktar ’il quddiem l-“EstG”).
Kif tipprovdi din id-dispożizzjoni, il-“Kindergeld” huwa intiż sabiex ipaċi l-ispiża familjari kif ukoll sabiex jiggarantixxi livell ta’ għajxien minimu għat-tfal.
Skont l-Artikolu 62(1) tal-EstG, il-benefiċjarju, jiġifieri bħala regola ġenerali ġenitur, għandu jkollu d-domiċilju jew ir-residenza abitwali tiegħu fil-Ġermanja jew ikun taxxabbli mingħajr limitu jew ittrattat bħala tali fil-Ġermanja. Bis-saħħa tal-Artikolu 63(1) tal-EstG, it-tifel għandu jkollu d-domiċilju jew ir-residenza abitwali tiegħu fi Stat Membru tal-Unjoni Ewropea, fl-Isvizzera, fl-Islanda, fil-Liechtenstein jew fin-Norveġja.
Skont l-Artikolu 32(4) tal-EstG, tifel jagħti dritt għal benefiċċju tal-“Kindergeld”, mingħajr kundizzjonijiet oħra, sakemm jagħlaq tmintax-il sena jew sakemm jagħlaq wieħed u għoxrin sena meta huwa ma jaħdimx u jirreġistra għax-xogħol ma’ aġenzija nazzjonali tax-xogħol jew sakemm jagħlaq ħamsa u għoxrin sena jekk huwa jattendi għal taħriġ jew iwettaq servizz volontarju rrikonoxxut jew, fl-aħħar nett, mingħajr limitu ta’ età jekk, minħabba raġuni ta’ diżabbiltà fiżika jew mentali, huwa ma jistax jgħix b’mod indipendenti.
L-ammont tal-“Kindergeld” huwa, skont l-ewwel sentenza tal-Artikolu 66(1) tal-EstG, ta’ EUR 184 fix-xahar għal kull wieħed mill-ewwel żewġt itfal, ta’ EUR 190 għat-tielet tifel u ta’ EUR 215 għal kull tifel ieħor, u dan irrispettivament mid-dħul jew mill-patrimonju tal-membri tal-familja.
Skont l-Artikolu 1(1) tal-Liġi federali dwar l-“Elterngeld” u l-leave tal-ġenituri (Bundeselterngeld- und Elternzeitgesetz, iktar ’il quddiem il-“BEEG”), għandhom dritt għall-“Elterngeld” il-persuni kollha li għandhom id-domiċilju jew ir-residenza abitwali tagħhom fil-Ġermanja, li jgħixu flimkien mat-tfal tagħhom taħt l-istess saqaf, jieħdu ħsieb dawn it-tfal u jrabbuhom, u jew ma jeżerċitawx attività professjonali, jew jeżerċitaw attività professjonali part-time. Bis-saħħa tal-Artikolu 4(1) tal-BEEG, l-“Elterngeld” jitħallas mit-twelid tat-tfal sakemm jagħlqu erbatax-il xahar.
Bis-saħħa tal-Artikolu 2(1) tal-BEEG, l-“Elterngeld” jikkorrispondi għal 67 % tad-dħul mill-attività professjonali mwettqa qabel it-twelid tat-tfal. Hija titħallas sa limitu fix-xahar li jammonta għal EUR 1 800 għax-xhur kollha li fihom il-benefiċjarju ma jirċevix dħul minn attività professjonali.
Skont l-ewwel sentenza tal-Artikolu 2(2) tal-BEEG, fil-każ fejn id-dħul mill-attività professjonali mwettqa qabel it-twelid kien inferjuri għal EUR 1 000, l-imsemmi perċentwali jiżdied b’0.1 % għal kull EUR 2 tal-bilanċ li jikkorrispondi għad-differenza bejn dan l-ammont u dak ta’ dan id-dħul sa limitu ta’ 100 %. Skont it-tieni sentenza tal-Artikolu 2(2) tal-BEEG, fil-każ fejn id-dħul mill-attività professjonali mwettqa qabel it-twelid kien jeċċedi EUR 1 200, il-perċentwali ta’ 67 % minn dan id-dħul jitnaqqas b’0.1 % għal kull EUR 2 tal-bilanċ li jikkorrispondi għad-differenza bejn l-ammont ta’ dan id-dħul u dak ta’ EUR 1 200 sa limitu ta’ 65 %. L-“Elterngeld” jammonta, skont l-ewwel sentenza tal-Artikolu 2(4) tal-BEEG, għal ammont ta’ mill-inqas EUR 300 kull xahar, u dan, skont it-tieni sentenza tal-Artikolu 2(4) tal-BEEG, anki jekk il-benefiċjarju ma kien jirċievi ebda dħul professjonali qabel it-twelid tat-tfal.
Bis-saħħa tal-ewwel sentenza tal-Artikolu 2a(1) tal-BEEG, fil-każ li l-benefiċjarju jgħix taħt l-istess saqaf ma’ żewġt itfal li għad ma għandhomx tliet snin, jew ma’ tlett itfal jew iktar, li għad ma għandhomx sitt snin, l-ammont tal-“Elterngeld” jiżdied b’10 % mingħajr ma din iż-żieda tista’ tkun inqas mill-ammont minimu ta’ EUR 75. Bis-saħħa tal-ewwel sentenza tal-Artikolu 2a(4) tal-BEEG, fil-każ ta’ twelid multiplu, l-ammont tal-“Elterngeld” jiżdied b’EUR 300 għat-tieni tifel u għal kull tifel supplimentari.
Il-kawża prinċipali u d-domanda preliminari
U. u M. Wiering jirrisjedu flimkien maż-żewġt itfal tagħhom fi Trier (il-Ġermanja). Mill-proċess għad-dispożizzjoni tal-Qorti tal-Ġustizzja jirriżulta li M. Wiering huwa impjegat il-Lussemburgu, filwaqt li l-konjuġi tiegħu taħdem bħala uffiċjal fil-Ġermanja.
Fit-12 ta’ Ottubru 2007, M. Wiering talab lis-CNPF il-ħlas tal-allowances tal-familja għaż-żewġt itfal tagħhom.
Il-Kumitat tat-tmexxija tas-CNPF irrifjuta li jħallas lil U. u M. Wiering suppliment għad-differenza fir-rigward tal-allowances tal-familja dovuti għaż-żewġt itfal tagħhom, korrispondenti għad-differenza bejn il-benefiċċji previsti mid-dritt Lussemburgiż u dawk li jirċievu bis-saħħa tal-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru ta’ residenza tagħhom, minħabba li l-ammont ta’ dawn tal-aħħar, jiġifieri l-“Kindergeld” u l-“Elterngeld”, kien jeċċedi, għall-perijodu mill-1 ta’ Lulju 2007 sal-31 ta’ Mejju 2008, dak tal-benefiċċji previsti mid-dritt Lussemburgiż, jiġifieri l-allowances tal-familja u l-allowance tal-edukazzjoni.
Permezz ta’ deċiżjoni tal-31 ta’ Lulju 2009, il-Conseil arbitral des assurances sociales iddikjara infondat ir-rikors ta’ U. u M. Wiering kontra d-deċiżjoni tal-Kumitat tat-tmexxija tas-CNPF.
Fuq appell ippreżentat quddiemu minn U. u M. Wiering, il-Conseil supérieur de la sécurité sociale, permezz ta’ sentenza tas-16 ta’ Marzu 2011, biddel din id-deċiżjoni u ddikjara li U. u M. Wiering kellhom dritt għall-ħlas ta’ suppliment għad-differenza għaż-żewġt itfal tagħhom għall-perijodu kkunsidrat. Il-Conseil supérieur de la sécurité sociale kkunsidra li l-“Elterngeld” huwa benefiċċju tal-familja dovut lill-membru tal-familja li jieħu ħsieb l-edukazzjoni tat-tfal u mhux lit-tfal stess. Huwa qies li dan il-benefiċċju ma jistax, għaldaqstant, jittieħed inkunsiderazzjoni għall-istabbiliment tas-suppliment għad-differenza li għandu jitħallas lil impjegat bħala allowances tal-familja li huma dovuti lilu f’isem it-tfal tiegħu, peress li huma biss il-benefiċċji tal-familja dovuti lill-istess membru tal-familja, bl-esklużjoni ta’ dawk dovuti lill-membri l-oħra tal-familja, li għandhom jittieħdu inkunsiderazzjoni għall-istabbiliment ta’ dan is-suppliment għad-differenza.
Is-CNPF ippreżentat appell ta’ kassazzjoni kontra din is-sentenza filwaqt li sostniet erba’ aggravji. It-tieni, it-tielet u r-raba’ aggravji huma bbażati fuq il-ksur, fuq ir-rifjut tal-applikazzjoni jew fuq l-interpretazzjoni żbaljata, rispettivament, tal-Artikoli 10(1)(b)(i) u 10(3) tar-Regolament Nru 574/72 kif ukoll 76(1) tar-Regolament Nru 1408/71.
Is-CNPF toġġezzjona għas-sentenza tal-Conseil supérieur de la sécurité sociale sa fejn, bi ksur ta’ dawn id-dispożizzjonijiet, ma ħax inkunsiderazzjoni l-“Elterngeld” għall-kalkolu tas-suppliment għad-differenza.
Il-qorti tar-rinviju għandha dubji dwar jekk humiex biss il-benefiċċji tal-familja tal-istess natura li għandhom jittieħdu inkunsiderazzjoni għad-determinazzjoni tas-suppliment għad-differenza jew jekk għandhomx jittieħdu inkunsiderazzjoni l-benefiċċji kollha li tirċievi l-familja tal-ħaddiem migrant. F’dawn iċ-ċirkustanzi, il-Cour de cassation iddeċidiet li tissospendi l-proċeduri quddiemha u li tagħmel id-domanda preliminari li ġejja lill-Qorti tal-Ġustizzja:
“Għall-kalkolu tas-suppliment għad-differenza eventwalment dovut skont l-Artikoli 1(u)(i), 4(1)(h) u 76 tar-Regolament [Nru 1408/71] u l-Artikolu [10(1)(b)(i)] tar-Regolament [Nru 574/72], mill-entità kompetenti tal-Istat tal-post tax-xogħol, għandhom jittieħdu inkunsiderazzjoni, bħala allowances [benefiċċji] tal-familja tal-istess natura, l-allowances [benefiċċji] kollha li l-familja tal-ħaddiem immigrant tirċievi fl-Istat ta’ residenza, f’dan il-każ l-‘Elterngeld’ u l-‘Kindergeld’ ipprovduti mil-leġiżlazzjoni Ġermaniża?”
Fuq id-domanda preliminari
Permezz tad-domanda tagħha, il-qorti tar-rinviju essenzjalment tistaqsi jekk l-Artikoli 1(u)(i), 4(1)(h) u 76 tar-Regolament Nru 1408/71 kif ukoll l-Artikolu 10(1)(b)(i) tar-Regolament Nru 574/72 għandhomx jiġu interpretati fis-sens li, għall-finijiet tal-kalkolu tas-suppliment għad-differenza eventwalment dovut lil ħaddiem migrant fl-Istat Membru tal-impjieg tiegħu, għandhom jittieħdu inkunsiderazzjoni, bħala benefiċċji tal-istess natura, il-benefiċċji tal-familja kollha li tirċievi l-familja ta’ dan il-ħaddiem bis-saħħa tal-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru ta’ residenza, f’dan il-każ l-“Elterngeld” u l-“Kindergeld” previsti mil-leġiżlazzjoni Ġermaniża.
Għandu qabel kollox jitfakkar li, għalkemm l-Artikolu 73 tar-Regolament Nru 1408/71 jipprovdi li l-ħaddiem suġġett għal-leġiżlazzjoni ta’ Stat Membru għandu d-dritt, għall-membri tal-familja tiegħu li jirrisjedu fi Stat Membru ieħor, għall-benefiċċji tal-familja previsti mil-leġiżlazzjoni tal-ewwel Stat, daqs li kieku kienu joqogħdu fit-territorju ta’ dan l-Istat, l-imsemmija dispożizzjoni, filwaqt li tikkostitwixxi regola ġenerali fir-rigward tal-benefiċċji tal-familja, ma hijiex madankollu regola assoluta (ara, f’dan is-sens, is-sentenza Schwemmer, C‑16/09,
EU:C:2010:605
, punti 41 u 42).
Fil-fatt, għandu jiġi kkonstatat li, skont l-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 1408/71, dan ir-regolament la jista’ jagħti u lanqas iżomm id-dritt għal diversi benefiċċji tal-istess natura għall-istess perijodu ta’ assigurazzjoni obbligatorja.
B’hekk, peress li hemm riskju li jkun hemm kumulu tad-drittijiet previsti mil-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru ta’ residenza flimkien ma’ dawk li jirriżultaw mil-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru ta’ impjieg, l-Artikolu 73 tal-imsemmi regolament għandu jintiżen mar-regoli antikumulu li jinsabu f’dan tal-aħħar u fir-Regolament Nru 574/72, jiġifieri b’mod partikolari l-Artikolu 76 tar-Regolament Nru 1408/71 u l-Artikolu 10 tar-Regolament Nru 574/72 (ara, f’dan is-sens, is-sentenza Schwemmer,
EU:C:2010:605
, punti 43 u 44).
Mill-proċess għad-dispożizzjoni tal-Qorti tal-Ġustizzja jirriżulta li, fil-kawża prinċipali, il-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru ta’ residenza ta’ U. u M. Wiering, jiġifieri r-Repubblika Federali tal-Ġermanja, tagħti d-dritt għal benefiċċji tal-familja inkwistjoni fil-kawża prinċipali sakemm tiġi ssodisfatta l-kundizzjoni ta’ domiċilju jew ta’ residenza abitwali f’dan l-Istat Membru, u mhux “minħabba t-twettiq ta’ okkupazzjoni”, kif jeżiġi l-Artikolu 76 tar-Regolament Nru 1408/71 sabiex ikun jista’ japplika. Fir-rigward b’mod iktar partikolari tal-“Elterngeld”, l-għoti ta’ dan tal-aħħar huwa b’mod partikolari suġġett għall-kundizzjoni ta’ domiċilju jew ta’ residenza abitwali fil-Ġermanja u għall-kundizzjoni tan-nuqqas ta’ twettiq ta’ attività professjonali jew tan-nuqqas ta’ twettiq ta’ attività professjonali full-time, u dan minkejja li l-ammont ta’ dan il-benefiċċju huwa bħala regola ġenerali kkalkolat skont id-dħul professjonali preċedenti.
Konsegwentement, l-imsemmi Artikolu 76 ma japplikax għal sitwazzjoni bħal dik inkwistjoni fil-kawża prinċipali (ara, f’dan is-sens, is-sentenzi Dodl u Oberhollenzer, C‑543/03,
EU:C:2005:364
, punt 53, u Schwemmer,
EU:C:2010:605
, punt 46).
Min-naħa l-oħra, iċ-ċirkustanza fejn id-dritt għall-benefiċċji tal-familja fl-Istat Membru ta’ residenza ma jiddependix fuq kundizzjonijiet ta’ assigurazzjoni, ta’ impjieg jew ta’ ħidma awtonoma, iżda jiddependi pjuttost fuq kundizzjoni ta’ residenza, hija msemmija fl-Artikolu 10 tar-Regolament Nru 574/72.
Skont ir-regola antikumulu prevista fl-Artikolu 10(1)(a) ta’ dan ir-regolament, l-allowances mogħtija mill-Istat Membru ta’ impjieg jipprevalu fuq l-allowances mogħtija mill-Istat Membru ta’ residenza li huma, bħala konsegwenza, sospiżi. Madankollu, fil-każ li titwettaq attività professjonali f’dan l-Istat tal-aħħar, l-Artikolu 10(1)(b)(i) tal-imsemmi regolament jipprovdi s-soluzzjoni kuntrarja, jiġifieri li d-dritt għall-allowances mogħtija mill-Istat Membru ta’ residenza jipprevali fuq id-dritt għall-allowances mogħtija mill-Istat Membru ta’ impjieg, li huma għalhekk sospiżi.
Għalhekk, il-Qorti tal-Ġustizzja ddeċidiet li t-twettiq ta’ attività professjonali minn persuna li għandha l-kustodja tat-tfal, u b’mod partikolari, mill-konjuġi tal-benefiċjarju msemmi fl-Artikolu 73 tar-Regolament Nru 1408/71, fl-Istat Membru ta’ residenza tat-tfal jissospendi, b’applikazzjoni tal-Artikolu 10 tar-Regolament Nru 574/72, id-dritt għall-allowances previsti mill-imsemmi Artikolu 73, sal-ammont tal-allowances tal-istess natura li huma effettivament imħallsa mill-Istat Membru ta’ residenza, u dan irrispettivament minn min ikun il-benefiċjarju dirett tal-allowances tal-familja previst mil-liġi tal-Istat Membru ta’ residenza (ara, f’dan is-sens, is-sentenzi Dodl u Oberhollenzer,
EU:C:2005:364
, punt 59, kif ukoll Weide, C‑153/03,
EU:C:2005:428
, punt 30).
F’dan ir-rigward, il-persuni kkonċernati rrappreżentati waqt is-seduta jaqblu li U. Wiering ma tilfitx l-istatus tagħha ta’ uffiċjal fil-Ġermanja fil-perijodu li matulu hija bbenefikat mill-“Elterngeld”, ċirkustanza li madankollu għandha tiġi vverifikata mill-qorti tar-rinviju. Fil-każ li dan kien effettivament il-każ, sa fejn jista’ jiġi kkunsidrat li attività professjonali kienet imwettqa minn U. Wiering fil-Ġermanja matul il-perijodu eżaminat, ir-regola antikumulu applikabbli fil-kawża prinċipali tkun l-Artikolu 10(1)(b)(i) tar-Regolament Nru 574/72.
Bla ħsara għall-verifiki li għandhom isiru mill-qorti tar-rinviju, minn dan jirriżulta li r-Repubblika Federali tal-Ġermanja kienet l-Istat Membru li kellha l-kompetenza prioritarja għall-ħlas tal-benefiċċji tal-familja lil U. u M. Wiering għall-perijodu inkwistjoni fil-kawża prinċipali, b’tali mod li dawn tal-aħħar kellhom biss id-dritt, taħt ir-responsabbiltà tal-istituzzjoni kompetenti tal-Istat Membru ta’ impjieg ta’ M. Wiering, jiġifieri s-CNPF, għall-ħlas eventwali ta’ suppliment għad-differenza, li huwa ekwivalenti għad-differenza bejn l-ammont tal-benefiċċji previsti mid-dritt Lussemburgiż u l-ammont ta’ dawk irċevuti fil-Ġermanja (ara, f’dan is-sens, is-sentenza McMenamin, C‑119/91,
EU:C:1992:503
, punt 26).
Barra minn hekk, għandu jiġi kkonstatat li l-klassifikazzjoni ta’ benefiċċji tal-familja tad-diversi benefiċċji inkwistjoni fil-kawża prinċipali ma ġietx ikkontestata.
Għalhekk għandu jiġi stabbilit jekk, kif issostni s-CNPF, fil-kuntest tal-kalkolu tas-suppliment għad-differenza mitlub f’sitwazzjoni bħala dik inkwistjoni fil-kawża prinċipali, l-Artikolu 10(1)(b)(i) tar-Regolament Nru 574/72 jimplikax li għandhom jittieħdu inkunsiderazzjoni l-benefiċċji tal-familja kollha rċevuti fl-Istat Membru ta’ residenza tal-familja ta’ ħaddiem migrant.
Kif innota l-Avukat Ġenerali fil-punt 52 tal-konklużjonijiet tiegħu, peress li l-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 1408/71 jinsab fit-Titolu I ta’ dan ir-regolament, dwar id-dispożizzjonijiet ġenerali, il-prinċipji stabbiliti minn din id-dispożizzjoni japplikaw għar-regoli ta’ prijorità fil-każ ta’ kumulu ta’ drittijiet għall-benefiċċji jew għall-allowances tal-familja stabbiliti kemm fl-Artikolu 76 tal-istess regolament kif ukoll fl-Artikolu 10 tar-Regolament Nru 574/72.
Għandu jiġi kkonstatat li, bis-saħħa tal-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 1408/71, huwa biss id-dritt għal diversi benefiċċji tal-istess natura għall-istess perjodu li jikkostitwixxi kumulu li ma huwiex iġġustifikat.
F’dan ir-rigward, mill-ġurisprudenza tal-Qorti tal-Ġustizzja jirriżulta li l-benefiċċji ta’ sigurtà soċjali għandhom jiġu kkunsidrati, indipendentement mill-karatteristiċi speċifiċi għad-diversi leġiżlazzjonijiet nazzjonali, bħala li jkunu tal-istess natura meta s-suġġett u l-iskop tagħhom, kif ukoll il-bażi għall-kalkolu tagħhom u l-kundizzjonijiet għall-għoti tagħhom, ikunu identiċi. Min-naħa l-oħra, karatteristiċi purament formali ma jistgħux jitqiesu li huma elementi rilevanti għall-klassifikazzjoni tal-benefiċċji (ara, b’mod partikolari, is-sentenzi Valentini, 171/82,
EU:C:1983:189
, punt 13, u Knoch, C‑102/91,
EU:C:1992:303
, punt 40).
Madankollu, il-Qorti tal-Ġustizzja speċifikat li, fid-dawl tad-differenzi numerużi li jeżistu bejn is-sistemi nazzjonali tas-sigurtà soċjali, ir-rekwiżit ta’ similarità sħiħa fil-bażi għall-kalkolu tagħhom u l-kundizzjonijiet għall-għoti tagħhom ser ikollu l-konsegwenza li l-applikazzjoni tal-projbizzjoni tal-kumulu prevista fl-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 1408/71 ser tkun imnaqqsa b’mod kunsiderevoli. Dan l-effett imur kontra l-għan ta’ din il-projbizzjoni, jiġifieri li jkunu evitati l-kumuli mhux iġġustifikati tal-benefiċċji soċjali (ara s-sentenza Knoch,
EU:C:1992:303
, punt 42).
Il-Qorti tal-Ġustizzja ddeċidiet ukoll li mill-formulazzjoni tal-imsemmija dispożizzjoni jirriżulta li jkun hemm kumulu mhux biss meta persuna jkollha dritt simultanjament għal żewġ benefiċċji tal-familja differenti, iżda wkoll meta d-drittijiet għal tali benefiċċji jeżistu fil-konfront ta’ żewġ persuni differenti, f’dan il-każ żewġ ġenituri, għall-benefiċċju tal-istess tifel. Fil-fatt l-ispirtu tad-dispożizzjonijiet tar-Regolament Nru 1408/71 li jirregolaw il-kumulu tal-benefiċċji tal-familja u s-soluzzjonijiet li huma previsti f’dawn id-dispożizzjonijiet fil-każ ta’ kumulu juru li l-iskop tad-dispożizzjoni inkwistjoni huwa li tipprekludi kemm li l-benefiċjarju dirett ta’ benefiċċju tal-familja, jiġifieri l-ħaddiem, kif ukoll il-benefiċjarji indiretti ta’ dan il-benefiċċju, jiġifieri l-membri tal-familja tal-ħaddiem, ikunu jistgħu jibbenefikaw simultanjament minn żewġ benefiċċji tal-istess natura (ara, f’dan is-sens, is-sentenza Dammer, C‑168/88,
EU:C:1989:652
, punti 10 u 12).
Għandu jiżdied li r-Regolament Nru 1408/71 ikopri, minn naħa, il-“benefiċċji tal-familja”, iddefiniti fl-Artikolu 1(u)(i) tal-imsemmi regolament, u, min-naħa l-oħra, il-“kumpensi tal-familja [allowances tal-familja]”, li jikkostitwixxu kategorija ta’ “benefiċċji tal-familja” u li huma ddefiniti fl-Artikolu 1(u)(ii) tal-istess regolament.
Mill-kunsiderazzjonijiet preċedenti jirriżulta li d-diversi benefiċċji tal-familja li jista’ jibbenefika minnhom ħaddiem migrant permezz tal-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru tal-impjieg u dawk li jirċievi dan il-ħaddiem jew il-membri tal-familja tiegħu permezz tal-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru ta’ residenza ma jikkostitwixxux neċessarjament benefiċċji “ta’ l-istess tip [tal-istess natura]”, fis-sens tal-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 1408/71.
Fil-fatt, għalkemm dawn il-benefiċċji tal-familja huma intiżi, skont l-Artikolu 1(u)(i) ta’ dan ir-regolament, sabiex ilaħħqu mal-ispejjeż tal-familja, huma madankollu ma għandhomx kollha kemm huma neċessarjament l-istess għan speċifiku, u lanqas l-istess karatteristiċi jew benefiċjarji.
Barra minn hekk, huma biss uħud minnhom li jikkostitwixxu allowances tal-familja, fis-sens tal-Artikolu 1(u)(ii) ta’ dan ir-regolament.
Għalhekk, għall-applikazzjoni tar-regola antikumulu prevista fl-Artikolu 10(1)(b)(i) tar-Regolament Nru 574/72, għandhom jiġu identifikati, fil-kuntest tal-kalkolu tas-suppliment għad-differenza eventwalment dovut lil ħaddiem migrant fl-Istat Membru ta’ impjieg tiegħu, minn fost id-diversi benefiċċji tal-familja li għandu dritt għalihom dan il-ħaddiem bis-saħħa tal-leġiżlazzjoni ta’ dan l-Istat Membru u dawk li jirċievi l-imsemmi ħaddiem jew il-membri tal-familja tiegħu bis-saħħa tal-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru ta’ residenza, dawk il-benefiċċji li huma “ta’ l-istess tip [tal-istess natura]”, fis-sens tal-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 1408/71, b’teħid inkunsiderazzjoni tal-iskop tagħhom, tal-għan tagħhom, tal-bażi tal-kalkolu tagħhom u tal-kundizzjonijiet għall-għoti tagħhom, kif ukoll tal-benefiċjarji tagħhom.
Hija finalment il-qorti nazzjonali, li hija l-unika qorti kompetenti sabiex tevalwa l-fatti tal-kawża prinċipali u sabiex tinterpreta l-leġiżlazzjoni nazzjonali, li għandha tivverifika, fid-dawl ta’ dawn l-elementi, jekk l-“Elterngeld” jistax jitqies li huwa tal-istess natura bħall-allowances tal-familja Lussemburgiżi u jekk għaldaqstant setax jittieħed inkunsiderazzjoni għall-kalkolu tas-suppliment għad-differenza eventwalment dovut lil U. u M. Wiering (ara, f’dan is-sens, is-sentenza Ottica New Line di Accardi Vincenzo, C‑539/11,
EU:C:2013:591
, punt 48 u l-ġurisprudenza ċċitata).
Madankollu, il-Qorti tal-Ġustizzja, li hija meħtieġa tagħti risposta utli lill-qorti tar-rinviju, hija kompetenti sabiex tagħtiha indikazzjonijiet ibbażati fuq il-proċess tal-kawża prinċipali kif ukoll fuq l-osservazzjonijiet bil-miktub u orali li saru quddiemha, li jkunu tali li jippermettu lill-qorti nazzjonali tagħti deċiżjoni (ara s-sentenza Ottica New Line di Accardi Vincenzo,
EU:C:2013:591
, punt 49 u l-ġurisprudenza ċċitata).
Għalkemm ma huwiex ikkontestat fil-kawża prinċipali li l-allowances tal-familja Lussemburgiżi huma tal-istess natura bħall-“Kindergeld”, U. u M. Wiering madankollu jsostnu, essenzjalment, li l-imsemmija allowances tal-familja ma humiex benefiċċji tal-istess natura bħall-“Elterngeld”. L-“Elterngeld” għalhekk ma kienx imissu ttieħed inkunsiderazzjoni fil-kuntest tal-kalkolu tas-suppliment għad-differenza mitlub minn M. Wiering lis-CNPF.
F’dan ir-rigward, mill-proċess għad-dispożizzjoni tal-Qorti tal-Ġustizzja jirriżulta li benefiċċji bħall-“Kindergeld” u l-allowances tal-familja Lussemburgiżi huma intiżi sabiex jippermettu lill-ġenituri jkopru l-ispejjeż marbuta mal-bżonnijiet tat-tifel u jingħataw mingħajr ma jittieħed inkunsiderazzjoni d-dħul jew il-patrimonju tal-membri tal-familja u lanqas attività professjonali eventwali tal-ġenituri. Jidher li għalhekk il-benefiċjarju aħħari ta’ dawn il-benefiċċji huwa t-tifel innifsu u mhux il-ġenituri. Barra minn hekk, jidher li l-imsemmija benefiċċji jikkostitwixxu benefiċċji perijodiċi fi flus mogħtija esklużivament skont in-numru tat-tfal u l-età tagħhom, b’tali mod li jistgħu jiġu kklassifikati bħala “kumpensi tal-familja [allowances tal-familja]”, fis-sens tal-Artikolu 1(u)(ii) tar-Regolament Nru 1408/71.
Fir-rigward tal-“Elterngeld”, kif innota l-Avukat Ġenerali fil-punt 66 tal-konklużjonijiet tiegħu, mill-proċess għad-dispożizzjoni tal-Qorti tal-Ġustizzja jirriżulta li tali benefiċċju huwa differenti minn benefiċċji bħalma huma l-“Kindergeld” u l-allowances tal-familja Lussemburgiżi minn diversi aspetti f’dak li jirrigwarda, minn naħa, l-għanijiet u l-karatteristiċi tiegħu u, min-naħa l-oħra, il-benefiċjarji tiegħu.
Fil-fatt, skont l-informazzjoni pprovduta mill-Gvern Ġermaniż, l-“Elterngeld” għandu l-għan li jgħin lill-familji jżommu l-kundizzjonijiet ta’ għajxien tagħhom meta l-ġenituri jiddedikaw ruħhom bi prijorità għat-tfal tagħhom. L-“Elterngeld” għandu essenzjalment l-għan li jikkontribwixxi għaż-żamma ta’ dawn il-kundizzjonijiet ta’ għajxien fil-każ ta’ waqfien temporanju, totali jew parzjali, tal-attività professjonali tal-ġenituri għall-bżonnijiet tal-edukazzjoni tat-tfal żgħar tagħhom.
F’dan is-sens, il-ġenitur responsabbli għat-tifel, li ma jeżerċitax attività professjonali jew li jwaqqaf jew inaqqas din l-attività, jibbenefika, skont, jekk ikun il-każ, id-dħul tiegħu preċedenti għal din il-waqfien jew għal dan it-tnaqqis, matul l-ewwel sena tat-tifel, minn kumpens għat-telf tad-dħul sabiex iżomm il-kundizzjonijiet ta’ għajxien tal-familja tiegħu. Għandu jiġi nnotat li l-ammont tal-“Elterngeld” huwa, bħala regola ġenerali, ta’ 67 % tal-paga preċedenti, b’limitu ta’ EUR 1 800 fix-xahar.
Għalhekk, jidher li l-għan ta’ benefiċċju bħalma huwa l-“Elterngeld” huwa li jippermetti, f’ċirkustanzi bħal dawn, li ġenitur jibbenefika minn kontribuzzjoni għaż-żamma tal-kundizzjoni ta’ għajxien tal-familja tiegħu, li l-ammont tiegħu huwa marbut, bħala regola ġenerali, mad-dħul li kellu mill-attività professjonali preċedenti tiegħu.
Għalhekk, għall-kuntrarju tal-“Kindergeld” u għall-allowances tal-familja Lussemburgiżi, l-“Elterngeld” ma jingħatax esklużivament skont in-numru tat-tfal u l-età tagħhom. Għalkemm uħud mill-kundizzjonijiet għall-għoti tiegħu huma marbuta mal-eżistenza ta’ tifel u mal-età ta’ dan tal-aħħar, l-“Elterngeld” huwa kkalkolat, bħala regola ġenerali, skont is-salarju rċevut qabel il-waqfien ta’ attività professjonali mill-ġenitur li huwa responsabbli għat-tifel. L-ammont tiegħu jiżdied biss fil-każ li l-familja tkun numeruża jew fil-każ ta’ twelid multiplu.
Għalhekk, għalkemm benefiċċju bħall-“Elterngeld” jikkostitwixxi “benefiċċju tal-familja”, fis-sens tal-Artikolu 1(u)(i) tar-Regolament Nru 1408/71 (ara, b’analoġija, is-sentenza Kuusijärvi, C‑275/96,
EU:C:1998:279
, punt 60), huwa ma jistax, mandankollu, jiġi kklassifikat bħala “kumpensi tal-familja [allowances tal-familja]”, fis-sens tal-Artikolu 1(u)(ii) ta’ dan ir-regolament.
Barra minn hekk, għandu jiġi nnotat li, fil-kawża prinċipali, is-CNPF inkludiet ukoll fil-kalkolu tas-suppliment għad-differenza l-allowance tal-edukazzjoni. Issa, kif indika l-Avukat Ġenerali fil-punti 34 u 74 tal-konklużjonijiet tiegħu u bla ħsara għall-verifiki li għandhom isiru mill-qorti tar-rinviju, U. Wiering ma talbitx dan il-benefiċċju u ma huwiex ċert, fid-dawl tal-Artikolu 304 tal-Kodiċi tas-sigurtà soċjali Lussemburgiż, li kien ikollha dritt għalih.
Għandu jiġi speċifikat, f’dan ir-rigward, li, anki jekk jitqies li l-imsemmi benefiċċju jista’ jitqies li huwa tal-istess natura bħall-allowances tal-familja Lussemburgiżi, fi kwalunkwe każ jirriżulta mill-ġurisprudenza li, sabiex ikun jista’ jitqies li jeżisti kumulu tad-drittijiet għal benefiċċji tal-familja f’każ partikolari, ma huwiex biżżejjed, pereżempju, li tali benefiċċji jkunu dovuti fl-Istat Membru ta’ residenza tat-tifel ikkonċernat u jkunu, fl-istess ħin, ta’ natura biss li jistgħu jkunu dovuti fi Stat Membru ieħor, fejn jaħdem wieħed mill-ġenituri ta’ dan it-tifel (ara s-sentenza Schwemmer,
EU:C:2010:605
, punt 52).
Il-Qorti tal-Ġustizzja għalhekk qieset, fil-kuntest tal-Artikolu 10 tar-Regolament Nru 574/72, li, sabiex il-benefiċċji tal-familja jkunu jistgħu jitqiesu li huma dovuti bis-saħħa tal-leġiżlazzjoni ta’ Stat Membru, il-liġi ta’ dan l-Istat trid tirrikonoxxi d-dritt għall-ħlas ta’ benefiċċji favur il-membru tal-familja li jaħdem f’dan l-Istat. Għaldaqstant huwa neċessarju li l-persuna kkonċernata tissodisfa l-kundizzjonijiet kollha, kemm ta’ forma kif ukoll ta’ sustanza, imposti mil-leġiżlazzjoni interna ta’ dan l-Istat sabiex tkun tista’ teżerċita dan id-dritt, li fosthom tista’ tkun inkluża, skont il-każ, il-kundizzjoni li tiġi ppreżentata minn qabel applikazzjoni għall-ħlas ta’ tali benefiċċji (ara s-sentenza Schwemmer,
EU:C:2010:605
, punt 53).
Konsegwentement, anki jekk jitqies li l-allowance tal-edukazzjoni tista’ titqies li hija tal-istess natura bħall-allowances tal-familja Lussemburgiżi, fil-każ fejn il-kundizzjonijiet imposti mid-dritt Lussemburgiż sabiex tinkiseb l-allowance għall-edukazzjoni ma ġewx issodisfatti fil-kawża prinċipali, l-imsemmija allowance ma setgħetx tittieħed inkunsiderazzjoni għall-kalkolu tas-suppliment għad-differenza eventwalment dovut lil U. u M. Wiering.
Fid-dawl tal-kunsiderazzjonijiet preċedenti kollha, ir-risposta li għandha tingħata għad-domanda magħmula għandha tkun li l-Artikoli 1(u)(i) u 4(1)(h) tar-Regolament Nru 1408/71 kif ukoll l-Artikolu 10(1)(b)(i) tar-Regolament Nru 574/72 għandhom jiġu interpretati fis-sens li, f’sitwazzjoni bħal dik inkwistjoni fil-kawża prinċipali, għall-finijiet tal-kalkolu tas-suppliment għad-differenza eventwalment dovut lil ħaddiem migrant fl-Istat Membru tal-impjieg tiegħu, ma għandhomx jittieħdu inkunsiderazzjoni l-benefiċċji tal-familja kollha li tirċievi l-familja ta’ dan il-ħaddiem bis-saħħa tal-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru ta’ residenza peress li, bla ħsara għal verifiki li għandhom isiru mill-qorti tar-rinviju, l-“Elterngeld” previst mil-leġiżlazzjoni Ġermaniża ma huwiex tal-istess natura, fis-sens tal-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 1408/71, bħall-“Kindergeld” previst minn din il-leġiżlazzjoni u bħall-allowances tal-familja previsti mil-leġiżlazzjoni Lussemburgiża.
Fuq l-ispejjeż
Peress li l-proċedura għandha, fir-rigward tal-partijiet fil-kawża prinċipali, in-natura ta’ kwistjoni mqajma quddiem il-qorti tar-rinviju, hija din il-qorti li tiddeċiedi fuq l-ispejjeż. L-ispejjeż sostnuti għas-sottomissjoni tal-osservazzjonijiet lill-Qorti tal-Ġustizzja, barra dawk tal-imsemmija partijiet, ma jistgħux jitħallsu lura.
Għal dawn il-motivi, Il-Qorti tal-Ġustizzja (Il-Ħames Awla) taqta’ u tiddeċiedi:
L-Artikoli 1(u)(i) u 4(1)(h) tar-Regolament tal-Kunsill (KEE) Nru 1408/71, tal-14 ta’ Ġunju 1971, dwar l-applikazzjoni tal-iskemi tas-siġurtà soċjali għal persuni impjegati, għal persuni li jaħdmu għal rashom u għal membri tal-familji tagħhom li jiċċaqilqu fi ħdan il-Komunità, fil-verżjoni tiegħu kif emendata u aġġornata bir-Regolament tal-Kunsill (KE) Nru 118/97, tat-2 ta’ Diċembru 1996, kif emendat bir-Regolament tal-Kunsill (KE) Nru 1606/98, tad-29 ta’ Ġunju 1998, kif ukoll l-Artikolu 10(1)(b)(i) tar-Regolament tal-Kunsill (KEE) Nru 574/72, tal-21 ta’ Marzu 1972, li jistipula l-proċedura għall-implimentazzjoni tar-Regolament (KEE) Nru 1408/71, fil-verżjoni tiegħu kif emendata u aġġornata bir-Regolament Nru 118/97, għandhom jiġu interpretati fis-sens li, f’sitwazzjoni bħal dik inkwistjoni fil-kawża prinċipali, għall-finijiet tal-kalkolu tas-suppliment għad-differenza eventwalment dovut lil ħaddiem migrant fl-Istat Membru tal-impjieg tiegħu, ma għandhomx jittieħdu inkunsiderazzjoni l-benefiċċji tal-familja kollha li tirċievi l-familja ta’ dan il-ħaddiem bis-saħħa tal-leġiżlazzjoni tal-Istat Membru ta’ residenza peress li, bla ħsara għal verifiki li għandhom isiru mill-qorti tar-rinviju, l-“Elterngeld” previst mil-leġiżlazzjoni Ġermaniża ma huwiex tal-istess natura, fis-sens tal-Artikolu 12 tar-Regolament Nru 1408/71, bħall-Kindergeld” previst minn din il-leġiżlazzjoni u bħall-allowances tal-familja previsti mil-leġiżlazzjoni Lussemburgiża.
Firem
(
*1
) Lingwa tal-kawża: il-Franċiż. | [
"Rinviju għal deċiżjoni preliminari",
"Sigurtà soċjali",
"Regolament (KEE) Nru 1408/71",
"Regolament (KEE) Nru 574/72",
"Benefiċċji tal-familja",
"Allowances tal-familja",
"Allowance tal-edukazzjoni",
"‘Elterngeld’",
"‘Kindergeld’",
"Kalkolu tas-suppliment għad-differenza"
] |
62021CJ0270 | lv | Lūgums sniegt prejudiciālu nolēmumu ir par to, kā interpretēt Eiropas Parlamenta un Padomes Direktīvas 2005/36/EK (2005. gada 7. septembris) par profesionālo kvalifikāciju atzīšanu (
OV 2005, L 255, 22. lpp.
), kas grozīta ar Eiropas Parlamenta un Padomes 2013. gada 20. novembra Direktīvu 2013/55/ES (
OV 2013, L 354, 132. lpp.
) (turpmāk tekstā – “Direktīva 2005/36”), 3. panta 1. punkta a) apakšpunktu un 3. punktu, kā arī 13. panta 1. punktu.
Šis lūgums tika iesniegts tiesvedībā, ko uzsākusi A par
Opetushallitus
(Izglītības pārvalde, Somija) lēmumu noraidīt prasītājas lūgumu atzīt viņas pirmskolas izglītības pedagoga profesionālo kvalifikāciju.
Atbilstošās tiesību normas
Savienības tiesības
Direktīvas 2005/36 1. un 14. apsvērums ir formulēti šādi:
“(1)
Saskaņā ar Līguma 3. panta 1. punkta c) apakšpunktu viens no Kopienas uzdevumiem ir novērst dalībvalstu starpā personu brīvas pārvietošanās un pakalpojumu brīvas aprites šķēršļus. Attiecībā uz dalībvalstu pilsoņiem tas jo īpaši ietver tiesības nodarboties ar profesiju kā pašnodarbinātām personām vai darbiniekiem dalībvalstī, kas nav dalībvalsts, kurā viņi ieguvuši savu profesionālo kvalifikāciju. Turklāt Līguma 47. panta 1. punkts paredz to, ka attiecībā uz diplomu, sertifikātu un citu kvalifikāciju apliecinošu dokumentu savstarpēju atzīšanu pieņem direktīvas.
[..]
(14)
Ar [Padomes Direktīvu 89/48/EEK (1988. gada 21. decembris) par vispārēju sistēmu tādu augstākās izglītības diplomu atzīšanai, ko piešķir par vismaz trīs gadu profesionālo izglītību (
OV 1989, L 19, 16. lpp.
)] un [Padomes Direktīvu 92/51/EEK (1992. gada 18. jūnijs) par otro vispārējo sistēmu profesionālās izglītības un mācību atzīšanai, lai papildinātu Direktīvu 89/48/EEK (
OV 1992, L 209, 25. lpp.
)] izveidotais atzīšanas mehānisms paliek nemainīgs. [..]”
Saskaņā ar Direktīvas 2005/36 1. pantu:
“Šī direktīva paredz noteikumus, saskaņā ar kuriem dalībvalsts, kas darbības sākšanai vai veikšanai reglamentētā profesijā savā teritorijā izvirza nosacījumu, ka vajadzīgas specifiskas profesionālās kvalifikācijas (turpmāk “uzņēmēja dalībvalsts”), saistībā ar darbības sākšanu vai veikšanu šajā profesijā atzīst profesionālās kvalifikācijas, kuras iegūtas vienā vai vairākās citās dalībvalstīs (turpmāk “izcelsmes dalībvalsts”) un kuras ļauj šo personai ar šādu kvalifikāciju veikt darbību tajā pašā profesijā šajā dalībvalstī.
[..]”
Šīs direktīvas 2. panta 1. un 2. punktā ir noteikts:
“1. Šī direktīva attiecas uz visiem dalībvalstu pilsoņiem, kas vai nu kā pašnodarbinātas personas, vai kā darbinieki vēlas veikt darbību reglamentētā profesijā, tostarp brīvajās profesijās, dalībvalstī, kas nav tā dalībvalsts, kurā viņi ieguvuši savu profesionālo kvalifikāciju.
[..]
2. Ikviena dalībvalsts savā teritorijā saskaņā ar saviem tiesību aktiem var atļaut dalībvalsts pilsoņiem, kuriem ir tādas profesionālās kvalifikācijas apliecinājums, kura nav iegūta šajā dalībvalstī, veikt darbību reglamentētā profesijā, kā tā paredzēta 3. panta 1. punkta a) apakšpunktā. [..]”
Minētās direktīvas 3. pantā ir paredzēts:
“1. Šajā direktīvā lieto šādas definīcijas:
a)
“reglamentēta profesija”: profesionāla darbība vai profesionālu darbību kopums, uz kuras sākšanu, veikšanu vai veikšanu kādā noteiktā veidā tieši vai netieši attiecas normatīvos vai administratīvos aktos paredzēta prasība par īpašas profesionālās kvalifikācijas esamību; [..]
b)
“profesionālās kvalifikācijas”: kvalifikācijas, ko apstiprina kvalifikāciju apliecinošs dokuments, 11. panta a) punkta i) apakšpunktā minētais kompetences apliecinājums un/vai profesionālā pieredze;
c)
“kvalifikāciju apliecinošs dokuments”: diploms, sertifikāts un cita veida apliecinājums, kuru izsniegusi dalībvalsts iestāde, kas norīkota saskaņā ar attiecīgās dalībvalsts normatīvajiem vai administratīvajiem aktiem, un kurš apliecina tādas profesionālās apmācības sekmīgu pabeigšanu, kas apgūta galvenokārt Kopienā. Gadījumos, uz kuriem neattiecas definīcijas pirmais teikums, šā panta 3. punktā minētos apliecinošos dokumentus uzskata par kvalifikāciju apliecinošiem dokumentiem;
[..]
e)
“reglamentēta izglītība un apmācība”: jebkāda apmācība, kas īpaši paredzēta darbības veikšanai kādā konkrētā profesijā un kas aptver kursu vai kursus, kurus atbilstīgos gadījumos papildina profesionālā apmācība, pārbaudes prakse vai profesionālā prakse.
Profesionālās apmācības, pārbaudes prakses vai profesionālās prakses struktūru un līmeni nosaka ar attiecīgās dalībvalsts normatīvajiem vai administratīvajiem aktiem, vai arī to uzrauga vai apstiprina šim nolūkam norīkota iestāde;
f)
“profesionālā pieredze”: faktiska un likumīga darbības veikšana attiecīgajā profesijā kādā dalībvalstī;
[..].
3. Kvalifikāciju apliecinošu dokumentu, ko izsniedz kāda trešā valsts, uzskata par kvalifikāciju apliecinošu dokumentu, ja attiecīgajai personai ir trīs gadu profesionālā pieredze attiecīgajā profesijā tās dalībvalsts teritorijā, kura šo kvalifikāciju apliecinošo dokumentu atzinusi saskaņā ar 2. panta 2. punktu, un ja attiecīgā dalībvalsts apliecinājusi šo profesionālo pieredzi.”
Saskaņā ar Direktīvas 2005/36 4. pantu “Atzīšanas ietekme”
“1. Profesionālās kvalifikācijas atzīšana uzņēmējā dalībvalstī ļauj saņēmējiem minētajā dalībvalstī piekļūt tai pašai profesijai, kurā viņi ir kvalificēti izcelsmes dalībvalstī, un veikt to uzņēmējā dalībvalstī saskaņā ar tādiem pašiem nosacījumiem, kā uzņēmējas dalībvalsts pilsoņiem.
2. Šīs direktīvas nolūkā profesija, kurā pretendents vēlas veikt darbību uzņēmējā dalībvalstī, ir tā pati profesija, kurai viņš kvalificēts izcelsmes dalībvalstī, ja tajā ietvertās darbības ir līdzvērtīgas.
[..]”
Direktīvas 13. pantā “Atzīšanas nosacījumi” ir noteikts:
“1. Ja piekļuve reglamentētai profesijai vai darbībai šādā profesijā uzņēmējā dalībvalstī ir atkarīga no tā, vai personai ir konkrētas profesionālās kvalifikācijas, minētās dalībvalsts kompetentā iestāde atļauj pretendentiem piekļūt un darboties minētajā profesijā saskaņā ar tādiem pašiem noteikumiem, kurus piemēro tās pilsoņiem, ja viņiem ir kompetences apliecinājums vai kvalifikāciju apliecinoši dokumenti, kuri minēti 11. pantā un kurus prasa cita dalībvalsts, lai piekļūtu profesijai vai darbotos profesijā tās teritorijā.
Kompetences apliecinājumus vai kvalifikāciju apliecinošus dokumentus izdod dalībvalsts kompetentā iestāde, kas norīkota saskaņā ar minētās dalībvalsts normatīvajiem vai administratīvajiem aktiem.
2. Piekļūt profesijai un veikt darbību tajā, kā aprakstīts 1. punktā, atļauj arī tiem pretendentiem, kas attiecīgajā profesijā iepriekšējo desmit gadu laikā vienu gadu veikuši pilna laika darbību vai līdzvērtīga kopēja ilguma laikposmā daļlaika darbību citā dalībvalstī, kura minēto profesiju nereglamentē, un kam ir viens vai vairāki kompetences apliecinājumi vai kvalifikāciju apliecinoši dokumenti, ko izdevusi cita dalībvalsts, kura minēto profesiju nereglamentē.
Kompetences apliecinājumi un kvalifikāciju apliecinošie dokumenti atbilst šādiem nosacījumiem:
a)
tos ir izdevusi dalībvalsts kompetentā iestāde, kas norīkota saskaņā ar minētās dalībvalsts normatīvajiem vai administratīvajiem aktiem;
b)
tie apliecina, ka persona, kas ir saņēmusi šos dokumentus, ir sagatavota veikt darbību attiecīgajā profesijā.
Tomēr pirmajā daļā minēto viena gada profesionālo pieredzi var nepieprasīt, ja pretendenta kvalifikāciju apliecinošajos dokumentos ir apstiprināts, ka izglītība un apmācība bijusi reglamentēta.
[..]”
Minētās direktīvas 59. panta 1. punktā ir paredzēts:
“1. Dalībvalstis līdz 2016. gada 18. janvārim [Eiropas] Komisijai nosūta esošo reglamentēto profesiju sarakstu, norādot katrā profesijā iekļautās darbības, un sarakstu ar tās teritorijā reglamentēto izglītību un apmācību, kā arī 11. panta c) punkta ii) apakšpunktā minēto apmācību ar īpašu struktūru. Komisijai bez liekas kavēšanās ziņo par visām izmaiņām šajos sarakstos. Komisija izveido un uztur publiski pieejamu reglamentēto profesiju datubāzi, tostarp katrā profesijā iekļauto darbību vispārīgu aprakstu.”
Somijas tiesības
Atbilstoši
Laki ammattipätevyyden tunnustamisesta
(1384/2015)
(Likums Nr. 1384/2015 par profesionālo kvalifikāciju atzīšanu) 1. panta pirmajai daļai šajā likumā ir reglamentēta profesionālo kvalifikāciju atzīšana un pakalpojumu sniegšanas brīvība saskaņā ar Direktīvu 2005/36. Šī likuma 6. pantā ir precizēti kvalifikāciju atzīšanas nosacījumi.
Igaunijas tiesības
Pirmskolas izglītības pedagoga kvalifikācijas prasības Igaunijā ir noteiktas 2002. gada 26. augusta
Koolieelse lasteasutuse pedagoogide kvalifikatsiooninõuded
(
RTL
2002, 96, 1486;
RT I
, 03.09.2013, 36; Izglītības ministra Noteikumi par Pirmskolas izglītības pedagogu kvalifikācijas prasībām; turpmāk tekstā – “Noteikumi par pirmskolas izglītības pedagogu kvalifikācijas prasībām”).
Atbilstoši šo noteikumu 1. panta 1. punktam:
“Darba devējs novērtē, vai darba ņēmējs ir piemērots šim amatam, kā arī atbilst šajos noteikumos paredzētajām prasībām attiecībā uz kvalifikāciju. [..]”
Atbilstoši šo noteikumu 18. pantam pirmskolas izglītības pedagoga kvalifikācijas prasības ir šādas – augstākās izglītības diploms un pedagoģiskās prasmes. Šo pašu noteikumu 37. pantā ir paredzēts, ka šajā tiesību aktā paredzētās kvalifikācijas prasības neattiecas uz pedagogiem, kuri strādājuši kā pirmskolas izglītības pedagogi pirms 2013. gada 1. septembra un kuriem ir kvalifikācija vai tiek uzskatīts, ka viņiem ir atbilstoša kvalifikācija, lai strādātu līdzīgā amatā saskaņā ar Noteikumiem par pirmskolas izglītības pedagogu kvalifikācijas prasībām, kas bija spēkā pirms 2013. gada 1. septembra.
Pēc tam, kad Igaunijas Republika 2004. gada 1. maijā pievienojās Eiropas Savienībai, 2005. gada 6. jūnija
Vabariigi Valitsuse 6. juuni 2005
.
a määrus nr 120 “Eesti Vabariigi kvalifikatsioonide ja enne 20. augustit 1991. a antud endise NSV Liidu kvalifikatsioonide vastavus
” (
RT I
2005, 32, 241;
RT I
, 28.07.2020, 6; Valdības noteikumi Nr. 120 par atbilstību starp Igaunijas Republikas un bijušās PSRS diplomiem, kas izdoti pirms 1991. gada 20. augusta) ir noteikta atbilstība starp kvalifikācijām, kas bija atzītas Padomju Sociālistisko Republiku Savienībā un piešķirtas pirms 1991. gada 20. augusta, un Igaunijas Republikas izglītības sistēmas vispārējās izglītības un augstākās izglītības līmeņiem.
Pamatlieta un prejudiciālie jautājumi
A iesniedza lūgumu izglītības pārvaldei atzīt viņas pirmskolas izglītības pedagoga profesionālo kvalifikāciju, pamatojoties uz šādiem dokumentiem:
–
apliecinājums par diploma
Koolieelsete lasteasutuste kasvataja
(pirmskolas izglītība) iegūšanu 1980. gadā Igaunijas Padomju Sociālistiskajā Republikā;
–
apliecinājums par diploma
Rakenduskõrghariduse tasemele vastava hotellimajanduse eriala õppekava
(specializētas studijas viesnīcu vadībā, kas atbilst augstākās izglītības līmenim) iegūšanu 2006. gadā;
–
apliecinājums par diploma
Ärijuhtimise magistri kraad
–
Turismiettevõtlus ja teeninduse juhtimine
(maģistra grāds uzņēmējdarbības pārvaldībā – tūrisma un pakalpojumu vadība) iegūšanu 2013. gadā; un
–
dokuments
Kutsetunnistus “Õpetaja, tase 6
” (skolotāja profesionālais sertifikāts, 6. līmenis), ko 2017. gadā izdevusi Igaunijas Skolotāju asociācija.
Turklāt ir skaidrs, ka A par pirmskolas izglītības pedagoģi ir strādājusi Igaunijas Padomju Sociālistiskajā Republikā no 1980. gada līdz 1984. gadam un vēlāk atsāka par to strādāt privātā bērnudārzā Somijā no 2016. gada līdz 2017. gadam.
Ar 2018. gada 8. marta lēmumu Izglītības pārvalde noraidīja A lūgumu.
Ar 2019. gada 18. aprīļa lēmumu
Helsingin hallinto‑oikeus
(Helsinku Administratīvā tiesa) noraidīja A celto prasību par Izglītības pārvaldes lēmumu. Šī tiesa atzina, ka A kvalifikācija un profesionālā pieredze neatbilst nosacījumiem, lai profesionālo kvalifikāciju varētu atzīt saskaņā ar Likumu Nr. 1384/2015 par profesionālo kvalifikāciju atzīšanu.
A par minēto spriedumu iesniedza apelācijas sūdzību iesniedzējtiesā –
Korkein hallinto‑oikeus
(Augstākā administratīvā tiesa, Somija).
Pirmkārt, iesniedzējtiesai rodas jautājums, vai pirmskolas izglītības pedagoga profesija ir “reglamentēta profesija” Igaunijā Direktīvas 2005/36 izpratnē.
Tā norāda – šķiet, ka no vairākiem elementiem izriet, ka šī profesija patiesi ir reglamentēta profesija Igaunijā. Atbilstības nosacījumi, kuri jāizpilda pirmskolas izglītības pedagogam un kuri ir paredzēti Noteikumos par pirmskolas izglītības pedagoga kvalifikācijas prasībām, ir augstākās izglītības diploma iegūšana un pedagoģiskās prasmes. Pedagoģiskās prasmes apliecina dokuments, ko pēc pieprasījuma izdod Igaunijas skolotāju asociācija, pamatojoties uz pieteikuma iesniedzēja lietu un pēc intervijas.
Iesniedzējtiesa arī norāda, ka Igaunijas Republika pirmskolas izglītības pedagoga profesiju ir iekļāvusi Komisijas izveidotajā reglamentēto profesiju datubāzē.
Tomēr citi elementi rada iesniedzējtiesai šaubas par to, vai pirmskolas izglītības pedagogs ir reglamentēta profesija Igaunijā.
Tā norāda – pretēji Somijas tiesībām Igaunijas tiesiskajā regulējumā nav pieprasīts, ka šī sprieduma 21. punktā minētajam augstākās izglītības diplomam ir jābūt iegūtam pirmskolas izglītības jomā.
Papildus tā apgalvo, ka darba ņēmējam, kurš pieņem darbā šādu pedagogu ir rīcības brīvība izvērtēt, vai kandidāts pirmskolas izglītības pedagoga amatam atbilst nosacījumiem, kas paredzēti Noteikumos par pirmskolas izglītības pedagogu kvalifikācijas prasībām. It īpaši apliecinājums par pedagoģiskajām prasmēm neesot obligāts un darba devējam neesot saistošs. Darba devējs autonomi izvērtē, vai kandidātam ir vajadzīgās pedagoģiskās prasmes.
Tāpēc iesniedzējtiesa uzskata, ka divi dažādi darba devēji varētu atšķirīgi novērtēt viena un tā paša kandidāta pedagoģiskās prasmes.
Šādos apstākļos iesniedzējtiesai rodas jautājums, vai Igaunijas tiesiskajā regulējumā patiesi ir paredzēts, ka pirmskolas izglītības pedagoga profesijā var strādāt tikai personas, kuras atbilst noteiktajiem nosacījumiem, aizliedzot šajā profesijā strādāt citam personām.
Otrkārt, pieņemot, ka attiecīgo profesiju var uzskatīt par reglamentētu profesiju Igaunijā, iesniedzējtiesai rodas jautājums, vai šī sprieduma 15. punktā minēto apliecinājumu, ko A 2017. gadā izsniegusi Igaunijas skolotāju asociācija, var uzskatīt par apliecinājumu prasmēm vai kvalifikāciju apliecinošu dokumentu Direktīvas 2005/36 13. panta 1. punkta izpratnē, lai gan profesionālā pieredze, ko tas apstiprina, tika iegūta laikā, kad izcelsmes dalībvalsts bija padomju sociālistiskā republika.
Treškārt, attiecībā uz diplomu, kuru A ieguvusi 1980. gadā Igaunijas Padomju Sociālistiskajā Republikā un pieredzi, ko viņa tajā ieguvusi no 1980. gada līdz 1984. gadam, iesniedzējtiesai rodas jautājums, vai var uzskatīt, ka šis diploms un šī pieredze apliecina trešā valstī iegūtu profesionālo kvalifikāciju Direktīvas 2005/36 3. panta 3. punkta izpratnē un vai tādējādi minēto kvalifikāciju varētu atzīt tikai ar nosacījumu, ka ieinteresētā persona papildus pierāda, ka tai ir trīs gadu profesionālā pieredze izcelsmes dalībvalstī pēc tās neatkarības atgūšanas.
Iesniedzējtiesa tomēr norāda, ka vienā Igaunijas 2005. gada likumā Igaunijas Padomju Sociālistiskajā Republikā iegūtie diplomi ir pielīdzināti diplomiem, kas iegūti Igaunijā pēc tās neatkarības atjaunošanas.
Šādos apstākļos
Korkein hallinto‑oikeus
(Augstākā administratīvā tiesa) nolēma apturēt tiesvedību un uzdot Tiesai šādus prejudiciālus jautājumus:
“1)
Vai [Direktīvas 2005/36] 3. panta 1. punkta a) apakšpunkts ir jāinterpretē tādējādi, ka par reglamentētu profesiju ir uzskatāma profesija, kurā atbilstības prasības, no vienas puses, nosaka kādas dalībvalsts izglītības ministra izdoti noteikumi, pirmskolas izglītības pedagogam nepieciešamo pedagoģisko prasmju saturu reglamentē profesionālais standarts un dalībvalsts ir lūgusi iekļaut pirmskolas izglītības pedagoga profesiju Komisijas izveidotajā reglamentēto profesiju datubāzē, taču, no otras puses, saskaņā ar atbilstības prasību, kas attiecīgajos noteikumos izvirzītas šai profesijai, formulējumu darba devējam tiek piešķirta rīcības brīvība, vērtējot šo atbilstības prasību izpildi, it īpaši attiecībā uz prasībām pedagoģiskajām prasmēm, un pedagoģisko prasmju esamības apliecināšanu neregulē nedz minētie noteikumi, nedz citi normatīvie vai administratīvie akti?
2)
Ja atbilde uz pirmo jautājumu ir apstiprinoša: vai izcelsmes dalībvalsts kompetentās iestādes izsniegts apliecinājums par profesionālo kvalifikāciju, kura iegūšanas priekšnosacījums ir darba pieredzes esamība attiecīgajā profesijā, var tikt uzskatīts par kompetences apliecinājumu vai citu kvalifikāciju apliecinošu dokumentu [Direktīvas 2005/36] 13. panta 1. punkta izpratnē, ja profesionālā pieredze, uz kuras pamata ir izsniegts apliecinājums, izcelsmes dalībvalstī ir uzkrāta laikposmā, kurā tā bija padomju sociālistiskā republika, kā arī uzņēmējā dalībvalstī, taču nav veidojusies izcelsmes dalībvalstī laikā pēc tās neatkarības atjaunošanas?
3)
Vai [Direktīvas 2005/36] 3. panta 3. punkts ir jāinterpretē tādējādi, ka profesionālā kvalifikācija, kuras pamatā ir diploms, kas iegūts mācību iestādē, kura ir atradusies dalībvalsts ģeogrāfiskajā teritorijā laikā, kad šī dalībvalsts pastāvēja nevis kā autonoma valsts, bet kā padomju sociālistiskā republika, kā arī profesionālā pieredze, kas uz šī diploma pamata iegūta attiecīgajā padomju sociālistiskajā republikā pirms izcelsmes dalībvalsts neatkarības atjaunošanas, ir uzskatāma par trešā valstī iegūtu profesionālo kvalifikāciju, kuras atzīšanai papildus ir nepieciešama trīs gadu profesionālā pieredze, kas iegūta izcelsmes dalībvalstī pēc tās neatkarības atjaunošanas?”
Par prejudiciālajiem jautājumiem
Ievada apsvērumi
Kā izriet no Direktīvas 2005/36 1. apsvēruma tās mērķis ir sekmēt profesionālo kvalifikāciju atzīšanu, lai dalībvalstu pilsoņi varētu nodarboties ar profesiju kā pašnodarbinātas personas vai darbinieki citā dalībvalstī, kas nav dalībvalsts, kurā viņi ieguvuši savu profesionālo kvalifikāciju, un tādējādi veicināt darba ņēmēju brīvu pārvietošanos Savienībā.
Saskaņā ar tās 1. un 2. pantu šī direktīva ir piemērojama tikai tad, ja attiecīgā profesija ir reglamentēta uzņēmējā dalībvalstī.
Šajā gadījumā no iesniedzējtiesas sniegtajām norādēm izriet, ka pirmskolas izglītības pedagoga profesija Somijā ir reglamentēta profesija. Tāpēc uz citas dalībvalsts pilsoņu darbības sākšanu vai veikšanu šajā profesijā attiecas Direktīvas 2005/36 tiesību normas.
Ja attiecīgā profesija ir reglamentēta arī izcelsmes dalībvalstī, uzņēmējai dalībvalstij saskaņā ar Direktīvas 2005/36 13. panta 1. punktu ir jāļauj citu dalībvalstu pilsoņiem, kuriem ir izcelsmes dalībvalstī nepieciešamais prasmju apliecinājums vai kvalifikāciju apliecinošs dokuments, sākt un veikt darbību šajā profesijā atbilstoši tādiem pašiem nosacījumiem kā uzņēmējas dalībvalsts pilsoņiem.
Savukārt, ja attiecīgā profesija izcelsmes dalībvalstī nav reglamentēta, no Direktīvas 2005/36 13. panta 2. punkta izriet, ka uzņēmējai dalībvalstij ir pienākums atļaut sākt vai veikt darbību profesijā, ja pretendents iepriekšējo 10 gadu laikā vienu gadu ir veicis pilna laika darbību vai līdzvērtīgā kopējā ilguma laikposmā veicis daļlaika darbību attiecīgajā profesijā citā dalībvalstī un ja šim pretendentam ir viens vai vairāki kompetences apliecinājumi vai kvalifikāciju apliecinoši dokumenti, ko izdevusi izcelsmes dalībvalsts. Tomēr Direktīvas 2005/36 13. panta 2. punkta trešajā daļā ir paredzēts, ka prasība par profesionālo pieredzi nav piemērojama, ja pretendentam ir kvalifikāciju apliecinošs dokuments, kas apstiprina reglamentētu izglītību un apmācību.
Tāpēc lūgums atzīt pirmskolas pedagoga profesionālo kvalifikāciju, ko A iesniedza uzņēmējā dalībvalstī, proti, Somijas Republikā, ir jāizvērtē, ņemot vērā Direktīvas 2005/36 13. panta 1. punktā paredzētos nosacījumus, ja šī profesija ir reglamentēta izcelsmes dalībvalstī, proti, Igaunijas Republikā, taču, ja šī profesija nav reglamentēta iepriekš minētajā dalībvalstī, lūgums ir jāizvērtē, ņemot vērā Direktīvas 2005/36 13. panta 2. punktā minētos nosacījumus.
Par pirmo jautājumu
Ar pirmo jautājumu iesniedzējtiesa būtībā vaicā, vai Direktīvas 2005/36 3. panta 1. punkta a) apakšpunkts ir jāinterpretē tādējādi, ka par reglamentētu profesiju šīs tiesību normas izpratnē ir jāuzskata profesija, attiecībā uz kuru valsts tiesiskajā regulējumā ir paredzēti atbilstības nosacījumi, lai sāktu vai veiktu darbību šajā profesijā, bet darba devējiem ir atstāta rīcības brīvība izvērtēt, vai šie nosacījumi ir izpildīti.
Saskaņā ar Direktīvas 2005/36 3. panta 1. punkta a) apakšpunktu “reglamentēta profesija” ir “profesionāla darbība vai profesionālu darbību kopums, uz kuras sākšanu, veikšanu vai veikšanu kādā noteiktā veidā tieši vai netieši attiecas normatīvos vai administratīvos aktos paredzēta prasība par īpašas profesionālās kvalifikācijas esamību”.
Turklāt, no Tiesas judikatūras izriet, ka Direktīvu 89/48 un 92/51 izpratnē profesija ir uzskatāma par reglamentētu, ja profesionālās darbības, ko ietver šī profesija, uzsākšana vai tās veikšana ir pakļauta normatīvajiem vai administratīvajiem aktiem, ar kuriem ievieš režīmu, kas paredz, ka noteiktās profesionālās darbības drīkst veikt tikai tās personas, kuras izpildījušas noteiktus nosacījumus, un aizliedz tās veikt personām, kuras nav izpildījušas šos nosacījumus (spriedumi, 1996. gada 1. februāris, Aranitis,
C‑164/94
,
EU:C:1996:23
,
19.
punkts, un 2008. gada 8. maijs, Komisija/Spānija,
C‑39/07
,
EU:C:2008:265
,
33.
punkts). Ņemot vērā Direktīvās 89/48 un 92/51 paredzētās definīcijas un ievērojot Direktīvas 2005/36 14. apsvērumu, minētā judikatūra pēc analoģijas ir piemērojama jēdzienam “reglamentēta profesija” pēdējās direktīvas izpratnē.
Šajā gadījumā jākonstatē, ka Igaunijā Noteikumu par pirmskolas izglītības pedagogu kvalifikācijas prasībām 1. panta 1. punktā ir paredzēts, ka “darba devējs novērtē, vai darba ņēmējs ir piemērots šim amatam, kā arī atbilst šajos noteikumos paredzētajām prasībām attiecībā uz kvalifikāciju”.
Kā norādīja iesniedzējtiesa, un Igaunijas valdība to nenoliedz, minēto noteikumu 1. panta 1. punktā darba devējam ir piešķirta rīcības brīvība izvērtēt, vai ir izpildīti vajadzīgie atbilstības nosacījumi, lai strādātu pirmskolas izglītības pedagoga profesijā, it īpaši nosacījums par pedagoģiskajām prasmēm, tādējādi saskaņā ar minēto tiesību normu divi dažādi darba devēji varētu atšķirīgi novērtēt jautājumu par to, vai viens un tas pats pretendents ir izpildījis minētos nosacījumus.
Ir tiesa, ka Igaunijas valdība Tiesā norādīja – ja tiek uzrādīts Igaunijas skolotāju asociācijas izsniegts apliecinājums, darba devējam nav pamata apšaubīt kandidāta pedagoģiskās prasmes. Tomēr, kā secinājumu 60. punktā atgādinājis ģenerāladvokāts, šī valdība norādīja, ka Igaunijas tiesību aktos neviens noteikums šajā ziņā nav paredzēts. Tas tātad apstiprina iesniedzējtiesas veikto Noteikumu par pirmskolas izglītības pedagogu kvalifikācijas prasībām 1. panta 1. punkta interpretāciju, saskaņā ar kuru darba devējam ir jāizvērtē, vai ir izpildīti atbilstības nosacījumi.
Šāda rīcības brīvība ir jānošķir no darba devēja tiesībām pieņemt vai nepieņemt darbā personu, kas izpildījusi atbilstības nosacījumus, lai strādātu attiecīgajā profesijā, un izvēlēties starp diviem kandidātiem, kuri atbilst šiem nosacījumiem.
Situācija, kas izriet no šādas rīcības brīvības, rada sajukumu attiecībā uz nošķiršanu starp personām, kurām ir valsts tiesību aktos paredzētā vajadzīgā profesionālā kvalifikācija, lai strādātu attiecīgajā profesijā, un personām, kurām nav šādas kvalifikācijas.
Šādos apstākļos Igaunijas tiesībās nav garantēts, ka darbības sākšana vai veikšana attiecīgajā profesijā, ir atļauta tikai personām, kurām ir noteiktā profesionālā kvalifikācija.
Tāpēc nešķiet, ka pirmskolas izglītības pedagoga profesiju – tādu kā tā ir organizēta Igaunijā – varētu kvalificēt par “reglamentētu profesiju” Direktīvas 2005/36 3. panta 1. punkta a) apakšpunkta izpratnē.
Šo novērtējumu nevar apšaubīt ar apstākļiem, ka Igaunijas Republika pirmskolas izglītības pedagoga profesiju uzskata par “reglamentētu”, ka tā šo profesiju ir iekļāvusi Komisijai paziņotajā esošo reglamentēto profesiju sarakstā un ka šī profesija ir minēta reglamentēto profesiju datubāzē, ko uztur Komisija saskaņā ar Direktīvas 2005/36 59. pantu.
Pirmkārt, Direktīvas 2005/36 3. panta 1. punkta a) apakšpunktā ietvertajā jēdzienā “reglamentēta profesija” nav atsauces uz dalībvalstu tiesībām. Šis jēdziens ietilpst vienīgi Savienības tiesību piemērošanas jomā (spriedums, 2017. gada 21. septembris, Malta Dental Technologists Association un Reynaud,
C‑125/16
,
EU:C:2017:707
,
34.
punkts, kā arī tajā minētā judikatūra).
Tāpēc ar apstākli, ka Igaunijas Republika pirmskolas izglītības pedagoga profesiju uzskata par “reglamentētu” un ka tā to ir iekļāvusi esošo reglamentēto profesiju sarakstā, kuru tā ir paziņojusi Komisijai, nepietiek, lai šo profesiju kvalificētu par “reglamentētu profesiju” Direktīvas 2005/36 izpratnē.
Otrkārt, kā ģenerāladvokāts norādījis secinājumu 45. punktā, Direktīvas 2005/36 3. panta 1. punkta a) apakšpunktā turklāt nav atsauces uz šī sprieduma 48. punktā minēto Komisijas uzturētas datubāzes saturu. Tāpēc tai ir vienīgi informatīva nozīme.
Ņemot vērā iepriekš minētos apsvērumus, uz pirmo jautājumu ir jāatbild, ka Direktīvas 2005/36 3. panta 1. punkta a) apakšpunkts ir jāinterpretē tādējādi, ka par “reglamentētu profesiju” tiesību normas izpratnē nevar uzskatīt profesiju, attiecībā uz kuru valsts tiesiskajā regulējumā ir paredzēti atbilstības nosacījumi, lai sāktu vai veiktu darbību šajā profesijā, bet darba devējiem ir atstāta rīcības brīvība izvērtēt, vai šie nosacījumi ir izpildīti.
Par otro jautājumu
Otrais jautājums ir uzdots īpaši gadījumā, ja attiecīgā profesija ir reglamentēta izcelsmes dalībvalstī Direktīvas 2005/36 3. panta 1. punkta a) apakšpunkta izpratnē un ja atbilde uz pirmo jautājumu tāpēc būtu apstiprinoša. Ņemot vērā uz pirmo jautājumu sniegto noliedzošo atbildi, uz otro jautājumu nav jāatbild.
Par trešo jautājumu
Trešais jautājums ir uzdots gadījumā, ja attiecīgā profesija izcelsmes dalībvalstī nav reglamentēta.
Šādā gadījumā, kā atgādināts arī šī sprieduma 36. punktā, no Direktīvas 2005/36 13. panta 2. punkta pirmās daļas izriet, ka uzņēmējai dalībvalstij ir pienākums atļaut sākt vai veikt darbību profesijā, ja pretendents iepriekšējo 10 gadu laikā vienu gadu ir veicis pilna laika darbību (vai līdzvērtīgā kopējā ilguma laikposmā daļlaika darbību) attiecīgajā profesijā citā dalībvalstī un ja šim pretendentam ir viens vai vairāki kompetences apliecinājumi vai kvalifikāciju apliecinoši dokumenti, ko izdevusi izcelsmes dalībvalsts. Tomēr Direktīvas 2005/36 13. panta 2. punkta trešajā daļā ir paredzēts, ka nosacījums par viena gada profesionālo pieredzi citā dalībvalstī pēdējo desmit gadu laikā nepastāv, ja pretendenta kvalifikāciju apliecinošais dokuments apliecina reglamentētu profesiju.
Šajā gadījumā pretēji tam, kas prasīts Direktīvas 2005/36 13. panta 2. punkta pirmajā daļā, A pēdējo desmit gadu laikā pirms lūguma iesniegšanas pirmsskolas izglītības pedagoga profesijā nav strādājusi nevienā citā dalībvalstī, bet gan tikai uzņēmējā dalībvalstī.
Šādos apstākļos iesniedzējtiesai rodas jautājums, vai 1980. gadā Igaunijas Padomju Sociālistiskajā Republikā iegūto diplomu pirmskolas izglītības jomā var uzskatīt par izglītību apliecinošu dokumentu, kas apliecina reglamentētu izglītību un apmācību šīs pašas direktīvas 13. panta 2. punkta trešās daļas izpratnē.
Saskaņā ar Direktīvas 2005/36 3. panta 3. punktu “kvalifikāciju apliecinošu dokumentu, ko izsniedz kāda trešā valsts, uzskata par kvalifikāciju apliecinošu dokumentu, ja attiecīgajai personai ir trīs gadu profesionālā pieredze attiecīgajā profesijā tās dalībvalsts teritorijā, kura šo kvalifikāciju apliecinošo dokumentu atzinusi saskaņā ar 2. panta 2. punktu, un ja attiecīgā dalībvalsts apliecinājusi šo profesionālo pieredzi”.
No tā izriet, ka ir jāuzskata, ka iesniedzējtiesa būtībā ar trešo jautājumu vaicā, vai Direktīvas 2005/36 3. panta 3. punkts ir jāinterpretē tādējādi, ka šī tiesību norma ir piemērojama gadījumā, ja izglītību apliecinošais dokuments, kas tiek iesniegts uzņēmējā dalībvalstī, ir iegūts citas dalībvalsts teritorijā laikā, kad šī dalībvalsts nepastāvēja kā neatkarīga valsts, bet gan kā padomju sociālistiska republika, un ja šī dalībvalsts minēto izglītību apliecinošo dokumentu ir pielīdzinājusi tādam izglītību apliecinošam dokumentam, kas tajā iegūts pēc neatkarības atjaunošanas.
No paša Direktīvas 2005/36 3. panta 3. punkta formulējuma izriet, ka šī tiesību norma attiecas uz jebkuru izglītību apliecinošu dokumentu, ko izsniegusi trešā valsts un atzinusi dalībvalsts atbilstoši šīs pašas direktīvas 2. panta 2. punktam.
Jānorāda, ka diplomu, ko A ieguvusi 1980. gadā Igaunijas Padomju Sociālistiskajā Republikā, nevar uzskatīt par trešā valstī izsniegtu diplomu šīs tiesību normas izpratnē.
Kā izriet no paskaidrojumiem, ko iesniedzējtiesa iesniegusi Tiesā, Igaunijas Republika pēc neatkarības atjaunošanas un pēc pievienošanās Eiropas Savienībai saskaņā ar 2005. gada 6. jūnija Valdības noteikumiem Nr. 120 par atbilstību starp Igaunijas Republikas un bijušās PSRS diplomiem, kas tika izdoti pirms 1991. gada 20. augusta, šo diplomu ir pielīdzinājusi diplomam, kas iegūts Igaunijas Republikā pēc šīs dalībvalsts neatkarības atjaunošanas.
Tāpēc šis diploms ir jāuzskata par dalībvalstī un nevis trešā valstī izsniegtu izglītību apliecinošu dokumentu pretēji Direktīvas 2005/36 3. panta 3. punkta noteikumiem.
No tā izriet, ka Direktīvas 2005/36 3. panta 3. punkts nav piemērojams pamatlietas apstākļos.
No visa iepriekš minētā izriet, ka Direktīvas 2005/36 3. panta 3. punkts ir jāinterpretē tādējādi, ka šī tiesību norma nav piemērojama gadījumā, ja izglītību apliecinošais dokuments, kas tiek iesniegts uzņēmējā dalībvalstī, ticis iegūts citas dalībvalstī teritorijā laikā, kad šī dalībvalsts nepastāvēja kā neatkarīga valsts, bet gan kā padomju sociālistiska republika, un ja šī dalībvalsts minēto izglītību apliecinošo dokumentu ir pielīdzinājusi tādam izglītību apliecinošam dokumentam, kas tajā iegūts pēc neatkarības atjaunošanas. Šāds izglītību apliecinošs dokuments ir jāuzskata par dalībvalstī nevis trešā valstī iegūtu dokumentu.
Jāpiebilst, ka, ņemot vērā šī sprieduma 52. un 65. punktā sniegtās atbildes, no kurām izriet, ka lūgums atzīt profesionālo kvalifikāciju neietilpst Direktīvas 2005/36 piemērošanas jomā, uzņēmējas dalībvalsts kompetentajām iestādēm – kā norādījis ģenerāladvokāts secinājumu 90.–93. punktā – saskaņā ar Tiesas judikatūru (šajā nozīmē skat. spriedumu, 2022. gada 3. marts, Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto (Medicīniskā pamatapmācība),
C‑634/20
,
EU:C:2022:149
,
38.
–
46.
punkts, kā arī tajā minētā judikatūra) A situācija ir jāizvērtē, ņemot vērā LESD 45. un 49. panta noteikumus.
Par tiesāšanās izdevumiem
Attiecībā uz pamatlietas pusēm šī tiesvedība izriet no tiesvedības, kas notiek iesniedzējtiesā, tāpēc tā lemj par tiesāšanās izdevumiem. Izdevumi, kas radušies, iesniedzot apsvērumus Tiesai, un kas nav minēto pušu izdevumi, nav atlīdzināmi.
Ar šādu pamatojumu Tiesa (ceturtā palāta) nospriež:
1)
Eiropas Parlamenta un Padomes Direktīvas 2005/36/EK (2005. gada 7. septembris) par profesionālo kvalifikāciju atzīšanu, kas grozīta ar Eiropas Parlamenta un Padomes 2013. gada 20. novembra Direktīvu 2013/55/ES, 3. panta 1. punkta a) apakšpunkts
ir jāinterpretē tādējādi, ka
par “reglamentētu profesiju” šīs tiesību normas izpratnē nevar uzskatīt profesiju, attiecībā uz kuru valsts tiesiskajā regulējumā ir paredzēti atbilstības nosacījumi, lai sāktu vai veiktu darbību šajā profesijā, bet darba devējiem ir atstāta rīcības brīvība izvērtēt, vai šie nosacījumi ir izpildīti.
2)
Direktīvas 2005/36, kas grozīta ar Direktīvu 2013/55, 3. panta 3. punkts
ir jāinterpretē tādējādi, ka
šī tiesību norma nav piemērojama gadījumā, ja izglītību apliecinošais dokuments, kas tiek iesniegts uzņēmējā dalībvalstī, ticis iegūts citas dalībvalstī teritorijā laikā, kad šī dalībvalsts nepastāvēja kā neatkarīga valsts, bet gan kā padomju sociālistiska republika, un ja šī dalībvalsts minēto izglītību apliecinošo dokumentu ir pielīdzinājusi tādam izglītību apliecinošam dokumentam, kas tajā iegūts pēc neatkarības atjaunošanas. Šāds izglītību apliecinošs dokuments ir jāuzskata par dalībvalstī nevis trešā valstī iegūtu dokumentu.
[Paraksti]
(
*1
) Tiesvedības valoda – somu. | [
"Lūgums sniegt prejudiciālu nolēmumu",
"Darba ņēmēju brīva pārvietošanās",
"Profesionālo kvalifikāciju atzīšana dalībvalstī",
"Direktīva 2005/36/EK",
"Tiesības strādāt pirmskolas izglītības pedagoga profesijā",
"Reglamentēta profesija",
"Tiesības strādāt profesijā, pamatojoties uz izcelsmes dalībvalsts izdotu diplomu",
"Trešā valstī iegūta profesionālā kvalifikācija"
] |
61991CJ0016 | de | 1 Das Finanzgericht München hat mit Beschluß vom 20. Dezember 1990, beim Gerichtshof eingegangen am 18. Januar 1991, gemäß Artikel 177 EWG-Vertrag drei Fragen nach der Auslegung der Verordnung (EWG) Nr. 2473/86 des Rates vom 24. Juli 1986 über den passiven Veredelungsverkehr und den Standard-Austausch-Verkehr (ABl. L 212, S. 1; im folgenden: Verordnung über den passiven Veredelungsverkehr) und der Verordnung (EWG) Nr. 1224/80 des Rates vom 28. Mai 1980 über den Zollwert der Waren (ABl. L 134, S. 1; im folgenden: Zollwertverordnung) zur Vorabentscheidung vorgelegt.
2 Diese Fragen stellen sich in einem Rechtsstreit zwischen der Wacker Werke GmbH & Co. KG (im folgenden: Wacker Werke) und dem Hauptzollamt München-West (im folgenden: Hauptzollamt) über den Zollwert bestimmter Erzeugnisse, die die Wacker Werke zwischen 1986 und 1988 einführten, nachdem sie sie von der Wacker Corporation, einer finanziell mit ihnen verbundenen Gesellschaft mit Sitz in den Vereinigten Staaten, gekauft hatten.
3 Die Wacker Werke stellen Benzinmotoren her und kaufen Dieselmotoren von anderen Unternehmen in der Bundesrepublik Deutschland. Beide Arten von Motoren verkaufen sie an die Wacker Corporation. Die Motoren werden aufgrund einer Bewilligung, die gemäß der Verordnung über den passiven Veredelungsverkehr erteilt worden ist, als "vorübergehend ausgeführte Waren" exportiert.
4 Beim Verkauf an die Wacker Corporation berechnen die Wacker Werke einen Aufschlag für Gemeinkosten und Gewinn, der bei den Benzinmotoren 25 % der Herstellungskosten und bei den Dieselmotoren, die sie von anderen deutschen Unternehmen beziehen, 5 % des Kaufpreises beträgt.
5 Die Wacker Corporation baut die von den Wacker Werken gekauften Motoren in Vibrationsplatten, Vibrationsstampfer und Flüssigkeitspumpen ein. Diese Erzeugnisse verkauft sie dann teils direkt auf dem amerikanischen und dem europäischen Markt, teils an die Wacker Werke, die sie im passiven Veredelungsverkehr als Veredelungserzeugnisse in die Gemeinschaft reimportieren. Die Wacker Werke kaufen diese Veredelungserzeugnisse von der Wacker Corporation zu deren für den amerikanischen Markt geltenden Listenpreisen abzueglich 45 %.
6 Das vorlegende Gericht führt aus, es deute nichts darauf hin, daß die Preise der Wacker Werke für die vorübergehend ausgeführten Waren oder die Preise der Wacker Corporation für die Veredelungserzeugnisse durch die Verbundenheit zwischen den beiden Unternehmen beeinflusst wären.
7 In dem Rechtsstreit zwischen den Wacker Werken und dem Hauptzollamt geht es um den Wert der vorübergehend ausgeführten Waren sowie der Veredelungserzeugnisse; beide Werte wurden der Berechnung der Einfuhrabgaben zugrunde gelegt, die die Wacker Werke auf die zwischen Februar 1986 und Dezember 1988 im passiven Veredelungsverkehr nach Deutschland eingeführten Veredelungserzeugnisse zu entrichten haben.
8 Bei der Zollabfertigung der genannten von den Wacker Werken eingeführten Veredelungserzeugnisse legte das Hauptzollamt der Ermittlung des Zollwerts dieser Erzeugnisse und der vorübergehend ausgeführten Waren zunächst die Transaktionswerte zugrunde. Später vertrat das Hauptzollamt die Ansicht, daß zwar die Veredelungserzeugnisse tatsächlich anhand ihres Transaktionswerts, die vorübergehend ausgeführten Waren dagegen nach Artikel 8 Absatz 1 Buchstabe b Ziffer i der Zollwertverordnung auf der Grundlage ihrer Herstellungskosten oder des von den Wacker Werken für die Motoren gezahlten Preises ohne Berücksichtigung des von den Wacker Werken vorgenommenen Aufschlags von 25 % oder 5 % zu bewerten seien. Das Hauptzollamt forderte deshalb für die zwischen Februar 1986 und Dezember 1988 vorgenommenen Einfuhren Zoll in Höhe von 36 057,20 DM nach.
9 Hiergegen erhoben die Wacker Werke beim vorlegenden Gericht Klage. Sie machen im wesentlichen geltend, um die Veredelungskosten zu erhalten, hätte man den Verkaufspreis der vorübergehend ausgeführten Waren vom Kaufpreis der Veredelungserzeugnisse abziehen müssen und das Hauptzollamt sei zur Anwendung von Artikel 8 Absatz 1 Buchstabe b Ziffer i der Zollwertverordnung nicht berechtigt gewesen, weil die fraglichen Motoren unbestreitbar entgeltlich geliefert worden seien. Das Finanzgericht München hat das Verfahren ausgesetzt und dem Gerichtshof folgende Fragen zur Vorabentscheidung vorgelegt:
1) Ist Artikel 13 Absatz 1 der Verordnung Nr. 2473/86 des Rates vom 24. Juli 1986 über den passiven Veredelungsverkehr und den Standard-Austausch-Verkehr (ABl. L 212 vom 2. August 1986, S. 1) dahin auszulegen, daß für die Festsetzung der Eingangsabgaben als Zollwert der Veredelungserzeugnisse und der vorübergehend ausgeführten Waren grundsätzlich deren Transaktionswert nach Artikel 3 Absatz 1 der Verordnung Nr. 1224/80 des Rates vom 28. Mai 1980 über den Zollwert der Waren (ABl. L 134 vom 31. Mai 1980, S. 1), zuletzt geändert durch die Verordnung Nr. 1055/85 des Rates vom 23. April 1985 (ABl. L 112 vom 25. April 1985, S. 50), zugrunde zu legen ist?
2) Bei Verneinung der Frage 1:
Ist Artikel 13 Absatz 1 Unterabsatz 2 1. Alternative der Verordnung Nr. 2473/86 dahin auszulegen, daß der Zollwert der Veredelungserzeugnisse auch dann nach dieser Vorschrift zu ermitteln ist, wenn vom Inhaber der Veredelungsbewilligung weder unentgeltlich noch zu ermässigten Preisen Waren im Sinne von Artikel 8 Absatz 1 Buchstabe b Ziffer i der Verordnung Nr. 1224/80 vorübergehend ausgeführt worden sind?
3) Bei Bejahung der Frage 2:
Ist Artikel 8 Absatz 1 Buchstabe b Ziffer i der Verordnung Nr. 1224/80 dahin auszulegen, daß für die Ermittlung des Wertes der in dieser Vorschrift aufgeführten, vom Inhaber der Veredelungsbewilligung selbst hergestellten Waren nur die Herstellungskosten zu berücksichtigen sind und daß der Transaktionswert um die Gemeinkosten und die Gewinnspanne, die in dem Verkaufspreis dieser Waren enthalten sind, zu berichtigen ist?
Ist bejahendenfalls bei der Ermittlung des Wertes der Veredelungserzeugnisse deren Transaktionswert ebenfalls um die genannten Kostenelemente des Wertes der vorübergehend ausgeführten Waren zu berichtigen, soweit sie im Transaktionswert der Veredelungserzeugnisse enthalten sind?
10 Wegen weiterer Einzelheiten des Sachverhalts und des rechtlichen Rahmens des Ausgangsverfahrens sowie des Verfahrensablaufs und der beim Gerichtshof eingereichten schriftlichen Erklärungen wird auf den Sitzungsbericht verwiesen. Der Akteninhalt wird im folgenden nur insoweit wiedergegeben, als die Begründung des Urteils dies erfordert.
11 Zum besseren Verständnis der dem Gerichtshof im Rahmen des Ausgangsverfahrens vorgelegten Fragen sind zunächst die anwendbaren gemeinschaftsrechtlichen Vorschriften darzustellen.
12 Nach Artikel 1 Absatz 2 der Verordnung über den passiven Veredelungsverkehr können in dessen Rahmen Gemeinschaftswaren vorübergehend aus dem Zollgebiet der Gemeinschaft ausgeführt werden, um Veredelungsvorgängen unterzogen zu werden, und können die aus diesen Veredelungsvorgängen entstandenen Veredelungserzeugnisse unter vollständiger oder teilweiser Befreiung von den Eingangsabgaben im Zollgebiet der Gemeinschaft in den zollrechtlich freien Verkehr übergeführt werden.
13 Nach Artikel 13 Absatz 1 der Verordnung wird "[b]ei der in Artikel 1 Absatz 2 vorgesehenen vollständigen oder teilweisen Befreiung von den Eingangsabgaben ... der Betrag der Eingangsabgaben, die bei Überführung der Veredelungserzeugnisse in den zollrechtlich freien Verkehr gelten würden, um den Betrag der Eingangsabgaben vermindert, die für die vorübergehend ausgeführten Waren zu erheben wären, wenn sie aus dem Land, in dem sie veredelt oder zuletzt veredelt wurden, in das Zollgebiet der Gemeinschaft eingeführt würden".
14 Für die Bewertung der vorübergehend ausgeführten Waren sieht Artikel 13 Absatz 2 zwei Berechnungsmethoden vor.
15 Nach der ersten Methode ist der Wert derjenige, der für diese Waren bei der Festlegung des Zollwerts für die Veredelungserzeugnisse nach Artikel 8 Absatz 1 Buchstabe b Ziffer i der Zollwertverordnung, der auf Artikel 3 dieser Verordnung verweist, zugrunde gelegt wird.
16 Nach Artikel 3 Absatz 1 der Zollwertverordnung ist der Zollwert eingeführter Waren "der 'Transaktionswert' , das heisst der für die Waren bei einem Verkauf zur Ausfuhr in das Zollgebiet der Gemeinschaft tatsächlich gezahlte oder zu zahlende Preis, gegebenenfalls nach Berichtigung gemäß Artikel 8", und zwar unter anderem unter der Voraussetzung, daß "der Käufer und der Verkäufer nicht miteinander verbunden sind oder, wenn sie miteinander verbunden sind, der Transaktionswert für Zollzwecke nach Absatz 2 anerkannt werden kann" (Artikel 3 Absatz 1 Buchstabe d).
17 Artikel 3 Absatz 2 der Zollwertverordnung gibt sodann eine Reihe von Kriterien dafür, ob der zwischen miteinander verbundenen Personen gegebene Transaktionswert anerkannt werden kann; er sieht ferner vor, daß bei der Anwendung dieser Kriterien dargelegte Unterschiede unter anderem bezueglich der in Artikel 8 aufgezählten Elemente sowie der "Kosten, die der Verkäufer bei Verkäufen an nicht verbundene Käufer, nicht aber bei solchen an verbundene Käufer, trägt, zu berücksichtigen" sind.
18 Schließlich legt Artikel 8 Absatz 1 der Zollwertverordnung bestimmte Elemente fest, die bei der Ermittlung des Zollwerts nach Artikel 3 dem für die eingeführten Waren tatsächlich gezahlten oder zu zahlenden Preis hinzuzurechnen sind. Dazu gehört nach Buchstabe b der entsprechend aufgeteilte Wert bestimmter Gegenstände und Leistungen, die unmittelbar oder mittelbar vom Verkäufer unentgeltlich oder zu ermässigten Preisen für die Verwendung im Zusammenhang mit der Herstellung und dem Verkauf zur Ausfuhr der zu bewertenden Waren geliefert oder erbracht wurden, soweit dieser Wert nicht im tatsächlich gezahlten oder zu zahlenden Preis enthalten ist. Zu den durch diese Vorschrift erfassten Gegenständen gehören nach Ziffer i die "in den eingeführten Waren enthaltenen Materialien, Bestandteile, Teile und dergleichen".
19 Somit ist im Fall des Artikels 8 Absatz 1 Buchstabe b Ziffer i bei der Anwendung der Zollwertverordnung auf Veredelungserzeugnisse der Wert der in den eingeführten Waren enthaltenen Materialien, Bestandteile, Teile und dergleichen zu ermitteln. Nur in dem genannten Fall kann die erste Berechnungsmethode, die voraussetzt, daß dieser Wert festgestellt worden ist, Anwendung finden.
20 Nach der zweiten Methode, die anzuwenden ist, wenn der Wert nicht nach der ersten Methode ermittelt werden kann, ist der Wert der vorübergehend ausgeführten Ware "der Unterschied zwischen dem Zollwert der Veredelungserzeugnisse und den Veredelungskosten, die durch zweckmässige Methoden ermittelt werden können".
Zur ersten Frage
21 Die erste Frage geht dahin, ob bei der Berechnung der Eingangsabgaben als Zollwert der Veredelungserzeugnisse und der vorübergehend ausgeführten Waren grundsätzlich der Transaktionswert zugrunde zu legen ist.
22 Grundsätzlich ist bei der Berechnung des Werts der Veredelungserzeugnisse auf den Transaktionswert abzustellen, der nach der in den Artikeln 3 ff. der Zollwertverordnung vorgesehenen Methode ermittelt worden ist. Es ist daher zu prüfen, ob der Transaktionswert auch, wie es das vorlegende Gericht erwägt, bei der Berechnung des Werts der vorübergehend ausgeführten Waren heranzuziehen ist.
23 Aus der Analyse der oben wiedergegebenen Vorschriften der beiden Verordnungen ergibt sich, daß bei der Berechnung der Eingangsabgaben nicht ohne weiteres der Transaktionswert der vorübergehend ausgeführten Waren zugrunde gelegt werden darf, sondern daß das in Artikel 13 der Verordnung über den passiven Veredelungsverkehr vorgesehene Verfahren anzuwenden ist.
24 Dieses Verfahren lässt sich aber von der Ermittlung des Werts der Veredelungserzeugnisse, die in einem früheren Stadium erfolgt, nicht trennen. Schon bei der Ermittlung dieses Werts muß nämlich darüber entschieden werden, ob eine Berichtigung nach Artikel 8 der Zollwertverordnung vorzunehmen ist, und diese Entscheidung gibt den Ausschlag dafür, welche Methode bei der Bewertung der vorübergehend ausgeführten Waren gemäß Artikel 13 Absatz 2 Unterabsatz 2 der Verordnung über den passiven Veredelungsverkehr anzuwenden ist.
25 Hat die zuständige Behörde wie bei der dem Ausgangsverfahren zugrunde liegenden Fallgestaltung entschieden, daß der Transaktionswert der Veredelungserzeugnisse als Zollwert herangezogen werden kann, ist keine Berichtigung nach Artikel 8 Absatz 1 Buchstabe b Ziffer i vorgenommen worden. Bei einer solchen Sachlage ist nicht die erste in Artikel 13 Absatz 2 Unterabsatz 2 vorgesehene Methode für die Bewertung der vorübergehend ausgeführten Waren, sondern die zweite Bewertungsmethode anzuwenden.
26 Im Rahmen dieser Methode kann die Berücksichtigung des Transaktionswerts der vorübergehend ausgeführten Waren bei einer Fallgestaltung, wie sie im Ausgangsverfahren gegeben ist, eine zweckmässige Methode für die Ermittlung der Veredelungskosten darstellen.
27 Daher ist auf die erste Frage des vorlegenden Gerichts zu antworten, daß die Verordnung über den passiven Veredelungsverkehr dahin auszulegen ist, daß für die Festsetzung der vorgesehenen vollständigen oder teilweisen Befreiung von den Eingangsabgaben der Berechnung der Eingangsabgaben auf die Veredelungserzeugnisse grundsätzlich deren Transaktionswert zugrunde zu legen ist, während der Wert der vorübergehend ausgeführten Waren nach einer der beiden in Artikel 13 Absatz 2 Unterabsatz 2 dieser Verordnung vorgesehenen Methoden zu berechnen ist. Ist bei der Ermittlung des Werts der Veredelungserzugnisse keine Berichtigung nach Artikel 8 Absatz 1 Buchstabe b Ziffer i der Zollwertverordnung vorgenommen worden, so ist der Wert der vorübergehend ausgeführten Waren gleich dem Unterschied zwischen dem Zollwert der Veredelungserzeugnisse und den durch zweckmässige Methoden ermittelten Veredelungskosten. Die Berücksichtigung des Transaktionswerts der betreffenden Waren kann eine solche Methode darstellen.
Zur zweiten und zur dritten Frage
28 Angesichts der Antwort auf die erste Frage erübrigt sich eine Entscheidung über die zweite und die dritte Frage.
Kostenentscheidung
Kosten
29 Die Auslagen der deutschen Regierung und der Kommission der Europäischen Gemeinschaften, die Erklärungen beim Gerichtshof eingereicht haben, sind nicht erstattungsfähig. Für die Parteien des Ausgangsverfahrens ist das Verfahren ein Zwischenstreit in dem beim vorlegenden Gericht anhängigen Rechtsstreit; die Kostenentscheidung ist daher Sache dieses Gerichts.
Tenor
Aus diesen Gründen
hat
DER GERICHTSHOF (Erste Kammer)
auf die ihm vom Finanzgericht München mit Beschluß vom 20. Dezember 1990 vorgelegten Fragen für Recht erkannt:
Die Verordnung (EWG) Nr. 2473/86 des Rates vom 24. Juli 1986 über den passiven Veredelungsverkehr und den Standard-Austausch-Verkehr ist dahin auszulegen, daß bei der Festsetzung der vorgesehenen vollständigen oder teilweisen Befreiung von den Eingangsabgaben der Berechnung der Eingangsabgaben auf die Veredelungserzeugnisse grundsätzlich deren Transaktionswert zugrunde zu legen ist, während der Wert der vorübergehend ausgeführten Waren nach einer der beiden in Artikel 13 Absatz 2 Unterabsatz 2 dieser Verordnung vorgesehenen Methoden zu berechnen ist. Ist bei der Ermittlung des Werts der Veredelungserzeugnisse keine Berichtigung nach Artikel 8 Absatz 1 Buchstabe b Ziffer i der Verordnung (EWG) Nr. 1224/80 des Rates vom 28. Mai 1980 über den Zollwert der Waren vorgenommen worden, so ist der Wert der vorübergehend ausgeführten Waren gleich dem Unterschied zwischen dem Zollwert der Veredelungserzeugnisse und den durch zweckmässige Methoden ermittelten Veredelungskosten. Die Berücksichtigung des Transaktionswerts der betreffenden Waren kann eine solche Methode darstellen. | [
"Passiver Veredelungsverkehr",
"Vollständige oder teilweise Befreiung von den Eingangsabgaben",
"Ermittlung des Wertes der Veredelungserzeugnisse und der vorübergehend ausgeführten Waren"
] |
62015CJ0378 | hr | Zahtjev za prethodnu odluku odnosi se na tumačenje članka 17. stavka 5. i članka 19. Šeste direktive Vijeća 77/388/EEZ od 17. svibnja 1977. o usklađivanju zakonodavstava država članica koja se odnose na poreze na promet – zajednički sustav poreza na dodanu vrijednost: jedinstvena porezna osnovica (
SL 1977., L 145, str. 1
.), u verziji koja je bila snazi u vrijeme nastanka činjenica u glavnom postupku (u daljnjem tekstu: Šesta direktiva).
Zahtjev je upućen u okviru spora između Mercedes Benz Italia Spa (u daljnjem tekstu: Mercedes Benz) i Agenzia delle Entrate Direzione Provinciale Roma 3 (porezna uprava - područni ured Rim 3, u daljnjem tekstu: porezna uprava) povodom odbitaka poreza na dodanu vrijednost (PDV) koje je proveo Mercedes Benz za poslovnu godinu 2004.
Pravni okvir
Pravo Unije
Uvodna izjava 17. Šeste direktive predviđa:
„budući da bi države članice u određenim okvirima i ovisno o određenim uvjetima trebale uvesti, ili nastaviti primjenjivati, posebne mjere kojima se odstupa od ove Direktive radi pojednostavljenja ubiranja poreza ili sprečavanja određenih oblika utaje ili izbjegavanja poreza;
[…]“ [neslužbeni prijevod]
Članak 13.B. te direktive glasi:
„Bez dovođenja u pitanje ostalih odredaba Zajednice, države članice dužne su izuzeti […]:
d)
sljedeće transakcije:
1.
odobravanje i ugovaranje kredita i upravljanje kreditima od strane osobe koja ih odobrava;
[…]“ [neslužbeni prijevod]
U skladu s člankom 17. stavcima 2. i 5. navedene direktive:
„2. Ako se roba i usluge koriste u svrhu oporezovanih transakcija poreznog obveznika, on ima pravo odbiti od poreza koji je dužan platiti:
a)
porez na dodanu vrijednost koji se mora platiti ili koji je plaćen za isporuku robe ili usluga koje je za njega izvršio ili će ih izvršiti drugi porezni obveznik unutar zemlje;
[…]
5. Za robu ili usluge koje porezni obveznik koristi u transakcijama iz stavaka 2. i 3. kod kojih postoji pravo na odbitak, i u transakcijama kod kojih ne postoji pravo na odbitak, odbija se samo udio poreza na dodanu vrijednost koji se može pripisati prvonavedenim transakcijama.
Taj udio utvrđuje se sukladno članku 19. za sve transakcije koje obavlja porezni obveznik.
Međutim, države članice mogu:
a)
dopustiti da porezni obveznik odredi udio za svako područje svojeg poslovanja, ako za svako područje poslovanja vodi zasebno knjigovodstvo;
b)
zahtijevati da porezni obveznik odredi udio za svako područje svojeg poslovanja te da za svako područje poslovanja vodi zasebno knjigovodstvo;
c)
dopustiti ili zahtijevati da porezni obveznik provede odbitak na temelju upotrebe robe i usluga u cijelosti ili njihova dijela;
d)
dopustiti ili zahtijevati da porezni obveznik sukladno pravilima iz prvog podstavka provede odbitak vezano uz svu robu i usluge korištene za sve transakcije iz spomenutog podstavka;
e)
ako je porez na dodanu vrijednost za koji porezni obveznik nema pravo odbitka neznatan, odrediti da se smatra kao da ga nema.“ [neslužbeni prijevod]“
Člankom 19. stavcima 1. i 2. iste direktive, pod naslovom „Izračun udjela odbitka“, određeno je:
„1. Udio odbitka predviđen člankom 17. stavkom 5. prvim podstavkom određuje se razlomkom koji obuhvaća sljedeće iznose:
—
u brojniku, ukupan iznos godišnjeg prometa bez poreza na dodanu vrijednost, koji se odnosi na transakcije kod kojih je porez na dodanu vrijednost moguće odbiti […],
—
u nazivniku, ukupan iznos godišnjeg prometa bez poreza na dodanu vrijednost, koji se odnosi na transakcije uključene u brojnik i transakcije kod kojih nema odbitka poreza na dodanu vrijednost. […].
Udio odbitka određuje se na godišnjoj razini u obliku postotka te se zaokružuje na brojku koja ne prelazi sljedeći cijeli broj.
2. Odstupajući od stavka 1., pri izračunu udjela odbitka isključuju se, […] iznosi prometa koji se odnosi na sporedne transakcije s nekretninama i financijske transakcije […].“
Šesta direktiva ukinuta je i zamijenjena Direktivom Vijeća 2006/112/EZ od 28. studenoga 2006. o zajedničkom sustavu poreza na dodanu vrijednost (
SL 2006., L 347, str. 1
.) (SL, posebno izdanje na hrvatskom jeziku, poglavlje 9., svezak 1., str 120.), koja je stupila na snagu 1. siječnja 2007.
Talijansko pravo
Članak 10. točka 1. decreto del Presidente della Repubblica n. 633 – istituzione e disciplina dell’imposta sul valore aggiunto (dekret predsjednika Talijanske Republike br. 633 o uvođenju i uređenju poreza na dodanu vrijednost) od 26. listopada 1972. (GURI br. 292 od 11. studenoga 1972.) u verziji koja se primjenjuje na činjenice u glavnom postupku (u daljnjem tekstu: DPR br. 633/72) propisuje:
„Izuzete su od oporezivanja:
Isporuke usluga koje se odnose na odobravanje i ugovaranje kredita, upravljanje kreditima i transakcije financiranja […].“
Člankom 19. stavkom 5. DPR‑a br. 633/72 propisano je:
„Porezni obveznici koji obavljaju i djelatnosti kojima su obuhvaćene transakcije kojima se ostvaruje pravo na odbitak PDV‑a i djelatnosti kojima su obuhvaćene izuzete transakcije [...] imaju pravo na odbitak poreza razmjeran prvim transakcijama, a odnosni se iznos utvrđuje primjenom postotka odbitka iz članka 19.a“
Iz spisa podnesenog Sudu proizlazi da se metoda određivanja prava na odbitak, propisana člankom 19. stavkom 5. DPR‑a br. 633/72, primjenjuje u odnosu na svu robu i usluge koje porezni obveznici steknu u obavljanju transakcija kod kojih postoji pravo na odbitak i izuzetih transakcija.
Sukladno članku 19.a. DPR‑a br. 633/72:
„1. Postotak odbitka iz članka 19. stavka 5. utvrđuje se na temelju odnosa između iznosa transakcija kojima se ostvaruje pravo na odbitak PDV‑a, koje su provedene tijekom godine, i istog iznosa uvećanog za izuzete transakcije koje su provedene iste godine. Postotak odbitka zaokružuje se na višu ili nižu vrijednost, ovisno o tome je li decimalni dio veći ili manji od pet desetina.
2. Za izračun postotka odbitka iz stavka 1. ne uzimaju se u obzir [...] izuzete transakcije navedene u točkama 1. do 9. članka [...] članka 10. [DPR‑a br. 633/72], kada nisu predmet poslovanja poreznog obveznika ili su sporedne oporezivim transakcijama, ne dovodeći u pitanje nemogućnost odbitka poreza na robu i usluge koje se upotrebljavaju isključivo za provođenje potonjih transakcija.“
Članak 36. DPR‑a br. 633/72 glasi kako slijedi:
„(1) Kad je riječ o poreznim obveznicima koji obavljaju više djelatnosti, porez se primjenjuje općenito i kumulativno u odnosu na sve djelatnosti, uzimajući u obzir ukupni promet, podložno odredbama navedenima u sljedećim stavcima.
(2) Ako porezni obveznik upravlja poduzećima ili istodobno obavlja obrt ili profesiju, porez se primjenjuje odvojeno za upravljanje poduzećima i za obavljanje obrta ili profesije, s obzirom na relevantne primjenjive odredbe i s obzirom na promet.
(3) Porezni obveznici koji upravljaju s više poduzeća ili obavljaju više djelatnosti u okviru istog poduzeća ili više obrta ili profesija mogu odabrati odvojenu primjenu poreza u odnosu na određene djelatnosti koje obavljaju, navodeći svoj izbor poreznom tijelu u svojoj prijavi za prethodnu godinu ili u svojoj prijavi početka djelatnosti. U tom slučaju se odbitak propisan člankom 19. odobrava, pod uvjetom da se u odnosu na djelatnost vodi zasebno knjigovodstvo, ali se isključuje, odstupanjem od odredbi iz prethodnog stavka, kad je riječ o porezu u odnosu na robu mješovite namjene koja se ne amortizira. Izbor proizvodi učinke do opoziva, a, u svakom slučaju, najmanje u razdoblju od tri godine. […]. Odredbe ovog stavka primjenjuju se među ostalim na porezne obveznike […] koji obavljaju izuzete djelatnosti u smislu članka 10. prvog stavka.
(4) Porez se u svakom slučaju primjenjuje posebno, sukladno relevantnim primjenjivim odredbama i s obzirom na ukupni promet svakog od njih, […].
(5) U svim slučajevima u kojima se porez primjenjuje posebno za određenu djelatnost, ako se odbitak predviđen člankom 19. smanji na temelju trećeg stavka istog članka ili se primijeni paušalno, on će se odobriti u odnosu na porez na robu i usluge za mješovitu namjenu, u granicama dijela koji se može pripisati obavljanju same djelatnosti; prijelazi ili prijenosi usluga na djelatnost koja podliježe smanjenom ili paušalnom odbitku čine isporuke usluga u smislu članka 3. i smatraju se obavljenima, na temelju njihove uobičajene vrijednosti, na dan kada su isporučeni. […]“
Glavni postupak i prethodno pitanje
Mercedes Benz zadužen je za strateško upravljanje komercijalizacijom marki grupe Daimler‑Chrysler u Italiji.
U svojoj prijavi PDV‑a za poslovnu godinu 2004. Mercedes Benz kvalificirao je svoje financijske djelatnosti, odnosno davanje zajmova svojim društvima kćerima, kao „sporedne“ u odnosu na svoje oporezive djelatnosti, zbog čega je isključio kamate obračunate na te zajmove iz izračuna nazivnika razlomka koji se koristi za određivanje postotka odbitka iz članka 19.a. DPR‑a br. 633/72.
Nakon poreznog nadzora provedenog 2008., a koji se odnosio na poslovnu godinu 2004., Mercedes Benzu je odlukom porezne uprave naknadno naloženo plaćanje PDV‑a u iznosu od 1755882 eura zbog toga što su kamate na te zajmove bile nepropisno isključene iz nazivnika razlomka koji se koristio za određivanje postotka odbitka, pri čemu je davanje tih zajmova bila jedna od glavnih djelatnosti Mercedes Benza, s obzirom na to da su kamate obračunate na te zajmove iznosile 71,64% njegova ukupnog prometa.
Mercedes Benz podnio je tužbu protiv te odluke Commissione Tributaria provenciale di Roma (područno porezno povjerenstvo Rim, Italija), koji je tu tužbu odbio. Nakon toga je Mercedes Benz podnio žalbu protiv te presude sudu koji je uputio zahtjev, Commissione Tributaria Regionale di Roma (regionalno porezno povjerenstvo Rim, Italija).
U tom je postupku Mercedes Benz tvrdio da je ispravno isključio kamate obračunate na odobrene zahtjeve u nazivniku razlomka koji se koristio za određivanje postotka odbitka na ime PDV‑a te je osobito istaknuo da je, u svakom slučaju, nacionalni zakonodavac pogrešno prenio članke 168. i 173. do 175. Direktive 2006/112, predvidjevši da se udio odbitka iz članka 19.a. DPR‑a br. 633/72 primjenjuje bez razlike na svu robu i usluge koje stekne porezni obveznik, neovisno o tome jesu li ta roba i usluge namijenjene za transakcije kod kojih postoji pravo na odbitak, transakcije kod kojih ne postoji pravo na odbitak ili obje vrste transakcija.
U tim je okolnostima Commissione tributaria regionale di Roma (regionalno porezno povjerenstvo Rim) odlučio prekinuti postupak i uputiti Sudu sljedeće prethodno pitanje:
„U svrhu korištenja prava na odbitak, je li protivno tumačenju članaka 168., 173., 174. i 175. Direktive 2006/112, koja se temelji na načelima proporcionalnosti, učinkovitosti i neutralnosti, kako su propisani pravom Unije, talijansko zakonodavstvo (preciznije članak 19. stavak 5. i članak 19.a. [DPR‑a br. 633/1972]) i praksa nacionalne porezne uprave, koji nalažu da se i utvrđenje tzv. „sporednih“ transakcija provede na temelju godišnjeg prometa subjekta, a da pritom nije propisana metoda izračuna koja bi se temeljila na sadržaju i stvarnoj namjeni stjecanja, i koja bi objektivno odražavala stvarni udio troškova koji se može pripisati svakoj transakciji – oporezovanoj i neoporezovanoj – koju je izvršio porezni obveznik?“
O prethodnom pitanju
Uvodna očitovanja
Na prvom mjestu, iako sud koji je uputio zahtjev u svojem zahtjevu za prethodnu odluku formalno upućuje na članke 168. i 173. do 175. Direktive 2006/112, valja istaknuti da je u poreznom razdoblju o kojem je riječ u glavnom postupku pravo na odbitak poreznih obveznika načelno bilo uređeno člancima 17. i 19. Šeste direktiva.
Na drugom mjestu, iz spisa podnesenog Sudu proizlazi da je donošenjem članka 19. stavka 5. i članka 19.a. DPR‑a br. 633/72 nacionalni zakonodavac namjeravao koristiti metodu odstupanja iz članka 17. stavka 5. trećeg podstavka točke (d) Šeste direktive.
U tim okolnostima valja smatrati da svojim pitanjem sud koji je uputio zahtjev u biti pita treba li članak 17. stavak 5. treći podstavak točku (d) i članak 19. Šeste direktive tumačiti na način da im se ne protive nacionalni propisi i praksa poput onih u glavnom postupku kojima se poreznom obvezniku nalaže:
—
da primijeni na svu robu i usluge koje stekne udio odbitka koji se temelji na prometu, bez predviđanja metode za izračun koja bi se temeljila na stvarnoj vrsti i namjeni svake stečene robe i usluga i koja bi objektivno odražavala stvarni udio troškova koji se može pripisati svakoj oporezovanoj i neoporezovanoj transakciji; i
—
da se pozove na sastav svojeg prometa kako bi identificirao transakcije koje se mogu kvalificirati kao „sporedne“.
Odgovor Suda
Najprije valja podsjetiti da, na temelju članka 17. stavka 2. Šeste direktive, porezni obveznici mogu odbiti porez kojim je oporezovano stjecanje ili isporuka robe ili usluga namijenjenih isključivo za obavljanje oporezovanih transakcija.
Kad je riječ o robi i uslugama koje su namijenjene i za potrebe transakcija kod kojih postoji pravo na odbitak i transakcija kod kojih ne postoji pravo na odbitak, člankom 17. stavkom 5. prvim podstavkom te direktive predviđa se da se odbija samo onaj dio PDV‑a koji se može pripisati prvonavedenim transakcijama.
Međutim, članak 17. stavak 5. treći podstavak Šeste direktive dopušta državama članicama da se koriste posebnim metodama određivanja prava na odbitak, koje predstavljaju odstupanje, a među kojima se nalazi metoda propisana točkom (d) te odredbe (vidjeti u tom smislu presudu od 8. studenoga 2012., BLC Baumarkt,
C‑511/10
,
EU:C:2012:689
, t.
24.
).
Sukladno članku 17. stavku 5. trećem podstavku točki (d) Šeste direktive, država članica može dopustiti ili zahtijevati da porezni obveznik sukladno pravilima iz članka 17. stavka 5. prvog podstavka te direktive provede odbitak vezano uz svu robe i usluge korištene za sve transakcije iz spomenutog podstavka.
Na prvom mjestu, valja ispitati treba li članak 17. stavak 5. treći podstavak točku (d) Šeste direktive, s obzirom na njegov kontekst, tumačiti na način da metoda izračuna prava na odbitak PDV‑a koja je njime predviđena podrazumijeva korištenje udjela odbitka koji se temelji na prometu.
U tom pogledu valja istaknuti da je, protivno drugim odstupajućim metodama izračuna navedenima u članku 17. stavku 5. trećem podstavku Šeste direktive, za metodu predviđenu u njegovoj točki (d) izričito propisana sukladnost njezine primjene s pravilom iz članka 17. stavka 5. prvog podstavka te direktive.
Međutim, kako proizlazi iz točke 23. ove presude, pravilo iz članka 17. stavka 5. prvog podstavka Šeste direktive ne pojašnjava kako udio PDV‑a koji se može pripisati transakcijama kod kojih postoji pravo na odbitak konkretno mora biti određen.
S obzirom na to, članak 17. stavak 5. drugi podstavak Šeste direktive, koji slijedi prvi podstavak i počinje izrazom „taj udio“, upućujući tako na udio odbitka iz prvog podstavka, pojašnjava da se taj udio treba odrediti sukladno članku 19. te direktive.
Članak 19. stavak 1. Šeste direktive propisuje da se udio odbitka iz članka 17. stavka 5. prvog podstavka te direktive treba odrediti na temelju razlomka koji u brojniku sadržava promet koji se odnosi na transakcije kod kojih postoji pravo na odbitak, a u nazivniku promet koji se odnosi na te transakcije i na transakcije kod kojih ne postoji pravo na odbitak.
Stoga upućivanje iz članka 17. stavka 5. trećeg podstavka točke (d) Šeste direktive, sukladno pravilu iz prvog podstavka tog stavka, treba tumačiti tako da uključuje uporabu udjela odbitka na temelju prometa pri provedbi navedene odredbe.
Proizlazi da članak 17. stavak 5. treći podstavak točku (d) Šeste direktive, u vezi s člankom 17. stavkom 5. prvim i drugim podstavkom te člankom 19. stavkom 1. te direktive, treba tumačiti na način da metoda izračuna prava na odbitak PDV‑a koja je njime predviđena podrazumijeva korištenje udjela odbitka koji se temelji na prometu.
Na drugom mjestu, valja ispitati protivi li se članku 17. stavku 5. trećem podstavku točki (d) Šeste direktive činjenica da država članica poreznom obvezniku nalaže da primijeni na svu robu i usluge koje stekne udio odbitka koji se temelji na prometu, i to neuzimajući u obzir stvarnu vrstu i namjenu svake stečene robe i usluga.
U tom pogledu, s jedne strane, iz samog teksta članka 17. stavka 5. prvog podstavka Šeste direktive proizlazi da se izračun udjela odbitka za određivanje iznosa PDV‑a koji se može odbiti načelno odnosi samo na robu i usluge koje porezni obveznik koristi i u transakcijama kod kojih postoji pravo na odbitak i u transakcijama kod kojih ne postoji pravo na odbitak (vidjeti u tom smislu presude od 6. rujna 2012., Portugal Telecom,
C‑496/11
,
EU:C:2012:557
, t.
40.
, i od 9. lipnja 2016., Wolfgang und Dr. Wilfried Rey Grundstücksgemeinschaft,
C‑332/14
,
EU:C:2016:417
, t.
25.
).
S druge strane, na temelju članka 17. stavka 5. trećeg podstavka točke (d) Šeste direktive, države članice mogu dopustiti ili zahtijevati da porezni obveznik „sukladno pravilima iz prvog podstavka“ provede odbitak „vezano uz svu robu i usluge korištene za sve transakcije iz spomenutog podstavka“.
Budući da se članak 17. stavak 5. prvi podstavak Šeste direktive, na koji se izričito upućuje u članku 17. stavku 5. trećem podstavku točki (d) te direktive, odnosi i na transakcije kod kojih postoji pravo na odbitak i na transakcije kod kojih ne postoji pravo na odbitak, izraz „sve transakcije iz spomenutog podstavka“ valja razumjeti na način da se odnosi na obje vrste transakcija iz članka 17. stavka 5. prvog podstavka te direktive.
Međutim, za razliku od prvog podstavka članka 17. stavka 5. Šeste direktive treći podstavak točka (d) istog članka 17. stavka 5. ne upotrebljava izraz „u...i u“.
U nedostatku pojašnjenja, članak 17. stavak 5. treći podstavak točku (d) Šeste direktive treba tumačiti tako da se odnosi na svu robu i usluge koje dotični porezni obveznik koristi i u transakcijama kod kojih postoji pravo na odbitak i u transakcijama kod kojih ne postoji pravo na odbitak, pri čemu nije nužno da ta roba i usluge služe obavljanju obiju vrsta transakcija.
Naime, valja podsjetiti da, u slučaju kada je moguće odredbu prava Unije tumačiti na više načina, prednost treba dati onom tumačenju koje može sačuvati njezin koristan učinak (vidjeti osobito presudu od 9. ožujka 2000., EKW i Wein & Co,
C‑437/97
,
EU:C:2000:110
, t.
41.
).
Tumačenje članka 17. stavka 5. trećeg podstavka točke (d) Šeste direktive na način da se primjenjuje samo u odnosu na robu i usluge koje se koriste „u“ transakcijama kod kojih postoji pravo na odbitak „i u“ transakcijama kod kojih ne postoji pravo na odbitak dovelo bi do davanja toj odredbi istog dosega kakav ima članak 17. stavak 5. prvi podstavak te direktive, od kojeg bi ta odredba međutim trebala odstupati.
Doduše, čini se da sud koji je uputio zahtjev izražava sumnju u spojivost tumačenja navedenog u točki 38. ove presude s načelima proporcionalnosti odbitaka, učinkovitosti prava na odbitak i neutralnosti PDV‑a.
Međutim, bez potrebe ispitivanja koji je točan učinak tih načela na tumačenje članka 17. stavka 5. trećeg podstavka Šeste direktive, valja utvrditi da se uzimajući u obzir ta načela koja uređuju sustav PDV‑a, ali od kojih zakonodavac može s pravom odstupiti, u svakom slučaju ne može opravdati tumačenje kojim bi se tom odstupanju, koje je zakonodavac izričito želio, oduzelo svaki koristan učinak.
Razmatranja iz točke 38. ove presude potkrijepljena su, među ostalim, jednim od ciljeva koji se nastoje postići Šestom direktivom, a koji se sastoji, kako to proizlazi iz njezine 17. uvodne izjave, u tome da se omogući korištenje relativno jednostavnim provedbenim pravilima (vidjeti u tom smislu presudu od 8. ožujka 2012.Komisija/Portugal,
C‑524/10
,
EU:C:2012:129
, t.
35.
).
Naime, primjenom pravila za izračun iz članka 17. stavka 5. trećeg podstavka točke (d) Šeste direktive, porezni obveznici nemaju obvezu upotrebljavati robu i usluge koje steknu bilo za transakcije kod kojih postoji pravo na odbitak bilo za transakcije kod kojih ne postoji to pravo, odnosno za obje vrste transakcija, a slijedom toga, nacionalne porezne uprave ne moraju provjeravati je li ta upotreba pravilno provedena.
Na trećem mjestu, treba utvrditi smiju li države članice, uzimajući u obzir članak 19. stavak 2. Šeste direktive, propisati da se taj porezni obveznik poziva i na sastav svojeg prometa kako bi među obavljenim transakcijama identificirao one koje se mogu kvalificirati kao „sporedne“.
U tom pogledu valja podsjetiti da se, na temelju članka 19. stavka 2. Šeste direktive, za određivanje udjela iz stavka 1. tog članka isključuje iznos prometa koji se odnosi na „sporedne transakcije s nekretninama i financijske transakcije“. Šesta direktiva ne definira pojam „sporedne transakcije s nekretninama i financijske transakcije“.
Sud je međutim već pojasnio da iako opseg prihoda ostvarenih od financijskih transakcija koje spadaju u područje primjene Šeste direktive može biti pokazatelj da te transakcije ne treba smatrati sporednima u smislu članka 19. stavka 2. te direktive, činjenica da se tim transakcijama ostvaruju veći prihodi od prihoda koji se ostvaruju djelatnošću koja je označena kao glavna djelatnost dotičnog poduzetnika ne može sama po sebi isključiti njihovu kvalifikaciju kao „sporednih transakcija“ u smislu te odredbe (vidjeti u tom smislu presudu od 29. travnja 2004., EDM,
C‑77/01
,
EU:C:2004:243
, t.
77.
).
Osim toga, iz sudske prakse Suda proizlazi da gospodarsku djelatnost treba kvalificirati kao „sporednu“ u smislu članka 19. stavka 2. Šeste direktive ako ona ne predstavlja izravni, stalni i nužni nastavak oporezive djelatnosti poduzetnika i ne uključuje značajnu upotrebu robe i usluga za koje se PDV duguje (vidjeti u tom smislu presude od 11. srpnja 1996., Régie dauphinoise,
C‑306/94
,
EU:C:1996:290
, t.
22.
; od 29. travnja 2004., EDM,
C‑77/01
,
EU:C:2004:243
, t.
76.
, i od 29. listopada 2009., NCC Construction Danmark,
C‑174/08
,
EU:C:2009:669
, t.
31.
).
Stoga valja utvrditi da je sastav prometa poreznog obveznika relevantan element za određivanje treba li određene transakcije smatrati „sporednima“ u smislu članka 19. stavka 2. druge rečenice Šeste direktive, ali da u tu svrhu također treba uzeti u obzir odnos tih transakcija s oporezivim djelatnostima tog poreznog obveznika i, ovisno o slučaju, korištenje robe i usluga koje one uključuju, a za koje se PDV duguje.
Iz prethodno navedenih razmatranja proizlazi da članak 17. stavak 5. treći podstavak točku (d) i članak 19. Šeste direktive treba tumačiti na način da im se ne protive nacionalni propisi i praksa, poput onih u glavnom postupku, kojima se poreznom obvezniku nalaže:
—
da primijeni na svu robu i usluge koje stekne udio odbitka koji se temelji na prometu, bez predviđanja metode za izračun koja bi se temeljila na stvarnoj vrsti i namjeni svake stečene robe i usluga i koja bi objektivno odražavala stvarni udio troškova koji se može pripisati svakoj oporezovanoj i neoporezovanoj transakciji; i
—
da se pozove na sastav svojeg prometa kako bi identificirao transakcije koje se mogu kvalificirati kao „sporedne“, pod uvjetom da se ocjenom koja se u tu svrhu provodi uzima u obzir i odnos tih transakcija s oporezivim djelatnostima tog poreznog obveznika i, ovisno o slučaju, korištenje robe i usluga koje one uključuju, a za koje se PDV duguje.
Troškovi
Budući da ovaj postupak ima značaj prethodnog pitanja za stranke glavnog postupka pred sudom koji je uputio zahtjev, na tom je sudu da odluči o troškovima postupka Troškovi podnošenja očitovanja Sudu, koji nisu troškovi spomenutih stranaka, ne nadoknađuju se.
Slijedom navedenoga, Sud (treće vijeće) odlučuje:
Članak 17. stavak 5. treći podstavak točku (d) i članak 19. Šeste direktive Vijeća 77/388/EEZ od 17. svibnja 1977. o usklađivanju zakonodavstava država članica koja se odnose na poreze na promet – zajednički sustav poreza na dodanu vrijednost: jedinstvena porezna osnovica treba tumačiti na način da im se ne protive nacionalni propisi i praksa, poput onih u glavnom postupku, kojima se poreznom obvezniku nalaže:
—
da primijeni na svu robu i usluge koje stekne udio odbitka koji se temelji na prometu, bez predviđanja metode za izračun koja bi se temeljila na stvarnoj vrsti i namjeni svake stečene robe i usluga i koja bi objektivno odražavala stvarni udio troškova koji se može pripisati svakoj oporezovanoj i neoporezovanoj transakciji; i
—
da se pozove na sastav svojeg prometa kako bi identificirao transakcije koje se mogu kvalificirati kao „sporedne“, ako se ocjenom koja se u tu svrhu provodi uzima u obzir i odnos tih transakcija s oporezivim djelatnostima tog poreznog obveznika i, ovisno o slučaju, korištenje robe i usluga koje one uključuju, a za koje se porez na dodanu vrijednost duguje.
Potpisi
(
*1
) Jezik postupka: talijanski | [
"Zahtjev za prethodnu odluku",
"Oporezivanje",
"Porez na dodanu vrijednost",
"Direktiva 77/388/EEZ",
"Članak 17. stavak 5. treći podstavak točka (d)",
"Područje primjene",
"Primjena udjela odbitka u odnosu na PDV kojim je oporezovano stjecanje ukupne robe i usluga koje koristi porezni obveznik",
"Sporedne transakcije",
"Upotreba prometa kao pokazatelja"
] |
62006TJ0242 | de | Klage gegen die Entscheidung der Ersten Beschwerdekammer des HABM vom 15. Juni 2006 (Sache R 790/2005-1) zu einem Widerspruchsverfahren
zwischen Miguel Cabrera Sánchez und der Industrias Cárnicas Valle, SA.
Angaben zur Rechtssache
Anmelderin der Gemeinschaftsmarke:
Industrias Cárnicas Valle, SA
Betroffene Gemeinschaftsmarke:
Farbige Bildmarke „el charcutero artesano“ für Waren der Klasse 29 – Anmeldung Nr. 2823193
Inhaber des im Widerspruchsverfahren entgegengehaltenen Marken- oder Zeichenrechts:
Miguel Cabrera Sánchez
Im Widerspruchsverfahren entgegengehaltenes Marken- oder Zeichenrecht:
Nationale Bildmarke „El Charcutero“ für Waren der Klasse 29 – Anmeldung Nr. 2047511
Entscheidung der Widerspruchsabteilung:
Zurückweisung des Widerspruchs und Eintragung der angemeldeten Marke
Entscheidung der Beschwerdekammer:
Zurückweisung der Beschwerde
Tenor
1.
Die Klage wird abgewiesen.
2.
Miguel Cabrera Sánchez trägt seine eigenen Kosten und die Kosten des Harmonisierungsamts für den Binnenmarkt (Marken, Muster
und Modelle) (HABM). | [
"Gemeinschaftsmarke",
"Widerspruchsverfahren",
"Anmeldung der Gemeinschaftsbildmarke ‚el charcutero artesano‘",
"Ältere nationale Bildmarke ‚El Charcutero‘",
"Relatives Eintragungshindernis",
"Fehlende Verwechslungsgefahr",
"Fehlende Zeichenähnlichkeit",
"Art. 8 Abs. 1 Buchst. b der Verordnung (EG) Nr. 40/94"
] |
62020CJ0273 | cs | Žádosti o rozhodnutí o předběžné otázce se týkají výkladu čl. 2 písm. f), čl. 10 odst. 3 písm. a) a čl. 16 odst. 1 písm. a) a b) směrnice Rady 2003/86/ES ze dne 22. září 2003 o právu na sloučení rodiny (
Úř. věst. 2003, L 251, s. 12
; Zvl. vyd. 19/06, s. 224).
Tyto žádosti byly předloženy v rámci sporů mezi Bundesrepublik Deutschland (Spolková republika Německo) na straně jedné a SW, respektive BL a BC, syrskými státními příslušníky, na straně druhé, ve věci žádostí těchto syrských státních příslušníků o udělení vnitrostátního víza za účelem sloučení rodiny s jejich syny, kterým bylo v Německu přiznáno právní postavení uprchlíka.
Právní rámec
Unijní právo
Body 2, 4, 6, 8 a 9 odůvodnění směrnice 2003/86 uvádějí:
„(2)
Opatření týkající se sloučení rodiny by měla být přijata ve shodě se závazkem chránit rodinu a respektovat rodinný život obsaženým v mnoha nástrojích mezinárodního práva. Tato směrnice ctí základní práva a řídí se zásadami uznanými zejména v článku 8 Evropské úmluvy o ochraně lidských práv a základních svobod [podepsané v Římě dne 4. listopadu 1950] a v Listině základních práv Evropské unie.
[…]
(4)
Sloučení rodiny je nezbytné k umožnění rodinného života. Napomáhá k vytvoření sociálně kulturní stability usnadňující integraci státních příslušníků třetích zemí v členských státech, což současně podporuje hospodářskou a sociální soudržnost, základní cíl Společenství stanovený Smlouvou.
[…]
(6)
Za účelem ochrany rodiny a založení nebo zachování rodinného života je třeba určit na základě společných kritérií hmotné podmínky pro uplatňování práva na sloučení rodiny.
[…]
(8)
Zvláštní pozornost je třeba věnovat situaci uprchlíků, které různé důvody přinutily uprchnout z jejich země a které jim brání vést v jejich zemi normální rodinný život. Proto je třeba jim stanovit příznivější podmínky pro uplatňování jejich práva na sloučení rodiny.
(9)
Sloučení rodiny by se mělo v každém případě vztahovat na jádro rodiny, to znamená na manžele a nezletilé děti.“
Článek 1 směrnice 2003/86 zní takto:
„Cílem této směrnice je stanovit podmínky pro uplatňování práva na sloučení rodiny státními příslušníky třetích zemí, kteří oprávněně pobývají na území členských států.“
Článek 2 písm. f) této směrnice stanoví:
„Pro účely této směrnice se rozumí:
[…]
f)
‚nezletilými osobami bez doprovodu‘ státní příslušníci třetí země nebo osoby bez státní příslušnosti mladší 18 let, jež vstupují na území členských států bez doprovodu dospělé osoby, která za ně podle práva nebo zvyklostí odpovídá, a to po dobu, po kterou se skutečně nenacházejí v péči takové osoby; tato definice zahrnuje i nezletilé osoby, jež jsou ponechány bez doprovodu po vstupu na území členských států.“
Článek 4 uvedené směrnice stanoví:
„1. Členské státy povolí vstup a pobyt níže uvedených rodinných příslušníků podle této směrnice a s výhradou dodržení podmínek uvedených v kapitole IV, jakož i v článku 16:
[…]
b)
nezletilých dětí osoby usilující o sloučení rodiny a jejího manžela nebo jeho manželky, včetně dětí osvojených, v souladu s rozhodnutím příslušného orgánu v dotyčném členském státě nebo rozhodnutím, které je bez dalšího vykonatelné na základě mezinárodních závazků dotyčného členského státu, nebo které musí být uznáno v souladu s mezinárodními závazky;
[…]
Nezletilé děti uvedené v tomto článku musí být pod věkovou hranicí zletilosti stanovenou právem dotyčného členského státu a musí být svobodné.
[…]
2. S výhradou dodržení podmínek stanovených v kapitole IV mohou členské státy ve svých vnitrostátních právních předpisech povolit vstup a pobyt podle této směrnice těmto rodinným příslušníkům:
a)
nejbližším příbuzným v přímé vzestupné linii osoby usilující o sloučení rodiny nebo jejího manžela, pokud jsou na ní závislí a nepožívají nezbytnou podporu rodiny v zemi původu;
[…]“
Článek 5 téže směrnice stanoví:
„1. Členské státy určí, zda žádost o vstup a pobyt za účelem uplatňování práva na sloučení rodiny podá u příslušných orgánů dotyčného členského státu osoba usilující o sloučení rodiny, nebo rodinný příslušník nebo příslušníci.
[…]
5. Při posuzování žádosti členské státy dbají na to, aby byl brán náležitý ohled na nejlepší zájmy nezletilých dětí.“
Článek 10 odst. 3 směrnice 2003/86 stanoví:
„Je-li uprchlíkem nezletilé dítě bez doprovodu, členské státy:
a)
povolí vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny jeho nejbližším příbuzným v přímé vzestupné linii, aniž se použijí podmínky stanovené v čl. 4 odst. 2 písm. a);
[…]“
Článek 13 odst. 1 a 2 této směrnice stanoví:
„1. Jakmile je žádosti o sloučení rodiny vyhověno, povolí dotyčný členský stát vstup rodinného příslušníka nebo příslušníků. V tom případě dotyčný členský stát usnadní získání požadovaných víz.
2. Dotyčný členský stát vydá rodinným příslušníkům první povolení k pobytu na dobu minimálně jednoho roku. Dobu platnosti tohoto povolení k pobytu lze prodloužit.“
Článek 15 uvedené směrnice stanoví:
„1. Nejpozději po pěti letech pobytu a za předpokladu, že rodinnému příslušníkovi nebylo uděleno povolení k pobytu z jiných důvodů, než je sloučení rodiny, mají manžel nebo nesezdaný partner a dítě, které dosáhlo plnoletosti, právo na samostatné povolení k pobytu, nezávislé na povolení k pobytu osoby usilující o sloučení rodiny, na základě podání žádosti, pokud se vyžaduje.
Členské státy mohou omezit udělení povolení k pobytu uvedené v prvním pododstavci manželovi nebo nesezdanému partnerovi v případech rozpadu rodinného vztahu.
2. Členské státy mohou vydat samostatné povolení k pobytu zletilým dětem a příbuzným v přímé vzestupné linii, na které se vztahuje čl. 4 odst. 2.
[…]
4. Podmínky týkající se udělení a doby trvání samostatných povolení k pobytu stanoví vnitrostátní právo.“
Článek 16 odst. 1 téže směrnice zní takto:
„Členské státy mohou zamítnout žádost o vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny nebo popřípadě odejmout povolení k pobytu rodinným příslušníkům či zamítnout prodloužení jeho doby platnosti za těchto okolností:
a)
pokud podmínky stanovené touto směrnicí nejsou nebo již nejsou splněny.
[…]
b)
pokud osoba usilující o sloučení rodiny a její rodinní příslušníci nežijí nebo již nežijí ve skutečném manželském nebo rodinném vztahu;
[…]“
Článek 17 směrnice 2003/86 stanoví:
„Členské státy berou náležitě v úvahu povahu a pevnost rodinných vztahů dotyčné osoby a dobu trvání jejího pobytu v členském státě, jakož i existenci rodinných, kulturních a sociálních vazeb se zemí původu v případě, že žádost zamítnou, odejmou povolení k pobytu či zamítnou prodloužení jeho doby platnosti nebo rozhodnou o navrácení osoby usilující o sloučení rodiny nebo jejích rodinných příslušníků.“
Německé právo
Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet (zákon o pobytu, výdělečné činnosti a integraci cizinců na spolkovém území) ze dne 25. února 2008 (BGBl. 2008 I, s. 162), ve znění použitelném na spory v původním řízení (dále jen „AufenthG“), v § 6 odst. 3 stanoví:
„Pro dlouhodobé pobyty je nutné vízum pro německé území (vnitrostátní vízum), které se uděluje před vstupem. Udělení se řídí předpisy platnými pro časově omezené povolení k pobytu, modrou kartu EU, kartu povolení pro osobu převedenou v rámci společnosti (ICT), povolení k usazení a povolení k trvalému pobytu – EU. […]“
Ustanovení § 25 tohoto zákona, nadepsané „Pobyt z humanitárních důvodů“, v odst. 2 stanoví:
„Cizinci se udělí časově omezené povolení k pobytu, pokud mu Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Spolkový úřad pro migraci a uprchlíky) přiznal postavení uprchlíka ve smyslu § 3 odst. 1 Asylgesetz [azylový zákon] nebo doplňkovou ochranu ve smyslu § 4 odst. 1 azylového zákona. […]“
Ustanovení § 36 AufenthG, nadepsané „Sloučení s rodiči a dalšími rodinnými příslušníky“, stanoví:
„(1) Odchylně od § 5 odst. 1 bodu 1 a § 29 odst. 1 bodu 2 se časově omezené povolení k pobytu vydá rodičům nezletilého cizince, který je držitelem časově omezeného povolení k pobytu podle § 23 odst. 4, § 25 odst. 1 nebo odst. 2 první věty první alternativy, povolení k usazení podle § 26 odst. 3 nebo povolení k usazení podle § 26 odst. 4, poté, co mu bylo uděleno časově omezené povolení k pobytu podle § 25 odst. 2 první věty druhé alternativy, pokud se na německém území nezdržuje ani jeden rodič, který je nositelem práva péče o nezletilou osobu.
(2) Dalším rodinným příslušníkům cizince lze za účelem sloučení rodiny udělit časově omezené povolení k pobytu, je-li to nezbytné k tomu, aby se zabránilo nepřiměřené tvrdosti. Na zletilé rodinné příslušníky se použije § 30 odst. 3 a § 31 obdobně, na nezletilé rodinné příslušníky § 34.“
Spory v původním řízení a předběžné otázky
SW, jakož i BL a BC, syrští státní příslušníci, žádají o vydání vnitrostátního víza za účelem sloučení rodiny se svými syny, kterým bylo přiznáno právní postavení uprchlíka.
Syn SW, narozený dne 18. ledna 1999, a syn BL a BC, narozený dne 1. ledna 1999, přicestovali do Spolkové republiky Německo v roce 2015. V odpovědi na jejich žádosti o azyl podané dne 10. prosince 2015 a dne 5. října 2015 jim Spolkový úřad pro migraci a uprchlíky dne 15. července 2016 a dne 10. prosince 2015 přiznal právní postavení uprchlíka. Dne 15. srpna 2016 a dne 26. května 2016 jim příslušný orgán pro cizince udělil časově omezené povolení k pobytu platné po dobu tří let.
Dne 4. října 2016 požádala SW a dne 9. listopadu 2016 požádali BL a BC na velvyslanectví Spolkové republiky Německo v Bejrútu o vnitrostátní víza za účelem sloučení rodiny se svými syny pro sebe a pro další děti, které jsou sourozenci jejich synů žijících na německém území. Jak plyne z předkládacího rozhodnutí ve věci C‑355/20, e-mailem ze dne 29. ledna 2016 již synové BL a BC u téhož velvyslanectví podali žádost o sloučení rodiny se svými rodiči. Jak vyplývá z předkládacího rozhodnutí ve věci C‑355/20, elektronickou poštou ze dne 29. ledna 2016 již synové BL a BC předložili u téhož velvyslanectví žádost za účelem sloučení rodiny se svými rodiči.
Rozhodnutími ze dne 2. března 2017 a ze dne 28. března 2017 velvyslanectví tyto žádosti o víza zamítlo s odůvodněním, že syn SW nabyl v mezidobí, a sice dne 18. ledna 2017, zletilosti; také syn BL a BC nabyl zletilosti, a sice dne 1. ledna 2017.
Rozsudky ze dne 1. února 2019 a ze dne 30. ledna 2019 uložil Verwaltungsgericht Berlin (správní soud v Berlíně, Německo) Spolkové republice Německo, aby SW i BL a BC vydala vnitrostátní víza za účelem sloučení rodiny na základě § 6 odst. 3 druhé věty ve spojení s § 36 odst. 1 AufenthG, a to z důvodu, že jejich syny je třeba v souladu s ustálenou judikaturou Soudního dvora, zejména s rozsudkem ze dne 12. dubna 2018, A a S (
C‑550/16
,
EU:C:2018:248
), považovat za nezletilé osoby.
Spolková republika Německo podala proti rozsudkům Verwaltungsgericht Berlin (správní soud v Berlíně) opravný prostředek „Revision“ k Bundesverwaltungsgericht (Spolkový správní soud, Německo), přičemž se dovolává porušení § 36 odst. 1 AufenthG. V podstatě tvrdí, že v souladu s judikaturou Bundesverwaltungsgericht (Spolkový správní soud) nebyli syn SW a syn BL a BC ke dni rozhodnému z hlediska rozhodnutí posledního nalézacího soudu nezletilými uprchlíky. Podle jejího názoru není judikatura vyplývající z rozsudku ze dne 12. dubna 2018, A a S (
C‑550/16
,
EU:C:2018:248
), na projednávaný případ přenositelná, jelikož ve věci, ve které byl uvedený rozsudek vydán, bylo konečné rozhodnutí přijato pouze, pokud jde o dodržení požadavku týkajícího se nezletilosti dotčeného uprchlíka, jak je uveden v čl. 10 odst. 3 písm. a) směrnice 2003/86 ve spojení s jejím čl. 2 písm. f). Uvádí, že v dané věci nebylo rozhodnuto o tom, zda musí být rodičům uprchlíka, který nabyl zletilosti, uděleno vstupní a pobytové vízum, pokud na základě vnitrostátního práva nepožívají práva pobytu nezávisle na nezletilém uprchlíku a musí okamžitě opustit území dotčeného členského státu.
Podle předkládajícího soudu nemají SW ani BL a BC na základě vnitrostátního práva právo na vydání víza za účelem sloučení rodiny se svými syny.
Uvedený soud má zejména za to, že v projednávaném případě nejsou naplněny podmínky stanovené v § 36 odst. 1 AufenthG. Podle ustálené judikatury Bundesverwaltungsgericht (Spolkový správní soud) mají totiž rodiče nezletilého uprchlíka na základě tohoto ustanovení právo na sloučení rodiny s tímto uprchlíkem pouze tehdy, je-li dítě v době, kdy bylo přijímáno správní rozhodnutí nebo rozhodnutí nalézacího soudu o žádosti o sloučení rodiny, ještě nezletilou osobou. V tomto bodu se podle předkládajícího soudu sloučení rodiny rodičů liší od sloučení rodiny dětí, které není časově omezeno, neboť časově omezené povolení k pobytu vydané dítěti se s nabytím zletilostí dítěte mění na samostatné právo pobytu, nezávislé na sloučení rodiny. Rodičům nezletilého uprchlíka, kteří se těšili sloučení rodiny s tímto uprchlíkem, německé právo naopak takové samostatné právo pobytu v okamžiku nabytí zletilosti dotčeného dítěte nepřiznává, jelikož vnitrostátní zákonodárce nevyužil fakultativního oprávnění stanoveného za tímto účelem v čl. 15 odst. 2 směrnice 2003/86.
Předkládající soud si mimoto klade otázku, podle jakých kritérií musí posoudit, zda je naplněn požadavek existence skutečného rodinného vztahu, kterým čl. 16 odst. 1 písm. b) uvedené směrnice podmiňuje právo na sloučení rodiny.
Za těchto okolností se Bundesverwaltungsgericht (Spolkový správní soud) rozhodl přerušit řízení a předložit Soudnímu dvoru následující předběžné otázky, které jsou ve věcech C‑273/20 a C‑355/20 formulovány totožně:
„1
a)
Může být v případě sloučení rodiny s nezletilým uprchlíkem bez doprovodu ve smyslu čl. 10 odst. 3 písm. a) a čl. 2 písm. f) [směrnice 2003/86] trvání nezletilosti uvedeného uprchlíka ‚podmínkou‘ ve smyslu čl. 16 odst. 1 písm. a) [této směrnice]? Je s výše uvedenými ustanoveními slučitelná právní úprava členského státu, která rodičům, kteří se těšili sloučení rodiny s nezletilým uprchlíkem bez doprovodu ve smyslu čl. 2 písm. f) směrnice 2003/86, přiznává (odvozené) právo pobytu v členském státu pouze po dobu, po kterou je uprchlík skutečně stále nezletilou osobou?
b)
Bude-li na první otázku písm. a) odpovězeno kladně: musí být ustanovení čl. 16 odst. 1 písm. a) ve spojení s ustanovením čl. 10 odst. 3 písm. a) a ustanovením čl. 2 písm. f) směrnice 2003/86 vykládána v tom smyslu, že členskému státu, jehož právní předpisy omezují (odvozené) právo pobytu rodičů na dobu nezletilosti dítěte, umožňují zamítnout žádost o vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny podanou rodiči dosud pobývajícími ve třetí zemi, pokud uprchlík dříve, než bylo v rámci správního nebo soudního řízení přijato konečné rozhodnutí o žádosti podané ve lhůtě tří měsíců po přiznání právního postavení uprchlíka, nabyl zletilosti?
2)
V případě, že by na první otázku bylo odpovězeno, že sloučení rodiny nelze zamítnout:
Jaké podmínky musí být kladeny na existenci skutečných rodinných vazeb ve smyslu čl. 16 odst. 1 písm. b) směrnice 2003/86 v případě sloučení rodiny rodičů a uprchlíka, který před přijetím rozhodnutí o žádosti o vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny nabyl zletilosti? Konkrétně:
a)
Postačuje za tímto účelem, že se jedná o nejbližší příbuzné v přímé vzestupné linii [(čl. 10 odst. 3 písm. a) směrnice 2003/86)], nebo je nezbytná i existence skutečného rodinného vztahu?
b)
Je-li vyžadována i existence skutečného rodinného vztahu:
Jaká musí být jeho intenzita? Postačují za tímto účelem například příležitostné nebo pravidelné návštěvy, je nezbytné soužití ve společné domácnosti, nebo se mimoto vyžaduje takový způsob soužití, v němž jsou jeho členové na sobě vzájemně závislí?
c)
Vyžaduje sloučení rodiny rodičů, kteří ještě pobývají ve třetí zemi a podali žádost o sloučení rodiny s dítětem, kterému bylo přiznáno právní postavení uprchlíka a které mezitím nabylo zletilosti, prognózu, že rodinný vztah bude po vstupu na území v členském státě (znovu)navázán v rozsahu vyžadovaném v souladu s druhou otázkou písm. b)?“
Řízení před Soudním dvorem
Rozhodnutím ze dne 3. srpna 2020 se předseda Soudního dvora dotázal předkládajícího soudu ve věci C‑273/20, zda si s ohledem na rozsudek ze dne 16. července 2020, État belge (Sloučení rodiny – Nezletilé dítě) (
C‑133/19, C‑136/19 a C‑137/19
,
EU:C:2020:577
), přeje setrvat na své žádosti o rozhodnutí o předběžné otázce. Rozhodnutím ze dne 20. srpna 2020, došlým kanceláři Soudního dvora dne 27. srpna 2020, informoval uvedený soud Soudní dvůr, že si přeje na této žádosti setrvat, neboť má za to, že uvedený rozsudek dostatečně neodpovídá na otázky vyvstávající v projednávané věci, a upřesnil, že jeho stanovisko platí i ve vztahu k žádosti o rozhodnutí o předběžné otázce předložené ve věci C‑355/20.
Rozhodnutím předsedy Soudního dvora ze dne 10. září 2020 byly věci C‑273/20 a C‑355/20 spojeny pro účely písemné a ústní části řízení i rozsudku.
K předběžným otázkám
K první otázce
Podstatou první části první otázky předkládajícího soudu je, zda čl. 16 odst. l písm. a) směrnice 2003/86 musí být vykládán v tom smyslu, že v případě sloučení rodiny rodičů a nezletilého uprchlíka bez doprovodu na základě čl. 10 odst. 3 písm. a) této směrnice ve spojení s jejím čl. 2 písm. f) představuje to, aby byl uprchlík ke dni rozhodnutí o žádosti o vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny podané rodičem osoby usilující o sloučení rodiny ještě nezletilou osobou, „podmínku“ ve smyslu tohoto čl. 16 odst. 1 písm. a), jejíž nenaplnění umožňuje členským státům takovou žádost zamítnout. Tento soud se dotazuje i na to, zda tato ustanovení musí být vykládána v tom smyslu, že nebrání vnitrostátní právní úpravě, na jejímž základě v takovém případě právo pobytu dotyčných rodičů zaniká, jakmile dítě nabude zletilosti.
V tomto ohledu je důležité bez dalšího uvést, že jak bylo připomenuto v bodech 17 až 19 tohoto rozsudku, dne 15. července 2016 a dne 10. prosince 2015 přiznaly německé orgány synovi SW i synovi BL a BC právní postavení uprchlíka. Dne 4. října 2016, tedy ve lhůtě tří měsíců od přiznání postavení uprchlíka svému dítěti, požádala SW o vnitrostátní vízum za účelem sloučení rodiny se svým synem, přičemž tento syn byl ještě nezletilou osobou. Stejně tak, pokud jde o BL a BC, ač jejich žádost o vnitrostátní vízum byla podána až dne 9. listopadu 2016, podle vysvětlení předkládajícího soudu byla žádost o sloučení rodiny podána jejich syny již dne 29. ledna 2016, tedy ve lhůtě tří měsíců od přiznání postavení uprchlíka jejich nezletilému synovi. Teprve rozhodnutími ze dne 2. března 2017 a ze dne 28. března 2017 byly tyto žádosti zamítnuty, a to z důvodu, že syn SW i syn BL a BC mezitím, v prvním případě dne 18. ledna 2017 a v druhém případě dne 1. ledna 2017, nabyli zletilosti.
Za účelem odpovědi na první část první otázky je třeba připomenout, že cílem směrnice 2003/86 je podle jejího článku 1 stanovit podmínky pro uplatňování práva na sloučení rodiny státními příslušníky třetích zemí, kteří oprávněně pobývají na území členských států.
V tomto ohledu z bodu 8 odůvodnění této směrnice vyplývá, že pro uplatňování práva na sloučení rodiny stanoví uprchlíkům příznivější podmínky, jelikož jejich situaci je třeba věnovat zvláštní pozornost s ohledem na důvody, které je přinutily uprchnout z jejich země a brání jim vést v jejich zemi normální rodinný život.
Jedna z těchto příznivějších podmínek se týká sloučení rodiny uprchlíka a nejbližších příbuzných v přímé vzestupné linii. Jak totiž již Soudní dvůr konstatoval, zatímco podle čl. 4 odst. 2 písm. a) směrnice 2003/86 je možnost takového sloučení v zásadě ponechána na uvážení každého členského státu a podléhá zejména podmínce, že nejbližší příbuzní v přímé vzestupné linii jsou závislí na osobě usilující o sloučení rodiny a nepožívají nezbytnou podporu rodiny v zemi původu, čl. 10 odst. 3 písm. a) této směrnice stanoví pro nezletilé uprchlíky bez doprovodu jako výjimku z této zásady právo na takové sloučení, které nepodléhá prostoru pro uvážení ze strany členských států ani podmínkám uvedeným v tomto čl. 4 odst. 2 písm. a) (rozsudek ze dne 12. dubna 2018, A a S,
C‑550/16
,
EU:C:2018:248
, body
a
).
V tomto ohledu je pojem „nezletilá osoba bez doprovodu“, který je v rámci směrnice 2003/86 použit pouze v tomto čl. 10 odst. 3 písm. a), definován v čl. 2 návětí a odst. 2 písm. f) této směrnice. Toto ustanovení sice uvádí, že „nezletilými osobami bez doprovodu“ se rozumí státní příslušníci třetí země nebo osoby bez státní příslušnosti, kteří jsou zejména mladší 18 let, neupřesňuje však okamžik, na který je třeba odkazovat při posuzování, zda je tato podmínka naplněna, ani v této věci neodkazuje na právo členských států, přičemž Soudní dvůr za těchto okolností již rozhodl, že členským státům nelze ponechat žádný rozhodovací prostor, pokud jde o určení okamžiku, na který je třeba odkázat při posouzení věku nezletilého uprchlíka bez doprovodu ve smyslu čl. 10 odst. 3 písm. a) směrnice 2003/86 (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 12. dubna 2018, A a S,
C‑550/16
,
EU:C:2018:248
, body
až
).
Mimoto je třeba připomenout, že v souladu s požadavky jak jednotného použití unijního práva, tak zásady rovnosti musí být ustanovení tohoto práva, které výslovně neodkazuje na právo členských států za účelem vymezení svého smyslu a dosahu, zpravidla vykládáno autonomním a jednotným způsobem v celé Evropské unii, přičemž tento výklad je třeba provést s přihlédnutím zejména ke kontextu tohoto ustanovení a k cíli sledovanému dotčenou právní úpravou [rozsudek ze dne 16. července 2020, État belge (Sloučení rodiny – Nezletilé dítě),
C‑133/19, C‑136/19 a C‑137/19
,
EU:C:2020:577
, body
a
a citovaná judikatura].
V tomto ohledu je třeba připomenout, že cílem sledovaným směrnicí 2003/86 je usnadnit sloučení rodiny a dále poskytnout ochranu státním příslušníkům třetích zemí a zejména nezletilým osobám [rozsudek ze dne 16. července 2020, État belge (Sloučení rodiny – Nezletilé dítě),
C‑133/19, C‑136/19 a C‑137/19
,
EU:C:2020:577
, bod
a citovaná judikatura].
Mimoto na základě čl. 51 odst. 1 Listiny základních práv Evropské unie (dále jen „Listina“) platí, že členské státy při uplatňování unijního práva respektují práva, dodržují zásady stanovené Listinou a podporují jejich uplatňování v souladu se svými pravomocemi, při zachování mezí pravomocí, které jsou Unii svěřeny ve Smlouvách.
V tomto ohledu je třeba připomenout, že v souladu s ustálenou judikaturou členské státy, a zejména jejich soudní orgány nejenže musí vykládat své vnitrostátní právo v souladu s unijním právem, ale musí rovněž dbát na to, aby se neopíraly o výklad znění předpisu sekundárního práva, který koliduje se základními právy chráněnými právním řádem Unie [rozsudek ze dne 16. července 2020, État belge (Sloučení rodiny – Nezletilé dítě),
C‑133/19, C‑136/19 a C‑137/19
,
EU:C:2020:577
, bod
a citovaná judikatura].
Konkrétně článek 7 Listiny uznává právo na respektování soukromého a rodinného života. Tento článek 7 musí být v souladu s ustálenou judikaturou vykládán ve spojení s povinností brát v úvahu nejlepší zájmy dítěte, uznanou v čl. 24 odst. 2 Listiny, a při zohlednění nezbytnosti, aby dítě pravidelně udržovalo osobní vztahy s oběma rodiči, vyjádřené v čl. 24 odst. 3 Listiny [rozsudek ze dne 16. července 2020, État belge (Sloučení rodiny – Nezletilé dítě),
C‑133/19, C‑136/19 a C‑137/19
,
EU:C:2020:577
, bod
a citovaná judikatura].
Z toho plyne, že ustanovení směrnice 2003/86 musí být vykládána a uplatňována ve světle článku 7 a čl. 24 odst. 2 a 3 Listiny, jak ostatně vyplývá ze znění bodu 2 odůvodnění a čl. 5 odst. 5 této směrnice, které ukládají členským státům povinnost posuzovat žádosti o sloučení rodiny v zájmu dotyčných dětí a s cílem podporovat rodinný život [rozsudek ze dne 16. července 2020, État belge (Sloučení rodiny – Nezletilé dítě),
C‑133/19, C‑136/19 a C‑137/19
,
EU:C:2020:577
, bod
a citovaná judikatura].
V projednávaném případě z žádostí o rozhodnutí o předběžné otázce plyne, že německé právo vyžaduje, aby nezletilý uprchlík bez doprovodu byl mladší 18 let nejen ke dni, kdy nejbližší příbuzný v přímé vzestupné linii podá žádost o vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny, nýbrž i ke dni, kdy o takové žádosti rozhodnou příslušné vnitrostátní orgány nebo vnitrostátní soudy, které jsou případně do věci zapojeny.
Soudní dvůr přitom již rozhodl, že čl. 2 návětí a písm. f) směrnice 2003/86, vykládaný ve spojení s čl. 10 odst. 3 písm. a) této směrnice, musí být vykládán v tom smyslu, že jako „nezletilá osoba“ ve smyslu tohoto ustanovení musí být kvalifikován státní příslušník třetí země nebo osoba bez státní příslušnosti, jež byla mladší 18 let v okamžiku vstupu na území členského státu a podání žádosti o azyl v tomto státě, která však v průběhu azylového řízení dosáhla plnoletosti a následně jí bylo přiznáno postavení uprchlíka (rozsudek ze dne 12. dubna 2018, A a S,
C‑550/16
,
EU:C:2018:248
, bod
).
V této souvislosti je třeba zaprvé konstatovat, že v souladu s ustálenou judikaturou zvolení data, kdy příslušný orgán dotyčného členského státu rozhodne o žádosti o vstup a pobyt na území tohoto státu za účelem sloučení rodiny, jako data, které je třeba vzít v úvahu za účelem posouzení věku žadatele nebo případně osoby usilující o sloučení rodiny pro účely použití čl. 10 odst. 3 písm. a) směrnice 2003/86, by nebylo v souladu ani s cíli sledovanými touto směrnicí, ani s požadavky plynoucími z článku 7 Listiny, týkajícího se respektování rodinného života, a z čl. 24 odst. 2 Listiny, neboť posledně uvedené ustanovení vyžaduje, aby při všech činnostech týkajících se dětí, zejména při činnostech, jež členské státy uskutečňují při uplatňování uvedené směrnice, byl prvořadým hlediskem nejvlastnější zájem dítěte [obdobně viz rozsudek ze dne 16. července 2020, État belge (Sloučení rodiny – Nezletilé dítě),
C‑133/19, C‑136/19 a C‑137/19
,
EU:C:2020:577
, bod
].
Příslušné vnitrostátní správní a soudní orgány by totiž nebyly motivovány k tomu, aby přednostně a dostatečně rychle vyřizovaly žádosti nezletilých osob tak, aby byla zohledněna jejich zranitelnost, a mohly by tak jednat způsobem, který by ohrožoval právo na rodinný život jak rodiče s jeho nezletilým dítětem, tak tohoto nezletilého dítěte s jeho rodinným příslušníkem [obdobně viz rozsudek ze dne 9. září 2021, Bundesrepublik Deutschland (Rodinný příslušník),
C‑768/19
,
EU:C:2021:709
, bod
a citovaná judikatura].
Takový výklad by zadruhé neumožňoval zaručit v souladu se zásadami rovného zacházení a právní jistoty ani stejné a předvídatelné zacházení se všemi žadateli, kteří se chronologicky nacházejí ve stejné situaci, jelikož úspěch žádosti o sloučení rodiny by závisel hlavně na okolnostech přičitatelných vnitrostátním správním nebo soudním orgánům, zejména na tom, jak rychle je žádost vyřizována nebo je rozhodnuto o žalobě podané proti rozhodnutí o zamítnutí takové žádosti, a nikoli na okolnostech přičitatelných žadateli [obdobně viz rozsudek ze dne 16. července 2020, État belge (Sloučení rodiny – Nezletilé dítě),
C‑133/19, C‑136/19 a C‑137/19
,
EU:C:2020:577
, bod
a citovaná judikatura].
Kromě toho by uvedený výklad v rozsahu, v němž by měl za následek, že by právo na sloučení rodiny záviselo na nahodilých a nepředvídatelných okolnostech, které jsou zcela přičitatelné příslušným vnitrostátním správním a soudním orgánům dotyčného členského státu, mohl vést k významným rozdílům při vyřizování žádostí o sloučení rodiny mezi členskými státy i v rámci jediného členského státu [obdobně viz rozsudek ze dne 16. července 2020, État belge (Sloučení rodiny – Nezletilé dítě),
C‑133/19, C‑136/19 a C‑137/19
,
EU:C:2020:577
, bod
].
Za těchto okolností je třeba mít za to, že v případě sloučení rodiny rodičů s nezletilým uprchlíkem bez doprovodu ve smyslu čl. 10 odst. 3 písm. a) směrnice 2003/86 ve spojení s čl. 2 písm. f) této směrnice není den rozhodnutí o žádosti o vstup a pobyt pro účely sloučení rodiny podané rodiči osoby usilující o sloučení rodiny pro posouzení nezletilosti dotčeného uprchlíka rozhodný.
V důsledku toho skutečnost, že tento uprchlík je k tomuto dni stále nezletilou osobou, nemůže představovat „podmínku“ ve smyslu čl. 16 odst. 1 písm. a) této směrnice, jejíž nenaplnění umožňuje členským státům, aby takovou žádost zamítly, neboť jinak by byl popřen výklad čl. 2 návětí a písm. f) směrnice 2003/86 ve spojení s čl. 10 odst. 3 písm. a) této směrnice provedený Soudním dvorem, připomenutý v bodě 41.
V tomto ohledu je třeba uvést, že jak již Soudní dvůr rozhodl, věk žadatele nebo případně osoby usilující o sloučení rodiny nelze považovat za hmotněprávní podmínku pro výkon práva na sloučení rodiny ve smyslu bodu 6 odůvodnění a článku 1 směrnice 2003/86, stejně jako podmínky stanovené zejména v kapitole IV této směrnice, které jsou uvedeny v čl. 16 odst. 1 písm. a) této směrnice. Na rozdíl od posledně uvedených je totiž podmínka věku podmínkou samotné přípustnosti žádosti o sloučení rodiny, jejíž vývoj je jistý a předvídatelný, a kterou tedy lze posuzovat pouze v den podání této žádosti [obdobně viz rozsudek ze dne 16. července 2020, État belge (Sloučení rodiny – Nezletilé dítě),
C‑133/19, C‑136/19 a C‑137/19
,
EU:C:2020:577
, bod
].
Z toho plyne, že čl. 16 odst. l písm. a) směrnice 2003/86 brání vnitrostátní právní úpravě, která v případě sloučení rodiny rodičů a nezletilého uprchlíka bez doprovodu na základě čl. 10 odst. 3 písm. a) této směrnice ve spojení s čl. 2 písm. f) této směrnice vyžaduje, aby byl tento uprchlík ke dni rozhodnutí o žádosti o vstup a pobyt pro účely sloučení rodiny podané rodiči osoby usilující o sloučení rodiny ještě nezletilou osobou.
Pokud jde o otázku, zda je přípustné omezit právo pobytu dotyčných rodičů na dobu, po kterou trvá nezletilost osoby usilující o sloučení rodiny, je třeba uvést, že v souladu s čl. 13 odst. 2 směrnice 2003/86 ve spojení s čl. 13 odst. 1 této směrnice jsou členské státy, jakmile je žádosti o sloučení rodiny vyhověno, povinny vydat rodinným příslušníkům první povolení k pobytu na dobu minimálně jednoho roku.
Z tohoto ustanovení plyne, že i v případě, že o sloučení rodiny požádali rodiče nezletilého uprchlíka, který mezitím nabyl zletilosti, musí být těmto rodičům vydáno, je-li jejich žádosti vyhověno, povolení k pobytu platné po dobu nejméně jednoho roku, a skutečnost, že dítě požívající postavení uprchlíka dosáhne zletilosti, nesmí vést ke zkrácení doby platnosti takového povolení k pobytu [obdobně viz rozsudek ze dne 9. září 2021, Bundesrepublik Deutschland (Rodinný příslušník),
C‑768/19
,
EU:C:2021:709
, bod
]. Za takových okolností je tedy v rozporu s uvedeným ustanovením přiznat rodičům právo pobytu pouze po dobu, kdy je toto dítě skutečně nezletilou osobou.
S ohledem na výše uvedené úvahy je třeba na první část první otázky odpovědět tak, že čl. 16 odst. l písm. a) směrnice 2003/86 musí být vykládán v tom smyslu, že v případě sloučení rodiny rodičů s nezletilým uprchlíkem bez doprovodu podle čl. 10 odst. 3 písm. a) této směrnice ve spojení s jejím čl. 2 písm. f) nepředstavuje okolnost, že tento uprchlík je ke dni přijetí rozhodnutí o žádosti o vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny, kterou podali rodiče osoby usilující o sloučení rodiny, ještě nezletilou osobou, „podmínku“ ve smyslu tohoto čl. 16 odst. 1 písm. a), jejíž nenaplnění umožňuje členským státům takovou žádost zamítnout. Tato ustanovení, vykládaná ve světle čl. 13 odst. 2 uvedené směrnice, musí být kromě toho vykládána v tom smyslu, že brání vnitrostátní právní úpravě, podle níž v takovém případě platí, že právo pobytu dotyčných rodičů zaniká, jakmile dítě nabude zletilosti.
S ohledem na odpověď na první část první otázky není třeba odpovídat na druhou část této otázky, jelikož ta byla předkládajícím soudem předložena pouze pro případ kladné odpovědi na první část uvedené otázky.
K druhé otázce
Podstatou druhé otázky předkládajícího soudu je, jaké podmínky musí být splněny pro učinění závěru, že existuje skutečný rodinný vztah ve smyslu čl. 16 odst. 1 písm. b) směrnice 2003/86 v případě sloučení rodiny rodiče a nezletilého dítěte, kterému bylo přiznáno postavení uprchlíka, nabude-li toto dítě zletilosti před přijetím rozhodnutí o žádosti o vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny podané tímto rodičem.
Konkrétně žádá předkládající soud Soudní dvůr o upřesnění, zda za tímto účelem postačuje nejbližší příbuzenství v přímé vzestupné linii, nebo zda je nutný i skutečný rodinný vztah, a pokud ano, jaká musí být jeho intenzita. Uvedený soud se dotazuje rovněž na to, zda sloučení rodiny vyžaduje, aby po vstupu rodiče na území dotyčného členského státu v tomto členském státě znovu navázal rodinný vztah.
V tomto ohledu je důležité připomenout, že čl. 16 odst. 1 písm. b) směrnice 2003/86 umožňuje členským státům zamítnout žádost o sloučení rodiny, odejmout povolení k pobytu vydané z tohoto titulu nebo zamítnout prodloužení jeho doby platnosti, pokud osoba usilující o sloučení rodiny a její rodinní příslušníci nežijí nebo již nežijí ve skutečném manželském nebo rodinném vztahu. Toto ustanovení však nestanoví kritéria umožňující posoudit existenci takových skutečných rodinných vazeb ani nestanoví žádný zvláštní požadavek, pokud jde o intenzitu dotyčných rodinných vztahů. V tomto bodě mimoto neodkazuje ani na právo členských států.
Jak bylo připomenuto v bodě 34 tohoto rozsudku, v souladu s požadavky jak jednotného použití unijního práva, tak zásady rovnosti musí být ustanovení tohoto práva, které výslovně neodkazuje na právo členských států za účelem vymezení svého smyslu a dosahu, zpravidla vykládáno autonomním a jednotným způsobem v celé Unii, přičemž tento výklad je třeba provést s přihlédnutím zejména ke kontextu tohoto ustanovení a k cíli sledovanému dotčenou právní úpravou.
Je přitom třeba uvést, že směrnice 2003/86 má v souladu s bodem 6 svého odůvodnění prostřednictvím sloučení rodiny zajistit ochranu rodiny a založení nebo zachování rodinného života. Mimoto je v souladu s bodem 4 odůvodnění této směrnice sloučení rodiny nezbytným prostředkem k umožnění rodinného života a napomáhá k vytvoření sociálně kulturní stability.
Kromě toho, jak bylo připomenuto v bodě 39 tohoto rozsudku, opatření týkající se sloučení rodiny, včetně opatření stanovených v článku 16 této směrnice, musí dodržovat základní práva, zejména právo na respektování soukromého a rodinného života zaručené článkem 7 a článkem 24 odst. 2 a 3 Listiny, což jsou ustanovení, která členským státům ukládají, aby žádosti o sloučení rodiny zkoumaly v zájmu dotyčných dětí a za účelem podpory rodinného života.
Rovněž je třeba připomenout, že podle bodu 8 odůvodnění směrnice 2003/86 je třeba věnovat zvláštní pozornost situaci uprchlíků, které různé důvody přinutily uprchnout z jejich země a které jim brání vést v jejich zemi normální rodinný život. Proto tato směrnice stanoví ve vztahu k uprchlíkům a jejich nejbližším příbuzným v přímé vzestupné linii příznivější podmínky pro uplatňování jejich práva na sloučení rodiny.
A konečně pro posouzení podmínek, které jsou nutné k učinění závěru, že existuje skutečný rodinný vztah ve smyslu čl. 16 odst. 1 písm. b) směrnice 2003/86, je zapotřebí provést posouzení každého jednotlivého případu, jak ostatně plyne z článku 17 této směrnice, a to za pomoci všech faktorů relevantních pro každý případ a ve světle cílů sledovaných uvedenou směrnicí.
Za tímto účelem není samotné nejbližší příbuzenství v přímé vzestupné linii dostačující pro doložení skutečného rodinného vztahu. I když relevantní ustanovení směrnice 2003/86 a Listiny chrání právo na rodinný život a podporují jeho zachování, ponechávají potud, pokud dotčené osoby nadále žijí ve skutečném rodinném vztahu, v zásadě na nositelích tohoto práva, aby rozhodli o podmínkách, za jakých chtějí vést rodinný život, a zejména nestanoví žádný požadavek, pokud jde o intenzitu jejich rodinného vztahu [obdobně viz rozsudek ze dne 9. září 2021, Bundesrepublik Deutschland (Rodinný příslušník),
C‑768/19
,
EU:C:2021:709
, bod
].
V projednávané věci je zaprvé nesporné, že dítě SW i dítě BL a BC byly v době, kdy byly nuceny opustit svou zemi původu, stále nezletilými osobami, a tudíž společně tvořily jádro rodiny ve smyslu bodu 9 odůvodnění směrnice 2003/86, na které by se podle téhož bodu odůvodnění mělo v každém případě sloučení rodiny vztahovat. S výhradou ověření předkládajícím soudem přitom podle všeho nic nenaznačuje tomu, že by dotyčné osoby v období před útěkem svých dětí nežily ve skutečném rodinném vztahu.
Zadruhé je třeba zohlednit to, že v projednávaném případě SW i BL a BC a jejich děti nemohli po dobu svého odloučení, k němuž došlo zejména z důvodu zvláštní situace jejich dítěte coby uprchlíka, žít ve skutečném rodinném vztahu, tudíž tato okolnost sama o sobě nemůže odůvodnit konstatování neexistence skutečného rodinného vztahu ve smyslu čl. 16 odst. 1 písm. b) směrnice 2003/86. Kromě toho nelze mít ani za to, že veškeré rodinné vztahy mezi rodičem a jeho dítětem zanikají okamžitě s tím, jak nezletilé dítě nabude zletilosti.
Přesto existence skutečného rodinného vztahu předpokládá prokázání existence skutečné rodinné vazby nebo vůle k založení nebo k zachování takové vazby.
Skutečnost, že dotčené osoby mají v úmyslu, pokud je to možné, se příležitostně navštěvovat a udržovat pravidelné kontakty jakékoli povahy, a to zejména s ohledem na věcné okolnosti charakterizující situaci dotyčných osob, včetně věku dítěte, může postačovat k závěru, že tyto osoby znovu budují osobní a citové vazby, a pro doložení existence skutečného rodinného vztahu.
Mimoto, jak Soudní dvůr rovněž rozhodl, nelze vyžadovat ani to, aby se dítě usilující o sloučení rodiny a jeho rodič navzájem finančně podporovali, jelikož je pravděpodobné, že k tomu nemají hmotné prostředky [obdobně viz rozsudek ze dne 1. srpna 2022, Bundesrepublik Deutschland (Sloučení rodiny dítěte, které nabylo zletilosti),
C‑279/20
,
EU:C:2022:618
, bod
].
S ohledem na všechny předcházející úvahy je třeba na druhou otázku odpovědět, že čl. 16 odst. 1 písm. b) směrnice 2003/86 musí být vykládán v tom smyslu, že v případě sloučení rodiny rodiče a nezletilého dítěte, kterému bylo přiznáno právní postavení uprchlíka, když toto dítě nabylo zletilosti před přijetím rozhodnutí o žádosti o vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny podané tímto rodičem, není samotné nejbližší příbuzenství v přímé vzestupné linii postačující pro učinění závěru, že existuje skutečný rodinný vztah ve smyslu tohoto ustanovení. K tomu, aby se na dotyčného rodiče mohlo vztahovat sloučení rodiny, není ovšem nutné, aby dítě usilující o sloučení rodiny a dotyčný rodič žili ve společné domácnosti nebo bydleli pod jednou střechou. Příležitostné návštěvy, jsou-li možné, a pravidelné kontakty všeho druhu mohou být postačující pro učinění závěru, že tyto osoby znovu budují osobní a citové vazby, a pro doložení existence skutečného rodinného vztahu. Rovněž nelze požadovat, aby se dítě usilující o sloučení rodiny a jeho rodič navzájem finančně podporovali.
K nákladům řízení
Vzhledem k tomu, že řízení má, pokud jde o účastníky původního řízení, povahu incidenčního řízení ve vztahu ke sporu probíhajícímu před předkládajícím soudem, je k rozhodnutí o nákladech řízení příslušný předkládající soud. Výdaje vzniklé předložením jiných vyjádření Soudnímu dvoru než vyjádření uvedených účastníků řízení se nenahrazují.
Z těchto důvodů Soudní dvůr (třetí senát) rozhodl takto
1)
Článek 16 odst. l písm. a) směrnice Rady 2003/86/ES ze dne 22. září 2003 o právu na sloučení rodiny musí být vykládán v tom smyslu, že v případě sloučení rodiny rodičů s nezletilým uprchlíkem bez doprovodu podle čl. 10 odst. 3 písm. a) této směrnice ve spojení s jejím čl. 2 písm. f) nepředstavuje okolnost, že tento uprchlík je ke dni přijetí rozhodnutí o žádosti o vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny, kterou podali rodiče osoby usilující o sloučení rodiny, ještě nezletilou osobou, „podmínku“ ve smyslu tohoto čl. 16 odst. 1 písm. a), jejíž nenaplnění umožňuje členským státům takovou žádost zamítnout. Tato ustanovení, vykládaná ve světle čl. 13 odst. 2 uvedené směrnice, musí být kromě toho vykládána v tom smyslu, že brání vnitrostátní právní úpravě, podle níž v takovém případě platí, že právo pobytu dotyčných rodičů zaniká, jakmile dítě nabude zletilosti.
2)
Článek 16 odst. 1 písm. b) směrnice 2003/86 musí být vykládán v tom smyslu, že v případě sloučení rodiny rodiče a nezletilého dítěte, kterému bylo přiznáno právní postavení uprchlíka, když toto dítě nabylo zletilosti před přijetím rozhodnutí o žádosti o vstup a pobyt za účelem sloučení rodiny podané tímto rodičem, není samotné nejbližší příbuzenství v přímé vzestupné linii postačující pro učinění závěru, že existuje skutečný rodinný vztah ve smyslu tohoto ustanovení. K tomu, aby se na dotyčného rodiče mohlo vztahovat sloučení rodiny, není ovšem nutné, aby dítě usilující o sloučení rodiny a dotyčný rodič žili ve společné domácnosti nebo bydleli pod jednou střechou. Příležitostné návštěvy, jsou-li možné, a pravidelné kontakty všeho druhu mohou být postačující pro učinění závěru, že tyto osoby znovu budují osobní a citové vazby, a pro doložení existence skutečného rodinného vztahu. Rovněž nelze požadovat, aby se dítě usilující o sloučení rodiny a jeho rodič navzájem finančně podporovali.
Podpisy.
(
*1
) – Jednací jazyk: němčina. | [
"Řízení o předběžné otázce",
"Prostor svobody, bezpečnosti a práva",
"Přistěhovalecká politika",
"Právo na sloučení rodiny",
"Směrnice 2003/86/ES",
"Článek 10 odst. 3 písm. a)",
"Článek 16 odst. 1 písm. b)",
"Pojem ‚nezletilé dítě‘",
"Pojem ‚skutečný rodinný vztah‘",
"Zletilá osoba žádající o sloučení rodiny s nezletilou osobou, které bylo přiznáno právní postavení uprchlíka",
"Datum rozhodné pro posouzení nezletilosti"
] |
62016CJ0556 | nl | Het verzoek om een prejudiciële beslissing betreft de uitlegging van onderverdeling 6212 20 00 van de gecombineerde nomenclatuur die is opgenomen in bijlage I bij verordening (EEG) nr. 2658/87 van de Raad van 23 juli 1987 met betrekking tot de tarief- en statistieknomenclatuur en het gemeenschappelijk douanetarief (
PB 1987, L 256, blz. 1
), zoals gewijzigd bij uitvoeringsverordening (EU) nr. 927/2012 van de Commissie van 9 oktober 2012 (
PB 2012, L 304, blz. 1
) (hierna: „GN”).
Dit verzoek is ingediend in het kader van een geding tussen Lutz GmbH en het Hauptzollamt Hannover (douanehoofdkantoor Hannover, Duitsland) met betrekking tot de tariefindeling van vormslips.
Toepasselijke bepalingen
Gecombineerde nomenclatuur
Deel II van de GN, met het opschrift „Tabel der rechten”, bevat een afdeling XI inzake „Textielstoffen en textielwaren”. In deze afdeling staan de hoofdstukken 61 en 62.
In hoofdstuk 61 van de GN, met het opschrift „Kleding en kledingtoebehoren, van brei- of haakwerk”, staat aantekening 2, onder a), op grond waarvan dat hoofdstuk niet geldt voor de artikelen van post 6212.
Onderverdeling 6108 22 00 van de GN heeft betrekking op „Onderjurken, onderrokken, slips, nachthemden, pyjama’s, negligés, badjassen, kamerjassen en dergelijke artikelen, van brei- of haakwerk, voor dames of voor meisjes – slips en onderbroeken van synthetische of kunstmatige vezels”.
Voor deze onderverdeling geldt een conventioneel douanerecht van 12 %.
In hoofdstuk 62 van de GN, met het opschrift „Kleding en kledingtoebehoren, andere dan van brei- of haakwerk”, staat een aantekening 1, op grond waarvan onder dit hoofdstuk slechts geconfectioneerde artikelen van textiel, met uitzondering van die van watten of die van brei- of haakwerk (andere dan bedoeld bij post 6212) worden ingedeeld.
Post 6212 van de GN heeft betrekking op „Bustehouders, gaines (step-ins), korsetten, bretels, jarretelles, kousenbanden en dergelijke artikelen, alsmede delen daarvan, ook indien van brei- of haakwerk”.
Onderverdeling 6212 20 00 van de GN ziet op „Bustehouders, gaines (step-ins), korsetten, bretels, jarretelles, kousenbanden en dergelijke artikelen, alsmede delen daarvan, ook indien van brei- of haakwerk – gaines (step-ins) en gainebroeken ([panty’s]).”
Onderverdeling 6212 90 00 van de GN is gericht op „Bustehouders, gaines (step-ins), korsetten, bretels, jarretelles, kousenbanden en dergelijke artikelen, alsmede delen daarvan, ook indien van brei- of haakwerk, andere dan bustehouders, gaines (step-ins) en gainebroeken ([panty’s]), en corseletten.”
Voor de volledige post 6212 geldt een conventioneel douanerecht van 6,5 %.
Toelichtingen op de gecombineerde nomenclatuur
Krachtens artikel 9, lid 1, van verordening nr. 2658/87 stelt de Commissie toelichtingen op de gecombineerde nomenclatuur van de Europese Unie vast (hierna: „GN-toelichtingen”).
Uit het verzoek om een prejudiciële beslissing blijkt dat voor de beslechting van het hoofdgeding de toelichtingen op de GN die zijn gepubliceerd in het
Publicatieblad van de Europese Unie
van 4 maart 2015 (
PB 2015, C 76, blz. 1
) relevant zijn. De GN-toelichting op de betreffende onderverdeling 6212 20 00 luidt als volgt:
„Gaines (step-ins) en gainebroeken (panty’s)
Tot deze onderverdeling behoren in het bijzonder de gainebroeken (panty’s), ook indien van brei- of haakwerk, met de snit van een onderbroek met of zonder korte pijpen of van een onderbroek met of zonder korte pijpen met hoge taille.
Zij dienen de volgende kenmerken te vertonen:
a)
zij omsluiten nauw de taille en de heupen; de zijgedeelten zijn langer dan 8 cm (gemeten vanaf de beenopening tot aan de bovenrand);
b)
zij zijn in de hoogte rekbaar, maar in de breedte (dwarsrichting) is de elasticiteit beperkt. Een versteviging of een voering bij de buik, evenals kantwerk, linten, passementwerk en dergelijke zijn toegestaan, voor zover dit geen afbreuk doet aan de rekbaarheid in de hoogte;
c)
zij zijn vervaardigd van de volgende textielmaterialen:
–
mengsel van katoen en ten minste 15 % elastomeergaren, of
–
mengsel van synthetische of kunstmatige vezels en ten minste 10 % elastomeergaren, of
–
mengsel van katoen (niet meer dan 50 %) met een hoog gehalte aan synthetische of kunstmatige vezels en ten minste 10 % elastomeergaren.”
Toelichtingen op het geharmoniseerde systeem
De Internationale Douaneraad, thans de Werelddouaneorganisatie (WCO), werd opgericht bij het op 15 december 1950 te Brussel gesloten verdrag houdende instelling ervan. Het geharmoniseerde systeem inzake de omschrijving en codering van goederen (hierna: „GS”) is opgesteld door de WCO en is aangenomen bij het op 14 juni 1983 te Brussel gesloten Internationaal Verdrag betreffende het geharmoniseerde systeem inzake de omschrijving en de codering van goederen, dat met zijn protocol van wijziging van 24 juni 1986 namens de Europese Economische Gemeenschap is goedgekeurd bij besluit 87/369/EEG van de Raad van 7 april 1987 (
PB 1987, L 198, blz. 1
).
Op basis van artikel 6, lid 1, van dit verdrag is onder de naam „Comité voor het Geharmoniseerde Systeem” bij de Internationale Douaneraad een comité ingesteld dat is samengesteld uit vertegenwoordigers van elk van de verdragsluitende partijen. Dit comité heeft onder meer tot taak wijzigingen van dit verdrag voor te stellen, alsmede toelichtingen (hierna: „GS-toelichtingen”), indelingsadviezen en andere adviezen voor de interpretatie van het GS op te stellen.
Volgens de GS-toelichtingen op post 6212 behoren tot die post goederen die ertoe bestemd zijn bepaalde lichaamsdelen te ondersteunen of verschillende kledingstukken bij het dragen in positie te houden, en toebehoren daarvan. De producten kunnen zijn vervaardigd van verschillende soorten (elastische) textielmaterialen, met inbegrip van brei- en haakwerk.
Hoofdgeding en prejudiciële vragen
Lutz heeft in oktober 2013 om een bindende tariefinlichting verzocht voor een vormslip en bij zijn verzoek voorgesteld deze slip in te delen in onderverdeling 6212 90 00 van de GN.
De Duitse douaneautoriteiten hebben een bindende tariefinlichting afgegeven op grond waarvan deze slip moest worden ingedeeld onder onderverdeling 6108 22 00 van de GN.
Lutz stond op het standpunt dat deze indeling onjuist was, tekende hiertegen tevergeefs bezwaar aan en stelde vervolgens beroep in bij het Finanzgericht Hamburg (belastingrechter in eerste aanleg Hamburg, Duitsland).
Deze rechter vermeldt dat het bij het betrokken artikel gaat om een gebreide damesvormslip met de snit van een heupslip, die zowel in de hoogte als in de breedte rekbaar is. Verder is de slip bij handmatig uitrekken in de breedte minder goed rekbaar dan in de hoogte: de beoordeling van de mindere mate van de rekbaarheid in de breedte kan naargelang de persoonlijke indruk verschillen. De verwijzende rechter wijst erop dat dit artikel geen specifieke hierin opgenomen elementen bevat die niet in de breedte elastisch zijn.
Zijns inziens zijn de onderverdelingen 6108 22 00 en 6212 20 00 van de GN en de toelichtingen hierop van belang voor de beslechting van het hoofdgeding.
Mocht het betrokken artikel inderdaad een gainebroek (panty) vormen in de zin van onderverdeling 6212 20 00 [gaines (step-ins) en gainebroeken (panty’s)], dan zou het moeten worden ingedeeld onder post 6212 als zijnde de post met de – in verhouding tot post 6108 – meest specifieke omschrijving.
Mocht het echter niet gaan om een gainebroek in de zin van onderverdeling 6212 20 00, dan moet het artikel worden ingedeeld onder post 6108 en daarbinnen dan in onderverdeling 6108 22 00 (slips en onderbroeken van synthetische of kunstmatige vezels).
De verwijzende rechter voegt hieraan toe dat de GN-toelichting bij onderverdeling 6212 20 00 de „gainebroek (panty)”, in de zin van deze onderverdeling, nader omschrijft en dat vaststaat dat het betrokken artikel de kenmerken vertoont die staan beschreven in de tweede alinea, onder a) en c), van deze toelichting.
In deze omstandigheden is volgens de verwijzende rechter de bepalende vraag of dit artikel naast deze kenmerken ook het kenmerk vertoont dat is beschreven in de tweede alinea, onder b), eerste zin, van deze toelichting, dat wil zeggen dat het in de hoogte rekbaar is, maar dat de elasticiteit in de breedte (dwarsrichting) beperkt is.
Zijns inziens zijn de bewoordingen in de tweede alinea, onder b), eerste zin, van deze toelichting, namelijk „in de hoogte rekbaar [...], maar dat de elasticiteit in de breedte (dwarsrichting) beperkt is”, onvoldoende duidelijk en precies.
Met zijn vragen verzoekt hij het Hof dus om een uitlegging te geven aan de tweede alinea, onder b), eerste zin, van de GN-toelichting op onderverdeling 6212 20 00.
In de eerste plaats twijfelt de verwijzende rechter, die uitgaat van de premisse dat gainebroeken altijd rekbaar moeten zijn in de breedte, over de vergelijking die moet worden gemaakt tussen de elasticiteit in de breedte en die in de hoogte. In dit verband benadrukt hij dat de elasticiteit in de breedte duidelijk veel geringer zou moeten zijn dan die in de hoogte, aangezien een elasticiteit in de breedte die slechts minimaal geringer is dan de elasticiteit in de hoogte niet aan de vereisten van die toelichting voldoet.
In de tweede plaats merkt deze rechter op dat het kenmerk „beperkt” ook zou kunnen doelen op een absolute beperktheid van de elasticiteit in de breedte, in die zin dat de elasticiteit in de breedte van de gainebroek, door bijkomende middelen, op een vast punt wordt begrensd, waardoor de elasticiteit in de breedte op een bepaald punt bij het uitrekken wordt geblokkeerd. In dit verband zou de tweede alinea, onder b), tweede zin, van de GN-toelichting op onderverdeling 6212 20 00 erop kunnen wijzen dat wordt gedoeld op dit soort begrenzing van de elasticiteit.
Volgens de verwijzende rechter is het tevens de vraag aan de hand van welke objectieve criteria de elasticiteit in de hoogte en die in de breedte moeten worden vergeleken, dan wel, indien de elasticiteit in de breedte een absolute begrenzing kent, aan de hand van welke objectieve criteria een dergelijke begrenzing wordt getypeerd. Wanneer wordt uitgegaan van de hypothese waarin de elasticiteit in de hoogte wordt vergeleken met die in de breedte, zou bijvoorbeeld gebruik kunnen worden gemaakt van een puur sensorische test waarbij het materiaal met de hand wordt uitgerekt, of van technische meetprocedés die gegevens over de rekbaarheid van het gebruikte materiaal opleveren.
Tot slot merkt de verwijzende rechter op dat, aangezien de kenmerken en eigenschappen van de betrokken gainebroeken die relevant zijn voor de indeling niet aan de hand van de tweede alinea, onder b), eerste zin, van de GN-toelichting bij onderverdeling 6212 20 00 kunnen worden bepaald, wat betreft de vereisten waaraan de elasticiteit in de breedte moet voldoen, gelet op de GS-toelichting op post 6212, uitsluitend moet worden uitgegaan van het bestaan van een aantoonbaar steunvermogen voor bepaalde lichaamsdelen.
Daarop heeft het Finanzgericht Hamburg de behandeling van de zaak geschorst en het Hof verzocht om een prejudiciële beslissing over de volgende vragen:
„1)
a)
Dienen de [GN-toelichtingen] betreffende onderverdeling 6212 20 00 [...] aldus te worden uitgelegd dat bij gainebroeken (panty’s) de elasticiteit „in de breedte (dwarsrichting)” reeds „beperkt” is wanneer de elasticiteit in de breedte geringer is dan de elasticiteit in de hoogte?
b)
Ingeval de eerste vraag, onder a), bevestigend wordt beantwoord:
Aan de hand van welke objectieve criteria dient deze vergelijking tussen de elasticiteit in de breedte en de elasticiteit in de hoogte te worden verricht?
2)
Ingeval de eerste vraag, onder a), ontkennend wordt beantwoord:
a)
Dienen de [GN-toelichtingen] betreffende onderverdeling 6212 20 00 aldus te worden uitgelegd dat bij gainebroeken (panty’s) de elasticiteit „in de breedte (dwarsrichting)” pas dan „beperkt” is wanneer de elasticiteit in de breedte duidelijk geringer is dan de elasticiteit in de hoogte?
b)
Ingeval de tweede vraag, onder a), bevestigend wordt beantwoord:
Aan de hand van welke objectieve criteria dient deze vergelijking tussen de elasticiteit in de breedte en de elasticiteit in de hoogte te worden verricht en welke beoordelingsmaatstaf dient daarbij te worden toegepast?
3)
Ingeval de tweede vraag, onder a), ontkennend wordt beantwoord:
a)
Dienen de [GN-toelichtingen] op de onderverdeling 6212 20 00 aldus te worden uitgelegd dat de beperking van de elasticiteit in de breedte bij gainebroeken (panty’s) niet wordt gedefinieerd door de verhouding tussen de elasticiteit in de breedte en de elasticiteit in de hoogte, maar dat hiermee een absolute beperking van de elasticiteit in de breedte wordt bedoeld?
b)
Ingeval de derde vraag, onder a), bevestigend wordt beantwoord:
Aan de hand van welke objectieve criteria moet worden onderzocht of de elasticiteit van een gainebroek (panty) in de breedte beperkt is in de zin van deze vraag, onder a)?”
Beantwoording van de prejudiciële vragen
Met zijn vragen wenst de verwijzende rechter in essentie te vernemen in hoeverre een slip elastisch in de breedte moet zijn om onder post 6212 20 00 van de GN te vallen.
Vooraf moet eraan worden herinnerd dat de gainebroeken volgens de bewoordingen in de tweede alinea, onder b), eerste zin, van de GN-toelichting inzake onderverdeling 6212 20 00, „in de hoogte rekbaar [moeten zijn], maar [...] de elasticiteit [ervan] in de breedte (dwarsrichting) [...] beperkt is” om in die onderverdeling te worden ingedeeld.
Toch moet met betrekking tot de GN-toelichtingen worden opgemerkt dat zij, ofschoon belangrijke hulpmiddelen bij de uitlegging van de draagwijdte van de verschillende tariefposten, rechtens niet bindend zijn (zie in die zin arrest van 9 juni 2016, MIS,
C‑288/15
,
EU:C:2016:424
, punt
en aldaar aangehaalde rechtspraak).
Het moet worden benadrukt dat uit afdeling A, met het opschrift „Algemene regels voor de interpretatie van de gecombineerde nomenclatuur”, van titel I, met het opschrift „Algemene regels”, van het eerste gedeelte van de GN, met het opschrift „Inleidende bepalingen”, naar voren komt dat de bewoordingen van de posten en van de aantekeningen op de afdelingen of op de hoofdstukken bepalend zijn voor de indeling van goederen, terwijl de tekst van de opschriften van de afdelingen, van de hoofdstukken en van de onderdelen van hoofdstukken wordt geacht slechts als aanwijzing te gelden (zie in die zin arrest van 8 december 2016, Lemnis Lighting,
C‑600/15
,
EU:C:2016:937
, punt
).
In het belang van de rechtszekerheid en ter vergemakkelijking van de controles, moet het beslissende criterium voor de tariefindeling van goederen dan ook in de regel worden gezocht in de objectieve kenmerken en eigenschappen ervan, zoals deze in de tekst van de GN-post en in de aantekeningen op de afdeling of het hoofdstuk zijn omschreven (arresten van 8 december 2016, Lemnis Lighting,
C‑600/15
,
EU:C:2016:937
, punt
, en 16 februari 2017, Aramex Nederland,
C‑145/16
,
EU:C:2017:130
, punt
).
Om te beginnen zij eraan herinnerd dat de Raad van de Europese Unie de Commissie, handelend in samenwerking met de douanedeskundigen van de lidstaten, een ruime beoordelingsbevoegdheid heeft gelaten bij de verduidelijking van de inhoud van de posten die voor de indeling van een bepaald goed in aanmerking komen. De bevoegdheid van de Commissie om maatregelen te treffen zoals bedoeld in artikel 9, lid 1, onder a), b), d) en e), van verordening nr. 2658/87, zoals het opstellen van aanvullende aantekeningen, machtigt haar evenwel niet om de inhoud te wijzigen van de tariefposten die zijn vastgesteld op basis van het GS, dat is ingevoerd bij het Internationaal Verdrag betreffende het GS, ten aanzien waarvan de Europese Unie zich bij artikel 3 van dit verdrag ertoe heeft verbonden de draagwijdte niet te wijzigen (arrest van 12 februari 2015, Raytek en Fluke Europe,
C‑134/13
,
EU:C:2015:82
, punt
en aldaar aangehaalde rechtspraak).
Volgens de tekst van GN-post 6212 omvat deze post „Bustehouders, gaines (step-ins), korsetten, bretels, jarretelles, kousenbanden en dergelijke artikelen, alsmede delen daarvan, ook indien van brei- of haakwerk”. Onderverdeling 6212 20 00 van de GN ziet, in het kader van GN-post 6212, specifiek op „gaines (step-ins) en gainebroeken (panty’s)”.
Met betrekking tot de GS-toelichtingen zij opgemerkt dat die weliswaar niet bindend zijn, maar toch belangrijke instrumenten vormen ter verzekering van de uniforme toepassing van het gemeenschappelijk douanetarief en als zodanig nuttige gegevens bevatten voor de uitlegging daarvan (arrest van 17 maart 2016, Sonos Europe,
C‑84/15
,
EU:C:2016:184
, punt
en aldaar aangehaalde rechtspraak).
Er zij aan herinnerd dat, volgens de GS-toelichtingen op post 6212, tot die post goederen behoren die ertoe bestemd zijn bepaalde lichaamsdelen te ondersteunen of verschillende kledingstukken bij het dragen in positie te houden, en toebehoren daarvan. De goederen kunnen zijn vervaardigd van verschillende soorten (elastische) textielmaterialen, met inbegrip van brei- en haakwerk.
Uit de generieke termen „gaines (step-ins)”, „gainebroeken (panty’s)” en „korset”, die zijn onderbouwd met verwijzingen in de bijlagen bij de schriftelijke opmerkingen die door de Commissie bij het Hof zijn ingediend, komt naar voren dat de goederen die met deze termen overeenkomen het menselijk lichaam ondersteunen en vormen door dat lichaam in te snoeren.
Een dergelijke werking is alleen mogelijk wanneer de elasticiteit in de breedte van deze goederen sterk is verminderd.
De Commissie betoogt dat een dergelijke elasticiteit in de breedte een absolute grens moet hebben, hetgeen vereist dat niet-elastische materialen worden gebruikt of dat uit dergelijke materialen vervaardigde elementen speciaal in de gainebroeken zijn verwerkt.
Ofschoon moet worden toegegeven dat de elasticiteit in de breedte sterk moet worden beperkt, lijkt het niet strikt noodzakelijk dat de gainebroeken niet-elastische materialen of onderdelen bevatten.
Het lijkt namelijk technisch mogelijk dat bij het breien van buisvormige gebreide gaines (step-ins) en gainebroeken (panty’s) hierin slanker makende zones worden verwerkt.
Het is dan ook van belang rekening te houden met de bestemming van het product dat in het hoofdgeding aan de orde is, aangezien deze bestemming een objectief indelingscriterium kan zijn wanneer die bestemming inherent is aan het product, waarbij die inherentie moet kunnen worden beoordeeld aan de hand van de objectieve kenmerken en eigenschappen van het product (zie in die zin arrest van 26 april 2017, Stryker EMEA Supply Chain Services,
C‑51/16
,
EU:C:2017:298
, punt
en aldaar aangehaalde rechtspraak).
Gelet op de bestemming van het product dat in het hoofdgeding aan de orde is, dat door de verwijzende rechter is gekwalificeerd als „vormslip” en door het douanehoofdkantoor Hannover als „
seamless shapewear
”, blijkt dat dit door zijn werking beoogt het menselijk lichaam te ondersteunen en te vormen. Dit product heeft dus, onder voorbehoud van verificatie door de verwijzende rechter, het wezenlijke kenmerk van een sterk verminderde elasticiteit in de breedte teneinde het menselijk lichaam te ondersteunen zodat het silhouet objectief slanker wordt.
In dit verband stelt Lutz in wezen dat, anders dan bij de klassieke corsetten en gaines (step-ins), die het menselijk lichaam in het algemeen steunen en vormen door middel van een stijf, ingenaaid deel aan de buikzijde en elastische onderdelen aan de zijkanten, hetgeen meebrengt dat de verschillende onderdelen met behulp van een naaimachine in elkaar worden gezet, bij het nieuwe systeem van rondgebreide ondersteunende riemen in deze onderkleding – een geoctrooieerde technische uitvinding – de slanker makende zones automatisch in deze onderkleding worden verwerkt, zodat deze een ingebouwde, geleidelijk insnoerende werking heeft.
Zo moet worden vastgesteld dat de betrokken gaine (step-in) of gainebroek (panty) kan worden onderscheiden van gewone onderkleding door een sterk verminderde elasticiteit in de breedte, om het menselijk lichaam te ondersteunen en te zorgen voor een slanker silhouet.
Voorts beogen de GN-toelichtingen, die in de punten 13 en 34 van dit arrest in herinnering zijn geroepen, niet om aan de indeling van een gaine of gainebroek in onderverdeling 6212 20 00 van de GN de voorwaarde te stellen dat iedere elasticiteit in de breedte ontbreekt.
Uit de objectieve kenmerken en eigenschappen van de onderbroek die in het hoofdgeding aan de orde is, volgt dan ook dat deze in onderverdeling 6212 20 00 van de GN kan vallen.
Het is aan de verwijzende rechter om de fysieke kenmerken van het in het hoofdgeding aan de orde zijnde product en de beweringen van partijen in het hoofdgeding daarover na te gaan.
Gelet op een en ander dient op de gestelde vragen te worden geantwoord dat de GN aldus moet worden uitgelegd dat een onderbroek die wordt gekenmerkt door een verminderde elasticiteit in de breedte, maar desondanks geen niet-elastische elementen bevat die in de breedterichting in het product zijn verwerkt, kan worden ingedeeld in onderverdeling 6212 20 00 van de GN, wanneer uit onderzoek blijkt dat deze een sterk verminderde elasticiteit in de breedte bezit om het menselijk lichaam te ondersteunen en te zorgen voor een slanker silhouet.
Kosten
Ten aanzien van de partijen in het hoofdgeding is de procedure als een aldaar gerezen incident te beschouwen, zodat de verwijzende rechterlijke instantie over de kosten heeft te beslissen. De door anderen wegens indiening van hun opmerkingen bij het Hof gemaakte kosten komen niet voor vergoeding in aanmerking.
Het Hof (Negende kamer) verklaart voor recht:
De gecombineerde nomenclatuur in bijlage I bij verordening (EEG) nr. 2658/87 van de Raad van 23 juli 1987 met betrekking tot de tarief- en statistieknomenclatuur en het gemeenschappelijk douanetarief, zoals gewijzigd bij uitvoeringsverordening (EU) nr. 927/2012 van de Commissie van 9 oktober 2012, moet aldus worden uitgelegd dat een onderbroek die wordt gekenmerkt door een verminderde elasticiteit in de breedte, maar desondanks geen niet-elastische elementen bevat die in de breedterichting in het product zijn verwerkt, kan worden ingedeeld in onderverdeling 6212 20 00 van de gecombineerde nomenclatuur wanneer uit onderzoek blijkt dat deze een sterk verminderde elasticiteit in de breedte bezit om het menselijk lichaam te ondersteunen en te zorgen voor een slanker silhouet.
ondertekeningen
(
*1
) Procestaal: Duits. | [
"Prejudiciële verwijzing",
"Verordening (EEG) nr. 2658/87",
"Douane-unie",
"Gemeenschappelijk douanetarief",
"Tariefindeling",
"Gecombineerde nomenclatuur",
"Tariefposten",
"Postonderverdeling 6212 20 00 [gainebroeken (panty’s)]",
"Toelichtingen op de gecombineerde nomenclatuur",
"Toelichtingen op het geharmoniseerde systeem"
] |
62018CJ0606 | el | Με την αίτηση αναιρέσεως, η Nexans France SAS και η Nexans SA ζητούν την αναίρεση της αποφάσεως του Γενικού Δικαστηρίου της Ευρωπαϊκής Ένωσης της 12ης Ιουλίου 2018, Nexans France και Nexans κατά Επιτροπής (T-449/14, στο εξής: αναιρεσιβαλλόμενη απόφαση,
EU:T:2018:456
), με την οποία το Γενικό Δικαστήριο απέρριψε την προσφυγή τους με αίτημα, αφενός, την ακύρωση της αποφάσεως C(2014) 2139 τελικό της Επιτροπής, της 2ας Απριλίου 2014, σχετικά με διαδικασία βάσει του άρθρου 101 [ΣΛΕΕ] και του άρθρου 53 της συμφωνίας για τον ΕΟΧ (υπόθεση AT.39610 – Ηλεκτρικά καλώδια) (στο εξής: επίδικη απόφαση), στο μέτρο που τις αφορά, και, αφετέρου, τη μείωση του ποσού των προστίμων που τους επιβλήθηκαν με την επίδικη απόφαση.
Το νομικό πλαίσιο
Ο κανονισμός (ΕΚ) 1/2003
Το άρθρο 20, που φέρει τον τίτλο «Εξουσίες ελέγχου της Επιτροπής», του κανονισμού (ΕΚ) 1/2003 του Συμβουλίου, της 16ης Δεκεμβρίου 2002, για την εφαρμογή των κανόνων ανταγωνισμού που προβλέπονται στα άρθρα [101 και 102 ΣΛΕΕ] (
ΕΕ 2003, L 1, σ. 1
), προβλέπει τα εξής:
«1. Προς εκπλήρωση των καθηκόντων που της ανατίθενται βάσει του παρόντος κανονισμού, η Επιτροπή δύναται να διενεργεί κάθε αναγκαίο έλεγχο σε επιχειρήσεις και ενώσεις επιχειρήσεων.
2. Οι υπάλληλοι και τα λοιπά συνοδεύοντα άτομα που έχουν εξουσιοδοτηθεί από την Επιτροπή για τη διενέργεια ελέγχου έχουν την εξουσία:
α)
να εισέρχονται σε κάθε χώρο, γήπεδο και μεταφορικό μέσο των επιχειρήσεων και ενώσεων επιχειρήσεων·
β)
να ελέγχουν τα βιβλία καθώς και κάθε άλλο έγγραφο επαγγελματικής δραστηριότητας, ανεξαρτήτως της μορφής αποθήκευσής του·
γ)
να λαμβάνουν ή να αποκτούν υπό οποιαδήποτε μορφή αντίγραφο ή απόσπασμα των εν λόγω βιβλίων και εγγράφων·
δ)
να σφραγίζουν οποιονδήποτε επαγγελματικό χώρο και βιβλία ή έγγραφα κατά την περίοδο και στο βαθμό που απαιτούνται για τον έλεγχο·
ε)
να ζητούν από κάθε αντιπρόσωπο ή μέλος του προσωπικού της επιχείρησης ή ένωσης επιχειρήσεων επεξηγήσεις περί των γεγονότων ή εγγράφων που σχετίζονται με το αντικείμενο και το σκοπό του ελέγχου και να καταγράφουν τις απαντήσεις.
[…]
4. Οι επιχειρήσεις και οι ενώσεις επιχειρήσεων οφείλουν να υποβάλλονται στους ελέγχους που η Επιτροπή έχει διατάξει με απόφασή της. Στην απόφαση προσδιορίζονται το αντικείμενο και ο σκοπός του ελέγχου, καθορίζεται η ημερομηνία έναρξής του και μνημονεύονται οι κυρώσεις που προβλέπονται από τα άρθρα 23 και 24, καθώς και το δικαίωμα να ζητηθεί η εξέταση της απόφασης από το Δικαστήριο. Η Επιτροπή εκδίδει τις σχετικές αποφάσεις κατόπιν διαβούλευσης με την αρχή ανταγωνισμού του κράτους μέλους στο έδαφος του οποίου πρόκειται να διενεργηθεί ο έλεγχος.
[…]»
Το άρθρο 21 του ως άνω κανονισμού, που φέρει τον τίτλο «Έλεγχος άλλων χώρων», ορίζει τα εξής:
«1. Η Επιτροπή μπορεί με απόφασή της να διατάξει τη διενέργεια ελέγχου σε οποιοδήποτε άλλο χώρο, γήπεδο και μεταφορικό μέσο, εφόσον υπάρχουν εύλογες υπόνοιες ότι φυλάσσονται εκεί βιβλία ή άλλα έγγραφα που συνδέονται με την επιχείρηση και το αντικείμενο του ελέγχου, τα οποία ενδέχεται να είναι σχετικά για την απόδειξη σοβαρής παράβασης του άρθρου [101] ή [102 ΣΛΕΕ], συμπεριλαμβανομένων των κατοικιών των επιχειρηματιών, διευθυνόντων συμβούλων και λοιπών μελών του προσωπικού των εμπλεκόμενων επιχειρήσεων και ενώσεων επιχειρήσεων.
[…]
4. Οι υπάλληλοι και τα λοιπά συνοδεύοντα άτομα που έχουν εξουσιοδοτηθεί από την Επιτροπή για τη διενέργεια ελέγχου που διατάσσεται σύμφωνα με την παράγραφο 1 του παρόντος άρθρου διαθέτουν τις εξουσίες που προβλέπονται στο άρθρο 20 παράγραφος 2 στοιχεία α), β) και γ). […]»
Το άρθρο 23, παράγραφοι 2 και 3, του εν λόγω κανονισμού έχει ως εξής:
«2. Η Επιτροπή δύναται με απόφασή της να επιβάλει σε επιχειρήσεις και ενώσεις επιχειρήσεων πρόστιμα, σε περίπτωση που αυτές, εκ προθέσεως ή εξ αμελείας:
α)
διαπράττουν παράβαση των διατάξεων του άρθρου [101] ή [102 ΣΛΕΕ] […]
[…]
3. Ο καθορισμός του ύψους του προστίμου γίνεται με βάση τη σοβαρότητα και τη διάρκεια της παράβασης.»
Το άρθρο 31 του ίδιου κανονισμού ορίζει τα εξής:
«Το Δικαστήριο διαθέτει πλήρη δικαιοδοσία για τον έλεγχο των αποφάσεων με τις οποίες η Επιτροπή επιβάλλει πρόστιμο ή χρηματική ποινή. Το Δικαστήριο δύναται να καταργεί, να μειώνει ή να επαυξάνει τα πρόστιμα ή τις χρηματικές ποινές που έχουν επιβληθεί.»
Οι κατευθυντήριες γραμμές του 2006
Οι κατευθυντήριες γραμμές για τη μέθοδο υπολογισμού των προστίμων που επιβάλλονται κατ’ εφαρμογήν του άρθρου 23, παράγραφος 2, στοιχείο αʹ, του κανονισμού 1/2003 (
ΕΕ 2006, C 210, σ. 2
, στο εξής: κατευθυντήριες γραμμές του 2006) διευκρινίζουν, στα σημεία 2 και 4, ότι, για τον υπολογισμό των προστίμων, «η Επιτροπή οφείλει να λαμβάνει υπόψη της τη διάρκεια και τη σοβαρότητα της παράβασης» και ότι «[τ]α πρόστιμα πρέπει να έχουν ένα επαρκώς αποτρεπτικό αποτέλεσμα».
Από τα σημεία 9 έως 11 των ως άνω κατευθυντηρίων γραμμών προκύπτει ότι, υπό την επιφύλαξη του σημείου τους 37, η μέθοδος που χρησιμοποιείται από την Επιτροπή για τον προσδιορισμό των προστίμων περιλαμβάνει δύο στάδια, ήτοι, πρώτον, τον καθορισμό βασικού ποσού και, δεύτερον, ενδεχόμενες αναπροσαρμογές του ποσού αυτού προς τα πάνω ή προς τα κάτω. Στο πλαίσιο του καθορισμού του βασικού ποσού του προστίμου, η Επιτροπή καταρχάς προσδιορίζει, σύμφωνα με τα σημεία 13 έως 18 των εν λόγω κατευθυντηρίων γραμμών, την αξία των πωλήσεων που πρέπει να ληφθεί υπόψη. Κατά το σημείο 19 των ίδιων κατευθυντηρίων γραμμών, το βασικό ποσό του προστίμου συνδέεται με ορισμένο ποσοστό επί της αξίας των πωλήσεων αυτών, το οποίο θα καθορίζεται σε συνάρτηση με τον βαθμό σοβαρότητας της παράβασης, πολλαπλασιασμένο με τον αριθμό των ετών της παράβασης.
Το σημείο 21 των κατευθυντηρίων γραμμών του 2006 έχει ως εξής:
«Κατά γενικό κανόνα, το ποσοστό επί της αξίας των πωλήσεων που θα λαμβάνεται υπόψη θα μπορεί να ανέλθει έως το 30 % της αξίας των πωλήσεων.»
Το σημείο 22 των ως άνω κατευθυντηρίων γραμμών προβλέπει τα εξής:
«Για να αποφασιστεί εάν το ποσοστό της αξίας των πωλήσεων, το οποίο θα λαμβάνεται υπόψη σε μια συγκεκριμένη υπόθεση, θα πρέπει να είναι χαμηλά ή υψηλά στην κλίμακα αυτή, η Επιτροπή θα συνεκτιμά διάφορους παράγοντες, όπως το είδος της παράβασης, το συνολικό μερίδιο αγοράς όλων των εμπλεκόμενων επιχειρήσεων, τη γεωγραφική έκταση της παράβασης και το εάν η παράνομη συμπεριφορά έχει εκδηλωθεί στην πράξη ή όχι.»
Το ιστορικό της διαφοράς και η επίδικη απόφαση
Το ιστορικό της διαφοράς, το οποίο παρατίθεται στις σκέψεις 1 έως 20 και 42 έως 47 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, μπορεί, για τις ανάγκες τις παρούσας διαδικασίας, να συνοψιστεί ως εξής.
Οι αναιρεσείουσες, η Nexans France και η μητρική της εταιρία, Nexans, είναι γαλλικές εταιρίες που δραστηριοποιούνται στην παραγωγή και στην προμήθεια υπόγειων και υποβρύχιων ηλεκτρικών καλωδίων.
Με έγγραφο της 17ης Οκτωβρίου 2008, η ABB AB, εταιρία εγκατεστημένη στη Σουηδία, υπέβαλε στην Επιτροπή, στο πλαίσιο αιτήσεως απαλλαγής από το πρόστιμο, κατά την έννοια της ανακοινώσεως της Επιτροπής σχετικά με τη μη επιβολή και τη μείωση των προστίμων σε υποθέσεις συμπράξεων (
ΕΕ 2006, C 298, σ. 17
), σειρά δηλώσεων και εγγράφων σχετικών με περιοριστικές εμπορικές πρακτικές στον συγκεκριμένο κλάδο.
Κατόπιν τούτου, η Επιτροπή διεξήγαγε έρευνα.
Την Τετάρτη 28 Ιανουαρίου 2009, οι ελεγκτές της Επιτροπής, συνοδευόμενοι από εκπροσώπους της γαλλικής αρμόδιας για τον ανταγωνισμό αρχής, μετέβησαν στις εγκαταστάσεις της Nexans France στο Clichy (Γαλλία) προς διενέργεια ελέγχου δυνάμει του άρθρου 20, παράγραφος 4, του κανονισμού 1/2003 (στο εξής: επίμαχος έλεγχος), επί τη βάσει αποφάσεως της 9ης Ιανουαρίου 2009 που διέτασσε τη Nexans καθώς και όλες τις ελεγχόμενες από αυτήν επιχειρήσεις να υποβληθούν στον έλεγχο αυτό (στο εξής: απόφαση περί διενέργειας ελέγχου). Κατά το άρθρο 1, δεύτερο εδάφιο, της αποφάσεως αυτής, «[ο επίμαχος] έλεγχος [μπορούσε] να διενεργηθεί σε όλους τους χώρους που ελέγχοντ[αν] από την επιχείρηση και ιδίως στα γραφεία που βρίσκοντ[αν] στην ακόλουθη διεύθυνση: 4-10 Rue Mozart, 92110 Clichy, France».
Αφού κοινοποίησαν την απόφαση περί διενέργειας ελέγχου στις αναιρεσείουσες, οι ελεγκτές της Επιτροπής (στο εξής: ελεγκτές) εξέφρασαν την επιθυμία να εξετάσουν τα έγγραφα καθώς και τους υπολογιστές ορισμένων υπαλλήλων της Nexans France, και συγκεκριμένα των B., J. και R. Έχοντας ενημερωθεί ότι ο J. είχε αναχωρήσει σε ταξίδι παίρνοντας μαζί τον υπολογιστή του και ότι θα επέστρεφε μόλις την Παρασκευή 30 Ιανουαρίου 2009, οι ελεγκτές δημιούργησαν ακριβή αντίγραφα των σκληρών δίσκων των υπολογιστών των B. και R., καθώς και του D., ενός άλλου υπαλλήλου της Nexans France. Για να πραγματοποιήσουν αναζήτηση με λέξεις-κλειδιά στα δεδομένα που περιέχονταν στους υπολογιστές αυτούς, χρησιμοποίησαν λογισμικό ψηφιακής έρευνας το οποίο επεξεργάστηκε τα δεδομένα αυτά τη νύχτα μεταξύ 28ης και 29ης Ιανουαρίου 2009.
Κατά τη δεύτερη ημέρα διεξαγωγής του επίμαχου ελέγχου, δηλαδή την Πέμπτη 29 Ιανουαρίου 2009, οι ελεγκτές εξέτασαν τα ακριβή αντίγραφα των σκληρών δίσκων των υπολογιστών των B., D. και R.
Κατά την τρίτη ημέρα του ελέγχου, δηλαδή την Παρασκευή 30 Ιανουαρίου 2009, οι ελεγκτές μπόρεσαν να εξετάσουν τον φορητό υπολογιστή του J., ο οποίος είχε επιστρέψει στο γραφείο. Χρησιμοποιώντας το λογισμικό ψηφιακής έρευνας μπόρεσαν να ανακτήσουν διάφορα αρχεία, έγγραφα και ηλεκτρονικές επιστολές που είχαν διαγραφεί από τον σκληρό δίσκο του υπολογιστή αυτού και να διαπιστώσουν ότι τα εν λόγω έγγραφα ήταν χρήσιμα για την έρευνα. Οι ελεγκτές αποφάσισαν να δημιουργήσουν ακριβές αντίγραφο του συγκεκριμένου σκληρού δίσκου. Επειδή όμως διαπίστωσαν ότι δεν είχαν πλέον επαρκή χρόνο για τη δημιουργία του αντιγράφου αυτού, αποφάσισαν να δημιουργήσουν αντίγραφα επιλεγμένων δεδομένων και να τα αποθηκεύσουν σε ψηφιακά μέσα καταχώρισης δεδομένων τα οποία τοποθετήθηκαν σε σφραγισμένους φακέλους και μεταφέρθηκαν στα γραφεία της Επιτροπής στις Βρυξέλλες (Βέλγιο). Επρόκειτο για δύο ομάδες ηλεκτρονικών επιστολών που ανευρέθησαν στον φορητό υπολογιστή του J. και για μια ομάδα ηλεκτρονικών επιστολών που ανευρέθη στον υπολογιστή του R. Ο υπολογιστής του J. καθώς και ένα ψηφιακό μέσο καταχώρισης δεδομένων που ανευρέθη στο γραφείο του και το οποίο περιείχε έγγραφα προστατευόμενα με κωδικό πρόσβασης τοποθετήθηκαν σε ερμάριο το οποίο σφραγίστηκε από τους ελεγκτές.
Οι ελεγκτές επέστρεψαν στις εγκαταστάσεις της Nexans France την Τρίτη 3 Φεβρουαρίου 2009. Άνοιξαν το σφραγισμένο ερμάριο όπου είχε τοποθετηθεί το ψηφιακό μέσο καταχώρισης δεδομένων που είχε ανευρεθεί στο γραφείο του J. καθώς και ο υπολογιστής του. Εξέτασαν επιτόπου το ψηφιακό μέσο καταχώρισης δεδομένων, εκτύπωσαν και κράτησαν δύο έγγραφα από αυτό και το επέστρεψαν στους εκπροσώπους των αναιρεσειουσών. Εν συνεχεία, δημιούργησαν τρία ακριβή αντίγραφα του σκληρού δίσκου του υπολογιστή του J. τα οποία αποθήκευσαν αντιστοίχως σε τρία διαφορετικά ψηφιακά μέσα καταχώρισης δεδομένων. Οι ελεγκτές παρέδωσαν το ένα από τα τρία ψηφιακά μέσα καταχώρισης δεδομένων στους εκπροσώπους των αναιρεσειουσών και τοποθέτησαν τα άλλα δύο σε σφραγισμένους φακέλους τους οποίους μετέφεραν στις Βρυξέλλες παρά την εκ μέρους των αναιρεσειουσών αμφισβήτηση της νομιμότητας της διαδικασίας αυτής. Ανέφεραν δε ότι οι σφραγισμένοι φάκελοι θα ανοίγονταν μόνο στα γραφεία της Επιτροπής παρουσία των εκπροσώπων των αναιρεσειουσών.
Οι σφραγισμένοι φάκελοι με τα ψηφιακά μέσα καταχώρισης δεδομένων, τους οποίους πήραν μαζί τους οι ελεγκτές, ανοίχτηκαν στα γραφεία της Επιτροπής στις Βρυξέλλες στις 2 Μαρτίου 2009, παρουσία των δικηγόρων των αναιρεσειουσών. Τα έγγραφα που περιέχονταν στα ψηφιακά μέσα καταχώρισης δεδομένων εξετάστηκαν και οι ελεγκτές εκτύπωσαν αυτά που θεώρησαν σημαντικά για την έρευνα. Δεύτερο εκτυπωμένο αντίγραφο καθώς και κατάλογος των εγγράφων αυτών παραδόθηκαν στους δικηγόρους των αναιρεσειουσών. Η εξέταση όλων των δεδομένων που είχαν αποθηκευτεί στα επίμαχα ψηφιακά μέσα καταχώρισης δεδομένων διήρκεσε οκτώ εργάσιμες ημέρες και περατώθηκε στις 11 Μαρτίου 2009. Το γραφείο εντός του οποίου εξετάστηκαν τα έγγραφα και τα ψηφιακά μέσα καταχώρισης δεδομένων σφραγιζόταν στο τέλος κάθε εργάσιμης ημέρας και άνοιγε εκ νέου την επομένη, πάντοτε παρουσία των δικηγόρων των αναιρεσειουσών. Κατά το πέρας των εργασιών αυτών, πραγματοποιήθηκε διαγραφή των σκληρών δίσκων των υπολογιστών στους οποίους είχαν εργαστεί οι ελεγκτές της Επιτροπής.
Με δικόγραφο που κατέθεσαν στη Γραμματεία του Γενικού Δικαστηρίου στις 7 Απριλίου 2009, το οποίο πρωτοκολλήθηκε με τον αριθμό T-135/09, οι αναιρεσείουσες άσκησαν προσφυγή ζητώντας, μεταξύ άλλων, να ακυρώσει το Γενικό Δικαστήριο την απόφαση περί διενέργειας ελέγχου και να κρίνει παράνομη την απόφαση της Επιτροπής να κατασχέσει αντίγραφα ορισμένων ηλεκτρονικών αρχείων και του σκληρού δίσκου του υπολογιστή του J. προκειμένου να τα ελέγξει εν συνεχεία στα γραφεία της στις Βρυξέλλες.
Με την απόφαση της 14ης Νοεμβρίου 2012, Nexans France και Nexans κατά Επιτροπής (
T-135/09
,
EU:T:2012:596
), το Γενικό Δικαστήριο ακύρωσε εν μέρει την απόφαση περί διενέργειας ελέγχου, κατά το μέρος που αφορούσε άλλα ηλεκτρικά καλώδια πέραν των υποβρύχιων και υπόγειων ηλεκτρικών καλωδίων υψηλής τάσης και των συναφών υλικών, και απέρριψε την προσφυγή κατά τα λοιπά. Με την απόφαση της 25ης Ιουνίου 2014, Nexans και Nexans France κατά Επιτροπής (
C‑37/13 P
,
EU:C:2014:2030
), το Δικαστήριο απέρριψε την αίτηση αναιρέσεως που άσκησαν οι αναιρεσείουσες κατά της αποφάσεως αυτής του Γενικού Δικαστηρίου.
Με το άρθρο 1 της επίδικης αποφάσεως, η Επιτροπή διαπίστωσε ότι οι αναιρεσείουσες και 24 άλλες εταιρίες είχαν μετάσχει σε σύμπραξη (στο εξής: σύμπραξη), η οποία συνιστούσε ενιαία και διαρκή παράβαση του άρθρου 101 ΣΛΕΕ και του άρθρου 53 της Συμφωνίας για τον Ευρωπαϊκό Οικονομικό Χώρο, της 2ας Μαΐου 1992 (
ΕΕ 1994, L 1, σ. 3
), στον κλάδο των υπόγειων και/ή υποβρύχιων ηλεκτρικών καλωδίων (υπέρ)υψηλής τάσης (στο εξής: επίμαχη παράβαση).
Με την εν λόγω απόφαση, η Επιτροπή εκτίμησε ότι η σύμπραξη περιελάμβανε δύο κύριους μηχανισμούς οι οποίοι αποτελούσαν ένα σύνθετο σύνολο, και συγκεκριμένα
–
ένα μηχανισμό στον οποίο μετείχαν οι ευρωπαϊκές επιχειρήσεις, οι οποίες ονομάζονταν εν γένει «μέλη R», οι ιαπωνικές επιχειρήσεις, οι οποίες ονομάζονταν «μέλη Α», και οι νοτιοκορεατικές επιχειρήσεις, οι οποίες ονομάζονταν «μέλη Κ», και ο οποίος αποσκοπούσε στην κατανομή των περιοχών και των πελατών των Ευρωπαίων, των Ιαπώνων και των Νοτιοκορεατών παραγωγών (στο εξής: μηχανισμός A/R). Η κατανομή αυτή γινόταν βάσει συμφωνίας περί «εθνικής περιοχής», σύμφωνα με την οποία οι Ιάπωνες και οι Νοτιοκορεάτες παραγωγοί δεν θα ανταγωνίζονταν τους Ευρωπαίους παραγωγούς όσον αφορά τα υλοποιούμενα στην «εθνική περιοχή» αυτών έργα, οι δε Ευρωπαίοι παραγωγοί δεσμεύονταν να παραμείνουν εκτός των αγορών της Ιαπωνίας και της Νότιας Κορέας. Επιπλέον, ρυθμιζόταν η ανάθεση έργων στις «περιοχές εξαγωγής», δηλαδή στον υπόλοιπο κόσμο, πλην ιδίως των Ηνωμένων Πολιτειών,
–
ένα μηχανισμό ο οποίος συνίστατο στην κατανομή περιοχών και πελατών μεταξύ των Ευρωπαίων παραγωγών, ως προς έργα τα οποία επρόκειτο να εκτελεσθούν εντός της ευρωπαϊκής «εθνικής» περιοχής ή τα οποία ανετίθεντο σε Ευρωπαίους παραγωγούς (στο εξής: ευρωπαϊκός μηχανισμός).
Κατά την επίδικη απόφαση, η Nexans France μετέσχε στη σύμπραξη από τις 13 Νοεμβρίου 2000 έως τις 28 Ιανουαρίου 2009. Στη Nexans καταλογίστηκε ευθύνη για την επίμαχη παράβαση ως μητρική εταιρία της Nexans France για το χρονικό διάστημα από τις 12 Ιουνίου 2001 έως τις 28 Ιανουαρίου 2009.
Για τον υπολογισμό των προστίμων, η Επιτροπή εφάρμοσε το άρθρο 23, παράγραφος 2, στοιχείο αʹ, του κανονισμού 1/2003 και τη μέθοδο που προβλέπεται στις κατευθυντήριες γραμμές του 2006.
Πρώτον, όσον αφορά το βασικό ποσό των εν λόγω προστίμων, η Επιτροπή προσδιόρισε την αξία των πωλήσεων που έπρεπε να ληφθεί υπόψη. Εν συνεχεία, καθόρισε το ποσοστό της εν λόγω αξίας των πωλήσεων που αντανακλούσε τη σοβαρότητα της επίμαχης παραβάσεως. Συναφώς, η Επιτροπή εκτίμησε ότι η παράβαση αυτή συγκαταλέγεται, ως εκ της φύσεώς της, στους πλέον σοβαρούς περιορισμούς του ανταγωνισμού και, ως εκ τούτου, δικαιολογείται να οριστεί ο «συντελεστής σοβαρότητας» σε 15 %. Επίσης, προσαύξησε κατά 2 % τον συντελεστή σοβαρότητας για όλους τους αποδέκτες της επίδικης αποφάσεως λόγω του συνολικού μεριδίου αγοράς που κατείχαν, καθώς και λόγω της παγκόσμιας σχεδόν έκτασης της σύμπραξης, η οποία κάλυπτε, μεταξύ άλλων, το σύνολο του Ευρωπαϊκού Οικονομικού Χώρου (ΕΟΧ).
Περαιτέρω, η Επιτροπή εκτίμησε ότι η συμπεριφορά των ευρωπαϊκών επιχειρήσεων ήταν περισσότερο επιζήμια για τον ανταγωνισμό απ’ ό,τι η συμπεριφορά των λοιπών επιχειρήσεων, διότι, πέραν της συμμετοχής τους στον μηχανισμό A/R, οι ευρωπαϊκές επιχειρήσεις είχαν κατανείμει μεταξύ τους τα έργα που αφορούσαν καλώδια στο πλαίσιο του ευρωπαϊκού μηχανισμού. Για τον λόγο αυτόν, όρισε το ποσοστό της αξίας των πωλήσεων που λαμβανόταν υπόψη λόγω της σοβαρότητας της παράβασης σε 19 % για τις ευρωπαϊκές επιχειρήσεις και σε 17 % για τις λοιπές επιχειρήσεις. Ως εκ τούτου, το βασικό ποσό ανήλθε, όσον αφορά τη Nexans France, σε 70670000 ευρώ.
Δεύτερον, όσον αφορά τις προσαρμογές του βασικού ποσού των προστίμων, η Επιτροπή δεν διαπίστωσε τη συνδρομή ούτε επιβαρυντικών ούτε ελαφρυντικών περιστάσεων όσον αφορά τις αναιρεσείουσες.
Με το άρθρο 2, στοιχεία γʹ και δʹ, της επίδικης αποφάσεως, η Επιτροπή επέβαλε, αφενός, στη Nexans France, πρόστιμο ύψους 4903000 ευρώ για το διάστημα από 13 Νοεμβρίου 2000 έως 11 Ιουνίου 2001, και, αφετέρου, αλληλεγγύως και εις ολόκληρον στη Nexans France και στη Nexans, πρόστιμο ύψους 65767000 ευρώ για το διάστημα από 12 Ιουνίου 2001 έως 28 Ιανουαρίου 2009.
Η διαδικασία ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου και η αναιρεσιβαλλόμενη απόφαση
Με δικόγραφο που κατέθεσαν στη Γραμματεία του Γενικού Δικαστηρίου στις 17 Ιουνίου 2014, οι αναιρεσείουσες άσκησαν προσφυγή με αίτημα την ακύρωση της επίδικης αποφάσεως, στο μέτρο που τις αφορούσε, και τη μείωση των προστίμων που τους είχαν επιβληθεί.
Προς στήριξη των αιτημάτων τους περί ακυρώσεως της επίδικης αποφάσεως, οι αναιρεσείουσες προέβαλαν ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου δύο λόγους, εκ των οποίων ο πρώτος αφορούσε παράβαση του άρθρου 20, παράγραφοι 2 έως 4, του κανονισμού 1/2003, παραβίαση της αποφάσεως περί διενέργειας ελέγχου, προσβολή των δικαιωμάτων άμυνας καθώς και παράβαση του άρθρου 7 του Χάρτη των Θεμελιωδών Δικαιωμάτων της Ευρωπαϊκής Ένωσης και ο δεύτερος εσφαλμένη εκτίμηση όσον αφορά τον προσδιορισμό της ημερομηνίας ενάρξεως συμμετοχής της Nexans France στη σύμπραξη. Προς στήριξη των αιτημάτων τους για μείωση των προστίμων που τους είχαν επιβληθεί, οι αναιρεσείουσες επικαλέστηκαν, πέραν του προβληθέντος στο πλαίσιο του δεύτερου λόγου ακυρώσεως σφάλματος της Επιτροπής όσον αφορά τη διάρκεια της επίμαχης παραβάσεως, ειδικό λόγο ακυρώσεως ο οποίος αφορούσε πρόδηλη πλάνη εκτιμήσεως και παράβαση της υποχρεώσεως αιτιολογήσεως καθώς και παραβίαση της αρχής της ίσης μεταχειρίσεως κατά τον καθορισμό του συντελεστή σοβαρότητας για τον υπολογισμό των προστίμων.
Με την αναιρεσιβαλλόμενη απόφαση, το Γενικό Δικαστήριο απέρριψε την προσφυγή στο σύνολό της.
Πρώτον, όσον αφορά την προβαλλόμενη έλλειψη νομικής βάσης των μέτρων ελέγχου τα οποία έλαβε η Επιτροπή, το Γενικό Δικαστήριο εκτίμησε ότι, αντιθέτως προς ό,τι είχαν υποστηρίξει οι αναιρεσείουσες, από το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχεία βʹ και γʹ, του κανονισμού 1/2003 δεν προέκυπτε ότι η εξουσία της Επιτροπής να λαμβάνει ή να αποκτά αντίγραφο ή απόσπασμα των βιβλίων και επαγγελματικών εγγράφων μιας επιχειρήσεως που αποτελεί αντικείμενο ελέγχου περιοριζόταν στα βιβλία και στα επαγγελματικά έγγραφα τα οποία είχε ήδη ελέγξει. Μια τέτοια ερμηνεία θα μπορούσε άλλωστε να εξουδετερώσει την πρακτική αποτελεσματικότητα του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του εν λόγω κανονισμού, κατά το μέτρο που, σε ορισμένες περιπτώσεις, ο έλεγχος των βιβλίων και των επαγγελματικών εγγράφων της επιχειρήσεως ενδεχομένως προϋποθέτει ή, όπως εν προκειμένω, διευκολύνεται με την προηγούμενη δημιουργία αντιγράφων των εν λόγω βιβλίων ή επαγγελματικών εγγράφων. Κατά το Γενικό Δικαστήριο, εφόσον η δημιουργία του ακριβούς αντιγράφου του σκληρού δίσκου του υπολογιστή του J. και αντιγράφων ομάδων ηλεκτρονικών επιστολών που είχαν ανευρευθεί στον εν λόγω υπολογιστή και στον υπολογιστή του R. εντασσόταν στο πλαίσιο της χρήσης λογισμικού ψηφιακής έρευνας από τους ελεγκτές, με σκοπό την αναζήτηση σχετικών με την έρευνα πληροφοριών, η δημιουργία των αντιγράφων αυτών ενέπιπτε στις εξουσίες τις οποίες απονέμει στην Επιτροπή το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχεία βʹ και γʹ, του κανονισμού 1/2003.
Το Γενικό Δικαστήριο διαπίστωσε ότι, αντιθέτως προς ό,τι είχαν υποστηρίξει οι αναιρεσείουσες, οι ελεγκτές δεν είχαν συμπεριλάβει αμέσως στον φάκελο της έρευνας τα έγγραφα που περιλαμβάνονταν στα αντίγραφα των ομάδων ηλεκτρονικών επιστολών οι οποίες είχαν ανευρεθεί στον υπολογιστή του R. και στον υπολογιστή του J. καθώς και στο ακριβές αντίγραφο του σκληρού δίσκου του δεύτερου αυτού υπολογιστή χωρίς προηγουμένως να επαληθεύσουν τη σχέση τους με το αντικείμενο του επίμαχου ελέγχου.
Εξάλλου, το Γενικό Δικαστήριο έκρινε ότι το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003 δεν επιτάσσει να ελέγχονται τα βιβλία και τα επαγγελματικά έγγραφα των επιχειρήσεων τις οποίες αφορά ο έλεγχος αποκλειστικά στα γραφεία των επιχειρήσεων αυτών, σε περίπτωση που, όπως συνέβη εν προκειμένω, δεν κατέστη δυνατό να ολοκληρωθεί ο έλεγχος αυτός εντός του χρόνου που είχε αρχικά προβλεφθεί. Η διάταξη αυτή απλώς υποχρεώνει την Επιτροπή να διασφαλίζει έναντι των εν λόγω επιχειρήσεων, κατά την εξέταση των εγγράφων στα γραφεία της, εγγυήσεις όμοιες με αυτές που ισχύουν κατά τον επιτόπιο έλεγχο, υποχρέωση η οποία εν προκειμένω τηρήθηκε.
Δεύτερον, η Επιτροπή δεν παραβίασε ούτε το πεδίο εφαρμογής της αποφάσεως περί διενέργειας ελέγχου, δεδομένου ότι, αφενός, η απόφαση αυτή δεν απέκλειε τη δυνατότητα της Επιτροπής να συνεχίσει τον επίμαχο έλεγχο στα γραφεία της στις Βρυξέλλες και, αφετέρου, οι αναιρεσείουσες δεν είχαν υποστηρίξει ότι η διάρκεια του ελέγχου αυτού είχε υπερβεί ένα εύλογο χρονικό διάστημα.
Τρίτον, το Γενικό Δικαστήριο έκρινε ότι η Επιτροπή δεν είχε προσβάλει τα δικαιώματα άμυνας των αναιρεσειουσών ούτε είχε παραβεί το άρθρο 20, παράγραφοι 3 και 4, του κανονισμού 1/2003 ή το άρθρο 7 του Χάρτη των Θεμελιωδών Δικαιωμάτων.
Τέταρτον, το Γενικό Δικαστήριο εκτίμησε ότι η Επιτροπή δεν είχε υποπέσει σε πλάνη δεχόμενη ότι η ημερομηνία της 13ης Νοεμβρίου 2000 ήταν η ημερομηνία ενάρξεως συμμετοχής της Nexans France στην επίμαχη παράβαση.
Πέμπτον, όσον αφορά τα αιτήματα των αναιρεσειουσών για μείωση του ποσού των προστίμων που τους είχαν επιβληθεί, το Γενικό Δικαστήριο έκρινε ότι τα επιχειρήματα των αναιρεσειουσών δεν ήταν ικανά να δικαιολογήσουν μείωση του ποσού αυτού. Όσον αφορά, ειδικότερα, την επιχειρηματολογία των αναιρεσειουσών κατά την οποία η διενεργηθείσα από την Επιτροπή διάκριση μεταξύ, αφενός, των ευρωπαϊκών επιχειρήσεων και, αφετέρου, των ιαπωνικών επιχειρήσεων όσον αφορά το ποσοστό της αξίας των πωλήσεων που καθορίστηκε ούτως ώστε να συνεκτιμηθεί η σοβαρότητα της παράβασης αντιβαίνει στην αρχή της ίσης μεταχειρίσεως, το Γενικό Δικαστήριο εκτίμησε ότι η Επιτροπή ορθώς είχε θεωρήσει ότι η εκ μέρους των ευρωπαϊκών επιχειρήσεων κατανομή των έργων στο πλαίσιο του ευρωπαϊκού μηχανισμού της σύμπραξης αποτελούσε πρόσθετο στοιχείο που δικαιολογούσε την επιβολή βαρύτερων κυρώσεων διά της εφαρμογής αυξημένου ποσοστού λόγω της σοβαρότητας της παράβασης.
Τα αιτήματα των διαδίκων ενώπιον του Δικαστηρίου
Οι αναιρεσείουσες ζητούν από το Δικαστήριο:
–
να αναιρέσει την αναιρεσιβαλλόμενη απόφαση·
–
να αναπέμψει την υπόθεση ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου, προκειμένου αυτό να αποφανθεί επί της προσφυγής περί ακυρώσεως της επίδικης αποφάσεως στο μέτρο που αφορά τις ίδιες·
–
να μειώσει τα πρόστιμα που τους επιβλήθηκαν κατά ποσό που αντιστοιχεί σε μειωμένο συντελεστή σοβαρότητας, και
–
να καταδικάσει την Επιτροπή στα δικαστικά έξοδα της αναιρετικής διαδικασίας και της διαδικασίας ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου.
Η Επιτροπή ζητεί από το Δικαστήριο:
–
να απορρίψει εξ ολοκλήρου την αίτηση αναιρέσεως ως εν μέρει απαράδεκτη και, εν πάση περιπτώσει, ως αλυσιτελή και/ή παντελώς αβάσιμη, και
–
να καταδικάσει τις αναιρεσείουσες στα δικαστικά έξοδα, συμπεριλαμβανομένων των εξόδων της πρωτοβάθμιας διαδικασίας.
Επί του αιτήματος επανάληψης της προφορικής διαδικασίας
Η προφορική διαδικασία περατώθηκε στις 12 Μαρτίου 2020 με την ανάπτυξη των προτάσεων της γενικής εισαγγελέα.
Με έγγραφο που κατέθεσαν στη Γραμματεία του Δικαστηρίου στις 29 Μαΐου 2020, οι αναιρεσείουσες ζήτησαν την επανάληψη της προφορικής διαδικασίας. Προς στήριξη του αιτήματος αυτού, επικαλούνται το γεγονός ότι, με διάταξη της 4ης Μαΐου 2020, το Γενικό Δικαστήριο προέβη σε διόρθωση της απόδοσης στην αγγλική γλώσσα της σκέψεως 156 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως.
Κατά τις αναιρεσείουσες, η διόρθωση αυτή συνιστά νέο πραγματικό περιστατικό δυνάμενο να ασκήσει αποφασιστική επιρροή επί της αποφάσεως του Δικαστηρίου όσον αφορά τον τέταρτο λόγο αναιρέσεως.
Yπενθυμίζεται ότι το Δικαστήριο μπορεί οποτεδήποτε, αφού ακούσει τον γενικό εισαγγελέα, να διατάξει την επανάληψη της προφορικής διαδικασίας, σύμφωνα με το άρθρο 83 του Κανονισμού Διαδικασίας του, μεταξύ άλλων όταν ένας διάδικος, μετά τη λήξη της διαδικασίας αυτής, επικαλείται νέο πραγματικό περιστατικό δυνάμενο να ασκήσει αποφασιστική επιρροή επί της αποφάσεως του Δικαστηρίου.
Εντούτοις, εν προκειμένω διαπιστώνεται ότι η διόρθωση της σκέψεως 156 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως δεν είναι κρίσιμη για την εκ μέρους του Δικαστηρίου εκτίμηση του τετάρτου λόγου αναιρέσεως.
Βάσει των ανωτέρω σκέψεων, το Δικαστήριο, αφού άκουσε τη γενική εισαγγελέα, κρίνει ότι δεν συντρέχει λόγος να διατάξει την επανάληψη της προφορικής διαδικασίας.
Επί της αιτήσεως αναιρέσεως
Προς στήριξη της αιτήσεως αναιρέσεως, οι αναιρεσείουσες προβάλλουν πέντε λόγους. Οι τρεις πρώτοι λόγοι αφορούν την εκ μέρους του Γενικού Δικαστηρίου απόρριψη των επιχειρημάτων τους σχετικά με τη διεξαγωγή του επίμαχου ελέγχου και οι δύο τελευταίοι αφορούν την απόφαση του Γενικού Δικαστηρίου όσον αφορά τον υπολογισμό του προστίμου που τους επιβλήθηκε με την επίδικη απόφαση. Πιο συγκεκριμένα, ο τέταρτος λόγος αντλείται από πλάνη περί το δίκαιο ως προς τα συμπεράσματα που πρέπει να αντληθούν από την προβαλλόμενη απουσία συνεπειών της επίμαχης παραβάσεως. Ο πέμπτος λόγος αντλείται από πρόδηλη πλάνη εκτιμήσεως και από έλλειψη αιτιολογίας όσον αφορά την αύξηση κατά 2 % του συντελεστή σοβαρότητας που εφαρμόστηκε όσον αφορά τον ευρωπαϊκό μηχανισμό της σύμπραξης.
Επί του πρώτου λόγου αναιρέσεως
Επιχειρηματολογία των διαδίκων
Με τον πρώτο λόγο αναιρέσεως, οι αναιρεσείουσες υποστηρίζουν ότι η αναιρεσιβαλλόμενη απόφαση πάσχει πλάνη περί το δίκαιο όσον αφορά την ερμηνεία του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχεία βʹ και γʹ, του κανονισμού 1/2003, καθόσον επιβεβαιώνει ότι η Επιτροπή είχε δικαίωμα να δημιουργήσει το ακριβές αντίγραφο σκληρού δίσκου και να αντιγράψει ομάδες ηλεκτρονικών επιστολών, χωρίς να έχει προβεί προηγουμένως σε σοβαρή εξέταση των στοιχείων αυτών. Ο λόγος αυτός αναιρέσεως αφορά τις σκέψεις 53 έως 56 και 97 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως.
Πρώτον, μόνον τα βιβλία και τα έγγραφα που έχουν προηγουμένως ελεγχθεί από ελεγκτή σύμφωνα με το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του ως άνω κανονισμού μπορούν να αντιγραφούν. Η Επιτροπή μπορεί κάλλιστα να περιοριστεί στην αντιγραφή μόνο των εγγράφων και των φακέλων που θεωρεί χρήσιμα για την έρευνα αντί να δημιουργήσει ένα πλήρες αντίγραφο σκληρού δίσκου.
Δεύτερον, το άρθρο 20, παράγραφος 2, του κανονισμού 1/2003 προβλέπει ορισμένη χρονολογική σειρά των διαφόρων σταδίων που περιγράφονται στη διάταξη αυτή. Καταρχάς, οι ελεγκτές της Επιτροπής εισέρχονται στους χώρους της συγκεκριμένης επιχειρήσεως. Εν συνεχεία, ελέγχουν τα βιβλία και άλλα έγγραφα που θεωρούν χρήσιμα για την έρευνα. Τέλος, μπορούν να λάβουν αντίγραφα των στοιχείων αυτών. Ο διενεργούμενος στο πλαίσιο της διαδικασίας αυτής έλεγχος είναι ουσιώδης, καθόσον παρέχει, στο στάδιο αυτό, στους ελεγκτές της Επιτροπής τη δυνατότητα να εξακριβώνουν αν τα έγγραφα μπορούν να έχουν ενδιαφέρον για την έρευνα. Άλλωστε, αντιγράφοντας μαζικά τα δεδομένα χωρίς να τα εξετάσει προηγουμένως ένας από τους ελεγκτές της, η Επιτροπή θα ενδέχετο να αντιγράψει έγγραφα καλυπτόμενα από την αρχή της προστασίας του απορρήτου των επικοινωνιών μεταξύ δικηγόρου και πελάτη του.
Τρίτον, από τη νομολογία του Δικαστηρίου προκύπτει ότι οι ελεγκτικές εξουσίες της Επιτροπής πρέπει να ερμηνεύονται στενά, διότι προσβάλλουν το δικαίωμα ιδιοκτησίας της επιχειρήσεως την οποία αφορά ο έλεγχος.
Η Επιτροπή υποστηρίζει ότι ο πρώτος λόγος αναιρέσεως είναι απαράδεκτος, καθόσον, με την εξαίρεση ενός επιχειρήματος, αποβλέπει στην επανεξέταση από το Δικαστήριο των επιχειρημάτων που οι αναιρεσείουσες είχαν προβάλει ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου. Το πρόσθετο επιχείρημα των αναιρεσειουσών ότι η προσέγγιση που ακολούθησε η Επιτροπή, εν προκειμένω, θα μπορούσε να έχει ως αποτέλεσμα να λάβει η Επιτροπή αντίγραφα εγγράφων καλυπτόμενων από την αρχή της προστασίας του απορρήτου των επικοινωνιών μεταξύ δικηγόρου και πελάτη του είναι απαράδεκτο καθόσον δεν προβλήθηκε πρωτοδίκως. Επικουρικώς, η Επιτροπή υποστηρίζει ότι ο λόγος αυτός είναι αλυσιτελής, ως στηριζόμενος σε αποσπασματική ερμηνεία της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, η οποία δεν λαμβάνει υπόψη τα κύρια συμπεράσματα του Γενικού Δικαστηρίου στις σκέψεις 52, 58 και 59 της αποφάσεως αυτής, ή αβάσιμος.
Εκτίμηση του Δικαστηρίου
Όσον αφορά το παραδεκτό του πρώτου λόγου αναιρέσεως, επισημαίνεται ότι, με τον λόγο αυτόν, οι αναιρεσείουσες αμφισβητούν την εκ μέρους του Γενικού Δικαστηρίου ερμηνεία του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχεία βʹ και γʹ, του κανονισμού 1/2003. Από τη νομολογία του Δικαστηρίου προκύπτει όμως ότι, εφόσον ο αναιρεσείων αμφισβητεί την ερμηνεία ή την εφαρμογή του δικαίου της Ένωσης από το Γενικό Δικαστήριο, τα νομικά ζητήματα που εξετάστηκαν πρωτοδίκως μπορούν να αποτελέσουν εκ νέου αντικείμενο συζητήσεως κατά την αναιρετική διαδικασία. Πράγματι, αν ο αναιρεσείων δεν μπορούσε να στηρίξει την αίτηση αναιρέσεως σε λόγους και επιχειρήματα που προέβαλε ήδη ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου, η αναιρετική διαδικασία θα έχανε εν μέρει τη σημασία της (απόφαση της 16ης Ιανουαρίου 2019, Επιτροπή κατά United Parcel Service,
C‑265/17 P
,
EU:C:2019:23
, σκέψη
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία). Κατά συνέπεια, ο πρώτος λόγος αναιρέσεως είναι παραδεκτός.
Όσον αφορά το επιχείρημα των αναιρεσειουσών σχετικά με την αρχή της προστασίας του απορρήτου των επικοινωνιών μεταξύ δικηγόρου και πελάτη του, υπενθυμίζεται ότι από τη νομολογία του Δικαστηρίου προκύπτει ότι ένα επιχείρημα είναι παραδεκτό εφόσον αποτελεί ανάπτυξη επιχειρήματος που προβλήθηκε προηγουμένως με το εισαγωγικό δικόγραφο και συνδέεται στενά με αυτό (πρβλ. απόφαση της 26ης Ιανουαρίου 2017, Roca Sanitario κατά Επιτροπής,
C‑636/13 P
,
EU:C:2017:56
, σκέψη
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία). Τούτο συμβαίνει όμως εν προκειμένω, δεδομένου ότι πρόκειται για ζήτημα το οποίο επικαλέστηκαν οι αναιρεσείουσες προς στήριξη του επιχειρήματός τους ότι η Επιτροπή μπορεί να λάβει αντίγραφο μόνον των βιβλίων και των εγγράφων που έχει ήδη ελέγξει.
Επί της ουσίας, επισημαίνεται εκ προοιμίου ότι, βεβαίως, οι αναιρεσείουσες δεν αμφισβητούν τις διαπιστώσεις στις οποίες προβαίνει το Γενικό Δικαστήριο στις σκέψεις 52, 58 και 59 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως. Κατά τις διαπιστώσεις αυτές, αφενός, η δημιουργία ακριβούς αντιγράφου σκληρού δίσκου υπολογιστή και η αντιγραφή δεδομένων αποθηκευμένων σε μέσο αποθήκευσης ψηφιακών δεδομένων, στο πλαίσιο της χρήσεως του λογισμικού ψηφιακής έρευνας της Επιτροπής, συνιστά, κατ’ ουσίαν, ενδιάμεσο στάδιο που προορίζεται να παράσχει στους ελεγκτές τη δυνατότητα να αναζητήσουν έγγραφα χρήσιμα για τον έλεγχο. Αφετέρου, από τις διαπιστώσεις αυτές προκύπτει ότι, εν προκειμένω, η Επιτροπή δεν περιέλαβε αμέσως στον φάκελο της έρευνας τα έγγραφα που περιέχονταν στα αντίγραφα ομάδων ηλεκτρονικών επιστολών οι οποίες είχαν ανευρεθεί στους υπολογιστές του R. και του J. καθώς και στο ακριβές αντίγραφο του σκληρού δίσκου του δεύτερου αυτού υπολογιστή χωρίς να έχει προηγουμένως επαληθεύσει τη σχέση τους με το αντικείμενο του επίμαχου ελέγχου. Εντούτοις, το γεγονός ότι οι αναιρεσείουσες δεν αμφισβήτησαν τις διαπιστώσεις αυτές του Γενικού Δικαστηρίου δεν συνεπάγεται, αντιθέτως προς τα όσα υποστηρίζει η Επιτροπή, ότι ο πρώτος λόγος αναιρέσεως είναι αλυσιτελής. Ειδικότερα, οι εν λόγω διαπιστώσεις δεν αρκούν, αυτές καθεαυτές, για να γίνει δεκτό ότι η Επιτροπή είχε την εξουσία να δημιουργήσει τα αντίγραφα αυτά.
Επομένως, είναι αναγκαίο να εξεταστεί αν το Γενικό Δικαστήριο υπέπεσε σε πλάνη περί το δίκαιο κρίνοντας ότι μια τέτοια εξουσία απορρέει από το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχεία βʹ ή γʹ, του κανονισμού 1/2003.
Συναφώς, επισημαίνεται ότι τόσο από το γράμμα του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο γʹ, του κανονισμού 1/2003, όσο και από το πλαίσιο στο οποίο εντάσσεται, προκύπτει ότι, επιτρέποντας στην Επιτροπή, με τη διάταξη αυτή, να «λαμβάν[ει] ή να αποκτ[ά] υπό οποιανδήποτε μορφή αντίγραφο ή απόσπασμα» των βιβλίων καθώς και των άλλων επαγγελματικών εγγράφων που μνημονεύονται στο άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του ως άνω κανονισμού, o νομοθέτης της Ένωσης αναφερόταν στα αποδεικτικά στοιχεία τα οποία η Επιτροπή δικαιούται να συλλέξει προκειμένου να τα συμπεριλάβει στον φάκελο και, εφόσον απαιτείται, να τα χρησιμοποιήσει στο πλαίσιο διαδικασίας με αντικείμενο την επιβολή κυρώσεων για παραβάσεις του δικαίου ανταγωνισμού της Ένωσης. Επομένως, πρέπει να πρόκειται για έγγραφα που καλύπτονται από το αντικείμενο του ελέγχου, πράγμα που προϋποθέτει ότι η Επιτροπή έχει προηγουμένως επαληθεύσει ότι πρόκειται για τέτοια έγγραφα.
Επομένως, το Γενικό Δικαστήριο δεν μπορούσε να στηριχθεί στο άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο γʹ, του κανονισμού 1/2003 για να κρίνει ότι η Επιτροπή εδικαιούτο να δημιουργήσει αντίγραφα των ομάδων ηλεκτρονικών επιστολών οι οποίες είχαν ανευρεθεί στον υπολογιστή του R. και στον υπολογιστή του J. καθώς και ακριβές αντίγραφο του σκληρού δίσκου του δεύτερου αυτού υπολογιστή.
Εντούτοις, το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003, στο οποίο επίσης παραπέμπει το Γενικό Δικαστήριο και το οποίο επιτρέπει στην Επιτροπή να ελέγχει τα βιβλία καθώς και κάθε άλλο έγγραφο επαγγελματικής δραστηριότητας, ανεξαρτήτως της μορφής αποθήκευσής του, της επιχειρήσεως ή της ενώσεως επιχειρήσεων τις οποίες αφορά ο έλεγχος, παρέχει νομική βάση για τη δημιουργία τέτοιων αντιγράφων.
Ειδικότερα, επισημαίνεται, πρώτον, ότι ο νομοθέτης της Ένωσης, αρκούμενος συναφώς να επιτρέψει στην Επιτροπή να προβεί σε έναν τέτοιο έλεγχο, χωρίς να εξειδικεύει περαιτέρω τη σχετική εξουσία που απονέμει στην Επιτροπή, παρέσχε ορισμένο περιθώριο εκτιμήσεως στο ως άνω θεσμικό όργανο όσον αφορά τους τρόπους διεξαγωγής του ελέγχου τον οποίο μπορεί να διενεργήσει.
Η Επιτροπή δύναται επομένως, αναλόγως των περιστάσεων, να αποφασίσει να ελέγξει τα δεδομένα που περιέχονται στο μέσο αποθήκευσης ψηφιακών δεδομένων της επιχειρήσεως την οποία αφορά ο έλεγχος βάσει όχι του πρωτοτύπου αλλά αντιγράφου των δεδομένων αυτών. Πράγματι, τόσο στην περίπτωση που εξετάζει τα πρωτότυπα δεδομένα όσο και στην περίπτωση που εξετάζει το αντίγραφο των δεδομένων αυτών, πρόκειται για τα ίδια δεδομένα που αποτελούν αντικείμενο του ελέγχου της Επιτροπής. Υπό τις περιστάσεις αυτές, είναι αλυσιτελές το επιχείρημα των αναιρεσειουσών ότι το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003 δεν αναφέρει ρητώς τη δυνατότητα δημιουργίας τέτοιων αντιγράφων.
Επομένως, αντιθέτως προς ό,τι υποστηρίζουν οι αναιρεσείουσες, το δικαίωμα της Επιτροπής να δημιουργεί αντίγραφα ομάδων ηλεκτρονικών επιστολών και ακριβές αντίγραφο του σκληρού δίσκου υπολογιστή, ως ενδιάμεσο στάδιο στο πλαίσιο της εξετάσεως των δεδομένων που περιλαμβάνονται στις εν λόγω ομάδες και στο εν λόγω μέσο αποθήκευσης, δεν αποτελεί πρόσθετη εξουσία που παρέχεται στην Επιτροπή αλλά, όπως ορθώς διαπίστωσε το Γενικό Δικαστήριο στη σκέψη 56 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, μέρος της εξουσίας ελέγχου την οποία το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003 απονέμει στο εν λόγω θεσμικό όργανο.
Δεύτερον, μολονότι μεν, κατά πάγια νομολογία, οι ελεγκτικές εξουσίες της Επιτροπής σε θέματα ανταγωνισμού είναι σαφώς καθορισμένες (πρβλ. απόφαση της 18ης Ιουνίου 2015, Deutsche Bahn κ.λπ. κατά Επιτροπής,
C‑583/13 P
,
EU:C:2015:404
, σκέψη
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία), τούτο δεν σημαίνει πάντως, όπως επισήμανε, κατ’ ουσίαν, η γενική εισαγγελέας στα σημεία 61 και 62 των προτάσεών της, ότι οι διατάξεις που απονέμουν τις ελεγκτικές εξουσίες στο εν λόγω θεσμικό όργανο πρέπει να ερμηνεύονται στενά, έστω και αν, στο πλαίσιο αυτό, πρέπει να διασφαλίζεται ότι οι εν λόγω εξουσίες δεν προσβάλλουν τα δικαιώματα των οικείων επιχειρήσεων. Τα δε δικαιώματα αυτά διασφαλίζονται όταν, όπως εν προκειμένω, η Επιτροπή αντιγράφει δεδομένα, χωρίς μεν προηγούμενη εξέταση, αλλά εν συνεχεία εξακριβώνει, τηρουμένων αυστηρώς των δικαιωμάτων άμυνας της οικείας επιχειρήσεως, αν τα δεδομένα αυτά είναι συναφή με το αντικείμενο του ελέγχου, πριν συμπεριλάβει στον φάκελο τα έγγραφα που θεωρεί χρήσιμα συναφώς και διαγράψει τα λοιπά αντιγραφέντα δεδομένα.
Επομένως, το δικαίωμα της Επιτροπής να δημιουργήσει τέτοια αντίγραφα δεν θίγει ούτε τις διαδικαστικές εγγυήσεις τις οποίες προβλέπει ο κανονισμός 1/2003 ούτε τα λοιπά δικαιώματα της επιχειρήσεως την οποία αφορά ο έλεγχος, υπό την προϋπόθεση ότι η Επιτροπή, αφού ολοκληρώσει την εξέτασή της, συμπεριλαμβάνει στον φάκελο μόνον έγγραφα συναφή με το αντικείμενο του ελέγχου. Όπως διαπίστωσε το Γενικό Δικαστήριο, τέτοια περίπτωση συνέτρεχε εν προκειμένω.
Τρίτον, όπως προκύπτει από τις πραγματικές διαπιστώσεις στις οποίες προέβη το Γενικό Δικαστήριο στη σκέψη 52 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, η Επιτροπή χρησιμοποιεί λογισμικό ψηφιακής έρευνας για το οποίο απαιτείται ένα προκαταρκτικό στάδιο καλούμενο «ευρετηρίαση», που είναι συνήθως αρκετά χρονοβόρο. Το ίδιο ισχύει και για το επόμενο στάδιο της διαδικασίας αυτής επεξεργασίας πληροφοριών, κατά το οποίο η Επιτροπή εξετάζει τα δεδομένα αυτά, όπως αποδεικνύεται και από τα πραγματικά περιστατικά της υπό κρίση υποθέσεως. Επομένως, είναι προς το συμφέρον όχι μόνον της Επιτροπής αλλά και της οικείας επιχειρήσεως να στηρίζεται το θεσμικό αυτό όργανο, προκειμένου να πραγματοποιήσει τον έλεγχό του, σε αντίγραφο των δεδομένων αυτών, παρέχοντας κατ’ αυτόν τον τρόπο στην εν λόγω επιχείρηση τη δυνατότητα να συνεχίσει να χρησιμοποιεί τα πρωτότυπα δεδομένα καθώς και τα μέσα αποθήκευσης στα οποία αυτά περιέχονται αφ’ ης στιγμής δημιουργηθεί το εν λόγω αντίγραφο, ούτως ώστε να μειωθεί η επέμβαση στη λειτουργία της επιχειρήσεως αυτής την οποία προκαλεί ο πραγματοποιούμενος από την Επιτροπή έλεγχος.
Υπό τις συνθήκες αυτές, τα επιχειρήματα των αναιρεσειουσών που στηρίζονται στο γράμμα του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο γʹ, του κανονισμού 1/2003 και στην όλη οικονομία του άρθρου 20, παράγραφος 2, του ως άνω κανονισμού πρέπει να απορριφθούν.
Κατά συνέπεια, ο πρώτος λόγος αναιρέσεως πρέπει να απορριφθεί ως αβάσιμος.
Επί του δεύτερου και του τρίτου λόγου αναιρέσεως
Επιχειρηματολογία των διαδίκων
Με τον δεύτερο λόγο αναιρέσεως, ο οποίος αφορά τις σκέψεις 60 έως 64 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, οι αναιρεσείουσες προβάλλουν ότι η απόφαση αυτή πάσχει πλάνη περί το δίκαιο όσον αφορά την ερμηνεία του άρθρου 20, παράγραφος 2, του κανονισμού 1/2003, καθόσον επιβεβαιώνει ότι η Επιτροπή είχε το δικαίωμα να συνεχίσει τον επίμαχο έλεγχο στα γραφεία της στις Βρυξέλλες. Κατά τις αναιρεσείουσες, από τη γραμματική και τη συστηματική ερμηνεία της διατάξεως αυτής προκύπτει ότι δεν επιτρέπει στην Επιτροπή να διενεργεί ελέγχους στα γραφεία της και ότι οι έλεγχοι αυτοί πρέπει να διενεργούνται στις εγκαταστάσεις της οικείας επιχειρήσεως ή ενώσεως επιχειρήσεων.
Πρώτον, από το άρθρο 20, παράγραφος 1, του κανονισμού 1/2003 προκύπτει σαφώς ότι πρόκειται για ελέγχους σε «επιχειρήσεις και ενώσεις επιχειρήσεων». Το άρθρο 20, παράγραφος 2, του ως άνω κανονισμού αποσαφηνίζει τις εξουσίες των ελεγκτών για τη διενέργεια των ελέγχων αυτών, περιλαμβανομένου του δικαιώματος εισόδου σε κάθε χώρο, γήπεδο και μεταφορικό μέσο «των επιχειρήσεων και ενώσεων επιχειρήσεων», σύμφωνα με το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο αʹ, του ίδιου κανονισμού. Οι λοιπές εξουσίες, ήτοι η εξουσία ελέγχου των βιβλίων και άλλων εγγράφων, αντιγραφής των εγγράφων, σφράγισης των χώρων, των βιβλίων ή των εγγράφων και εξετάσεως των υπαλλήλων της επιχειρήσεως, αποτελούν αναπόσπαστο μέρος του ελέγχου αυτού και, επομένως, πρέπει να ασκούνται στους χώρους της επιχειρήσεως την οποία αφορά ο έλεγχος.
Δεύτερον, εάν το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003 ερμηνευόταν κατά τρόπον ώστε ο τόπος του διενεργούμενου βάσει της διατάξεως αυτής «ελέγχου» να μην οριοθετείται κατά τα προεκτεθέντα, η Επιτροπή θα είχε επίσης την εξουσία, δυνάμει του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο εʹ, του ως άνω κανονισμού, να εξετάζει τους εκπροσώπους της οικείας επιχειρήσεως εκτός των εγκαταστάσεών της ή, δυνάμει του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχεία βʹ ή γʹ, του εν λόγω κανονισμού, να ελέγχει και να αντιγράφει έγγραφα που κατέχουν τρίτοι, όπως είναι οι πάροχοι υπηρεσιών εξ αποστάσεως αποθήκευσης δεδομένων, χωρίς να εισέρχεται καν στις εγκαταστάσεις της επιχειρήσεως. Εντούτοις, είναι προφανές ότι, εκδίδοντας τον κανονισμό 1/2003, o νομοθέτης της Ένωσης δεν θέλησε να περιβάλει την Επιτροπή με τόσο σημαντικές ελεγκτικές εξουσίες. Η συσταλτική αυτή ερμηνεία επιβεβαιώνεται από το άρθρο 21 του ως άνω κανονισμού, κατά το οποίο για τον έλεγχο άλλων χώρων απαιτείται ειδική απόφαση. Αν το άρθρο 20 του κανονισμού 1/2003 επέτρεπε τον έλεγχο βιβλίων και άλλων εγγράφων εκτός των εγκαταστάσεων της επιχειρήσεως, το άρθρο 21, παράγραφος 4, του ως άνω κανονισμού δεν θα είχε καμία χρησιμότητα.
Τρίτον, δεν μπορεί να θεωρηθεί ότι το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003 επιτρέπει σιωπηρώς στην Επιτροπή να ελέγχει τα έγγραφα εκτός των εγκαταστάσεων της οικείας επιχειρήσεως, δεδομένου ότι μια τέτοια εξουσία δεν είναι απαραίτητη για να δύναται η Επιτροπή να ασκήσει κατά τρόπο αποτελεσματικό τα καθήκοντά της δυνάμει του κανονισμού 1/2003 και δεδομένου ότι, ελλείψει της εξουσίας αυτής, ο έλεγχος των εγκαταστάσεων δεν θα ήταν πάντως αδύνατος, ούτε καν σημαντικά δυσχερέστερος. Συγκεκριμένα, εν προκειμένω, οι ελεγκτές θα μπορούσαν να έχουν παρατείνει κατά μερικές ημέρες τη διάρκεια του επίμαχου ελέγχου, ούτως ώστε να εξετάσουν επιτόπου όλα τα έγγραφα και να κατασχέσουν μόνον όσα ήταν χρήσιμα. Συναφώς, το Γενικό Δικαστήριο παρέθεσε, στην καλύτερη περίπτωση, λόγους διοικητικής ευκολίας και προσφορότητας.
Τέταρτον, οι φαινομενικές εγγυήσεις τις οποίες έλαβε υπόψη το Γενικό Δικαστήριο όσον αφορά τη διεξαγωγή της διαδικασίας στις Βρυξέλλες είναι άσχετες με το ζήτημα αν η Επιτροπή είχε την εξουσία να συνεχίσει τον επίμαχο έλεγχο στα γραφεία της.
Με τον τρίτο λόγο αναιρέσεως, ο οποίος αφορά τις σκέψεις 67 και 72 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, οι αναιρεσείουσες προσάπτουν στο Γενικό Δικαστήριο ότι υπέπεσε σε πλάνη περί το δίκαιο όσον αφορά το γεωγραφικό πλαίσιο της αποφάσεως περί διενέργειας ελέγχου. Είναι προφανές, βάσει γραμματικής και συστηματικής ερμηνείας, ότι η περιεχόμενη στην απόφαση αυτή αναφορά στους χώρους που ελέγχονται από τις αναιρεσείουσες επιβάλλει, όρια στους επιτρεπόμενους βάσει της εν λόγω αποφάσεως ελέγχους. Εξ αυτού συνάγεται ότι, εν προκειμένω, η απόφαση της Επιτροπής να διενεργήσει έλεγχο σε άλλους χώρους εκτός των εγκαταστάσεων της επίμαχης επιχειρήσεως έπρεπε να είχε ληφθεί δυνάμει του άρθρου 21 του κανονισμού 1/2003 και να εξαρτηθεί από δικαστική άδεια.
Η Επιτροπή αμφισβητεί την επιχειρηματολογία αυτή.
Εκτίμηση του Δικαστηρίου
Με τον δεύτερο και τον τρίτο λόγο αναιρέσεως, οι οποίοι πρέπει να συνεξεταστούν, οι αναιρεσείουσες υποστηρίζουν, κατ’ ουσίαν, ότι το Γενικό Δικαστήριο υπέπεσε σε πλάνη περί το δίκαιο κρίνοντας ότι θεμιτώς η Επιτροπή συνέχισε τον επίμαχο έλεγχο στα γραφεία της στις Βρυξέλλες.
Συναφώς, επισημαίνεται ότι τόσο από το γράμμα όσο και από την οικονομία του άρθρου 20 του κανονισμού 1/2003 προκύπτει, βεβαίως, ότι ο έλεγχος πρέπει να αρχίζει και πρέπει καταρχήν να συνεχίζεται, όπως ορίζει το άρθρο 20, παράγραφος 1, του ως άνω κανονισμού, «σε επιχειρήσεις και ενώσεις επιχειρήσεων», για τον λόγο δε αυτόν, αφενός, το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο αʹ, του εν λόγω κανονισμού επιτρέπει στην Επιτροπή «να εισέρχ[εται] σε κάθε χώρο, γήπεδο και μεταφορικό μέσο» των εν λόγω επιχειρήσεων και ενώσεων επιχειρήσεων και, αφετέρου, το άρθρο 20, παράγραφος 3, του ίδιου κανονισμού υποχρεώνει την Επιτροπή να ενημερώσει την αρχή ανταγωνισμού του κράτους μέλους «στο έδαφος του οποίου πρόκειται να διενεργηθεί ο έλεγχος» σε εύθετο χρόνο πριν από τη διενέργεια του ελέγχου. Αυτός είναι επίσης ο λόγος για τον οποίο, εν προκειμένω, η απόφαση περί διενέργειας ελέγχου υποχρέωνε τις αναιρεσείουσες να υποβληθούν σε έλεγχο «σε όλους τους χώρους που ελέγχονται» από τις ίδιες.
Εντούτοις, όπως ορθώς επισήμανε το Γενικό Δικαστήριο στη σκέψη 60 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003 δεν επιτάσσει, όπως διατείνονται οι προσφεύγουσες, να διενεργείται ο έλεγχος των βιβλίων και των επαγγελματικών εγγράφων των επιχειρήσεων που αποτελούν αντικείμενο έρευνας σε κάθε περίπτωση στις εγκαταστάσεις των επιχειρήσεων αυτών και μόνο.
Το ίδιο ισχύει και για την απόφαση περί διενέργειας ελέγχου, η οποία περιορίστηκε να προβλέψει ότι ο επίμαχος έλεγχος μπορούσε να διενεργηθεί σε όλους τους χώρους που ελέγχονταν από τις αναιρεσείουσες.
Όπως επισήμανε, κατ’ ουσίαν, η γενική εισαγγελέας στο σημείο 76 των προτάσεών της, αυτή καθαυτή η συνέχιση ενός τέτοιου ελέγχου στα γραφεία της Επιτροπής δεν συνιστά, σε σύγκριση με τη διενέργεια ελέγχου στα γραφεία των επιχειρήσεων τις οποίες αφορά ο έλεγχος, επιπλέον προσβολή των δικαιωμάτων των επιχειρήσεων αυτών, οπότε θα απαιτούνταν να προβλέπεται ρητώς η δυνατότητα αυτή για την Επιτροπή και δεν θα μπορούσε να συναχθεί σιωπηρώς από τις εξουσίες τις οποίες απονέμει στο ως άνω θεσμικό όργανο το άρθρο 20, παράγραφοι 1 και 2, του κανονισμού 1/2003. Το γεγονός ότι, σε ορισμένες περιπτώσεις, η δυνατότητα συνεχίσεως του ελέγχου στα γραφεία της Επιτροπής δεν είναι απαραίτητη για να μπορέσει η Επιτροπή να διενεργήσει τον έλεγχο αυτόν δεν σημαίνει ότι μια τέτοια δυνατότητα αποκλείεται σε κάθε περίπτωση.
Πράγματι, θεμιτοί λόγοι μπορούν να οδηγήσουν την Επιτροπή να αποφασίσει, προς το συμφέρον άλλωστε των οικείων επιχειρήσεων, να συνεχίσει, στα γραφεία της στις Βρυξέλλες, τον έλεγχο των δεδομένων τα οποία συνέλεξε εντός της οικείας επιχειρήσεως. Συναφώς, υπενθυμίζεται ότι, όπως προκύπτει από τη σκέψη 66 της παρούσας αποφάσεως, το χρονικό διάστημα που απαιτείται για την επεξεργασία ηλεκτρονικών δεδομένων μπορεί να είναι σημαντικό. Το να υποχρεωθεί η Επιτροπή να προβεί στην επεξεργασία τέτοιων δεδομένων αποκλειστικώς στους χώρους της επιχειρήσεως την οποία αφορά ο έλεγχος, όταν πρόκειται για ιδιαιτέρως μεγάλο όγκο δεδομένων, θα μπορούσε να έχει ως συνέπεια τη σημαντική παράταση της διάρκειας παραμονής των ελεγκτών στους χώρους της επιχειρήσεως αυτής, πράγμα ικανό να βλάψει την αποτελεσματικότητα του ελέγχου και να αυξήσει άσκοπα την προκύπτουσα από τον έλεγχο επέμβαση στη λειτουργία της εν λόγω επιχειρήσεως.
Εξάλλου, υπενθυμίζεται ότι, όπως προκύπτει από τη σκέψη 61 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, οι αναιρεσείουσες δεν προσάπτουν στην Επιτροπή ότι, κατά τον έλεγχο του ακριβούς αντιγράφου του σκληρού δίσκου του υπολογιστή του J. και των αντιγράφων των ομάδων ηλεκτρονικών επιστολών που ανευρέθησαν στον εν λόγω υπολογιστή καθώς και στον υπολογιστή του R., ο οποίος διενεργήθηκε στις εγκαταστάσεις της Επιτροπής στις Βρυξέλλες, ενήργησε διαφορετικά από ό,τι θα είχε πράξει εάν ο έλεγχος αυτός είχε λάβει χώρα στις εγκαταστάσεις των αναιρεσειουσών. Ειδικότερα, οι αναιρεσείουσες δεν αμφισβητούν ότι ο έλεγχος στον οποίο προέβη η Επιτροπή στα γραφεία της στις Βρυξέλλες διεξήχθη κατ’ αυστηρή τήρηση των δικαιωμάτων τους άμυνας, δεδομένου ότι η Επιτροπή εγγυήθηκε, καθ’ όλη τη διάρκεια του επίμαχου ελέγχου, την προστασία των οικείων δεδομένων και περιέλαβε στον φάκελο μόνον τα έγγραφα για τα οποία είχε προηγουμένως βεβαιωθεί ότι ήταν χρήσιμα για τον έλεγχο.
Η ερμηνεία του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003 κατά την οποία η Επιτροπή μπορεί, εφόσον απαιτείται, να συνεχίσει, στα γραφεία της στις Βρυξέλλες, τον έλεγχο που έχει νομίμως αρχίσει στις εγκαταστάσεις της επιχειρήσεως ή της ενώσεως επιχειρήσεων τις οποίες αφορά ο έλεγχος δεν αναιρείται από το επιχείρημα των αναιρεσειουσών κατά το οποίο μια τέτοια ερμηνεία θα σήμαινε ότι η προβλεπόμενη από το άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο εʹ, του ως άνω κανονισμού εξουσία εξετάσεως των εκπροσώπων της οικείας επιχειρήσεως θα μπορούσε επίσης να ασκηθεί από την Επιτροπή εκτός των εγκαταστάσεων της επιχειρήσεως αυτής. Υπενθυμίζεται ότι η υπό κρίση διαφορά αφορά το αν η Επιτροπή παρανόμησε συνεχίζοντας στα γραφεία της στις Βρυξέλλες τον έλεγχο των βιβλίων και των άλλων επαγγελματικών εγγράφων μιας επιχειρήσεως, επί τη βάσει του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003, και όχι την ενάσκηση των προβλεπόμενων στο άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχείο εʹ, του ως άνω κανονισμού εξουσιών της Επιτροπής.
Το επιχείρημα των αναιρεσειουσών ότι μια τέτοια ερμηνεία του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003 παρέχει στην Επιτροπή τη δυνατότητα να ελέγξει και να αντιγράψει έγγραφα κατεχόμενα από τρίτους, οι οποίοι ευρίσκονται εκτός των εγκαταστάσεων της επιχειρήσεως την οποία αφορά ο έλεγχος, πρέπει επίσης να απορριφθεί. Ειδικότερα, η δυνατότητα της Επιτροπής να συνεχίσει, στα γραφεία της στις Βρυξέλλες, τον έλεγχο που είχε αρχίσει στις εγκαταστάσεις της επιχειρήσεως την οποία αφορά ο έλεγχος ουδεμία επιρροή ασκεί στο ζήτημα αν το θεσμικό αυτό όργανο δικαιούται, επί τη βάσει του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003, να ελέγξει και να αντιγράψει έγγραφα κατεχόμενα από τρίτους. Επισημαίνεται συναφώς ότι η συνέχιση του ελέγχου στα γραφεία της Επιτροπή δεν συνιστά νέο έλεγχο που διεξάγεται σε τρίτον, αλλά συνέχιση του ίδιου ελέγχου, ο οποίος είχε αρχίσει στις εγκαταστάσεις της ως άνω επιχειρήσεως.
Η διενεργηθείσα στη σκέψη 83 της παρούσας αποφάσεως ερμηνεία του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003 δεν ανατρέπεται ούτε από το επιχείρημα των αναιρεσειουσών ότι το άρθρο 21, παράγραφος 4, του κανονισμού 1/2003, το οποίο παραπέμπει, όσον αφορά τον έλεγχο χώρων διαφορετικών από τις εγκαταστάσεις της επιχειρήσεως την οποία αφορά ο έλεγχος, στις εξουσίες της Επιτροπής που προβλέπονται στο άρθρο 20, παράγραφος 2, στοιχεία αʹ έως γʹ, του κανονισμού 1/2003, θα καθίστατο κενό περιεχομένου αν από το ως άνω άρθρο 20 συναγόταν ότι το εν λόγω θεσμικό όργανο δύναται να ελέγξει έγγραφα εκτός των εγκαταστάσεων της επιχειρήσεως αυτής. Ειδικότερα, το άρθρο 21 του κανονισμού 1/2003 αφορά περίπτωση εντελώς διαφορετική από εκείνη του άρθρου 20 του ως άνω κανονισμού, και συγκεκριμένα τη δυνατότητα της Επιτροπής να διενεργεί ελέγχους σε χώρους άλλους από τους επαγγελματικούς χώρους της οικείας επιχειρήσεως, όπως η κατοικία ή τα μεταφορικά μέσα των μελών του προσωπικού της επιχειρήσεως αυτής, εφόσον υπάρχουν εύλογες υπόνοιες ότι φυλάσσονται εκεί συνδεόμενα με το αντικείμενο του ελέγχου βιβλία ή άλλα έγγραφα, τα οποία ενδέχεται να είναι σχετικά για την απόδειξη σοβαρής παραβάσεως του άρθρου 101 ΣΛΕΕ ή του άρθρου 102 ΣΛΕΕ.
Όσον αφορά το επιχείρημα των αναιρεσειουσών ότι οι ελεγκτικές εξουσίες της Επιτροπής σε θέματα ανταγωνισμού είναι σαφώς καθορισμένες, όπως προκύπτει από τη σκέψη 64 της παρούσας αποφάσεως, τούτο δεν σημαίνει πάντως ότι οι εξουσίες αυτές πρέπει να ερμηνεύονται στενά, πράγμα που θα μπορούσε, σε ορισμένες περιπτώσεις, να θίξει την πραγματική άσκηση των εξουσιών αυτών και να στερήσει έτσι τις διατάξεις του άρθρου 20 του κανονισμού 1/2003 από την πρακτική τους αποτελεσματικότητα.
Διευκρινίζεται, ωστόσο, ότι, όπως επισήμανε και η γενική εισαγγελέας στα σημεία 67 και 78 των προτάσεών της, η Επιτροπή δεν μπορεί να κάνει χρήση της δυνατότητας, βάσει του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003, να συνεχίσει στα γραφεία της στις Βρυξέλλες τον έλεγχο των βιβλίων και των άλλων επαγγελματικών εγγράφων της επιχειρήσεως την οποία αφορά ο έλεγχος, παρά μόνον όταν μπορεί θεμιτώς να θεωρήσει ότι τούτο δικαιολογείται χάριν της αποτελεσματικότητας του ελέγχου ή προς αποφυγή υπερβολικής επέμβασης στη λειτουργία της εν λόγω επιχειρήσεως.
Εν προκειμένω, όπως προκύπτει από τα πραγματικά περιστατικά που διαπίστωσε το Γενικό Δικαστήριο, τα οποία κατ’ ουσίαν υπενθυμίζονται στις σκέψεις 14 έως 19 της παρούσας αποφάσεως, οι ελεγκτές παρέμειναν επί τέσσερις συνολικά ημέρες στις εγκαταστάσεις της Nexans France, δηλαδή από τις 28 έως τις Ιανουαρίου 2009 και εν συνεχεία στις 3 Φεβρουαρίου 2009. Αντέγραψαν ορισμένα δεδομένα και τα αποθήκευσαν σε ψηφιακά μέσα καταχώρισης δεδομένων τα οποία τοποθετήθηκαν σε σφραγισμένους φακέλους και μεταφέρθηκαν στα γραφεία της Επιτροπής στις Βρυξέλλες. Εν συνεχεία, η εξέταση, παρουσία των εκπροσώπων των αναιρεσειουσών, όλων των δεδομένων που είχαν αποθηκευτεί στα ψηφιακά μέσα καταχώρισης δεδομένων που μεταφέρθηκαν στις Βρυξέλλες διήρκεσε οκτώ εργάσιμες ημέρες, από τις 2 έως τις 11 Μαρτίου 2009, γεγονός που σημαίνει ότι, τη στιγμή κατά την οποία η Επιτροπή αποφάσισε να συνεχίσει τον επίμαχο έλεγχο στα γραφεία της στις Βρυξέλλες, απέμενε προς εξέταση ένας ιδιαίτερα μεγάλος όγκος ψηφιακών δεδομένων.
Υπό τις συνθήκες αυτές, πρέπει να κριθεί ότι η Επιτροπή δεν παρανόμησε αποφασίζοντας να συνεχίσει τον επίμαχο έλεγχο στα γραφεία της στις Βρυξέλλες. Ειδικότερα, δεδομένων των πραγματικών στοιχείων που διαπίστωσε το Γενικό Δικαστήριο, η Επιτροπή μπορούσε θεμιτώς να θεωρήσει δικαιολογημένο το να συνεχίσει τον έλεγχο αυτό στα γραφεία της στις Βρυξέλλες, αποφεύγοντας κατ’ αυτόν τον τρόπο να παρατείνει τη διάρκεια παραμονής των ελεγκτών στους χώρους της Nexans France, χάριν της αποτελεσματικότητας του ελέγχου και προς αποφυγή υπερβολικής επέμβασης στη λειτουργία της επιχειρήσεως αυτής.
Τέλος, όπως προκύπτει από τη σκέψη 80 της παρούσας αποφάσεως, η δυνατότητα της Επιτροπής να συνεχίσει στα γραφεία της στις Βρυξέλλες τον έλεγχο των βιβλίων και των άλλων επαγγελματικών εγγράφων μιας επιχειρήσεως, επί τη βάσει του άρθρου 20, παράγραφος 2, στοιχείο βʹ, του κανονισμού 1/2003, εξαρτάται από τη διαπίστωση ότι η συνέχιση αυτή δεν συνεπάγεται προσβολή των δικαιωμάτων άμυνας και δεν συνιστά επιπλέον προσβολή των δικαιωμάτων των οικείων επιχειρήσεων σε σύγκριση με εκείνη που εγγενώς ενέχει η διενέργεια ελέγχου στις εγκαταστάσεις τους. Πάντως, μια τέτοια προσβολή θα έπρεπε να διαπιστωθεί αν η συνέχιση του ελέγχου αυτού στα γραφεία της Επιτροπής στις Βρυξέλλες συνεπαγόταν για την επιχείρηση την οποία αφορά ο έλεγχος πρόσθετα έξοδα που θα προέκυπταν αποκλειστικώς λόγω της συνέχισης αυτής. Επομένως, όταν η ως άνω συνέχιση είναι ικανή να προκαλέσει τέτοια πρόσθετα έξοδα, η Επιτροπή δεν μπορεί να προβεί σε αυτήν παρά μόνον υπό την προϋπόθεση ότι δέχεται να αποδώσει τα έξοδα αυτά, εφόσον η ενδιαφερόμενη επιχείρηση τής υποβάλει δεόντως αιτιολογημένο σχετικό αίτημα.
Κατόπιν των ανωτέρω, ο δεύτερος και ο τρίτος λόγος αναιρέσεως πρέπει να απορριφθούν ως αβάσιμοι.
Επί του τετάρτου λόγου αναιρέσεως
Επιχειρηματολογία των διαδίκων
Με τον τέταρτο λόγο αναιρέσεως, ο οποίος αφορά τις σκέψεις 156 και 157 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, οι αναιρεσείουσες υποστηρίζουν ότι το Γενικό Δικαστήριο υπέπεσε σε πλάνη περί το δίκαιο ως προς τα συμπεράσματα που πρέπει να αντληθούν από την απουσία συνεπειών της επίμαχης παραβάσεως. Οι αναιρεσείουσες υποστηρίζουν ότι, με το εισαγωγικό δικόγραφο, διευκρίνισαν λεπτομερώς τον λόγο για τον οποίο θεωρούσαν ότι η πλειονότητα των πωλήσεων τις οποίες αφορούσε η επίμαχη παράβαση δεν είχε επηρεαστεί από την παράβαση αυτή. Μολονότι το Γενικό Δικαστήριο δεν αμφισβήτησε τις διευκρινίσεις αυτές, δεν δέχθηκε ότι η απουσία συνεπειών αποτελούσε κρίσιμο παράγοντα για τον καθορισμό του συντελεστή σοβαρότητας της επίμαχης παραβάσεως, τούτο δε για τον λόγο και μόνον ότι το σημείο 22 των κατευθυντηρίων γραμμών του 2006 δεν απαιτεί να λαμβάνει υπόψη η Επιτροπή τον πραγματικό αντίκτυπο της παραβάσεως στην αγορά. Πλην όμως το Γενικό Δικαστήριο δεν δεσμεύεται από τις κατευθυντήριες γραμμές όταν αποφαίνεται δυνάμει της πλήρους δικαιοδοσίας του, στο πλαίσιο της οποίας πρέπει να διενεργεί δική του εκτίμηση λαμβάνοντας υπόψη όλες τις περιστάσεις της συγκεκριμένης περιπτώσεως. Συνεπώς, η απόφαση του Γενικού Δικαστηρίου επί του ζητήματος αυτού πάσχει λόγω της αρνήσεώς του να ασκήσει την πλήρη δικαιοδοσία του για να εκτιμήσει το ύψος του καθορισθέντος από την Επιτροπή προστίμου, βάσει των συνδυασμένων διατάξεων του άρθρου 261 ΣΛΕΕ και του άρθρου 31 του κανονισμού 1/2003.
Με το υπόμνημα απαντήσεως, οι αναιρεσείουσες υποστηρίζουν ότι η συλλογιστική του Δικαστηρίου στην απόφαση της 26ης Σεπτεμβρίου 2018, Infineon Technologies κατά Επιτροπής (
C‑99/17 P
,
EU:C:2018:773
), βάσει της οποίας το Δικαστήριο αναίρεσε την αναιρεσιβληθείσα στην υπόθεση εκείνη απόφαση, μπορεί να μεταφερθεί και στην υπό κρίση υπόθεση.
Η Επιτροπή αντικρούει την επιχειρηματολογία αυτή.
Εκτίμηση του Δικαστηρίου
Υπενθυμίζεται, πρώτον, ότι το Γενικό Δικαστήριο είναι το μόνο αρμόδιο να ελέγχει τον τρόπο με τον οποίο η Επιτροπή εκτίμησε σε κάθε συγκεκριμένη περίπτωση τη σοβαρότητα των παράνομων συμπεριφορών. Στο πλαίσιο αιτήσεως αναιρέσεως, σκοπός του ελέγχου του Δικαστηρίου είναι, αφενός, να εξεταστεί σε ποιο μέτρο το Γενικό Δικαστήριο έλαβε υπόψη, κατά τρόπο νομικώς ορθό, όλους τους ουσιώδεις παράγοντες για να εκτιμήσει τη σοβαρότητα συγκεκριμένης συμπεριφοράς υπό το φως του άρθρου 101 ΣΛΕΕ καθώς και του άρθρου 23 του κανονισμού 1/2003 και, αφετέρου, να εξακριβωθεί εάν το Γενικό Δικαστήριο απάντησε επαρκώς κατά νόμο στο σύνολο των επιχειρημάτων που προβλήθηκαν προς στήριξη του αιτήματος καταργήσεως ή μειώσεως του προστίμου (αποφάσεις της 17ης Δεκεμβρίου 1998, Baustahlgewebe κατά Επιτροπής,
C‑185/95 P
,
EU:C:1998:608
, σκέψη
, και της 26ης Σεπτεμβρίου 2018, Infineon Technologies κατά Επιτροπής,
C‑99/17 P
,
EU:C:2018:773
, σκέψη
).
Δεύτερον, κατά τη νομολογία του Δικαστηρίου, η πλήρης δικαιοδοσία που αναγνωρίζεται στον δικαστή της Ένωσης με το άρθρο 31 του κανονισμού 1/2003, σύμφωνα με το άρθρο 261 ΣΛΕΕ, παρέχει στον δικαστή αυτόν την εξουσία, πέραν του απλού ελέγχου νομιμότητας της κυρώσεως, να υποκαθιστά την Επιτροπή προβαίνοντας στη δική του εκτίμηση και, κατά συνέπεια, να καταργεί, να μειώνει ή να αυξάνει το πρόστιμο ή τη χρηματική ποινή που έχει επιβληθεί (απόφαση της 26ης Σεπτεμβρίου 2018, Infineon Technologies κατά Επιτροπής,
C‑99/17 P
,
EU:C:2018:773
, σκέψη
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία).
Τρίτον, μολονότι η άσκηση της πλήρους δικαιοδοσίας δεν ισοδυναμεί με αυτεπάγγελτο έλεγχο και η διαδικασία διεξάγεται κατ’ αντιμωλίαν, ο δικαστής της Ένωσης υποχρεούται, κατά την άσκηση των αρμοδιοτήτων τις οποίες προβλέπουν τα άρθρα 261 ΣΛΕΕ και 263 ΣΛΕΕ, να εξετάζει κάθε νομική ή πραγματική αιτίαση με την οποία προβάλλεται ότι το ύψος του προστίμου δεν είναι ανάλογο προς τη σοβαρότητα και τη διάρκεια της παραβάσεως (πρβλ. απόφαση της 26ης Σεπτεμβρίου 2018, Infineon Technologies κατά Επιτροπής,
C‑99/17 P
,
EU:C:2018:773
, σκέψεις
και
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία).
Αντιθέτως δε προς ό,τι υποστηρίζουν οι αναιρεσείουσες, από την αναιρεσιβαλλόμενη απόφαση προκύπτει ότι το Γενικό Δικαστήριο εκπλήρωσε την υποχρέωση αυτή.
Βεβαίως, το Γενικό Δικαστήριο δεν έκρινε ρητώς ότι τα επιχειρήματα των αναιρεσειουσών περί απουσίας συνεπειών της επίμαχης παραβάσεως δεν μπορούσαν να το οδηγήσουν, στο πλαίσιο της ασκήσεως της πλήρους δικαιοδοσίας του, σε μείωση των προστίμων που είχαν επιβληθεί στις αναιρεσείουσες με την επίδικη απόφαση. Εφόσον όμως πρόκειται για άσκηση δικαιοδοσίας ρητώς ανατεθείσας από τον νομοθέτη στον δικαστή της Ένωσης, το Δικαστήριο πρέπει να μπορεί να επαληθεύσει, στο πλαίσιο αναιρετικής διαδικασίας κατά την οποία η πραγματική άσκηση της πλήρους δικαιοδοσίας αμφισβητείται από διάδικο, ότι το Γενικό Δικαστήριο όντως άσκησε την πλήρη δικαιοδοσία του, σύμφωνα με τη νομολογία που υπενθυμίζεται στη σκέψη 96 της παρούσας αποφάσεως.
Εντούτοις, από την αναιρεσιβαλλόμενη απόφαση προκύπτει, εμμέσως πλην σαφώς, ότι το Γενικό Δικαστήριο άσκησε την πλήρη δικαιοδοσία του και κατέληξε στο συμπέρασμα που μνημονεύεται στην προηγούμενη σκέψη.
Συναφώς, υπενθυμίζεται ότι, κατά πάγια νομολογία του Δικαστηρίου επί αιτήσεων αναιρέσεως, η αιτιολογία αποφάσεως του Γενικού Δικαστηρίου μπορεί να συνάγεται εμμέσως, υπό την προϋπόθεση ότι παρέχει στους μεν ενδιαφερομένους τη δυνατότητα να αντιληφθούν το σκεπτικό στο οποίο στηρίχθηκε το Γενικό Δικαστήριο, στο δε Δικαστήριο επαρκή στοιχεία για να ασκήσει τον αναιρετικό του έλεγχο (πρβλ. αποφάσεις της 14ης Σεπτεμβρίου 2016, Trafilerie Meridionali κατά Επιτροπής,
C‑519/15 P
,
EU:C:2016:682
, σκέψη
, και της 26ης Ιανουαρίου 2017, Villeroy & Boch Austria κατά Επιτροπής,
C‑626/13 P
,
EU:C:2017:54
, σκέψη
και εκεί μνημονευόμενη νομολογία).
Εν προκειμένω, στις σκέψεις 138 έως 188 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, το Γενικό Δικαστήριο εξέτασε τα διάφορα αιτήματα των αναιρεσειουσών για μείωση των προστίμων που τους είχαν επιβληθεί με την επίδικη απόφαση. Υπενθύμισε δε, από την αρχή της εξετάσεως αυτής, στη σκέψη 138 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, ότι ο έλεγχος νομιμότητας με τον οποίον είναι συναφώς επιφορτισμένο συμπληρώνεται από την πλήρη δικαιοδοσία που αναγνωρίζεται στον δικαστή της Ένωσης από το άρθρο 31 του κανονισμού 1/2003, σύμφωνα με το άρθρο 261 ΣΛΕΕ.
Υπό τις συνθήκες αυτές, πρέπει να κριθεί ότι το Γενικό Δικαστήριο προβαίνοντας στην εξέταση αυτή, έλαβε πράγματι υπόψη του, στο πλαίσιο του εκ μέρους του ελέγχου νομιμότητας της επίδικης αποφάσεως, την πλήρη δικαιοδοσία που διαθέτει.
Όσον αφορά τα επιχειρήματα των αναιρεσειουσών περί απουσίας συνεπειών της επίμαχης παραβάσεως, τα οποία εξετάζονται στις σκέψεις 156 και 157 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, είναι αληθές ότι, στην ως άνω σκέψη 156, το Γενικό Δικαστήριο υπενθύμισε ότι, σύμφωνα με τη διατύπωση του σημείου 22 των κατευθυντηρίων γραμμών του 2006, η Επιτροπή δεν είναι υποχρεωμένη να λαμβάνει υπόψη εάν η παράβαση είχε ή όχι πραγματικό αντίκτυπο στην αγορά ως επιβαρυντική ή ελαφρυντική περίσταση κατά την εκτίμηση της σοβαρότητας της παραβάσεως αυτής για τον υπολογισμό του προστίμου. Η εκτίμηση αυτή θα μπορούσε να δημιουργήσει την εντύπωση ότι το Γενικό Δικαστήριο έλεγξε, συναφώς, μόνον τη νομιμότητα της επίδικης αποφάσεως υπό το πρίσμα, ιδίως, των κατευθυντηρίων γραμμών του 2006. Ωστόσο, οι κατευθυντήριες γραμμές του 2006, μολονότι δεσμεύουν την ίδια την Επιτροπή, στο μέτρο που κατ’ αυτόν τον τρόπο υποβάλλεται η ίδια σε περιορισμούς κατά την άσκηση της εξουσίας της εκτιμήσεως (πρβλ. απόφαση της 28ης Ιουνίου 2005, Dansk Rørindustri κ.λπ. κατά Επιτροπής,
C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P έως C‑208/02 P και C‑213/02 P
,
EU:C:2005:408
, σκέψη
), δεν δεσμεύουν αντιθέτως τον δικαστή της Ένωσης, ιδίως κατά την άσκηση της μνημονευόμενης στη σκέψη 96 της παρούσας αποφάσεως πλήρους δικαιοδοσίας του (πρβλ. απόφαση της 8ης Δεκεμβρίου 2011, KME Germany κ.λπ. κατά Επιτροπής,
C‑389/10 P
,
EU:C:2011:810
, σκέψεις
και
), ο οποίος, όμως, μπορεί νομίμως να αποφασίσει να τις λάβει υπόψη του (πρβλ. απόφαση της 26ης Ιανουαρίου 2017, Aloys F. Dornbracht κατά Επιτροπής,
C‑604/13 P
,
EU:C:2017:45
, σκέψη
).
Εντούτοις, επισημαίνεται ότι, στην ίδια σκέψη της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, το Γενικό Δικαστήριο εξακολούθησε τη συλλογιστική του διαπιστώνοντας ότι αρκεί το καθορισθέν από την Επιτροπή ποσοστό της αξίας των πωλήσεων που θα ληφθεί υπόψη να δικαιολογείται από άλλα στοιχεία ικανά να επηρεάσουν την αξιολόγηση της σοβαρότητας της παραβάσεως βάσει του σημείου 22 των κατευθυντηρίων γραμμών του 2006, όπως είναι το είδος της παραβάσεως, το συνολικό μερίδιο αγοράς όλων των εμπλεκομένων επιχειρήσεων και η γεωγραφική έκταση της παραβάσεως. Αυτά όμως είναι ακριβώς τα στοιχεία στα οποία είχε στηριχθεί η Επιτροπή εν προκειμένω για να αξιολογήσει τη σοβαρότητα της επίμαχης παραβάσεως, όπως υπενθύμισε το Γενικό Δικαστήριο στη σκέψη 145 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως.
Επομένως, παραπέμποντας στα ως άνω στοιχεία στο πλαίσιο αυτό, το Γενικό Δικαστήριο αποφάνθηκε, εμμέσως πλην σαφώς, κατά την άσκηση της πλήρους δικαιοδοσίας του, ότι η προβαλλόμενη απουσία συνεπειών της επίμαχης παραβάσεως δεν μπορούσε, λόγω των άλλων αυτών στοιχείων, να το οδηγήσει σε μείωση των προστίμων που είχαν επιβληθεί στις αναιρεσείουσες με την επίδικη απόφαση. Εξ αυτού συνάγεται άλλωστε ότι αυτός είναι ο λόγος για τον οποίο συμπέρανε, στη σκέψη 157 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, ότι τα επιχειρήματα περί απουσίας συνεπειών έπρεπε να απορριφθούν.
Πρέπει να προστεθεί ότι η ερμηνεία αυτή της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως είναι επιβεβλημένη είτε ληφθεί υπόψη η αρχική εκδοχή της εν λόγω σκέψεως 156 είτε εκείνη που προήλθε από τη διορθωτική διάταξη της 4ης Μαΐου 2020.
Η υπό κρίση περίπτωση διαφέρει από εκείνη της υποθέσεως επί της οποίας εκδόθηκε η απόφαση της 26ης Σεπτεμβρίου 2018, Infineon Technologies κατά Επιτροπής (
C‑99/17 P
,
EU:C:2018:773
), στην οποία το Γενικό Δικαστήριο δεν είχε δώσει καμία απάντηση σε επιχείρημα της προσφεύγουσας σχετικό με την άσκηση της πλήρους δικαιοδοσίας του.
Το γεγονός ότι, εν προκειμένω, το Γενικό Δικαστήριο δεν παρέλειψε να λάβει υπόψη την πλήρη δικαιοδοσία του επιβεβαιώνεται εξάλλου από το ότι, στη σκέψη 188 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, το Γενικό Δικαστήριο κατέληξε στο συμπέρασμα ότι το αίτημα των αναιρεσειουσών για μείωση των προστίμων που τους είχαν επιβληθεί έπρεπε να απορριφθεί, αφενός, λόγω της απορρίψεως των λόγων ακυρώσεως και των επιχειρημάτων που είχαν προβάλει οι αναιρεσείουσες προς στήριξη του αιτήματος αυτού και, αφετέρου, ελλείψει στοιχείων τα οποία θα μπορούσαν, εν προκειμένω, να δικαιολογήσουν μείωση των προστίμων αυτών.
Κατά συνέπεια, ο τέταρτος λόγος αναιρέσεως πρέπει να απορριφθεί ως αβάσιμος.
Επί του πέμπτου λόγου αναιρέσεως
Επιχειρηματολογία των διαδίκων
Με τον πέμπτο λόγο αναιρέσεως, ο οποίος αφορά τις σκέψεις 180 έως 184 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, οι αναιρεσείουσες υποστηρίζουν ότι η εκτίμηση του Γενικού Δικαστηρίου κατά την οποία, λόγω της συμμετοχής των αναιρεσειουσών στον ευρωπαϊκό μηχανισμό της σύμπραξης, ορθώς η Επιτροπή αύξησε κατά 2 % τον συντελεστή σοβαρότητας τον οποίον εφάρμοσε για τον υπολογισμό των επιβληθέντων σε αυτές προστίμων πάσχει από πρόδηλη πλάνη εκτιμήσεως και από έλλειψη αιτιολογίας όσον αφορά τον βαθμό στον οποίο ο ευρωπαϊκός μηχανισμός θα μπορούσε να προκαλέσει επιπλέον βλάβη στον ανταγωνισμό εντός του ΕΟΧ. Κατά τις αναιρεσείουσες, το Γενικό Δικαστήριο δεν μπορούσε να περιοριστεί στην εκτίμηση ότι ο ευρωπαϊκός μηχανισμός ενίσχυσε αναμφίβολα το πλήγμα στον ανταγωνισμό, ιδίως μάλιστα από τη στιγμή που συνολικά ο μηχανισμός A/R της σύμπραξης εφαρμοζόταν πλήρως. Εξάλλου, η Επιτροπή και το Γενικό Δικαστήριο δέχθηκαν ότι οι αναιρεσείουσες είχαν προσκομίσει αποδεικτικά στοιχεία από τα οποία προέκυπτε ότι δεν επηρεάζονταν όλες οι ευρωπαϊκές πωλήσεις προς τους Ευρωπαίους πελάτες.
Κατά την Επιτροπή, ο λόγος αυτός είναι αβάσιμος.
Εκτίμηση του Δικαστηρίου
Επισημαίνεται ότι ο συγκεκριμένος λόγος αναιρέσεως στηρίζεται σε εσφαλμένη ερμηνεία της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως. Ειδικότερα, αντιθέτως προς ό,τι υποστηρίζουν οι αναιρεσείουσες, το Γενικό Δικαστήριο ουδόλως έκρινε ότι αυτές απέδειξαν ότι η επίμαχη παράβαση δεν είχε αντίκτυπο στο σύνολο των ευρωπαϊκών πωλήσεων. Απεναντίας, στη σκέψη 181 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, το Γενικό Δικαστήριο διαπίστωσε ότι ο ευρωπαϊκός μηχανισμός της σύμπραξης είχε προβλέψει μία επιπλέον δέσμευση κατανομής έργων, πέραν των κανόνων ανάθεσης που ήδη υφίσταντο στο πλαίσιο του μηχανισμού A/R της σύμπραξης.
Υπό τις περιστάσεις αυτές, η εκτίμηση του Γενικού Δικαστηρίου, στη σκέψη 182 της αναιρεσιβαλλομένης αποφάσεως, ότι αναμφίβολα η κατανομή των έργων υπόγειων και υποβρύχιων ηλεκτρικών καλωδίων στο πλαίσιο του ευρωπαϊκού μηχανισμού της σύμπραξης ενίσχυσε το πλήγμα στον ανταγωνισμό που προκάλεσε εντός του ΕΟΧ ο μηχανισμός A/R της εν λόγω σύμπραξης ουδόλως πάσχει από έλλειψη αιτιολογίας.
Διαπιστώνεται επίσης ότι το Γενικό Δικαστήριο ουδόλως υπέπεσε σε πλάνη περί το δίκαιο κρίνοντας ότι η κατανομή των έργων μεταξύ των ευρωπαϊκών επιχειρήσεων συνιστούσε επιπλέον προσβολή του ανταγωνισμού σε σχέση με εκείνη που προέκυπτε από τον μηχανισμό A/R της σύμπραξης. Ειδικότερα, όπως επισήμανε η γενική εισαγγελέας στο σημείο 126 των προτάσεών της, η στενή σύνδεση που υφίστατο μεταξύ των δύο μηχανισμών δεν αναιρούσε το γεγονός ότι ο ευρωπαϊκός μηχανισμός της σύμπραξης αποτελούσε ως εκ της φύσεώς του ιδιαίτερη συμφωνία κατανομής έργων μη εμπεριεχόμενη στον μηχανισμό A/R της σύμπραξης. Επομένως, η εκτίμηση του Γενικού Δικαστηρίου ότι η επιπλέον αυτή προσβολή του ανταγωνισμού μπορούσε θεμιτώς να τιμωρηθεί με αυξημένο πρόστιμο δεν πάσχει από πλάνη εκτιμήσεως.
Κατά συνέπεια, ο πέμπτος λόγος αναιρέσεως πρέπει να απορριφθεί ως αβάσιμος.
Δεδομένου ότι κανένας από τους λόγους αναιρέσεως δεν μπορεί να ευδοκιμήσει, η αίτηση αναιρέσεως πρέπει να απορριφθεί στο σύνολό της.
Επί των δικαστικών εξόδων
Κατά το άρθρο 138, παράγραφος 1, του Κανονισμού Διαδικασίας του Δικαστηρίου, που εφαρμόζεται στην αναιρετική διαδικασία δυνάμει του άρθρου 184, παράγραφος 1, του Κανονισμού Διαδικασίας, ο ηττηθείς διάδικος καταδικάζεται στα έξοδα, εφόσον υπάρχει σχετικό αίτημα του νικήσαντος διαδίκου.
Δεδομένου ότι η Επιτροπή ζήτησε να καταδικαστούν οι αναιρεσείουσες στα δικαστικά έξοδα και αυτές ηττήθηκαν, πρέπει να καταδικαστούν στα δικαστικά έξοδα.
Για τους λόγους αυτούς, το Δικαστήριο (δεύτερο τμήμα) αποφασίζει:
1)
Απορρίπτει την αίτηση αναιρέσεως.
2)
Καταδικάζει τις Nexans France SAS και Nexans SA στα δικαστικά έξοδα.
(υπογραφές)
(
*1
) Γλώσσα διαδικασίας: η αγγλική. | [
"Αίτηση αναιρέσεως",
"Ανταγωνισμός",
"Συμπράξεις",
"Ευρωπαϊκή αγορά υπόγειων και υποβρύχιων ηλεκτρικών καλωδίων",
"Κατανομή της αγοράς στο πλαίσιο έργων",
"Κανονισμός (ΕΚ) 1/2003",
"Άρθρο 20",
"Ελεγκτικές εξουσίες της Ευρωπαϊκής Επιτροπής στον τομέα των συμπράξεων",
"Εξουσία αντιγραφής των δεδομένων, χωρίς προηγούμενη εξέτασή τους, και εν συνεχεία εξετάσεώς τους στα γραφεία της Επιτροπής",
"Πρόστιμα",
"Πλήρης δικαιοδοσία"
] |
62001TJ0125 | it | Contesto normativo
Il 18 dicembre 1986, il Consiglio ha adottato il regolamento (CEE) n. 4028/86, relativo ad azioni comunitarie per il miglioramento
e l'adeguamento delle strutture nel settore della pesca e dell'acquicoltura (GU L 376, pag. 7). Tale regolamento ─ come modificato,
nell'ordine, dal regolamento (CEE) del Consiglio 20 dicembre 1990, n. 3944 (GU L 380, pag. 1), dal regolamento (CEE) del Consiglio
21 settembre 1992, n. 2794 (GU L 282, pag. 3), e dal regolamento (CEE) del Consiglio 19 dicembre 1992, n. 3946 (GU L 401,
pag. 1) ─ prevede, al titolo VI bis (artt. 21 bis-21 quinquies), che la Commissione possa concedere ai progetti di società
miste di pesca diversi tipi di contributi finanziari, di importo variabile a seconda della stazza e dell'età delle navi di
cui trattasi, sempreché tali progetti rispettino le condizioni stabilite dal detto regolamento.
All'art. 21 bis del regolamento n. 4028/86, la
società mista viene definita come segue: Ai sensi del presente titolo, per
società mista s'intende una società di diritto privato che raggruppi uno o più armatori comunitari e uno o più partner di un paese terzo
con il quale la Comunità abbia delle relazioni e che siano vincolati da un contratto di società mista, destinata a sfruttare
e, se del caso, a valorizzare le risorse alieutiche situate nelle acque sotto sovranità e/o giurisdizione di detti paesi terzi,
nella prospettiva di approvvigionare in via prioritaria il mercato della Comunità.
L'art. 21 quinquies, nn. 1 e 2, del regolamento n. 4028/86 stabilisce le modalità relative alla presentazione di una domanda
di contributo ed alla procedura di concessione del medesimo. Al n. 3 del detto articolo, viene precisato che, per i progetti
che hanno beneficiato di un contributo finanziario, il beneficiario deve trasmettere alla Commissione e allo Stato membro
una relazione periodica sulle attività della società mista.
L'art. 44, n. 1, del regolamento n. 4028/86 dispone quanto segue: Per tutta la durata dell'intervento comunitario, l'autorità o l'organismo all'uopo designato dallo Stato membro interessato
trasmette alla Commissione, a richiesta di quest'ultima, tutti i documenti giustificativi e tutti i documenti atti a stabilire
che le condizioni finanziarie o di altro genere prescritte per ciascun progetto sono soddisfatte. La Commissione, secondo
la procedura di cui all'articolo 47, può decidere di sospendere, sopprimere o ridurre il contributo:
─
se il progetto non viene eseguito come previsto, ovvero
se il progetto non viene eseguito come previsto, ovvero
─
se alcune condizioni prescritte non sono soddisfatte, ovvero
se alcune condizioni prescritte non sono soddisfatte, ovvero
─
(...)
(...)
La decisione è notificata allo Stato membro interessato e al beneficiario. La Commissione procede al recupero delle somme
il cui versamento non era o non è giustificato.
Il 21 giugno 1991, la Commissione ha adottato il regolamento (CEE) n. 1956/91, che fissa le modalità d'applicazione del regolamento
n. 4028/86 per quanto riguarda le azioni di incentivazione alla costituzione delle società miste (GU L 181, pag. 1).
L'art. 5 del regolamento n. 1956/91 dispone che il pagamento del contributo comunitario viene effettuato soltanto una volta
che la società mista sia stata costituita nel paese terzo interessato e che i pescherecci trasferiti siano stati definitivamente
radiati dal registro comunitario e registrati in un porto del paese terzo in cui ha sede la società mista. La norma suddetta
aggiunge che, quando il contributo comunitario consiste, in tutto o in parte, in una sovvenzione in conto capitale, tale sovvenzione
può formare oggetto di un primo versamento non superiore all'80% del suo importo totale, sempreché siano rispettate le condizioni
di cui sopra. La domanda di pagamento della rata di saldo della sovvenzione deve essere accompagnata dalla prima relazione
periodica sulle attività della società mista. Tale domanda non può essere presentata prima che siano passati dodici mesi dalla
data del pagamento della prima rata.
Ai sensi dell'art. 6 del regolamento n. 1956/91, la relazione periodica di cui all'art. 21 quinquies, n. 3, del regolamento
n. 4028/86 deve pervenire alla Commissione ogni dodici mesi e per tre anni consecutivi, e deve altresì contenere i dati indicati
nell'allegato III del detto regolamento n. 1956/91 ed essere presentata nella forma prescritta da tale allegato.
L'art. 7 del regolamento n. 1956/91 stabilisce quanto segue: Per un periodo di tre anni a decorrere dalla data del versamento del saldo del contributo della Comunità, gli Stati membri
tengono a disposizione della Commissione tutti i documenti giustificativi, o le rispettive copie certificate conformi, per
mezzo dei quali sono stati calcolati gli aiuti previsti dal regolamento (...) n. 4028/86, nonché i fascicoli completi dei
richiedenti.
La parte B dell'allegato I del regolamento n. 1956/91 contiene una nota, rubricata come
Importante, che è formulata nei seguenti termini: Si ricorda ai richiedenti che affinché una società mista possa beneficiare di un premio ai sensi del regolamento (...) n. 4028/86,
modificato dal regolamento (...) n. 3944/90, questa deve in particolare:
─
riguardare pescherecci di lunghezza superiore a 12 metri, misurata fra perpendicolari, tecnicamente idonei alle operazioni
di pesca previste, in attività da oltre 5 anni, battenti bandiera di uno Stato membro della Comunità e registrati in un porto
della Comunità ma che saranno trasferiti definitivamente nel paese terzo interessato dalla società mista (...),
riguardare pescherecci di lunghezza superiore a 12 metri, misurata fra perpendicolari, tecnicamente idonei alle operazioni
di pesca previste, in attività da oltre 5 anni, battenti bandiera di uno Stato membro della Comunità e registrati in un porto
della Comunità ma che saranno trasferiti definitivamente nel paese terzo interessato dalla società mista (...),
─
essere destinata a sfruttare e, se del caso, a valorizzare le risorse alieutiche situate nelle acque soggette alla sovranità
e/o alla giurisdizione del paese terzo interessato,
essere destinata a sfruttare e, se del caso, a valorizzare le risorse alieutiche situate nelle acque soggette alla sovranità
e/o alla giurisdizione del paese terzo interessato,
─
mirare all'approvvigionamento prioritario del mercato della Comunità,
mirare all'approvvigionamento prioritario del mercato della Comunità,
─
essere fondata su una convenzione di società mista
essere fondata su una convenzione di società mista
.
Il 18 dicembre 1995, il Consiglio ha adottato il regolamento (CE, Euratom) n. 2988/95, relativo alla tutela degli interessi
finanziari delle Comunità (GU L 312, pag. 1), il quale stabilisce in particolare quanto segue:
Articolo 1
1.
Ai fini della tutela degli interessi finanziari delle Comunità europee è adottata una normativa generale relativa a dei controlli
omogenei e a delle misure e sanzioni amministrative riguardanti irregolarità relative al diritto comunitario.
2.
Costituisce irregolarità qualsiasi violazione di una disposizione del diritto comunitario derivante da un'azione o un'omissione
di un operatore economico che abbia o possa avere come conseguenza un pregiudizio al bilancio generale delle Comunità o ai
bilanci da queste gestite, attraverso la diminuzione o la soppressione di entrate provenienti da risorse proprie percepite
direttamente per conto delle Comunità, ovvero una spesa indebita.
(...)
Articolo 3
1.
Il termine di prescrizione delle azioni [sanzionatorie] è di quattro anni a decorrere dall'esecuzione dell'irregolarità di
cui all'articolo 1, paragrafo 1. Tuttavia, le normative settoriali possono prevedere un termine inferiore e comunque non inferiore
a tre anni.
Per le irregolarità permanenti o ripetute, il termine di prescrizione decorre dal giorno in cui cessa l'irregolarità. Per
i programmi pluriennali, il termine di prescrizione vale comunque fino alla chiusura definitiva del programma.La prescrizione delle azioni [sanzionatorie] è interrotta per effetto di qualsiasi atto dell'autorità competente, portato
a conoscenza della persona interessata, che abbia natura istruttoria o che sia volto a perseguire l'irregolarità. Il termine
di prescrizione decorre nuovamente dal momento di ciascuna interruzione.Tuttavia, la prescrizione è acquisita al più tardi il giorno in cui sia giunto a scadenza un termine pari al doppio del termine
di prescrizione senza che l'autorità competente abbia irrogato una sanzione, fatti salvi i casi in cui la procedura amministrativa
sia stata sospesa a norma dell'articolo 6, paragrafo 1.
Fatti all'origine della controversia
Nell'ottobre 1991, la società José Martí Peix, SA (in prosieguo: la
ricorrente), presentava alla Commissione, tramite le autorità spagnole, una domanda di contributo finanziario comunitario ai sensi del
regolamento n. 4028/86 nell'ambito di un progetto di costituzione di una società mista di pesca ispano-angolana. Tale progetto
prevedeva il trasferimento, ai fini di attività di pesca, di tre navi ─ la Pondal, la Periloja e la Sonia Rosal ─ alla società
mista costituita dalla ricorrente, dalla società portoghese Iberpesca-Sociedades de Pesca Ltda e da un socio angolano, Empromar
N'Gunza.
Con decisione 16 dicembre 1991 (in prosieguo: la
decisione di concessione del contributo), la Commissione accordava al progetto di cui al punto precedente (progetto SM/ESP/17/91; in prosieguo: il
progetto) un contributo comunitario per un importo massimo di ECU 1 349 550. Tale decisione prevedeva che il contributo comunitario
sarebbe stato integrato dal Regno di Spagna mediante un aiuto di ECU 269 910.
Nel novembre 1992, la società mista, denominata Ibermar Empresa de Pesca Ltda, veniva costituita e registrata a Luanda, in
Angola. Nel dicembre 1992, le tre navi della società mista venivano registrate nel porto di Luanda.
Il 12 maggio 1993, la Commissione, a seguito di domanda della ricorrente, adottava una decisione che modificava la decisione
di concessione del contributo. La modifica consisteva nella sostituzione ─ quanto al socio del paese terzo ─ di Empromar N'Gunza
con la società Marang, Pesca et Industrias de Pesca Ltda.
Il 18 maggio 1993, la Commissione riceveva, per il tramite delle autorità spagnole, una domanda di pagamento della prima rata
del contributo, datata 10 maggio 1993. Tale domanda era accompagnata da una serie di documenti e di certificati relativi alla
costituzione della società mista, alla registrazione delle navi nel porto di Luanda, alla loro radiazione dal registro comunitario
ed all'ottenimento delle necessarie licenze di pesca.
Il 24 giugno 1993, la Commissione pagava l'80% del contributo.
Il 20 maggio 1994, la ricorrente presentava presso le autorità spagnole una domanda di pagamento della rata di saldo del contributo.
Tale domanda era accompagnata dalla prima relazione periodica, relativa al periodo di attività compreso tra il 20 aprile 1993
e il 20 aprile 1994. In tale relazione, si affermava in particolare quanto segue: I nostri obiettivi a lungo termine hanno dovuto essere modificati a motivo del naufragio della Pondal in data 20 luglio 1993.
Noi abbiamo chiesto immediatamente alle autorità responsabili per la pesca in Angola la sostituzione della nave suddetta con
un'altra nave della nostra flotta, ma al momento della redazione della presente relazione non abbiamo ancora ottenuto l'autorizzazione
a procedere a tale sostituzione (...).
La Commissione riceveva la domanda di cui al punto precedente in data 7 settembre 1994 e procedeva al pagamento della rata
di saldo del contributo in data 14 settembre 1994.
Il 6 novembre 1995, la Commissione riceveva la seconda relazione periodica, datata 19 giugno 1995, riguardante il periodo
di attività compreso tra il 20 maggio 1994 ed il 20 maggio 1995. Tale relazione menzionava il naufragio della Pondal con data
20 luglio 1993 e riferiva le difficoltà incontrate nella sostituzione di tale nave a motivo delle reticenze alle autorità
angolane.
Con lettera 20 dicembre 1996, la Commissione, non avendo ricevuto la terza relazione periodica sulle attività, chiedeva informazioni
in proposito alle autorità spagnole, le quali comunicavano alla detta istituzione, con lettera 22 gennaio 1997, che la relazione
in questione era in corso di elaborazione.
Il 20 febbraio 1997, le autorità spagnole ricevevano una lettera della ricorrente, datata 31 gennaio 1997, la quale riferiva
in merito a difficoltà di gestione della società mista connesse alle condizioni imposte dal socio angolano e sollecitava,
a motivo di tali difficoltà, una modificazione del paese terzo per le navi Periloja e Sonia Rosal. Nella detta lettera, la
ricorrente segnalava il trasferimento di queste due navi alla società mista Peix Camerún SARL e domandava l'autorizzazione
a presentare la terza relazione periodica sulle attività nell'ambito di quest'ultima società.
Con una lettera datata 4 febbraio 1997, pervenuta alla Commissione il 5 marzo successivo, le autorità spagnole trasmettevano
a quest'ultima le domande formulate dalla ricorrente, insieme alla pertinente documentazione, esprimendo il proprio parere
favorevole in merito alle domande medesime.
Il 4 aprile 1997, la Commissione rispondeva alle autorità spagnole che la terza relazione periodica sulle attività avrebbe
dovuto essere depositata nel settembre 1996 e che, di conseguenza, tale relazione doveva essere presentata nella continuazione
delle relazioni precedenti e non nella nuova prospettiva proposta dalla ricorrente.
Con lettera 18 giugno 1997, la Commissione richiedeva alle autorità spagnole la trasmissione della terza relazione periodica
sulle attività nel più breve termine possibile.
Nel settembre 1997, la terza relazione periodica sulle attività, riguardante il periodo compreso tra il 20 maggio 1995 e il
20 maggio 1996, perveniva alla Commissione. In essa venivano riferiti comportamenti del socio angolano che impedivano il normale
proseguimento delle attività di pesca. Si affermava che gli ultimi scarichi di pesce di provenienza dall'Angola risalivano
al marzo 1995 e che, alla luce delle difficoltà connesse ai suddetti comportamenti, i soci comunitari avevano deciso di vendere
le loro quote nella società mista al socio angolano e di riacquistare le navi destinate al progetto. La relazione affermava
che, dopo il loro riacquisto, le navi erano state trasferite dalla ricorrente in un porto della Nigeria, dove erano state
sottoposte a riparazioni fino al 1996.
Con lettera 6 marzo 1998, la ricorrente, rispondendo ad una richiesta presentata dalle autorità spagnole il 26 febbraio 1998,
forniva a queste ultime chiarimenti in merito alla realizzazione del progetto. In tale lettera veniva indicato che le navi
della società mista avevano lasciato le acque angolane nel corso del primo quadrimestre del 1995. Dai documenti allegati a
tale lettera, risultava che la cessione, da parte degli armatori comunitari, delle loro quote nella società mista al socio
angolano era avvenuta in data 3 febbraio 1995.
Con lettera 26 giugno 1998, la Commissione sollecitava alle autorità spagnole informazioni in merito allo stato del progetto.
In risposta a tale lettera, le dette autorità trasmettevano alla Commissione, in data 2 luglio 1998, la lettera della ricorrente
del 6 marzo 1998.
Fase precontenziosa del procedimento
Con lettera in data 26 luglio 1999 indirizzata alla ricorrente ed alle autorità spagnole, il sig. Cavaco, direttore generale
della direzione generale
Pesca della Commissione (DG XIV), annunciava che quest'ultima aveva deciso, in conformità dell'art. 44, n. 1, del regolamento n. 4028/86,
di ridurre il contributo inizialmente concesso al progetto, a motivo del fatto che, in contrasto con le prescrizioni del detto
regolamento e del regolamento n. 1956/91, la società mista non aveva sfruttato per un periodo di tre anni le risorse alieutiche
del paese terzo menzionato nella decisione di concessione del contributo. Quanto alla nave Pondal, la detta lettera faceva
presente che, dai documenti ricevuti dalla Commissione, era lecito inferire che tale nave aveva svolto le proprie attività
dal 20 aprile al 20 luglio 1993, data del suo naufragio, ossia per un periodo di tre mesi, ciò che giustificava una riduzione
del contributo di ECU 160 417. Tuttavia, si aggiungeva che il calcolo della Commissione era subordinato al conseguimento di
elementi atti a provare che il naufragio suddetto era stato determinato da forza maggiore. Quanto alle navi Periloja e Sonia
Rosal, si affermava che, dalle informazioni a disposizione della Commissione, risultava che queste due navi avevano svolto
le proprie attività nelle acque angolane per conto della società mista tra il 20 aprile 1993 ed il 20 aprile 1994, nonché
tra il 20 maggio 1994 ed il 3 febbraio 1995, data della vendita, da parte della ricorrente, delle sue quote nella detta società,
ossia per un periodo complessivo di 21 mesi, ciò che giustificava una riduzione del contributo di ECU 114 520. Pertanto, la
prevista riduzione ammontava complessivamente ad ECU 274 937, somma della quale la Commissione intendeva pretendere il rimborso
dalla ricorrente, posto che a quest'ultima era stato in precedenza versato l'intero contributo. La lettera indicava che, in
mancanza di formale consenso della ricorrente in ordine alla soluzione proposta, da prestarsi nei 30 giorni successivi, la
Commissione avrebbe proseguito la procedura di riduzione del contributo.
Il 5 ottobre 1999, la ricorrente trasmetteva alla Commissione le proprie osservazioni in merito alla lettera di quest'ultima
del 26 luglio 1999. In sostanza, la ricorrente forniva elementi diretti a dimostrare che il naufragio della nave Pondal era
avvenuto a causa di forza maggiore, ed affermava che essa aveva tentato di sostituire tale nave con un'altra della propria
flotta, ma che ciò era stato impossibile a causa del comportamento delle autorità angolane. Quanto alle navi Periloja e Sonia
Rosal, la ricorrente chiariva che le difficoltà provocate dal socio angolano l'avevano obbligata a trasferire l'attività di
tali navi nelle acque camerunesi. Essa precisava che tale modificazione era stata portata a conoscenza delle autorità spagnole
nel gennaio 1997. La ricorrente sottolineava che le formalità richieste per la costituzione ed il funzionamento della società
mista erano state adempiute e che le attività di quest'ultima avevano mirato ad un approvvigionamento prioritario del mercato
comunitario.
Il 9 novembre 1999, si svolgeva un incontro tra la Commissione e la ricorrente.
A seguito di tale incontro, la ricorrente inviava alla Commissione, in data 18 febbraio 2000, una memoria a difesa, con la
quale eccepiva la prescrizione dei fatti denunciati dalla Commissione e sosteneva essersi verificata una violazione, da parte
di tale istituzione, dei principi di diligenza e di buona amministrazione.
Con una lettera in data 25 maggio 2000 indirizzata alla ricorrente ed alle autorità spagnole, il sig. Smidt, direttore generale
della DG
Pesca della Commissione, affermava che la lettura dei documenti prodotti dalla ricorrente in data 5 ottobre 1999 aveva permesso
di constatare che il naufragio della Pondal era avvenuto il 13 gennaio 1993, e non il 20 luglio 1993 come fino allora indicato
dalla ricorrente alla Commissione, e che, alla luce di tali fatti, la mancata menzione del detto naufragio nell'ambito della
domanda di pagamento della prima rata del contributo presentata dalla ricorrente nel maggio 1993 e l'indicazione del 20 luglio
1993 quale data di accadimento del naufragio suddetto nella prima e nella seconda relazione periodica sulle attività della
società mista costituivano irregolarità tali da giustificare la soppressione della parte del contributo relativa alla nave
in questione. Posto che tale parte del contributo corrispondeva ad ECU 525 000 e che la Commissione confermava la propria
posizione espressa il 26 luglio 1999 in relazione alle altre due navi della società mista, nella lettera suddetta si prevedeva
di portare l'importo complessivo di riduzione del contributo ad ECU 639 520. La lettera formulava altresì le obiezioni della
Commissione dinanzi alle affermazioni della ricorrente relative alla prescrizione dei previsti provvedimenti di riduzione
e recupero. La medesima lettera indicava che, qualora la ricorrente non avesse comunicato, nei 30 giorni successivi, il proprio
consenso in ordine alla soluzione proposta ovvero elementi tali da giustificare un mutamento di posizione della Commissione,
quest'ultima avrebbe proseguito le procedure di riduzione e recupero del contributo.
Il 10 luglio 2000, la ricorrente inviava alla Commissione le proprie osservazioni in merito alla lettera di quest'ultima del
25 maggio 2000. In sostanza, la ricorrente esponeva, relativamente alla nave Pondal, che quest'ultima aveva fatto naufragio
il 13 gennaio 1993, ma che la sua radiazione del registro angolano era intervenuta soltanto il 20 luglio 1993, ciò che spiegava
la mancata menzione del naufragio nella domanda di pagamento della prima rata del contributo ed il riferimento a quest'ultima
data nella prima relazione periodica sulle attività. Quanto alle altre due navi, la ricorrente faceva valere che risultava
provato che essa aveva comunicato la modificazione del paese terzo alle autorità spagnole nel gennaio 1997. La ricorrente
faceva altresì valere la propria buona fede nell'ambito di tale vicenda.
Il 19 marzo 2001, la Commissione adottava una decisione che riduceva ad EUR 710 030 il contributo concesso al progetto ed
ordinava alla ricorrente di rimborsare alla detta istituzione la somma di EUR 639 520 (in prosieguo: la
decisione impugnata).
Procedimento
Sulla base di tali fatti, la ricorrente, con atto introduttivo depositato nella cancelleria del Tribunale l'8 giugno 2001,
ha proposto un ricorso diretto all'annullamento della decisione impugnata.
Su relazione del giudice relatore, il Tribunale (Terza Sezione) ha deciso di aprire la fase orale e, nell'ambito delle misure
di organizzazione del procedimento previste dall'art. 64 del regolamento di procedura del Tribunale, ha sottoposto per iscritto
un quesito alla Commissione. Quest'ultima vi ha risposto entro i termini impartiti.
Le parti hanno svolto le loro difese orali e risposto ai quesiti formulati dal Tribunale in occasione dell'udienza del 28
novembre 2002.
Conclusioni delle parti
La ricorrente conclude che il Tribunale voglia:
─
dichiarare il ricorso ricevibile;
dichiarare il ricorso ricevibile;
─
annullare la decisione impugnata;
annullare la decisione impugnata;
─
ordinare qualsiasi misura che riterrà opportuna affinché la Commissione si conformi agli obblighi derivanti dall'art. 233 CE
e, in particolare, proceda ad una nuova valutazione dei fatti;
ordinare qualsiasi misura che riterrà opportuna affinché la Commissione si conformi agli obblighi derivanti dall'art. 233 CE
e, in particolare, proceda ad una nuova valutazione dei fatti;
─
condannare la Commissione alle spese.
condannare la Commissione alle spese.
La Commissione conclude che il Tribunale voglia:
─
dichiarare il ricorso infondato;
dichiarare il ricorso infondato;
─
condannare la ricorrente alle spese.
condannare la ricorrente alle spese.
Sulla ricevibilità
Poiché i requisiti di ricevibilità di un ricorso sono di ordine pubblico, il Tribunale può verificarli d'ufficio, ai sensi
dell'art. 113 del regolamento di procedura. Spetta dunque al Tribunale appurare d'ufficio la ricevibilità dei diversi capi
della domanda conclusivamente formulati nell'atto introduttivo.
Nella fattispecie, il Tribunale constata che, con il terzo capo della domanda (v. supra, punto 38), la ricorrente chiede ad
esso di rivolgere un'ingiunzione alla Commissione.
Orbene, secondo una costante giurisprudenza, il Tribunale non può, nell'esercizio dei poteri attribuitigli, rivolgere ingiunzioni
alle istituzioni comunitarie (sentenza della Corte 8 luglio 1999, causa C-5/93 P, DSM/Commissione, Racc. pag. I-4695, punto 36;
sentenza del Tribunale 24 febbraio 2000, causa T-145/98, ADT Projekt/Commissione, Racc. pag. II-387, punto 83). Infatti, nell'ambito
di un ricorso di annullamento ex art. 230 CE, la competenza del giudice comunitario è limitata al controllo della legittimità
dell'atto impugnato. In caso di annullamento di quest'ultimo, l'istituzione interessata è dunque tenuta ad adottare, ai sensi
dell'art. 233 CE, le misure che l'esecuzione della sentenza di annullamento comporta (sentenze del Tribunale 27 gennaio 1998,
causa T-67/94, Ladbroke Racing/Commissione, Racc. pag. II-1, punto 200, e ADT Projekt/Commissione, cit., punto 84).
Ne consegue che il terzo capo della domanda deve essere respinto perché irricevibile.
Nel merito
La ricorrente deduce quattro motivi a sostegno del proprio ricorso. Il primo motivo è fondato sulla prescrizione. Il secondo,
il terzo e il quarto motivo, dedotti in via subordinata, riguardano, rispettivamente, una violazione dei principi di diligenza
e di buona amministrazione, un errore di valutazione ed un'erronea interpretazione del regolamento n. 4028/86, nonché una
violazione del principio di proporzionalità.
Il Tribunale reputa opportuno esaminare anzitutto il terzo motivo. Saranno quindi esaminati, in successione, il primo, il
secondo ed il quarto motivo.
Quanto al motivo relativo ad un'erronea valutazione e ad un'erronea interpretazione del regolamento n. 4028/86
Nell'ambito di tale motivo, la ricorrente sostiene che la decisione impugnata, laddove sopprime la parte del contributo relativa
alla nave Pondal, deve essere annullata per il fatto che si fonda su un'erronea valutazione dei fatti (prima parte del motivo)
e su un'erronea interpretazione del regolamento n. 4028/86 (seconda parte del motivo).
Quanto alla prima parte del motivo
Nell'ambito della prima parte di tale motivo, la ricorrente nega di aver commesso un'irregolarità in relazione al naufragio
della nave Pondal.
In primo luogo, essa fa valere di non aver mai negato il verificarsi di tale naufragio né tentato di dissimularlo. Al contrario,
essa avrebbe segnalato tale fatto in più occasioni e fornito tutte le informazioni richieste sia alla Commissione che alle
autorità spagnole. La Commissione non potrebbe affermare che la ricorrente, comunicandole il 20 luglio 1993 quale data del
naufragio, ha trasmesso alla detta istituzione false informazioni, posto che tale data, corrispondente alla radiazione della
nave dal registro angolano, sarebbe corretta tanto quanto quella del 13 gennaio 1993, data della sparizione fisica della nave,
per designare il naufragio di quest'ultima.
In secondo luogo, la ricorrente afferma che il naufragio della nave Pondal è stato segnalato alla Commissione nella prima
relazione periodica sulle attività della società mista. La mancata menzione del naufragio nell'ambito della domanda di versamento
della prima rata del contributo sarebbe riconducibile a diverse circostanze.
Anzitutto, la documentazione relativa alla domanda suddetta sarebbe stata trasmessa alle autorità spagnole nel dicembre 1992
e completata nel gennaio 1993. A tale epoca, la ricorrente non avrebbe disposto di informazioni precise in merito alle esatte
circostanze del naufragio, che sarebbero state conosciute soltanto il 4 febbraio 1993, e, per non ritardare l'inizio delle
attività delle altre due navi, essa avrebbe scelto di presentare la propria domanda di pagamento senza attendere di conoscere
tali circostanze. In secondo luogo, la radiazione della nave dal registro angolano sarebbe avvenuta soltanto il 20 luglio
1993, ossia successivamente alla presentazione della domanda suddetta. In terzo luogo, il pagamento della prima rata del contributo
sarebbe stato subordinato alla prova dell'adempimento delle formalità amministrative relative alla costituzione della società
mista ed alla radiazione delle navi dal registro comunitario, e non già alla prova dell'attività di tali navi. In quarto luogo,
le altre due navi avrebbero permesso il proseguimento delle attività della società mista nel periodo in cui la ricorrente
cercava di sostituire la nave naufragata. Tenuto conto di tali diversi elementi, il fatto che il naufragio della nave Pondal
sia stato segnalato alla Commissione dopo l'ottenimento del certificato di radiazione dal registro angolano, e non al momento
preciso del verificarsi del detto naufragio, non avrebbe alcuna rilevanza.
Il Tribunale constata che, in base al nono considerando della decisione impugnata, l'irregolarità affermata dalla Commissione
quanto alla nave Pondal consiste nel fatto che la ricorrente ha taciuto il naufragio di tale nave ─ verificatosi il 13 gennaio
1993 ─ nella propria domanda, datata 10 maggio 1993, diretta ad ottenere il pagamento della prima rata del contributo, e che
la ricorrente medesima, nella prima relazione periodica sulle attività annessa alla domanda di pagamento della rata di saldo
del contributo presentata il 20 maggio 1994, ha menzionato il 20 luglio 1993 quale data del naufragio della nave.
Da una giurisprudenza consolidata risulta che i richiedenti ed i beneficiari di contributi sono soggetti ad un obbligo di
informazione e di lealtà, che impone loro di assicurarsi della credibilità delle informazioni da essi fornite alla Commissione
e dell'inidoneità di tali informazioni ad indurre la detta istituzione in errore; ove così non fosse, il sistema di controlli
e di prove adottato per verificare l'adempimento delle condizioni di concessione del contributo non potrebbe funzionare correttamente
(sentenza del Tribunale, 12 ottobre 1999, causa T-216/96, Conserve Italia/Commissione, Racc. pag. II-3139, punto 71). Il giudice
comunitario ha sottolineato l'importanza del rispetto di tale obbligo
per il buon funzionamento del sistema, così da permettere il controllo circa l'adeguata utilizzazione dei fondi comunitari (sentenza della Corte 24 gennaio 2002, causa C-500/99 P, Conserve Italia/Commissione, Racc. pag. I-867, punto 100). Infatti,
in mancanza di informazioni attendibili, anche progetti non soddisfacenti i requisiti prescritti potrebbero beneficiare di
un contributo (sentenza 12 ottobre 1999, Conserve Italia/Commissione, cit., punto 71).
In tale contesto, la costante trasmissione di informazioni corrette in merito alle navi destinate ad un progetto di società
mista riveste una particolare importanza. Occorre infatti sottolineare come, in virtù della normativa applicabile (v., in
particolare, la parte A dell'allegato I del regolamento n. 1956/91), l'importo del contributo concesso al promotore del progetto
sia correlato al numero di navi destinate alla società mista, nonché alla stazza ed all'età di tali navi. Pertanto, gli elementi
relativi alle navi trasferite alla società mista costituiscono dati fondamentali del progetto sovvenzionato, come risulta
confermato, nella fattispecie, dalle precisazioni contenute nell'allegato della decisione di concessione del contributo e
nell'allegato della decisione di modifica del 12 maggio 1993 in merito all'identità ed alle caratteristiche tecniche delle
tre navi in questione. Spetta dunque al beneficiario del contributo informare correttamente la Commissione in merito a qualsiasi
novità riguardante le navi destinate al progetto, in particolare se attinente alla loro idoneità a contribuire alla realizzazione
degli obiettivi assegnati al progetto a fronte della concessione del contributo e, segnatamente, dell'obiettivo consistente,
ai sensi della normativa applicabile (v. art. 21 bis del regolamento n. 4028/86 e la parte B dell'allegato I del regolamento
n. 1956/91), nello sfruttamento e, se del caso, nella valorizzazione delle risorse alieutiche delle acque del paese terzo
interessato in vista di un approvvigionamento prioritario del mercato comunitario.
Nella fattispecie, è giocoforza constatare, anzitutto, come la ricorrente non neghi il fatto che la domanda di pagamento della
prima rata del contributo, pervenuta nel maggio 1993 alla Commissione, non conteneva alcuna allusione al naufragio della nave
Pondal, verificatosi il 13 gennaio 1993.
Quanto all'argomento della ricorrente secondo cui essa ha appreso le esatte circostanze del naufragio della nave Pondal soltanto
dopo aver trasmesso alle autorità spagnole i documenti relativi alla suddetta domanda di pagamento, occorre rilevare che,
anche ammettendo, in conformità della tesi della ricorrente, che quest'ultima sia entrata in possesso di informazioni precise
in merito a tale naufragio soltanto il 4 febbraio 1993, malgrado essa avesse inviato alle autorità spagnole i detti documenti
nel dicembre 1992 e nel gennaio 1993, la Commissione, alla data del 4 febbraio 1993, non aveva ancora proceduto al versamento
della prima rata del contributo. Risulta infatti dai documenti dimessi in atti che l'attestazione della radiazione definitiva
della nave Pondal dal registro comunitario, necessaria per il pagamento di tale prima rata ai sensi dell'art. 5 del regolamento
n. 1956/91, è stata fornita dalle autorità competenti il 25 marzo 1993 e che il controllo contabile ed il controllo di ammissibilità,
i quali debbono precedere la presentazione della domanda di pagamento ai sensi della parte B dell'allegato II del regolamento
n. 1956/91, sono stati effettuati dalle autorità spagnole, rispettivamente, il 30 aprile 1993 e il 5 marzo 1993, laddove però
soltanto il 10 maggio 1993 tali autorità hanno trasmesso alla Commissione la domanda suddetta, che è stata accolta dalla detta
istituzione il 24 giugno 1993. Pertanto, prima che la Commissione accogliesse tale domanda, la ricorrente aveva la possibilità
─ ed altresì l'obbligo, in forza del suo dovere di informazione e di lealtà ─ di segnalare l'avvenuto naufragio della nave
Pondal, posto che tale circostanza incideva su un elemento essenziale ai fini della concessione del contributo.
Anche se, come sostiene la ricorrente, il pagamento della prima rata del contributo non dipende, ai sensi dell'art. 5 del
regolamento n. 1956/91, dalla presentazione di una relazione sulle attività delle navi della società mista, e quand'anche
le altre due navi destinate alla società mista fossero in grado di garantire l'attività della detta società per tutto il tempo
in cui la ricorrente cercava di sostituire la nave Pondal, è innegabile che la sparizione di quest'ultima, prima dell'inizio
del periodo di attività triennale previsto dalla normativa, ha costituito una modificazione assai rilevante degli elementi
sulla base dei quali era stata adottata la decisione di concessione del contributo, modificazione che la ricorrente era obbligata
a segnalare, spontaneamente e nel più breve termine possibile, alle autorità competenti. Tuttavia, è solo con la prima relazione
periodica sulle attività, indirizzata alle autorità competenti il 20 maggio 1994, che la ricorrente ha menzionato, per la
prima volta, il naufragio della nave Pondal, verificatosi più di sedici mesi prima.
La ricorrente non può giustificare la mancata menzione del naufragio della nave Pondal nei documenti relativi alla domanda
di pagamento della prima rata del contributo con il fatto che la radiazione della nave suddetta dal registro angolano è avvenuta
soltanto il 20 luglio 1993. Infatti, è il naufragio verificatosi il 13 gennaio 1993, e non la radiazione dal registro angolano
intervenuta il 20 luglio 1993, che ha reso la nave Pondal inidonea a realizzare l'obiettivo, assegnato al progetto, di sfruttare
le risorse alieutiche della zona di pesca angolana in vista di un approvvigionamento prioritario del mercato comunitario.
Una volta informata del verificarsi del naufragio, la ricorrente, assoggettata ad un obbligo di informazione e di lealtà nei
confronti della Commissione, era tenuta a segnalare al più presto tale circostanza, che ha inciso su un elemento essenziale
del progetto, senza attendere la radiazione definitiva della nave naufragata dal registro angolano.
Inoltre, occorre osservare che, come indicato al nono
considerando della decisione impugnata, la ricorrente, nella prima relazione periodica, riguardante il periodo di attività della società
mista compreso tra il 20 aprile 1993 ed il 20 aprile 1994, ha menzionato il 20 luglio 1993 quale data del naufragio della
nave Pondal. La detta relazione contiene, infatti, il seguente passaggio:
I nostri obiettivi a lungo termine hanno dovuto essere modificati a motivo del naufragio della nave Pondal in data 20 luglio
1993. Pertanto, come sostenuto dalla Commissione nella decisione impugnata, la ricorrente ha fornito, nella prima relazione periodica
sulle attività, false informazioni quanto alla data del naufragio della nave Pondal, collocando tale data al momento della
radiazione della nave suddetta dal registro angolano.
Per respingere tale accusa, la ricorrente eccepisce l'equivalenza, ai fini dell'informazione in merito al naufragio della
nave Pondal, tra la data del 13 gennaio 1993, corrispondente alla sparizione fisica della nave, e la data del 20 luglio 1993,
corrispondente alla radiazione definitiva della nave dal registro angolano.
Tale argomentazione deve tuttavia essere respinta. Infatti, menzionando, nella prima relazione sulle attività, il 20 luglio
1993 quale data del naufragio della nave Pondal, la ricorrente ha alimentato l'impressione che la nave Pondal avesse esercitato
attività di pesca per conto della società mista durante il periodo compreso tra il 20 aprile ed il 20 luglio 1993. Occorre
aggiungere che ─ come giustamente rilevato dalla Commissione ─ le tabelle riepilogative delle operazioni di pesca e delle
catture realizzate, allegate alla prima relazione periodica sulle attività, contenevano indicazioni relative a presunte catture
realizzate dalla nave Pondal nella zona di pesca dell'Angola nel corso del suddetto periodo. Contrariamente a quanto fatto
valere dalla ricorrente all'udienza, nessun elemento consente di sostenere che le indicazioni contenute in tali tabelle corrispondono
ad informazioni che essa avrebbe ricevuto dalle autorità doganali durante il periodo considerato dalla relazione, ma che avrebbero
riguardato catture realizzate per conto della società mista anteriormente a tale periodo. Sulla scorta delle diverse indicazioni
contenute nella prima relazione sulle attività e nelle tabelle allegate a quest'ultima ─ indicazioni peraltro confermate nella
seconda relazione periodica sulle attività (v. supra, punto 19) ─, la Commissione ha creduto, come attesta la sua lettera
del 26 luglio 1999 indirizzata alla ricorrente ed alle autorità spagnole, che la nave Pondal avesse esercitato attività nelle
acque angolane durante un periodo di tre mesi ─ ciò che l'ha portata, in tale lettera, a prendere in considerazione unicamente
una riduzione pro rata temporis del contributo relativo alla nave suddetta ─, laddove invece ciò non è affatto avvenuto. E'
dunque giocoforza constatare come la ricorrente abbia fornito, relativamente a tale nave, false informazioni che hanno indotto
la Commissione in errore. Così facendo, la ricorrente è venuta meno al suo obbligo di informazione e di lealtà (v. supra,
punti 52 e 53).
Alla luce di tali circostanze, occorre concludere per la fondatezza della constatazione di irregolarità compiuta dalla Commissione
nella decisione impugnata relativamente al naufragio della nave Pondal.
Di conseguenza, la prima parte del motivo dedotto deve essere respinta.
Quanto alla seconda parte del motivo
Nell'ambito della seconda parte del motivo dedotto, la ricorrente sostiene che la riduzione del contributo, in quanto giustificata
dalla mancata sostituzione della nave naufragata con un'altra nave, è priva di fondamento normativo. Infatti, a differenza
del regolamento (CE) del Consiglio 17 dicembre 1999, n. 2792/1999, che definisce modalità e condizioni delle azioni strutturali
della Comunità nel settore della pesca (GU L 337, pag. 10), attualmente in vigore, la normativa applicabile all'epoca dei
fatti in questione non avrebbe previsto l'obbligo di procedere ad una tale sostituzione.
Tuttavia, è giocoforza constatare come, nella decisione impugnata, la Commissione non formuli alcuna critica relativa alla
mancata sostituzione della nave Pondal. Come rilevato supra al punto 51, le constatazioni di irregolarità effettuate dalla
Commissione riguardano, quanto a tale nave, una violazione da parte della ricorrente del dovere di leale informazione ad essa
incombente.
Di conseguenza, la seconda parte del motivo dev'essere respinta.
Alla luce delle considerazioni che precedono, il motivo relativo ad un'erronea valutazione ed ad un'erronea interpretazione
del regolamento n. 4028/86 deve essere respinto nel suo complesso.
Quanto al motivo fondato sulla prescrizione
Nell'ambito di tale motivo, la ricorrente sostiene che la decisione impugnata deve essere annullata in quanto, al momento
della sua adozione, i fatti che motivavano la riduzione del contributo erano prescritti.
La ricorrente fa valere che il principio della prescrizione, costituente un principio generale di diritto penale comune agli
ordinamenti giuridici nazionali, è applicabile anche al settore amministrativo. Inoltre, secondo la giurisprudenza, la fissazione
dei termini di prescrizione non rientrerebbe nel potere sovrano della Commissione, bensì nella competenza del legislatore
comunitario (v., in tal senso, sentenze della Corte 14 dicembre 1972, causa 7/72, Boehringer/Commissione, Racc. pag. 1281,
e 27 marzo 1990, causa C-10/88, Italia/Commissione, Racc. pag. I-1229, pubblicazione sommaria). Orbene, la normativa speciale
(regolamenti n. 4028/86 e n. 1956/91) e generale (regolamento n. 2988/95) applicabile al caso di specie conterrebbe diverse
disposizioni che prevedono termini di prescrizione.
Infatti, in primo luogo, dall'art. 44, n. 1, prima frase, del regolamento n. 4028/86 (v. supra, punto 4) risulterebbe che
il potere della Commissione di procedere al recupero di somme il cui versamento non fosse giustificato è limitato alla durata
del periodo d'intervento comunitario, il quale avrebbe termine al momento della presentazione della terza relazione periodica
sulle attività della società mista. Pertanto, i fatti dovrebbero considerarsi prescritti successivamente all'esame di tale
relazione, il quale richiederebbe due mesi, al pari dell'esame di una misura di aiuto statale notificata (v. sentenza della
Corte 11 dicembre 1973, causa 120/73, Lorenz, Racc. pag. 1471). Nella fattispecie, la terza relazione periodica sulle attività
sarebbe stata presentata il 3 luglio 1997, cosicché i fatti controversi sarebbero prescritti dal 3 settembre 1997.
In secondo luogo, risulterebbe dall'art. 7 del regolamento n. 1956/91 (v. supra, punto 8) che la Commissione non può più chiedere
informazioni alle autorità nazionali interessate e quindi ridurre o sopprimere il contributo una volta scaduto un termine
di tre anni a partire dalla data del versamento della rata di saldo del contributo suddetto. Ne conseguirebbe che, nel caso
di specie, ai sensi della norma suddetta, i fatti sono prescritti dal 20 giugno 1997.
In terzo luogo, l'art. 3 del regolamento n. 2988/95 (v. supra, punto 10) prevederebbe un termine di prescrizione delle azioni
sanzionatorie di quattro anni a partire dalla commissione dell'irregolarità. Applicata al caso di specie, tale disposizione
comporterebbe che le azioni sanzionatorie avviate dalla Commissione il 26 luglio 1999 in ordine all'irregolarità asseritamente
connessa al naufragio della nave Pondal erano prescritte, in quanto, a tale data, erano passati più di quattro anni dal naufragio,
verificatosi il 13 gennaio 1993. La decisione impugnata sarebbe stata inoltre adottata più di otto anni dopo il verificarsi
del detto naufragio. Sia la prima che la seconda relazione periodica avrebbero menzionato in modo chiaro il naufragio, cosicché
l'irregolarità asseritamente commessa dalla ricorrente in relazione a tale nave non potrebbe essere considerata come un'irregolarità
permanente ai sensi del summenzionato regolamento.
Quanto alle altre due navi della società mista, la ricorrente nega che l'interruzione delle attività di queste ultime nel
1995 e nel 1996 ed il loro trasferimento verso un altro paese senza previa autorizzazione della Commissione fossero irregolari.
Essa sostiene che, in pratica, la Commissione autorizza una modificazione del paese di attività qualora venga preservato l'obiettivo
strutturale del progetto. Inoltre, la ricorrente avrebbe inteso garantire la redditività delle navi in questione spostandole
al di fuori delle acque angolane e trasferendole ad una società mista beneficiaria di un contributo finanziario comunitario.
Ad ogni modo, anche le azioni sanzionatorie avviate dalla Commissione il 26 luglio 1999 sarebbero prescritte a norma dell'art. 3
del regolamento n. 2988/95, posto che a tale data erano passati più di quattro anni dalla radiazione di tali navi dal registro
angolano, avvenuta nel marzo 1995.
La ricorrente nega che la lettera delle autorità spagnole del 26 febbraio 1998 possa essere qualificata come atto interruttivo
della prescrizione. Essa sostiene che l'amministrazione spagnola non può essere ritenuta autorità competente ai sensi dell'art. 3
del regolamento n. 2988/95, posto che l'unico obbligo di tale amministrazione è quello di collaborare con la Commissione,
la sola autorità competente a sospendere, ridurre o sopprimere un contributo. Ad ogni modo, la lettera suddetta non sarebbe
stata collegata ad una domanda della Commissione, bensì avrebbe fatto seguito ad una richiesta di informazioni proveniente
dalla Corte dei conti nell'ambito della preparazione della relazione n. 18/98 di tale istituzione, riguardante le misure comunitarie
volte a incoraggiare la creazione di società miste nel settore della pesca (GU 1998, C 393, pag. 1; in prosieguo: la
relazione della Corte dei conti).
Il Tribunale ricorda che, in linea di principio, un termine di prescrizione, per adempiere la sua funzione di garantire la
certezza del diritto, deve essere previamente fissato dal legislatore comunitario (v., in particolare, sentenze della Corte
15 luglio 1970, causa 41/69, ACF Chemiefarma/Commissione, Racc. pag. 661, punti 19 e 20, e 14 luglio 1972, causa 48/69, ICI/Commissione,
Racc. pag. 619, punti 47 e 48; sentenze del Tribunale 17 ottobre 1991, causa T-26/89, De Compte/Parlamento, Racc. pag. II-781,
punto 68, e 15 settembre 1998, cause riunite T-126/96 e T-127/96, BFM e EFIM/Commissione, Racc. pag. II-3437, punto 67). La
determinazione della durata e delle modalità applicative del termine di prescrizione rientra nella competenza del legislatore
comunitario (sentenza ACF Chemiefarma/Commissione, cit., punto 20). Peraltro, in materia di prescrizione, non è possibile
un'applicazione analogica di disposizioni legislative estranee al caso di specie (sentenza BFM e EFIM/Commissione, cit., punto
68).
In tale contesto, occorre anzitutto verificare se le disposizioni legislative invocate dalla ricorrente contengano un termine
di prescrizione e siano applicabili nel caso di specie.
Quanto all'art. 44, n. 1, prima frase, del regolamento n. 4028/86, esso impone alle autorità nazionali interessate un dovere
di collaborazione con la Commissione, obbligandole, per tutta la durata dell'intervento comunitario, a trasmettere alla Commissione
stessa, a richiesta di quest'ultima, qualsiasi documento giustificativo o di altra natura atto a dimostrare il rispetto delle
condizioni prescritte per la concessione del contributo. La norma suddetta non tratta la questione della prescrizione delle
azioni della Commissione in materia di sospensione, riduzione o soppressione di un contributo.
Quanto all'art. 7 del regolamento n. 1956/91, esso prevede l'obbligo per gli Stati membri di tenere a disposizione della Commissione,
per un periodo di tre anni a decorrere dalla data del versamento della rata di saldo del contributo, tutti i documenti giustificativi,
o le relative copie certificate conformi, sulla base dei quali il contributo è stato calcolato, nonché i fascicoli completi
dei richiedenti. La detta norma non stabilisce alcun termine di prescrizione quanto alle azioni della Commissione in materia
di sospensione, riduzione o soppressione di un contributo.
Quanto all'art. 3 del regolamento n. 2988/95, occorre constatare come tale norma, stabilisca, al paragrafo 1, un termine di
prescrizione delle azioni sanzionatorie di
quattro anni a decorrere dall'esecuzione dell'irregolarità. La nozione di irregolarità, definita all'art. 1, n. 2, comprende, ai fini dell'applicazione di tale regolamento,
qualsiasi violazione di una disposizione del diritto comunitario derivante da un'azione o un'omissione di un operatore economico
che abbia o possa avere come conseguenza un pregiudizio al bilancio generale delle Comunità o ai bilanci da queste gestite,
attraverso la diminuzione o la soppressione di entrate provenienti da risorse proprie percepite direttamente per conto delle
Comunità, ovvero una spesa indebita (v. supra, punto 10).
In mancanza di indicazioni in senso contrario, occorre ritenere che la nozione di irregolarità di cui all'art. 3, n. 1, del
regolamento n. 2988/95, nel senso ampio ad essa attribuito dall'art. 1 di quest'ultimo, comprenda sia le irregolarità intenzionali
o causate per negligenza, che possono, ai sensi del successivo art. 5, portare all'inflizione di una sanzione amministrativa,
sia le irregolarità che giustificano soltanto l'adozione di una delle misure amministrative contemplate dall'art. 4 di tale
regolamento. Di conseguenza, senza che occorra pronunciarsi sulla questione se la riduzione del contributo decisa nel caso
di specie debba essere considerata una misura amministrativa ai sensi dell'art. 4 del suddetto regolamento ─ come sostiene
la Commissione ─ oppure una sanzione amministrativa ai sensi dell'art. 5 del medesimo regolamento ─ come invece afferma la
ricorrente ─, si deve concludere per l'applicabilità dell'art. 3 del regolamento suddetto alle irregolarità in questione nel
presente procedimento.
Sulla scorta di tali premesse, occorre verificare la fondatezza della tesi della ricorrente relativa alla prescrizione dei
fatti ai sensi dell'art. 3, n. 1, del regolamento n. 2988/95.
Quanto, in primo luogo, ai fatti relativi al naufragio della nave Pondal, occorre ricordare come l'irregolarità giustamente
constatata nella decisione impugnata consista nel fatto che la ricorrente ha, in un primo momento, occultato il verificarsi
di tale naufragio e, in un secondo momento, comunicato una data erronea relativamente al medesimo. I comportamenti contestati
alla ricorrente in relazione al naufragio della nave Pondal debbono essere considerati come costitutivi di una irregolarità
permanente, ai sensi dell'art. 3, n. 1, secondo comma, del regolamento n. 2988/95, in quanto essi hanno un medesimo oggetto,
vale a dire una violazione, da parte della ricorrente, del suo dovere di informazione e di lealtà relativamente a tale naufragio.
Occorre pertanto affermare, ai sensi della detta disposizione, che, per quanto riguarda l'irregolarità relativa alla nave
Pondal, il termine di prescrizione ha iniziato a decorrere
dal giorno in cui [è cessata] l'irregolarità medesima.
A questo proposito, se è indubbio che la ricorrente ha segnalato il verificarsi del naufragio della nave Pondal nella prima
relazione periodica sulle attività della società mista trasmessa alle autorità spagnole il 20 maggio 1994, nondimeno, come
da essa ammesso all'udienza, è soltanto nella sua memoria datata 5 ottobre 1999, contenente le sue osservazioni in merito
alla lettera della Commissione del 26 luglio 1999, che la ricorrente ha, per la prima volta, indicato alla Commissione la
data esatta di questo naufragio, vale a dire il 13 gennaio 1993, e non il 20 luglio 1993, come aveva dichiarato fino ad allora.
In tali circostanze, occorre affermare che l'irregolarità connessa alla violazione, da parte della ricorrente, del suo dovere
di informazione e di lealtà quanto al naufragio della nave Pondal è cessata il 5 ottobre 1999. Di conseguenza, la ricorrente
non può eccepire la prescrizione dei fatti accertati nella decisione impugnata quanto a tale nave.
Quanto, in secondo luogo, alle navi Periloja e Sonia Rosal, risulta dal quinto
considerando della decisione impugnata che l'irregolarità affermata dalla Commissione attiene al fatto che tali due navi sono state radiate
dal registro angolano nel marzo 1995, non hanno più svolto attività nelle acque angolane nel 1995 e nel 1996 e sono state
trasferite nelle acque del Camerun, senza previa autorizzazione della Commissione, in una data indeterminata.
Nell'ambito del presente motivo, la ricorrente obietta, negli argomenti da essa svolti in ordine all'art. 3 del regolamento
n. 2988/95, che, in pratica, la Commissione è solita autorizzare la modificazione del paese terzo qualora venga preservato
l'obiettivo strutturale del progetto. Inoltre, la ricorrente avrebbe inteso garantire la redditività delle navi in questione
spostandole al di fuori delle acque angolane e trasferendole ad una società mista nota alla Commissione in quanto beneficiante
anch'essa di un contributo finanziario comunitario (v. supra, punto 72).
Tuttavia, argomenti di questo tipo non possono rimettere in discussione la fondatezza della constatazione di irregolarità
compiuta dalla Commissione. Occorre infatti ricordare che, a mente dell'art. 21 bis del regolamento n. 4028/86, che definisce
la società mista ai sensi di tale regolamento, l'obiettivo della creazione di una società di questo tipo consiste nello sfruttare
ed eventualmente nel valorizzare, in una prospettiva di approvvigionamento prioritario del mercato comunitario, le risorse
alieutiche situate nelle acque poste sotto la sovranità e/o sotto la giurisdizione del paese terzo interessato dalla costituzione
della società.
In base a quanto evidenziato al punto precedente, è innegabile che lo sfruttamento, da parte delle navi destinate alla creazione
di una società mista, della zona di pesca del paese terzo dal quale proviene il socio dell'armatore comunitario coinvolto
nel progetto, costituisce un elemento essenziale della realizzazione di quest'ultimo. Come giustamente sottolineato dalla
Commissione nei suoi scritti difensivi, il rispetto della zona di pesca di cui trattasi è una condizione indispensabile per
la buona gestione e per la stabilità delle relazioni internazionali fra la Comunità e gli Stati costieri terzi nell'ambito
della politica della pesca, obiettivo sottolineato sia nel tredicesimo
considerando del regolamento n. 3944/90, che ha modificato il regolamento n. 4028/86, sia nel terzo
considerando del regolamento n. 1956/91.
Questo è il motivo per il quale il regolamento n. 1956/91 esige che vengano fornite alla Commissione informazioni precise
in merito alle zone di sfruttamento delle navi destinate al progetto, e ciò al momento della domanda di concessione del contributo,
in occasione delle domande di pagamento della prima rata e della rata di saldo del contributo concesso e nelle relazioni periodiche
sulle attività della società mista (allegati I-IV del detto regolamento). E' sempre per questo motivo che, nella parte B dell'allegato
I del regolamento n. 1956/91, la Commissione richiama in particolare l'attenzione dei soggetti richiedenti un contributo finanziario
comunitario sul fatto che la concessione di un contributo di questo tipo è subordinata, segnatamente, al fatto che la società
mista sia destinata a sfruttare e, se del caso, a valorizzare le risorse alieutiche situate nelle acque del paese terzo interessato
(v. supra, punto 9).
Nella fattispecie, la ricorrente non contesta l'esattezza delle affermazioni della Commissione contenute nel quinto
considerando della decisione impugnata (v. supra, punto 83), dalle quali si evince che le navi Periloja e Sonia Rosal non hanno sfruttato
le acque angolane per un periodo di tre anni, in contrasto con la condizione imposta dalla decisione di concessione del contributo
letta in relazione alla normativa applicabile.
Date tali premesse, occorre concludere per la fondatezza della constatazione di irregolarità contenuta nella decisione impugnata
in relazione alle navi Periloja e Sonia Rosal.
Occorre ora verificare se, come sostenuto dalla ricorrente, i fatti costitutivi dell'irregolarità relativa alle navi Periloja
e Sonia Rosal fossero prescritti al momento dell'avvio delle azioni sanzionatorie da parte della Commissione.
A questo proposito, i fatti contestati in ordine alle navi Periloja e Sonia Rosal debbono essere considerati costitutivi di
un'irregolarità permanente, ai sensi dell'art. 3, n. 1, secondo comma, del regolamento n. 2988/95, in quanto essi si sono
perpetuati fino al 20 maggio 1996, data corrispondente ─ secondo la terza relazione periodica sulle attività della società
mista ─ alla fine del periodo triennale di attività obbligatoria della società suddetta, nonché data in cui l'irregolarità
ha assunto definitivamente i contorni precisati nella decisione impugnata, vale a dire l'assenza di attività delle due navi
suddette nelle acque angolane per 15 dei 36 mesi costituenti il detto periodo. Date tali circostanze, deve ritenersi che il
termine di prescrizione di quattro anni abbia iniziato a decorrere, in conformità della detta disposizione del regolamento
n. 2988/95,
dal giorno in cui [è cessata] l'irregolarità, ossia, nella fattispecie, dal 20 maggio 1996.
Ai sensi dell'art. 3, n. 1, terzo comma, del regolamento n. 2988/95, la prescrizione è interrotta per effetto di qualsiasi
atto dell'autorità competente, portato a conoscenza del soggetto interessato, che abbia natura istruttoria o che sia volto
a perseguire l'irregolarità.
Nella fattispecie, in data 26 luglio 1999, la Commissione ha trasmesso una lettera alla ricorrente, con la quale informava
quest'ultima dell'avvio di una procedura di riduzione del contributo connessa a irregolarità riguardanti, in particolare,
l'attività delle navi Periloja e Sonia Rosal. Risulta dall'art. 44, n. 1, del regolamento n. 4028/86 (v. supra, punto 4) che
la Commissione era l'autorità competente, ai sensi della disposizione menzionata al punto precedente, a ridurre il contributo
concesso sulla base del detto regolamento. Inoltre, la lettera del 26 luglio 1999 deve ritenersi ─ come affermato dalla stessa
ricorrente (v. supra, punti 71 e 72) ─ diretta al perseguimento delle irregolarità summenzionate. Sulla scorta di tali premesse,
la lettera di cui sopra deve essere considerata come un atto interruttivo della prescrizione ai sensi dell'art. 3, n. 1, terzo
comma, del regolamento n. 2988/95.
Di conseguenza, anche ritenendo, sulla base di una lettura testuale dell'art. 3, n. 1, primo comma, del regolamento n. 2988/95,
che il termine di prescrizione di quattro anni stabilito da tale disposizione decorra, trattandosi di una irregolarità permanente,
dal giorno in cui questa è cessata, quand'anche l'autorità competente abbia, come nella fattispecie, preso conoscenza di tale
irregolarità soltanto più tardi, occorre constatare come l'invio della lettera del 26 luglio 1999, avvenuto prima della scadenza
del termine di quattro anni calcolato a decorrere dal 20 maggio 1996, abbia interrotto tale termine ed abbia avuto l'effetto
di far decorrere un nuovo termine di quattro anni a partire dal 26 luglio 1999. Ne consegue che, al momento dell'adozione
della decisione impugnata, i fatti costitutivi dell'irregolarità relativa alle navi Periloja e Sonia Rosal non erano prescritti.
Alla luce delle considerazioni che precedono, occorre respingere il motivo relativo alla prescrizione.
Quanto al motivo relativo ad una violazione dei principi di diligenza e di buona amministrazione
Nell'ambito di tale motivo, la ricorrente sostiene che la decisione impugnata dev'essere annullata in quanto viola l'obbligo
di agire entro un termine ragionevole, obbligo rientrante nel dovere generale di diligenza e di buona amministrazione. La
Commissione sarebbe infatti rimasta inattiva per un lungo periodo, malgrado disponesse di tutte le informazioni necessarie.
In tali circostanze, l'adozione della decisione impugnata costituirebbe una violazione dei principi di tutela del legittimo
affidamento e di certezza del diritto.
La ricorrente sostiene che, in base ad una costante giurisprudenza, esiste un principio generale di diritto comunitario, fondato
sulle esigenze di certezza del diritto e di buona amministrazione, in forza del quale l'amministrazione ha l'obbligo di esercitare
i propri poteri entro limiti temporali determinati, in nome della tutela del legittimo affidamento che nell'amministrazione
stessa ripongono gli amministrati (sentenze della Corte 15 luglio 1970, causa 45/69, Boehringer/Commissione, Racc. pag. 769,
punto 6; 3 marzo 1982, causa 14/81, Alpha Steel/Commissione, Racc. pag. 749; 26 febbraio 1987, causa 15/85, Consorzio Cooperative
d'Abruzzo/Commissione, Racc. pag. 1005, e conclusioni presentate dall'avvocato generale Mischo in tale causa, Racc. pag. 1014;
sentenza della Corte 24 novembre 1987, causa 223/85, RSV/Commissione, Racc. pag. 4617; sentenza del Tribunale 24 aprile 1996,
cause riunite T-551/93, da T-231/94 a T-234/94, Industrias Pesqueras Campos e a./Commissione, Racc. pag. II-247). La Commissione
non agirebbe con la dovuta diligenza e violerebbe le esigenze di certezza del diritto e di buona amministrazione nel caso
in cui pretendesse il rimborso di un contributo finanziario dopo un lasso di tempo eccessivamente lungo.
Nella fattispecie la Commissione avrebbe deciso di intraprendere un'azione intesa al recupero parziale del contributo dopo
la pubblicazione della relazione della Corte dei conti, che avrebbe criticato sia la gestione del progetto che la passività
della Commissione in tale vicenda. Tuttavia, le informazioni trasmesse dalle autorità spagnole alla Corte dei conti al fine
della predisposizione di tale relazione sarebbero state previamente comunicate alla Commissione.
Sempre secondo la ricorrente, la Commissione, avviando azioni sanzionatorie soltanto cinque anni dopo il pagamento della rata
di saldo del contributo, non avrebbe agito entro un termine ragionevole. A propria difesa, la Commissione non potrebbe eccepire
il comportamento della ricorrente ovvero quello delle autorità spagnole. La ricorrente avrebbe infatti costantemente collaborato,
segnalando spontaneamente il verificarsi dei fatti controversi e trasmettendo la documentazione richiesta dalle autorità nazionali,
mentre la Commissione non avrebbe adottato alcuna iniziativa né sollecitato alcuna informazione supplementare presso chicchessia.
Quanto alla nave Pondal, la ricorrente avrebbe segnalato il naufragio di quest'ultima nella prima relazione periodica sulle
attività ed avrebbe fatto presente, nella seconda e nella terza relazione periodica, le difficoltà incontrate per sostituire
tale nave. Queste informazioni sarebbero state nuovamente comunicate alle autorità spagnole, a richiesta di queste ultime,
nel marzo 1998. La Commissione non potrebbe trincerarsi dietro il fatto che le sono state indicate due date differenti quanto
al naufragio suddetto, posto che dal 20 maggio 1994, data della presentazione della prima relazione periodica sulle attività,
i servizi della detta istituzione sarebbero stati messi al corrente del naufragio medesimo. Benché informata del naufragio
sin da tale data, la Commissione avrebbe proceduto al versamento dell'intero contributo e per più di cinque anni non avrebbe
intrapreso alcuna azione né sollecitato alcuna informazione supplementare in merito a tale naufragio.
Quanto al trasferimento delle altre due navi al di fuori delle acque angolane ed allo scioglimento della società mista, tali
fatti sarebbero stati illustrati nella terza relazione periodica sulle attività, nonché in una lettera spontaneamente inviata
dalla ricorrente alle autorità spagnole al fine di ottenere l'autorizzazione a modificare il paese terzo. Le autorità spagnole
avrebbero trasmesso la domanda della ricorrente alla Commissione, ma quest'ultima non si sarebbe mai pronunciata al riguardo.
Il Tribunale ricorda che il rispetto del principio del termine ragionevole è un principio generale di diritto comunitario
che la Commissione è tenuta a rispettare nell'ambito dei procedimenti da essa promossi (v. sentenza del Tribunale 22 ottobre
1997, cause riunite T-213/95 e T-18/96, SCK e FNK/Commissione, Racc. pag. II-1739, punto 56).
Nella fattispecie, occorre constatare che la presente vicenda è stata caratterizzata da periodi di inattività della Commissione.
Infatti, sono passati circa nove mesi senza che la Commissione abbia comprovatamente avviato una qualunque iniziativa nei
confronti delle autorità spagnole o della ricorrente, tra il mese di settembre 1997 ─ epoca in cui la Commissione ha ricevuto
la terza relazione periodica sulle attività, nella quale si riferiva che gli ultimi scarichi di pesce di provenienza dall'Angola
risalivano al marzo 1995, che, tenuto conto delle difficoltà connesse al comportamento del socio angolano, i soci comunitari
avevano deciso di vendere le loro quote nella società mista al socio angolano e di riacquistare le navi destinate al progetto
e che, dopo il loro riacquisto, le navi erano state trasferite in un porto della Nigeria dove erano state sottoposte a riparazioni
fino al 1996 ─ ed il 26 giugno 1998 ─ data della lettera con la quale la Commissione, alla luce delle indicazioni contenute
nella detta relazione periodica, ha sollecitato alle autorità spagnole precisazioni in merito alla realizzazione del progetto
─.
Successivamente, più di un anno è passato, senza alcuna iniziativa della Commissione, tra il 2 luglio 1998 ─ data in cui la
Commissione ha ricevuto dalle autorità spagnole la lettera della ricorrente del 6 marzo 1998, la quale forniva chiarimenti
in merito allo stato del progetto e indicava che le navi della società mista avevano lasciato le acque angolane nel corso
del primo quadrimestre del 1995, nonché alcuni documenti che mostravano come la cessione, da parte degli armatori comunitari,
delle loro quote nella società mista al socio angolano risalisse al 3 febbraio 1995 ─ ed il 26 luglio 1999 ─ data in cui la
Commissione ha fatto sapere alle autorità spagnole ed alla ricorrente che aveva deciso di avviare una procedura di riduzione
del contributo ─.
Tuttavia, la violazione del principio del rispetto del termine ragionevole, anche a supporla dimostrata, non giustifica un
annullamento automatico della decisione impugnata (sentenze del Tribunale 20 aprile 1999, cause riunite da T-305/94 a T-307/94,
da T-313/94 a T-316/94, T-318/94, T-325/94, T-328/94, T-329/94 e T-335/94, Limburgse Vinyl Maatschappij e a./Commissione,
Racc. pag. II-931, punto 122, e 30 maggio 2002, causa T-197/00, Onidi/Commissione, Racc. PI pagg. I-A-69 e II-325, punto 96).
La ricorrente sostiene che l'adozione della decisione impugnata dopo il decorso di lunghi periodi di inattività della Commissione
ha violato il suo legittimo affidamento.
Occorre tuttavia ricordare che, secondo una costante giurisprudenza, il principio della tutela del legittimo affidamento non
può essere invocato da un'impresa che si sia resa colpevole di una violazione manifesta della normativa vigente (sentenza
della Corte 12 dicembre 1985, causa 67/84, Sideradria/Commissione, Racc. pag. 3983, punto 21; sentenze del Tribunale Industrias
Pesqueras Campos e a./Commissione, cit. supra al punto 97, punto 76, e 29 settembre 1999, causa T-126/97, Sonasa/Commissione,
Racc. pag. II-2793, punto 34). Il beneficiario di un contributo che non abbia rispettato una condizione essenziale alla quale
era subordinata la concessione del medesimo non può avvalersi del principio della tutela del legittimo affidamento per impedire
alla Commissione di ridurre tale contributo accordatogli (v., in tal senso, sentenza del Tribunale 15 settembre 1998, causa
T-142/97, Branco/Commissione, Racc. pag. II-3567, punti 97 e 105-107).
Orbene, nella fattispecie, risulta dimostrato, da un lato, che la ricorrente ha nascosto alla Commissione, in un primo tempo,
l'avvenuto naufragio della nave Pondal e, in un secondo momento, la data esatta di tale naufragio, malgrado che l'obbligo
di informazione e di lealtà incombente ai richiedenti e beneficiari inerisca al sistema di contributi istituito in materia
di pesca e sia essenziale per il suo buon funzionamento. Dall'altro lato, la ricorrente non ha soddisfatto il presupposto
─ essenziale ─ di concessione del contributo consistente nello sfruttamento delle acque angolane per un periodo di tre anni,
posto che in realtà le altre due navi della società mista hanno lasciato tali acque dopo soli 21 mesi di attività di pesca.
Occorre aggiungere che la Commissione non ha mai fornito alla ricorrente ─ ciò che d'altronde quest'ultima non sostiene ─
alcuna precisa assicurazione che essa avrebbe rinunciato ad operare una riduzione del contributo nel caso di specie. Al contrario,
sin dalla lettera della Commissione del 26 luglio 1999, è risultato chiaro che l'intenzione della detta istituzione era di
procedere alla riduzione del contributo. A questo proposito, la presente vicenda si distingue sostanzialmente dal caso oggetto
della sentenza RSV/Commissione, invocata dalla ricorrente (cit. supra al punto 97), nell'ambito della quale la Corte ha riconosciuto
l'esistenza di un legittimo affidamento in capo al beneficiario di un aiuto statale illegittimo a motivo della durata eccessivamente
lunga del procedimento svoltosi tra la Commissione e lo Stato membro interessato.
Date tali circostanze, la ricorrente non può utilmente sostenere che il decorso di periodi di tempo asseritamente rilevanti
tra due azioni della Commissione ha violato il suo legittimo affidamento quanto al carattere definitivo del contributo concessole.
La ricorrente non può neppure allegare l'esistenza di una violazione del principio della certezza del diritto. Occorre infatti
ricordare che, in base alla giurisprudenza, se certo occorre vigilare sul rispetto dei precetti imperativi della certezza
del diritto posti a tutela degli interessi privati, è parimenti importante bilanciare tali precetti con le esigenze dettate
dalla tutela degli interessi pubblici e favorire queste ultime qualora il permanere di irregolarità sia suscettibile di violare
il principio della parità di trattamento (v., in particolare, sentenze della Corte 22 marzo 1961, cause riunite 42/59 e 49/59,
Snupat/Alta Autorità, Racc. pag. 97, più in particolare pagg. 153-154, e 12 luglio 1962, causa 14/61, Hoogovens/Alta Autorità,
Racc. pag. 471, più in particolare pagg. 501-509; sentenza Industrias Pesqueras Campos e a./Commissione, cit. supra al punto
97, punto 76). Di conseguenza, se il decorso di periodi di tempo durante i quali la Commissione non intraprenda alcuna iniziativa
nei confronti di un'impresa può essere idoneo a violare il principio della certezza del diritto, l'importanza del criterio
relativo alla lunghezza del tempo trascorso deve nondimeno essere modulata in rapporto alle diverse fattispecie (sentenza
Industrias Pesqueras Campos e a./Commissione, cit. supra al punto 97, punto 119).
Nel caso di specie, essendo dimostrata l'esistenza di gravi irregolarità rispetto alla normativa applicabile ed agli obblighi
di informazione e di lealtà incombenti alla ricorrente in quanto beneficiaria di un contributo finanziario comunitario, il
principio della certezza del diritto, anche a supporre che sia stato violato a causa del decorso di periodi di inattività
della Commissione, deve comunque cedere dinanzi alle esigenze imperative di tutela degli interessi finanziari della Comunità.
Occorre altresì sottolineare che il mantenimento integrale del contributo ad onta dell'esistenza di siffatte irregolarità,
oltre a costituire un incitamento alla frode, sarebbe tale da violare la parità di trattamento dei beneficiari di contributi
in materia di pesca (v. sentenza Industrias Pesqueras Campos e a./Commissione, cit. supra al punto 97, punto 120), in quanto
significherebbe applicare alla ricorrente il trattamento riservato ai beneficiari di contributi che abbiano scrupolosamente
adempiuto ai propri obblighi, laddove invece la ricorrente, al contrario di quest'ultimi, non ha agito in tal modo.
Alla luce delle considerazioni che precedono, occorre respingere il motivo relativo ad una violazione dei principi di diligenza
e di buona amministrazione.
Quanto al motivo relativo ad una violazione del principio di proporzionalità
Nell'ambito di tale motivo, la ricorrente sostiene che la decisione impugnata, riducendo la parte del contributo relativa
alle navi Periloja e Sonia Rosal, deve essere annullata in quanto costituisce una misura sproporzionata rispetto all'irregolarità
dedotta. La ricorrente fa valere cinque profili a sostegno della propria tesi.
In primo luogo, essa afferma che la Commissione ha omesso di prendere in considerazione il fatto che la partenza delle navi
Periloja e Sonia Rosal dall'Angola, la loro radiazione dal registro angolano nel marzo 1995 ed il loro trasferimento ad un'altra
società mista detenuta dalla ricorrente hanno avuto luogo a motivo dei difficili rapporti con il socio angolano e sono stati
motivati dalla volontà della ricorrente di assicurare la continuità delle proprie attività, la redditività delle proprie navi
e l'approvvigionamento prioritario del mercato comunitario. In seguito al loro riacquisto da parte dell'armatore comunitario
ed alla loro radiazione dal registro angolano, le suddette navi sarebbero state immobilizzate per quasi due anni in Nigeria,
dove sarebbero state sottoposte a riparazioni, e successivamente il detto armatore sarebbe riuscito a farle immatricolare
nel Camerun e ad ottenere le licenze di pesca necessarie, cosicché attualmente esse opererebbero nelle acque camerunesi nell'ambito
di una società mista approvata dalla Commissione. La ricorrente avrebbe preferito attendere il consenso delle autorità locali
prima di chiedere l'autorizzazione a modificare il paese terzo. Una volta ottenuto tale consenso, la ricorrente avrebbe presentato
la propria domanda proponendo alla Commissione di presentare una relazione periodica a resoconto delle attività di tali navi
nel Camerun oltre la fine del periodo d'intervento comunitario, e ciò allo scopo di attenuare gli effetti della previa sospensione
temporanea delle loro attività. Tuttavia, la Commissione non si sarebbe mai pronunciata su tale domanda.
In secondo luogo, la ricorrente fa valere che anche le modalità di calcolo della riduzione pro rata temporis applicata nel
caso di specie sono contrarie al principio di proporzionalità. Infatti, a suo dire, la Commissione ha riportato il contributo
relativo alle due navi in questione al livello del premio di trasferimento definitivo verso un paese terzo, sebbene l'obiettivo
strutturale della società mista, vale a dire il proseguimento dell'attività di queste due navi in vista dell'approvvigionamento
prioritario del mercato comunitario, sia stato costantemente assicurato.
In terzo luogo, la ricorrente sostiene che la Commissione ha omesso di prendere in considerazione le circostanze, menzionate
supra al punto 116, che indicano nondimeno l'assenza di un intento fraudolento e di una grave negligenza in capo alla ricorrente
stessa. Inoltre, la Commissione non avrebbe tenuto conto della buona fede della ricorrente, la quale avrebbe costantemente
collaborato con i servizi della Commissione fornendo a questi ultimi tutte le informazioni richieste e ragguagliandoli sulle
attività delle navi anche dopo la fine del periodo d'intervento comunitario.
In quarto luogo, la ricorrente addebita alla Commissione di non aver preso in considerazione l'appoggio manifestato dalle
autorità spagnole nei confronti della domanda della ricorrente di modificazione del paese terzo.
In quinto luogo, la ricorrente sostiene che la decisione impugnata, che la obbliga a rimborsare una gran parte del contributo
assegnatole quasi dieci anni prima, ha rilevanti effetti negativi sulla sua situazione, malgrado che il solo rimprovero che
possa esserle mosso attenga al mancato rispetto di una pura formalità amministrativa, vale a dire la necessità di ottenere
la previa autorizzazione della Commissione per la modificazione del paese terzo.
In via preliminare, il Tribunale rileva che tale motivo è diretto contro la decisione impugnata unicamente nella parte in
cui quest'ultima comporta la riduzione del contributo concesso per le navi Periloja e Sonia Rosal. Il motivo in questione
non concerne la parte della decisione della Commissione che dispone la soppressione del contributo concesso per la nave Pondal.
Fatta questa precisazione, occorre ricordare che il principio di proporzionalità, sancito dall'art. 5, terzo comma, CE, esige,
per giurisprudenza costante, che gli atti delle istituzioni comunitarie non vadano oltre quanto è opportuno e necessario per
conseguire lo scopo voluto (v., in particolare, sentenza della Corte 17 maggio 1984, causa 15/83, Denkavit Nederland, Racc.
pag. 2171, punto 25; sentenza del Tribunale 19 giugno 1997, causa T-260/94, Air Inter/Commissione, Racc. pag. II-997, punto 144).
Occorre aggiungere che, ove si tratti di valutare una situazione complessa, come avviene in materia di politica della pesca,
le istituzioni comunitarie dispongono di un ampio potere discrezionale (sentenze della Corte 5 ottobre 1999, causa C-179/95,
Spagna/Consiglio, Racc. pag. I-6475, punto 29, e 25 ottobre 2001, causa C-120/99, Italia/Consiglio, Racc. pag. I-7997, punto 44).
Nel controllare la legittimità dell'esercizio di detto potere, il giudice deve limitarsi a verificare se l'esercizio di tale
potere sia viziato da errore manifesto o da sviamento di potere ovvero se l'istituzione in questione abbia palesemente ecceduto
i limiti del proprio potere discrezionale (v., in tal senso, sentenza della Corte 29 febbraio 1996, cause riunite C-296/93
e C-307/93, Francia e Irlanda/Commissione, Racc. pag. I-795, punto 31).
Nella fattispecie, occorre rilevare che, ai sensi dell'art. 44, n. 1, primo trattino, del regolamento n. 4028/86, la Commissione
può decidere di ridurre il contributo
se il progetto non viene eseguito come previsto. Orbene, nel presente caso, risulta che, in assenza di previa autorizzazione della Commissione, le due navi, prima della
fine del periodo triennale di attività obbligatoria della società mista, hanno lasciato definitivamente le acque angolane,
laddove invece si presumeva che le navi suddette sfruttassero tali acque in virtù della decisione di concessione del contributo,
con la conseguenza che il progetto non è stato realizzato nella maniera prevista. Pertanto, la Commissione era legittimata
a ridurre il contributo relativo a queste due navi.
Occorre inoltre sottolineare che la Commissione ha tenuto conto del fatto che il contributo concesso alla ricorrente, in particolare
per le navi Periloja e Sonia Rosal, era composto da due elementi, vale a dire,
da un lato, un importo equivalente a quello del premio per il trasferimento definitivo in un paese terzo e, dall'altro, un
importo proporzionale al periodo di attività esercitata dalle navi in questione nelle acque dell'Angola rispetto al periodo
regolamentare di 36 mesi, importo calcolato per mese completo e con deduzione dell'importo corrispondente al premio per il
trasferimento definitivo (undicesimo
considerando della decisione impugnata). La Commissione ha fatto gravare la riduzione ─ circostanza questa non negata dalla ricorrente
─ unicamente sulla parte del contributo relativa al periodo di attività delle navi nelle acque angolane, senza rimettere in
discussione l'importo concesso per il trasferimento definitivo di tali navi in un paese terzo.
La ricorrente non contesta le indicazioni contenute nella decisione impugnata (tredicesimo
considerando), secondo cui le due navi in questione hanno operato nelle acque angolane soltanto per 21 mesi. Risulta inoltre da questo
stesso
considerando della decisione impugnata che, contrariamente a quanto sostenuto dalla ricorrente, il contributo relativo a queste due navi
non è stato riportato al livello del premio per il trasferimento definitivo, bensì è stato ridotto, quanto alla parte relativa
al periodo di attività delle navi, in misura pari a 15/36 (2 x EUR 57 260), vale a dire sulla base della durata del periodo
di inattività delle navi nelle acque angolane, rapportata al periodo regolamentare di 36 mesi. Tale riduzione pro rata temporis
appare dunque assolutamente proporzionata rispetto alla violazione constatata.
Anche ammettendo, in conformità della tesi propugnata dalla ricorrente, che le due navi in questione abbiano continuato a
provvedere all'approvvigionamento prioritario del mercato comunitario dopo la loro partenza dalle acque angolane nel 1995
─ circostanza questa di cui è lecito dubitare per il fatto che, a dire della ricorrente, tali navi sono rimaste immobilizzate
per quasi due anni in Nigeria a motivo di riparazioni ─ , ciò non toglie che, come sottolineato supra ai punti 85-87, la condizione
relativa allo sfruttamento delle acque del paese terzo contemplato dalla decisione di concessione del contributo ─ nella fattispecie
le acque angolane ─ riveste un'importanza fondamentale per la gestione della politica comunitaria della pesca e delle relazioni
con i paesi terzi. Il mancato rispetto di tale condizione costituisce pertanto una violazione di un presupposto essenziale
per la concessione del contributo e giustifica di conseguenza la riduzione pro rata temporis decisa nel caso di specie.
A ciò si aggiunge il fatto che la ricorrente è venuta meno ─ come sottolineato dalla Commissione nei propri scritti difensivi
─ al dovere di informazione e di lealtà ad essa incombente. Infatti, nella seconda relazione periodica, datata 19 giugno 1995,
relativa al periodo di attività della società mista compreso tra il 20 maggio 1994 e il 20 maggio 1995, la ricorrente, benché
avesse attestato sul proprio onore l'affidabilità delle informazioni contenute in tale relazione, non ha in alcun modo menzionato
la cessazione dell'attività delle due navi in questione nelle acque dell'Angola, la loro radiazione dal registro angolano
e la vendita delle quote della società mista da essa detenute, eventi questi verificatosi nel corso del detto periodo. E'
soltanto il 31 gennaio 1997, ossia quasi due anni dopo il verificarsi dei fatti controversi, che la ricorrente ha, per la
prima volta, comunicato alle autorità spagnole le difficoltà di gestione della società mista connesse alle condizioni imposte
dal socio angolano ed il trasferimento delle due navi ad una società mista con sede in Camerun, ed ha sollecitato una modificazione
del paese terzo e l'autorizzazione a presentare la terza relazione periodica sulle attività sulla base del nuovo contesto
di attività di tali navi. Soltanto nella terza relazione periodica sulle attività, inviata alla Commissione nel settembre
1997, la ricorrente ha chiaramente indicato che gli ultimi scarichi di pesce di provenienza dall'Angola risalivano al marzo
1995, che, tenuto conto delle difficoltà connesse al comportamento del socio angolano, i soci comunitari avevano deciso di
vendere le loro quote nella società mista al detto socio e di riacquistare le navi destinate al progetto, e che, dopo il loro
riacquisto, le navi erano state trasferite dalla ricorrente in un porto della Nigeria dove erano state sottoposte a riparazioni
fino al 1996.
E' dunque giocoforza constatare come, per un periodo di circa due anni, la ricorrente abbia nascosto alla Commissione il mancato
rispetto di una condizione essenziale per la concessione del contributo.
Dalla disamina che precede (punti 124-129), risulta che, contrariamente alle affermazioni della ricorrente, l'irregolarità
commessa da quest'ultima in relazione alle navi Periloja e Sonia Rosal non consiste unicamente nel mancato rispetto di una
presunta formalità amministrativa connessa alla necessità di una previa autorizzazione della Commissione per la modificazione
del paese terzo. Una condizione essenziale per la concessione del contributo, vale a dire lo sfruttamento, da parte delle
due navi in questione, delle risorse alieutiche angolane per un periodo di tre anni, non è stata adempiuta. Inoltre, la ricorrente,
per un periodo di circa due anni, ha nascosto il fatto che tali navi avevano lasciato le acque angolane. Fatti di questo tipo
costituiscono violazioni gravi di obblighi essenziali per il funzionamento del sistema dei contributi finanziari comunitari
in materia di pesca. Gli argomenti della ricorrente riguardanti le particolari circostanze che hanno portato al trasferimento
delle navi in un altro paese terzo, la sua buona fede in tale vicenda ed il parere favorevole espresso all'epoca dalle autorità
spagnole in merito alla modificazione del paese terzo non sono tali da escludere la sussistenza e la gravità delle violazioni
constatate in relazione alle attività delle navi Periloja e Sonia Rosal.
Dall'esame di tale motivo, risulta che la ricorrente non ha dimostrato che la riduzione decisa nel caso di specie dalla Commissione
quanto al contributo relativo alle navi Periloja e Sonia Rosal sia stata sproporzionata rispetto alle violazioni contestate
ed all'obiettivo della normativa in questione.
Occorre inoltre aggiungere che, nel settore dei contributi finanziari comunitari, la Commissione, in caso di violazione di
un obbligo il cui rispetto rivesta un'importanza fondamentale ─ come, nel caso di specie, l'obbligo per la società mista di
svolgere durante il periodo regolamentare le proprie attività di pesca nelle acque dell'Angola e l'obbligo di informare lealmente
la Commissione in merito alla situazione ed alle attività delle navi destinate a tale società ─, può decidere di sopprimere
il contributo senza con ciò violare il principio di proporzionalità (v., in tal senso, sentenza della Corte 12 ottobre 1995,
causa C-104/94, Cereol Italia, Racc. pag. I-2983, punto 24). Il giudice comunitario ha statuito che soltanto la possibilità
che un'eventuale irregolarità venga sanzionata non con la riduzione del contributo fino a concorrenza dell'importo corrispondente
a tale irregolarità, bensì con la soppressione integrale del contributo stesso, è in grado di produrre l'effetto dissuasivo
necessario ai fini della buona gestione delle risorse del fondo strutturale interessato (sentenza 24 gennaio 2002, Conserve
Italia/Commissione, cit. supra al punto 52, punto 101).
Sulla scorta delle considerazioni che precedono, risulta non provata la dedotta violazione del principio di proporzionalità
e, pertanto, il presente motivo deve essere respinto.
Alla luce di quanto sopra esposto, occorre respingere il ricorso.
Sulle spese
Ai sensi dell'art. 87, n. 2, del regolamento di procedura, la parte soccombente è condannata alle spese se ne è stata fatta
domanda. Poiché la Commissione ne ha fatto domanda, la ricorrente, rimasta soccombente, va condannata alle spese.
Per questi motivi,
IL TRIBUNALE (Terza Sezione)
dichiara e statuisce:
1)
Il ricorso è respinto.
2)
La ricorrente è condannata alle spese.
Lenaerts
Azizi
Jaeger
Così deciso e pronunciato a Lussemburgo il 13 marzo 2003.
Il cancelliere
Il presidente
H. Jung
K. Lenaerts
–
Lingua processuale: lo spagnolo. | [
"Pesca",
"Contributo finanziario comunitario",
"Riduzione del contributo",
"Prescrizione",
"Termine ragionevole",
"Principio di proporzionalità"
] |
62017CJ0099 | hu | A fellebbezésével az Infineon Technologies AG az Európai Unió Törvényszéke 2016. december 15‑iInfineon Technologies kontra Bizottság ítéletének (
T‑758/14
, nem tették közzé, a továbbiakban: megtámadott ítélet,
EU:T:2016:737
) hatályon kívül helyezését kéri, amellyel a Törvényszék elutasította az elsődlegesen az EUMSZ 101. cikk és az EGT‑Megállapodás 53. cikke alkalmazására irányuló eljárásra vonatkozó 2014. szeptember 3‑i C(2014) 6250 final bizottsági határozat (AT.39574 – „kártyacsipek” ügy) (a továbbiakban: vitatott határozat) megsemmisítésére, és másodlagosan a fellebbezővel szemben kiszabott bírság összegének csökkentésére irányuló keresetét.
I.
Jogi háttér
Az [EUMSZ 101. cikkben] és az [EUMSZ 102. cikkben] meghatározott versenyszabályok végrehajtásáról szóló, 2002. december 16‑i 1/2003/EK tanácsi rendelet (
HL 2003. L 1., 1. o.
; magyar nyelvű különkiadás 8. fejezet, 2. kötet, 205. o.) 23. cikkének (2) és (3) bekezdése így rendelkezik:
„(2) A Bizottság határozattal bírságot szabhat ki a vállalkozásokra vagy vállalkozások társulásaira, amennyiben azok akár szándékosan, akár gondatlanságból:
a)
megsértik [az EUMSZ 101. cikket vagy az EUMSZ 102. cikket]; vagy
[…]
(3) A bírság mértékének meghatározásakor tekintetbe kell venni mind a jogsértés súlyát, mind annak időtartamát.”
E rendelet 31. cikke értelmében:
„A Bíróság korlátlan jogkörrel rendelkezik az olyan határozatok felülvizsgálatára, amelyekben a Bizottság bírságot vagy kényszerítő bírságot határozott meg. A kiszabott bírságot vagy kényszerítő bírságot törölheti, csökkentheti vagy növelheti.”
Az 1/2003/EK rendelet 23. cikke (2) bekezdésének a) pontja alapján kiszabott bírságok megállapításáról szóló iránymutatás (
HL 2006. C 210., 2. o.
; a továbbiakban: 2006. évi iránymutatás) 20–23. pontja a bírságok kiszámításával kapcsolatban kimondja:
„20.
A súlyosságot minden egyes jogsértéstípusnál esetenként állapítják meg, valamennyi releváns körülmény figyelembevételével.
21.
Általános szabály szerint az eladások értékének szóban forgó arányát akár 30%‑ban is megállapíthatják.
22.
Annak eldöntéséhez, hogy az eladások értékének adott esetben alkalmazandó aránya alacsonyabb vagy magasabb legyen ennél a mértéknél, a Bizottság olyan tényezőket fog figyelembe venni, mint például a jogsértés jellege, az érintett felek összesített piaci részesedése, a jogsértés földrajzi kiterjedése, valamint az, hogy a jogsértés megvalósult‑e.
23.
Az árak rögzítéséről, a piac felosztásáról és a termelés korlátozásáról szóló – általában titkos – horizontális megállapodások természetüknél fogva a legsúlyosabb versenykorlátozások közé számítanak. A versenypolitika elvei jegyében szigorú bírságokat kell ellenük alkalmazni. Ezért az ilyen jellegű jogsértések esetén az eladások arányát általában a legmagasabb szinten állapítják meg.”
II.
A jogvita előzményei és a vitatott határozat
A jogvita előzményei és a vitatott határozat lényeges elemei, ahogyan azok a megtámadott ítélet 1–40. pontjából kitűnnek, a jelen ügy szempontjából a következőképpen foglalhatók össze.
A Bizottságot 2008. április 22‑én tájékoztatták a Renesas Technology Corp. és leányvállalatai (a továbbiakban: Renesas) által létrehozott kartell fennállásáról a kártyacsipek ágazatában, amely társaságok azt kérték, hogy mentesüljenek a bírság alól a kartellügyek esetében a bírságok alóli mentességről és a bírságok csökkentéséről szóló bizottsági közlemény (
HL 2006. C 298., 17. o.
; a továbbiakban: engedékenységi közlemény) alapján. A Bizottság, miután több ezen ágazatban működő társaság helyiségeiben be nem jelentett helyszíni vizsgálatokat foganatosított, és miután felvilágosítást kért tőlük, 2011. március 28‑án eljárást indított az 1/2003 rendelet 11. cikkének (6) bekezdése alapján először a Koninklijke Philips NV és a Philips France SAS (a továbbiakban együtt: Philips), másodszor a Renesas, valamint harmadszor a Samsung Electronics Co. Ltd és a Samsung Semiconductor Europe GmbH (a továbbiakban együtt: Samsung) ellen.
2011 áprilisában a Bizottság egyeztetéseket kezdett a Renesasszal, a Samsunggal és a Philipsszel a Bizottság által az [EUMSZ 101.] és [EUMSZ 102. cikk] alapján folytatott eljárásokról szóló, 2004. április 7‑i 773/2004/EK bizottsági rendelet (
HL 2004. L 123., 18. o.
) 10a. cikke értelmében vett vitarendezés érdekében. Ezen egyeztetések 2012 októberében felfüggesztésre kerültek.
2013. április 18‑án a Bizottság kifogásközlést küldött a Renesas, a Hitachi Ltd, a Mitsubishi Electric Corp., a Samsung, a fellebbező és a Philips részére. A kifogásközlésre vonatkozó észrevételeikben a fellebbező és a Philips vitatták a vitarendezési eljárást követően a Samsung által benyújtott egyes dokumentumok eredetiségét. A Samsung válaszolt ezekre az észrevételekre, és további dokumentumokat nyújtott be a Bizottsághoz. E dokumentumok eredetisége egyébként a Bizottság által 2013. október 9‑én és 2014. július 25‑én elfogadott két ténymegállapításnak is tárgyát képezi.
2013. november 20‑án meghallgatásra került sor.
2014. szeptember 3‑án a Bizottság elfogadta a vitatott határozatot.
E határozatban a Bizottság megállapította, hogy négy vállalkozás, nevezetesen a fellebbező, a Philips, a Renesas és a Samsung az EUMSZ 101. cikk (1) bekezdésébe és az 1992. május 2‑i Európai Gazdasági Térségről szóló megállapodás (
HL 1994. L 1., 3. o.
; magyar nyelvű különkiadás 11. fejezet, 52. kötet, 3. o.; a továbbiakban: EGT‑Megállapodás) 53. cikkébe ütköző egységes és folyamatos jogsértésben vett részt az Európai Gazdasági Térségre kiterjedően a kártyacsipek ágazatában (a továbbiakban: szóban forgó jogsértés). Ez a jogsértés – amely 2003. szeptember 24. és 2005. szeptember 8. között történt – a kártyacsipekre vonatkozott.
A kártyacsipek piaca két szegmenst foglalt magában, nevezetesen az elsősorban mobiltelefonokban használt SIM‑kártycsipek (a továbbiakban: SIM‑csipek) szegmensét, és a banki, biztonsági és azonosítási célra használt nem SIM‑kártyacsipek (a továbbiakban: nem SIM‑csipek) szegmensét. A szóban forgó jogsértés idején a kártyacsipek piacát folyamatos árzuhanás, a kártyacsipek gyártóinak fő ügyfelei által az árak tekintetében való nyomásgyakorlás, továbbá a kereslet és a kínálat közötti egyensúlytalanság jellemezte, amely a kereslet növekedéséből és az állandó és gyors technológiai fejlődésből, valamint az ügyfelekkel folytatott szerződéses tárgyalások struktúrájából eredt.
A szóban forgó jogsértés fő jellemzőit illetően a Bizottság úgy vélte, hogy a szankcionált kartell a vitatott határozat címzettjei közötti kétoldalú kapcsolatfelvételek összességén alapult, amely kapcsolatfelvételek 2003‑ban és 2004‑ben heti rendszerességűek voltak. A Bizottság szerint a jogsértés résztvevői árrögzítésre irányuló kapcsolatfelvételek révén egyeztették a kártyacsipekre vonatkozó árpolitikájukat, nevezetesen a fő ügyfeleknek javasolt konkrét árak, a minimális árak és az irányárak tekintetében, továbbá információkat cseréltek nem csupán a következő félévre vonatkozó árak alakulása és az árrögzítésre vonatkozó szándékok, de a gyártási kapacitás és annak használata, a jövőbeli piaci magatartás, valamint a közös ügyfelek szerződéseinek tárgyalása tekintetében is. Az összejátszásra irányuló kapcsolatfelvételek ütemezése, amelynek listája a vitatott határozat 4. táblázatában szerepel, a gazdasági ciklus ütemét követte. A Bizottság mind a céljuk, mind az időpontjaik tekintetében összefüggést állapított meg e kétoldalú kapcsolatfelvételek között. Az említett kétoldalú kapcsolatfelvételek alkalmával a vállalkozások néha nyíltan említést tettek a szóban forgó jogsértés résztvevői közötti más kétoldalú kapcsolatfelvételekről, és az összegyűjtött információkat átadták a versenytársaknak.
A Bizottság a szóban forgó jogsértést egységes és folyamatos jogsértésnek minősítette. Az összejátszásra irányuló kapcsolatok ugyanis egymást kiegészítő jelleggel összekapcsolódtak. Kölcsönhatásuk révén egy egységes céllal bíró átfogó terv keretében hozzájárultak a versenyellenes hatások összességének megvalósításához. A Bizottság szerint a Samsung, a Renesas és a Philips a teljes jogsértésről tudomással bírt. A fellebbező felelősségét ellenben csak annyiban állapították meg e jogsértésért, amennyiben a Samsunggal és a Renesasszal vett részt összejátszásra irányuló magatartásokban, mivel nem volt bizonyíték arra, hogy a Philipsszel is kapcsolatban lett volna, vagy arra, hogy az lett volna a szubjektív benyomása, hogy a szóban forgó jogsértés egészében részt vesz.
Végül a Bizottság úgy ítélte meg, hogy a szóban forgó vállalkozások magatartásának célja az Európai Unión belüli versenykorlátozás volt, és ennek a magatartásnak számottevő hatása volt a tagállamok közötti és az EGT‑Megállapodás szerződő felek közötti kereskedelemre.
A kiszabott bírságoknak az 1/2003 rendelet 23. cikke (2) bekezdésének és a 2006. évi iránymutatásnak megfelelően történő kiszámítása érdekében a Bizottság kifejtette, hogy a szóban forgó jogsértést szándékosan követték el. Az alapösszeg kiszámításához ez az intézmény a kartellel érintett termékek – a vállalkozások által a szóban forgó jogsértésben történő aktív részvételük hónapjai során megvalósított – eladásainak tényleges értékén alapuló éves eladások értékét vette figyelembe. A szóban forgó jogsértéshez 16%‑os súlyossági együtthatót alkalmazott. A Bizottság a jogsértés időtartamát illetően a Philips esetében 11 hónap és 14 nap, a fellebbező esetében 18 hónap és 7 nap, a Renesas esetében 23 hónap és 2 nap, valamint a Samsung esetében 23 hónap és 15 nap időtartamot vett figyelembe. A Bizottság az eladások értékének 16%‑át alkalmazta együtthatóként kiegészítő összeg címén.
Az enyhítő körülmények címén a Bizottság a fellebbezővel szemben kirótt bírság összegét 20%‑kal csökkentette arra a tényre tekintettel, hogy ez utóbbi a szóban forgó jogsértésért annyiban felelős, amennyiben az összejátszásra irányuló megállapodásokban a Samsunggal és a Renesasszal vett részt, a Philipsszel azonban nem. Az engedékenységi közlemény alapján a Renesast mentesítette a bírság alól, és a Samsung bírságának összegét 30%‑kal csökkentette.
A vitatott határozat 1. cikkében a Bizottság megállapította, hogy a következő vállalkozások az EGT területére kiterjedően a kártyacsipek ágazatában részt vettek az EUMSZ 101. cikk (1) bekezdésébe és az EGT‑Megállapodás 53. cikkébe ütköző egységes és folyamatos jogsértésben:
–
a fellebbező 2003. szeptember 24‑től 2005. március 31‑ig„a Samsunggal és a Renesasszal való összehangolásra tekintettel” (az 1. cikk a) pontja);
–
a Philips 2003. szeptember 26‑tól 2004. szeptember 9‑ig (az 1. cikk b) pontja);
–
a Renesas 2003. október 7‑től 2005. szeptember 8‑ig (az 1. cikk c) pontja), és
–
a Samsung 2003. szeptember 24‑től 2005. szeptember 8‑ig (az 1. cikk d) pontja).
E határozat 2. cikkében a Bizottság a fellebbezőre 82784000 euró (a 2. cikk a) pontja), a Philipsre 20148000 euró (a 2. cikk b) pontja), a Renesasra 0 euró (a 2. cikk c) pontja) és a Samsungra 35116000 euró (a 2. cikk d) pontja) összegű bírságot szabott ki.
III.
A Törvényszék előtti eljárás és a megtámadott ítélet
A Törvényszék Hivatalához 2014. november 13‑án benyújtott keresetlevelével a fellebbező elsődlegesen a vitatott határozat rá vonatkozó részének megsemmisítése, másodlagosan pedig a vele szemben kiszabott bírság összegének csökkentése iránti keresetet nyújtott be.
Keresetének alátámasztására a fellebbező hat jogalapra hivatkozott. Az első két jogalap a védelemhez való jognak és a megfelelő ügyintézés elvének tiszteletben tartására vonatkozott. A harmadik jogalap az EUMSZ 101. cikk (1) bekezdésének megsértésén alapult. A másodlagosan felhozott negyedik jogalap az egységes és folyamatos jogsértés fogalmának téves alkalmazásán alapult. Az ötödik és a hatodik jogalap a bírságra vonatkozott.
A Törvényszék a megtámadott ítélettel elutasította e jogalapokat, következésképpen a fellebbező keresetének egészét.
IV.
A felek kérelmei a fellebbezési eljárásban
Fellebbezésében a fellebbező azt kéri, hogy a Bíróság:
–
helyezze hatályon kívül a megtámadott ítéletet;
–
a fellebbezőt érintő részében semmisítse meg a vitatott határozatot;
–
másodlagosan csökkentse a vitatott határozatban a fellebbezővel szemben kiszabott 82874000 euró összegű bírságot egy arányos összegre;
–
másodlagosan új eljárás lefolytatása céljából utalja vissza az ügyet a Törvényszékhez, és
–
a Bizottságot kötelezze a költségek viselésére.
A Bizottság azt kéri, hogy a Bíróság:
–
utasítsa el a fellebbezést;
–
másodlagosan utasítsa el a fellebbezővel szemben kiszabott bírság összegének csökkentése iránti kérelmet, és
–
a fellebbezőt kötelezze a költségek viselésére.
V.
A fellebbezésről
A fellebbezésének alátámasztása érdekében a fellebbező három jogalapra hivatkozik.
A.
A Törvényszék nem megfelelő felülvizsgálatára alapított első jogalapról
A fellebbező első jogalapja öt részre oszlik.
1.
Az első jogalap első részéről
a)
A felek érvei
Az első jogalap első részével, amely különösen a megtámadott ítélet 160. pontjára vonatkozik, a fellebbező azt rója fel a Törvényszéknek, hogy a közötte és a Samsung, illetve a Renesas között létrejött, és a Bizottság által megállapított, állítólag jogellenes tizenegy kapcsolatfelvételből csak ötöt vizsgált meg, noha a fellebbező minden egyes kapcsolatfelvételt vitatott. A fellebbező szerint a vitatott határozatnak ez a nem teljes és szelektív bírósági felülvizsgálata ellentétes az EUMSZ 263. cikkel, és a bírság összegének nem megfelelő felülvizsgálatát eredményezte. A fellebbező szerint a vitatott kapcsolatfelvételek valamelyikére vonatkozó bizottsági értékelés jogellenessége következtében meg kellett volna semmisíteni a vitatott határozatban a Bizottság által tett megfelelő megállapításokat.
A Törvényszék az Európai Unió Bírósága alapokmányának 36. cikkében előírt indokolási kötelezettséget is figyelmen kívül hagyta. Így különösen nem terjesztett elő megfelelő indokokat a megtámadott ítélet 160. pontjában kifejtett megközelítésének, valamint az öt felülvizsgált kapcsolat kiválasztásának igazolására.
Az ilyen szelektív felülvizsgálat a Törvényszék számára nem tette lehetővé az állítólagos jogsértés súlyának teljes értékelését, és a kiszabott bírság összegének felülvizsgálatát. A Törvényszék nem válaszolt kielégítően a fellebbező bírságra vonatkozó érveire, amint az a harmadik fellebbezési jogalapból is kitűnik. Így különösen, mivel a fellebbező jogsértésben való részvétele mindössze öt – bizonyítottan megtörtént – kapcsolatfelvételre csökkent, a Törvényszék nem hagyhatta volna jóvá a Bizottság által a fellebbezővel szemben kiszabott bírság összegét.
A felül nem vizsgált kapcsolatfelvételek esetében a Törvényszék, különösen a megtámadott ítélet 153. pontjában, pusztán utalt a Bizottság következetéseire, és azokat – az erre vonatkozó kötelezettsége ellenére – egyáltalán nem vizsgálta felül.
A fellebbező szerint a Törvényszék által végzett szelektív felülvizsgálat ellentmondásos, és nincs összhangban az általa a megtámadott ítélet 136., 137. és a 211. pontjában szereplő értékelésekkel. Ezzel a szelektív felülvizsgálattal a Törvényszék elferdítette a Bizottság állítása szerinti jogsértés jellemzőit, mivel a Törvényszék által vizsgált kapcsolatfelvételek elégtelenek voltak ahhoz, hogy az egységes és folyamatos jogsértés megállapítását a fellebbező vonatkozásában alátámasszák.
Mivel a Bizottság által megállapított többi kapcsolatfelvételt nem erősítette meg, és különösen mivel a vitatott határozat (160) preambulumbekezdésében említett, a fellebbező és a Renesas között 2003‑ban történt állítólagos kapcsolatfelvételeket nem vizsgálta meg, a Törvényszéknek semmilyen alapja nem volt annak megállapítására, hogy a fellebbező és a Samsung 2003‑ban jogellenes találkozókat tartottak. Következésképpen a fellebbező szerint a Samsunggal 2003‑ban történt kapcsolatfelvételek létezésének és tartalmának alátámasztására a Törvényszék – a fellebbező által vitatott bizonyítékokon kívül – semmilyen bizonyítékkal nem rendelkezett.
A fellebbező kifejti, hogy a szelektív felülvizsgálat érinti a jogi helyzetét, mivel az a harmadik személyektől származó indokolatlan követeléseknek, köztük kártérítési kérelmeknek teszi ki.
A Bizottság ezen érvek összességét vitatja.
A Bizottság megjegyzi, hogy a fellebbező nem vitatta a vitatott határozat (38)–(41), (68), (76), (77), (246) és (297) prembulumbekezdésében szereplő megállapítást, amelynek értelmében a kártyacsipek árát főszabály szerint évente meghatározzák. A Bizottság szerint ezért a Törvényszék annak vizsgálatára is szorítkozhatott volna, hogy a fellebbező a 2003 és 2005 közötti időszak során évente legalább egy versenyellenes kapcsolatfelvételben részt vett‑e. Elegendő ugyanis, hogy a versenyellenes kapcsolatfelvételek gazdasági eredménye azon az időponton túlmenően is kifejti hatásait, amikor megtörténtek.
E körülmények között a Törvényszék nem volt köteles indokolni az általa vizsgált öt kapcsolatfelvételre vonatkozó választását, sem pedig a fellebbezőnek a többi hat kapcsolatfelvételben való részvétele vizsgálatának mellőzését.
A Törvényszéket nem akadályozták abban, hogy a jogsértés súlyára és a bírság összegére vonatkozó érveket megfelelően értékelje. Így különösen azon kapcsolatfelvételek száma, amelyekben a fellebbező részt vett, nem befolyásolja sem a jogsértés súlyát, sem a 16%‑os súlyossági arány alkalmazásának lehetőségét.
A Törvényszéket abban sem akadályozták meg, hogy a fellebbező egységes és folyamatos jogsértésben való részvételére vonatkozó érveket megfelelően megvizsgálja, mivel az utóbbi évente legalább egy kapcsolatfelvételben részt vett, és ezek a kapcsolatfelvételek egy átfogó tervbe illeszkedtek. A Törvényszéknek arra is módja volt, hogy a Samsunggal 2003. szeptember 24‑én és 2003. november 3‑án történt kapcsolatfelvételek versenyellenes jellegére vonatkozó érveket megfelelően értékelje, mivel a Renesas által előterjesztett bizonyítékok csak egyikei voltak azon okoknak, amelyek miatt a Törvényszék a Samsung tanúi szavahihetőségére és az említett kapcsolatfelvételek során történt információcserére vonatkozó bizottsági következtetéseket helybenhagyta.
A fellebbezőnek a vitatott határozat teljes hatályon kívül helyezésre vonatkozó érve a Bíróság eljárási szabályzata 169. cikkének (2) bekezdése alapján elfogadhatatlan.
A megtámadott ítélet 153. cikkére vonatkozó érv hatástalan, mivel a Törvényszék semmilyen következtetést nem vont le a 2003. november 3‑án és november 27‑én történttől eltérő kilenc versenyellenes kapcsolatfelvételre való hivatkozásból.
A fellebbező a kártérítési kérelmeknek nem a Törvényszék által alkalmazott megközelítés miatt van kitéve, hanem amiatt, hogy a 2003–2005. évek során évente legalább egy versenyellenes kapcsolatban vett részt.
A fellebbező a megtámadott ítélet 136. és 137. pontjára vonatkozó érvében két különböző fogalmat téveszt össze, nevezetesen azon versenyellenes kapcsolatfelvételek számára vonatkozó bizonyítékot, amelyekben a fellebbező részt vett, és a kapcsolatfelvételek versenyellenes jellegének bizonyítását.
b)
A Bíróság álláspontja
Elöljáróban meg kell jegyezni, hogy a megtámadott ítélet 160. pontja a fellebbező által a Törvényszék előtt felhozott harmadik jogalap harmadik részének Törvényszék általi értékelésében szerepel, amely részben a fellebbező az EUMSZ 101. cikk megsértésének megállapítását lehetővé tévő bizonyítékok hiányára hivatkozik. Ez a pont a következőképpen szól:
„[…] a [fellebbező] nem vitatja a Bizottság azon megállapítását, amely szerint az árakat főszabály szerint évente meghatározták, ami egyébiránt kitűnik azokból a megbeszélésekből, amelyekben a [fellebbező] részt vett. E körülmények között ahhoz, hogy az EUMSZ 101. cikk megsértését vagy annak hiányát meg lehessen állapítani, elegendő 2003–2005‑ig megvizsgálni, hogy a [fellebbező] részt vett‑e egy vagy adott esetben két versenyellenes megbeszélésen a Samsunggal vagy a Renesasszal e három év mindegyike során. E körülmények között a Törvényszék úgy ítéli meg, hogy mindenekelőtt a fellebbező és a Samsung vagy a Renesas közötti öt kapcsolatfelvételt célszerű megvizsgálni, nevezetesen a 2003. szeptember 24‑i (első kapcsolatfelvétel), a 2003. november 3‑i (második kapcsolatfelvétel), a 2004. március 18‑i (hatodik kapcsolatfelvétel), a 2004. június 1‑jétől 8‑ig tartó (hetedik kapcsolatfelvétel) és a 2005. március 31‑i kapcsolatfelvételt (tizenegyedik kapcsolatfelvétel); a Bizottság szerint az első és az utolsó kapcsolatfelvétel jelzi a fellebbező szóban forgó jogsértésben való részvételének kezdetét és végét. Tehát csak abban az esetben kell vizsgálni, hogy a többi kapcsolatfelvétel, köztük a 2003. november 17‑i – amelyről a fellebbező a beadványaiban és a tárgyaláson azt állítja, hogy nem volt jogellenes –, hozzájárul‑e, vagy sem e jogsértés fennállásának megállapításához, ha ezen öt kapcsolatfelvétel alapján nem lehet megállapítani a szóban forgó jogsértés fennállását.”
Miután megvizsgálta a fellebbezőnek az említett öt kapcsolatfelvételre vonatkozó érveit, a Törvényszék a megtámadott ítélet 207. pontjában arra következtetett, hogy a Bizottság nem követett el hibát annak megállapításával, hogy a fellebbező a Samsunggal és a Renesasszal 2003. szeptember 24. és 2005. március 31. között versenyellenes megbeszéléseken vett részt.
A Törvényszék azonban nem vizsgálta meg azokat az érveket, amelyekkel a fellebbező a vitatott határozatban vele szemben megállapított hat további kétoldalú kapcsolatfelvételre vonatkozó bizottsági következtetéseket vitatta.
A fellebbező a Törvényszék e megközelítését lényegében amiatt vitatja, hogy az mind a jogszerűség felülvizsgálata, mind a bírság összegének felülvizsgálata tekintetében összeegyeztethetetlen a teljes körű bírósági felülvizsgálat követelményeivel.
Ebben a tekintetben emlékeztetni kell arra, hogy az EUMSZ 101. cikk és az EUMSZ 102. cikk alkalmazására vonatkozó eljárásokban hozott bizottsági határozatok bírósági felülvizsgálatának rendszere az intézmények jogi aktusainak az EUMSZ 263. cikkben létrehozott jogszerűségi vizsgálatából áll, amely az EUMSZ 261. cikk alapján és a felperesek kérelmére a Bizottság által e téren kiszabott szankciók tekintetében korlátlan felülvizsgálati jogkörrel egészíthető ki (2016. január 21‑iGalp Energía España és társai kontra Bizottság ítélet,
C‑603/13 P
,
EU:C:2016:38
,
71.
pont).
Emlékeztetni kell arra, hogy az EUMSZ 263. cikkben foglalt jogszerűségi vizsgálat a Bizottság által az EUMSZ 101. cikk és az EUMSZ 102. cikk alkalmazására vonatkozó eljárásban hozott valamennyi határozatra kiterjed, amelyeket a Törvényszék mind jogi, mind pedig ténybeli szempontból alapos felülvizsgálatnak vet alá a felperesek által felhozott jogalapok fényében, és az általuk bemutatott bizonyítékok összességére tekintettel (lásd ebben az értelemben: 2016. január 21‑iGalp Energía España és társai kontra Bizottság ítélet,
C‑603/13 P
,
EU:C:2016:38
,
72.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
A jelen esetben a fellebbező többek között a Bizottság azon megállapítása jogszerűségének felülvizsgálatát kérte, amely szerint a fellebbező a 2003. szeptember 24. és 2005. március 31. közötti időszak során egységes és folyamatos jogsértésben vett részt.
Amint az a jelen ítélet 43. pontjából kitűnik, azt a megközelítését, hogy a szóban forgó tizenegy kétoldalú kapcsolatfelvételből csak ötöt vizsgált meg, a Törvényszék azzal a fellebbező által nem vitatott ténnyel indokolta, hogy az árakról főszabály szerint évente folytak tárgyalások. Ennek alapján ezt ki kell egészíteni azzal – amint az a jelen ítélet 115. és 116. pontjából kitűnik –, hogy a fellebbező a fellebbezés szakaszában egyáltalán nem terjesztett elő olyan elfogadható érvet, amely ezt az indokolást megcáfolhatná.
Így egyrészt a Törvényszék a jogilag megkövetelt módon ismertette azokat az okokat, amelyek miatt a fellebbező által vitatott kapcsolatfelvételeknek csak korlátozott számát vizsgálta meg.
Másrészt úgy kell tekinteni, hogy a fellebbezőnek a szóban forgó jogsértésben való részvételére vonatkozó bizottsági megállapítás jogszerűségének megerősítése érdekében a Törvényszék szorítkozhatott arra, hogy az összejátszásra irányuló első és utolsó kapcsolatfelvételre vonatkozó bizottsági értékelés felülvizsgálatán túl részvételi évenként csupán egy vagy két kapcsolatfelvételre vonatkozó értékelést vizsgál felül.
A bizonyos időtartamig tartó jogsértés esetén ugyanis az a tény, hogy a kartell megjelenési formái különböző időszakokban érvényesülnek, és azokat hosszabb‑rövidebb időszakok választhatják el egymástól, nem befolyásolja e kartell fennállását, amennyiben az e jogsértés részét képező különböző cselekmények egyetlen célt szolgálnak, továbbá egységes és folyamatos jellegű jogsértés keretébe illeszkednek (2006. szeptember 21‑iTechnische Unie kontra Bizottság ítélet,
C‑113/04 P
,
EU:C:2006:593
,
169.
pont).
Ezenkívül az állandó ítélkezési gyakorlat szerint az a tény, hogy valamely vállalkozás nem vett részt a kartell összes alkotóelemében, vagy hogy csekély szerepet játszott azon aspektusokban, amelyekben részt vett, nem releváns valamely jogsértés létezésének megállapítására nézve, tekintettel arra, hogy ezen elemeket csak a jogsértés súlyának értékelésekor és adott esetben a bírság összegének megállapításakor kell figyelembe venni (lásd: 2012. december 6‑iBizottság kontra Verhuizingen Coppens ítélet,
C‑441/11 P
,
EU:C:2012:778
,
45.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
Következésképpen el kell utasítani az első jogalap első részét, amennyiben az az EUMSZ 263. cikk és az indokolási kötelezettség megsértésén alapul.
Amennyiben az első jogalap első része szintén a Törvényszék korlátlan felülvizsgálati jogkörének megsértésén alapul – amint az a jelen ítélet 46. pontjából kitűnik –, emiatt azokra a bizonyítékokra vonatkozik, amelyek vizsgálatára a harmadik jogalap keretében kerül sor, és az erre vonatkozóan kifejtett érveket a Bíróság ezzel a jogalappal együttesen fogja megvizsgálni.
2.
Az első jogalap második részéről
a)
A felek érvei
Az első jogalap második részével a fellebbező felrója a Törvényszéknek, hogy a megtámadott ítélet 118. pontjában tévesen telepítette rá a Samsung 2003. november 3‑i belső elektronikus levelének (a továbbiakban: 2003. november 3‑i elektronikus levél) hamis jellegére vonatkozó bizonyítási terhet. A fellebbező szerint mivel a Bizottság – amelynek a jogsértést bizonyítania kell – a megfelelő ügyintézés elvének megfelelően és a fellebbező által felvetett komoly kétségekre tekintettel nem bizonyította ezen elektronikus levél eredetiségét, e bizonyítékot és a Samsung által előterjesztett többi bizonyítékot elfogadhatatlannak kellett volna nyilvánítani.
A Törvényszék nyilvánvaló hibákat követett el, és a védelemhez való jogot is megsértette azzal, hogy a megtámadott ítélet 74. pontjában megállapította, hogy a fellebbező által benyújtott informatikai szakértői vélemény nem állapította meg az említett elektronikus levél eredetiségének hiányát.
Ezenkívül a megtámadott ítélet 118. pontjában szereplő azon kijelentésével, hogy a fellebbező nem terjesztett elő érvet a független szakértői vélemény szükségességének bizonyítására, a Törvényszék megsértette a fellebbező védelemhez való jogát és a tisztességes eljáráshoz való jogát. Az Autorité de la concurrence française (francia versenyhivatal) egyik határozata alapján a fellebbező úgy véli, hogy az általa előterjesztett észrevételekre és a Samsung észrevételeire tekintettel a Bizottság köteles lett volna független szakértőt kirendelni a szóban forgó elektronikus levél eredetiségének értékelése céljából. A kartellekre vonatkozó eljárásokban, azok büntető jellege miatt, még inkább ez a helyzet. A Bizottság tudományos értékelése nem alkalmas arra, hogy a hivatkozott bizonyítékok eredetiségével kapcsolatban minden kétséget eloszlasson.
A Törvényszék e bizonyítékok alapján tévesen értékelte a szóban forgó jogsértés időtartamát és terjedelmét. A Samsung által előterjesztett elfogadhatatlan bizonyítékok hiányában, amelyeket elfogadhatatlannak kellett volna nyilvánítani, a Bizottság nem állapíthatta volna meg, hogy a fellebbező a 2003‑as év során jogsértést követett el, és azt sem, hogy egységes és folyamatos jogsértésben vett részt. Így különösen a fellebbező vitatja a megtámadott ítélet 143. és 144. cikkét, valamint az ezen ítélet 150. pontjában szereplő, az ezen időszakból származó bizonyítékokra és a Renesas által benyújtott bizonyítékokra tett utalást, hiszen a Törvényszék azokat nem vizsgálta meg.
A Bizottság ezen érvek összességének megalapozottságát vitatja.
b)
A Bíróság álláspontja
Elöljáróban rá kell mutatni, hogy a Törvényszék ténymegállapításaiból kitűnik, hogy a 2003. november 3‑i elektronikus levelet – amelyet a Samsung terjesztett elő az ügyletre vonatkozó megbeszélések felfüggesztését követően – a Bizottság ugyanazon a napon a fellebbező és a Samsung közötti versenyellenes kapcsolat fennállásának bizonyítására használta fel. A fellebbező a Bizottság előtt vitatta ezen elektronikus levél eredetiségét, és szakértői jelentést terjesztett elő a tényállás második ismertetésére vonatkozó észrevételeiben, amely ismertetés alkalmával az említett jelentést a fellebbezővel közölték. A Bizottság anélkül, hogy független tudományos szakértői véleményt vett volna igénybe, a saját tudományos értékelése alapján elutasította a fellebbező ezen elektronikus levél eredetiségével kapcsolatos kétségeit.
Az első jogalap jelen részében a fellebbező vitatja az arra vonatkozó érvének Törvényszék általi elutasítását, hogy a Bizottság elmulasztott független szakértői véleményt beszerezni annak érdekében, hogy a 2003. november 3‑i elektronikus levél eredetiségéről megbizonyosodjon. A Törvényszék ebben a tekintetben a megtámadott ítélet 118. pontjában azt állapította meg, hogy a Bizottság rendelkezik bizonyos mérlegelési mozgástérrel a további foganatosítandó intézkedésekről történő döntést illetően, és hogy a jelen esetben a fellebbező nem bizonyította egy ilyen szakértői vélemény szükségességét.
A fellebbező úgy véli, hogy a Törvényszék ezzel rá telepítette a 2003. november 3‑i elektronikus levél hamis jellegére vonatkozó bizonyítási terhet, és ezáltal a megtámadott ítélet jogellenessé vált.
E tekintetben emlékeztetni kell arra, hogy az uniós jogban a bizonyítékok szabad mérlegelésének elve érvényesül, amelyből egyrészt az következik, hogy amennyiben valamely bizonyítékhoz jogszerűen jutottak, a bizonyíték elfogadhatósága a Törvényszék előtt nem vitatható, másrészt pedig az egyetlen releváns tényező, amelyet a szabályszerűen benyújtott bizonyítékok bizonyító erejének értékelésekor meg kell vizsgálni, a bizonyítékok hitelessége (2013. december 19‑iSiemens és társai kontra Bizottság ítélet,
C‑239/11 P, C‑489/11 P és C‑498/11 P
, nem tették közzé,
EU:C:2013:866
,
128.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
Amennyiben a Bizottság olyan bizonyítékokra hivatkozik, amelyek főszabály szerint elegendőek a jogsértés megtörténtének bizonyításához, az, ha az érintett vállalkozás annak lehetőségére hivatkozik, hogy olyan körülmény következett be, amely alkalmas lehet azon bizonyítékok bizonyító erejének befolyásolására, amelyekre a Bizottság támaszkodik, nem elegendő ahhoz, hogy a Bizottságnak kelljen bizonyítania, hogy e körülmény a bizonyítékok bizonyító erejét nem befolyásolhatta. Éppen ellenkezőleg, azon eset kivételével, amikor az érintett vállalkozás magának a Bizottságnak a magatartása miatt nem képes ilyen bizonyítékot szolgáltatni, az érintett vállalkozásnak kell a jogilag megkövetelt módon bizonyítania egyrészt az általa hivatkozott körülmény fennállását, másrészt pedig azt, hogy e körülmény kétségessé teszi a Bizottság által hivatkozott bizonyítékok bizonyító erejét (2012. november 22‑iE.ON Energie kontra Bizottság ítélet,
C‑89/11 P
,
EU:C:2012:738
,
76.
pont).
Ezeket a megállapításokat abban a helyzetben is alkalmazni lehet, amelyekben a fellebbező – a jelen ügyhöz hasonlóan – nem a bizonyíték hitelességét, hanem annak eredetiségét vitatja.
A jelen esetben mind a vitatott határozat (164)–(174) preambulumbekezdéséből, mind a megtámadott ítélet 65., 74., 82. és 182. pontjából kitűnik, hogy ebben a határozatban a Bizottság részletesen válaszolt a fellebbező által a 2003. november 3‑i elektronikus levél eredetiségével kapcsolatban felvetett kétségekre, és a Bizottság azokat lényegében eloszlatta. E körülmények között a fellebbező feladata volt, hogy a Törvényszék előtt bizonyítsa, hogy a Bizottság válasza a bizonyítékok elégtelensége miatt hibás. Márpedig az utóbbi kérdéssel kapcsolatban a megtámadott ítélet 65. és 82–84. pontjából az tűnik ki, hogy a fellebbezőnek ezeket a hibákat nem sikerült bizonyítania.
Ebből következik, hogy Törvényszék a bizonyítási teher indokolatlan megfordítása nélkül utasíthatta el a 2003. november 3‑i elektronikus levél eredetiségének hiányára vonatkozó fellebbezői érveket azzal az indokkal, hogy a fellebbező nem bizonyította, hogy a Bizottság által adott magyarázat téves. A Törvényszék úgyszintén a bizonyítási teher jogellenes megfordítása nélkül utasíthatta el a megtámadott ítélet 118. pontjában a fellebbező érveit, amelyek szerint a Bizottságnak ezen elektronikus levél eredeti jellegének bizonyítása érdekében független tudományos szakértői véleményt kellett volna kérnie.
Amennyiben ebben az összefüggésben a fellebbező a védelemhez való jogának megsértését állítja, meg kell jegyezni, hogy a 2003. november 3‑i elektronikus levél eredetiségére vonatkozó érveit mind a közigazgatási, mind a Törvényszék előtti eljárás során előterjeszthette volna.
A fentiekre tekintettel el kell utasítani, mint hatástalant, a fellebbezőnek a megtámadott ítélet 143., 144. és 150. pontjára vonatkozó érveit, mivel azok azon a téves előfeltevésen alapulnak, hogy a Törvényszék a 2003. november 3‑i elektronikus levél hamis jellegére vonatkozó bizonyítása terhét a fellebbezőre telepítette.
Ennélfogva az első jogalap második részét el kell utasítani.
3.
Az első jogalap harmadik részéről
a)
A felek érvei
Az első jogalap harmadik részével a fellebbező felrója a Törvényszéknek, hogy az megsértette a védelemhez való jogát, és nyilvánvalóan tévesen alkalmazta a jogot, mivel a megtámadott ítélet 85. pontjában kimondta, hogy a Bizottságnak a 2003. november 3‑i elektronikus levél eredetiségére vonatkozó – terhelő bizonyítéknak minősülő – tudományos értékelése megfelelő időben való közlésének elmaradása nem befolyásolta azt az eredményt, amelyre a Bizottság a vitatott határozatban eljutott.
A fellebbező úgy véli, hogy az a körülmény, hogy a Bizottság ezeket az értékeléseket elmulasztotta vele közölni, megfosztotta attól a lehetőségtől, hogy az ezen elektronikus levél eredetiségével kapcsolatban kinyilvánított komoly kétségeit még inkább alátámassza, és annak hamis jellegét vagy a független szakértői vélemény szükségességét bizonyítsa, és válaszoljon a Bizottság értékelésére. A fellebbező védelemhez való jogának megsértését, amelyet tovább súlyosbít, hogy tévesen rá telepítették az említett elektronikus levél hamis jellege bizonyításának terhét, a tudományos értékeléseknek a Törvényszék előtti eljárás során történő előterjesztésével nem lehet orvosolni.
A Bizottság ezen érvek összességét vitatja.
b)
A Bíróság álláspontja
A jogalap jelen részében a fellebbező azt állítja, hogy a Törvényszék tévesen utasította el az arra vonatkozó érveit, hogy a Bizottság megsértette a védelemhez való jogát, mivel a közigazgatási eljárás során nem közölte vele a 2003. november 3‑i elektronikus levél eredetiségére vonatkozó saját tudományos értékeléseit.
E tekintetben a Törvényszék a megtámadott ítélet 77. és 80. pontjában rámutatott, hogy a Bizottságnak a tudományos értékeléseit mint terhelő bizonyítékokat közölnie kellett volna a fellebbezővel. A Törvényszék ugyanakkor ugyanezen ítélet 81–85. pontjában úgy ítélte meg, hogy a fellebbező nem bizonyította, hogy az az eredmény, amelyre a Bizottság a vitatott határozatban eljutott e közlés esetén eltérő lehetett volna, ezért elutasította a fellebbező által a védelemhez való jogának megsértésére alapított érveket.
A Törvényszék ezáltal a Bíróság ítélkezési gyakorlatát követte, amely szerint a védelemhez való jog megsértése csak akkor vonja maga után a megtámadott jogi aktus megsemmisítését, ha e szabálytalanság hiányában az eljárás más eredményhez vezethetett volna, amit az érintett vállalkozásnak kell bizonyítania (2016. június 16‑iSKW Stahl‑Metallurgie és SKW Stahl‑Metallurgie Holding kontra Bizottság ítélet,
C‑154/14 P
,
EU:C:2016:445
,
69.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
A fellebbező azonban egyáltalán nem terjesztett elő olyan körülményt, amely alkalmas annak bizonyítására, hogy a Törvényszék tévesen alkalmazta volna a jogot, illetve elferdítette volna a tényeket vagy bizonyítékokat azzal, hogy az előterjesztett érvek és bizonyítékok alapján azt úgy vélte, hogy a fellebbező nem bizonyította, hogy a Bizottság által a vitatott határozatban elfogadott következtetés más lett volna, ha ez az intézmény a közigazgatási eljárás során közli vele a tudományos értékeléseket.
Ennélfogva az első jogalap harmadik részét el kell utasítani.
4.
Az első jogalap negyedik részéről
a)
A felek érvei
Az első jogalap negyedik része, amely az ártatlanság vélelme, a védelemhez való jog és az indokolási kötelezettség megsértésén alapul, két fő kifogásra oszlik.
Az első kifogásával a fellebbező a Törvényszéknek a megtámadott ítélet 93. és 126. pontjában szereplő, a Samsung tanúi szavahihetőségére vonatkozó értékelését vitatja.
Először is a fellebbező úgy véli, hogy az az érv, amely szerint a Samsung amiatt szavahihető tanú, hogy engedékenységet kért, csak az olyan tanú által előterjesztett bizonyítékokra érvényes, akinek a Bizottság ideiglenesen már engedékenységet biztosított. A vitatott bizonyítékok előterjesztésének időpontjában azonban a Samsung esetében nem ez volt a helyzet. Mivel az ügylet meghiúsulását követően teljes összegű bírságnak volt kitéve, a Samsungnak a hamis nyilatkozattétel miatt semmi veszítenivalója nem volt, annál is inkább, mivel a koreai jog szerint nem fenyegette az a veszély, hogy a hamis nyilatkozattétel miatt büntetőjogi szankciókat alkalmaznak vele szemben.
Következésképpen a Törvényszéknek a Samsung és a fellebbező közötti vitatott kétoldalú kapcsolatfelvételek alátámasztására más bizonyítékokat kellett volna alapul vennie. Ilyen bizonyítékok azonban nincsenek. E tekintetben a fellebbező a megtámadott ítélet 145–151. pontját kifogásolja, amelyeket szerinte nem lehet egyszerűen a tárgyhoz nem tartozó indokolásnak tekinteni. Ezen ítélet 148. és 149. pontja, amely azt mondja ki, hogy a Samsung által előterjesztett bizonyítékokat az említett jogsértés többi résztvevője alátámasztotta, ellentmond az említett ítélet 155. pontjának. A fellebbező szerint a Philipsnek a megtámadott ítélet 147. pontjában említett elektronikus levele pusztán „hallomásból származó nyilatkozaton” alapult, és a fellebbezőnek a Philipsszel semmilyen kétoldalú kapcsolata nem volt. A vitatott határozat érintett szakaszaiban nem szerepel, hogy az NXP Semiconductors NV olyan bizonyítékokat terjesztett elő, amelyek alátámasztják a Samsung által előterjesztett tényeket. A vitatott határozat (157) preambulumbekezdésében említett körülmény, amely szerint a Renesas e bizonyítékokat alátámasztó tényeket terjesztett volna elő, egyrészt illogikus, másrészt azt megcáfolja a Törvényszék által végzett részleges felülvizsgálat, amelynek során a Törvényszék nem vizsgálta meg és nem is bizonyította, hogy a 2003‑as év során – a Samsunggal való vitatott kapcsolatfelvételek évében – sor került‑e a Renesas és a fellebbező közötti kapcsolatfelvételre. A Renesas tehát nem támaszthatja alá a vitatott tényeket, amelyeket a Samsungtól származó, elfogadhatatlan bizonyítékok alapján állapítottak meg.
Mivel a fellebbező tanúja – a Samsung tanújától eltérően – a hamis nyilatkozattétel esetén büntetőjogi szankció veszélyének teszi ki magát, a Törvényszéknek nagyobb súlyt kellett volna tulajdonítania az első tanú nyilatkozatának. A Törvényszéknek az
in dubio pro reo
elve értelmében kétség esetén a fellebbezőnek kellett volna hinnie.
Másodszor a Törvényszék ezt az elvet azzal is megsértette, hogy a megtámadott ítélet 123. és 124. pontjában az ügyvéd és az ügyfele közötti privilégium szabályát a Samsung javára és a fellebbező rovására alkalmazta. A Samsung szóban forgó nyilatkozatot tevő munkavállalója ugyanis csak homályos emlékekről számolt be a Samsung jogtanácsosának tíz évvel az állítólagos jogsértés után.
A második kifogásban a fellebbező azt állítja, hogy a Törvényszék tévesen állapította meg, hogy a jogsértésnek a fellebbező nem SIM‑csipjei is részét képezték, nem megfelelően indokolta az ítéletét, és megsértette az
in dubio pro reo
elvét.
Először is a Törvényszék a megtámadott ítélet 255. pontjában a Samsung belső jelentésének helytelen fordítását használta, és ezáltal elferdítette a bizonyítékokat. A Törvényszék a helyes fordítás alapján nem állapíthatta volna meg, hogy a szóban forgó bizonyítékok alátámasztják azt az állítást, amely szerint a nem SIM‑csipek a Samsung és a fellebbező közötti 2003. szeptember 24‑i megbeszélés tárgyát képezték.
Másodszor, a megtámadott ítélet 256. pontjában kifejtett megfontolások alapján nem állapítható meg, hogy a nem SIM‑csipekhez kapcsolódó jövedelmeket bele kell foglalni a bírság összegének kiszámításába, és az ellenmondásban van ezen ítélet 160. pontjában megfogalmazott megközelítéssel. A nem SIM‑csipeket ugyanis a 2003. szeptember 24‑i kapcsolatfelvétel bizonyítására felhasznált Samsung belső jelentés csak a 2004‑es év tekintetében említi, egy rendkívül általános nyilatkozatban, amelynek sem a célját, sem a hatását nem lehet versenykorlátozónak tekinteni. Ez a nyilatkozat nem alkalmas a Samsung bizonytalanságának csökkentésére, mivel a kártyacsipek ágazatában – amelyeknek az állandó technológiai fejlődés miatt rövid az élettartama – az árak folyamatosan csökkennek. A nem SIM‑kártyacsipekre vonatkozó bármilyen más kapcsolat hiányában az e termékekkel kapcsolatos jövedelmeket a bírság összegének kiszámításához legfeljebb a 2004‑es év tekintetében lehetett volna figyelembe venni.
Harmadszor a fellebbező vitatja a SIM‑csipek és a nem SIM‑csipek között a megtámadott ítélet 257. pontjában megállapított összefüggést, mivel az a Bizottság által a vitatott határozat (221) preambulumbekezdésében felhasznált bizonyítékok nyilvánvalóan téves értékelésen, tehát azok elferdítésén alapul. E határozat (6) és (221) preambulumbekezdéséből ugyanis az tűnik ki, hogy a kártyacsipek piacát két szegmensre lehetett felosztani. A Bizottság még akkor sem állapíthatta volna meg ezt az összefüggést, ha ez a szegmentálás nem volna abszolút.
Negyedszer, még ha feltételezzük is, hogy ez az összefüggés fennáll, a Törvényszék nem fejtette ki, hogy SIM‑kártyacsipekre vonatkozó állítólagos tárgyalások hogyan érinthették a nem SIM‑csipekre vonatkozó versenyt. Így különösen, a megtámadott ítélet 258. pontja ennek alapján nincs megfelelően megindokolva. Egyébként a vitatott határozat (217) preambulumbekezdésében hivatkozott Renesas nyilatkozat – amely szerint a jogsértés a kártyacsipek mindkét típusára vonatkozott és a nem SIM‑alkalmazásokra vonatkozó információknak a SIM‑alkalmazások szállítói számára volt jelentősége – nem volt alátámasztva, és azt a fellebbező és a Philips vitatta. Márpedig erre a vitatásra tekintettel az említett nyilatkozatot további tényekkel kellett volna alátámasztani annak érdekében, hogy azt figyelembe lehessen venni.
A Bizottság vitatja mindezen érvek megalapozottságát.
b)
A Bíróság álláspontja
1)
Az első kifogásról
Az első kifogásával a fellebbező a Törvényszék bizonyos megállapításait vitatja a Samsung tanúi szavahihetősége és az utóbbi által előterjesztett bizonyítékoknak tulajdonított bizonyító erő tárgyában.
Ebben a tekintetben mindenekelőtt meg kell állapítani, hogy a Törvényszék a megtámadott ítélet 93. pontjában helyesen állapította meg, hogy az a tény, hogy a Samsung munkavállalóját – aki a fellebbező által kétségbe vont bizonyító erejű nyilatkozatot tette – a Koreai Köztársaságban a hamis nyilatkozattétel esetén nem fenyegette büntetőjogi szankció, nem szünteti meg e nyilatkozat bizonyító erejét, mivel a Samsung mint az engedékenységi közlemény alkalmazásának kérelmezője hamis nyilatkozat esetén az ezen engedékenységből származó előnyök elvesztését kockáztatja.
Az engedékenységi közlemény alkalmazásának kérelmezője részéről a Bizottság félrevezetésére irányuló bármilyen szándék ugyanis megkérdőjelezheti a kérelmező együttműködésének őszinteségét és teljességét, következésképpen megfoszthatja a kérelmezőt attól a lehetőségtől, hogy az említett közlemény kedvezményéből teljes mértékben részesülhessen (lásd analógia útján: 2013. december 19‑iSiemens és társai kontra Bizottság ítélet,
C‑239/11 P, C‑489/11 P és C‑498/11 P
, nem tették közzé,
EU:C:2013:866
,
138.
pont).
Továbbá a fellebbező azzal az állításával, amely szerint a Samsung által előterjesztett bizonyítékokat a szóban forgó jogsértés többi résztvevőjének is meg kellett volna erősítenie, amire nem került sor, nem a megtámadott ítélet 148. és 149. pontját vitatja, hanem a Bizottságnak a vitatott határozat (156)–(161) preambulumbekezdésében szereplő értékelését, amely szerint a Samsung nyilatkozatait a szóban forgó jogsértésben részt vevő más tagok megerősítették. Az említett pontokban azonban a Törvényszék rámutatott arra – anélkül hogy azt a fellebbező a Bíróság előtt vitatta volna –, hogy ezeket az értékeléseket az előtte folyó eljárásban nem vonták kétségbe.
Következésképpen ez az állítás elfogadhatatlan azon állandó ítélkezési gyakorlat alapján, amely szerint a fellebbezés keretében a Bíróság felülvizsgálata az első fokú bíróság előtt tárgyalt jogalapokról és érvekről hozott jogi döntés megítélésére korlátozódik. Ennélfogva a fél nem hivatkozhat először a Bíróság előtt olyan jogalapra vagy érvre, amelyre a Törvényszék előtt nem hivatkozott (lásd ebben az értelemben: 2016. november 8‑iBSH kontra EUIPO ítélet,
C‑43/15 P
,
EU:C:2016:837
,
43.
pont; 2017. december 13‑iTelefónica kontra Bizottság ítélet,
C‑487/16 P
, nem tették közzé,
EU:C:2017:961
,
84.
pont).
Ezenkívül el kell utasítani azt az érvet, hogy egyrészt a megtámadott ítélet 148. és 149. pontjának indokolása és ezen ítélet 155. pontja között ellentmondás van. Ez utóbbi pontban ugyanis – anélkül hogy ellentmondott volna annak a ténynek, hogy a Samsung nyilatkozatait összességükben alátámasztották a jogsértésben részt vevő más tagok – a Törvényszék arra szorítkozott, hogy a fellebbező egyik érvére válaszoljon, és megjegyezte, hogy a vitatott határozatnak a fellebbező által kifogásolt (152), (157) és (158) preambulumbekezdésében a Bizottság csak azt állapította meg, hogy a 2003. november 3‑i és november 17‑i kapcsolatfelvételeket az említett többi tagtól származó bizonyítékok is alátámasztották.
Végül a bizonyítékok állítólagos elferdítésére alapított érv – amely arra vonatkozik, hogy a megtámadott ítélet 147. pontja az NXP Semiconductorst említi – a vitatott határozat téves értelmezésén alapul. Ugyanis a fellebbező állításával ellentétesen az NXP Semiconductorst e határozat (158), (159) és (161) preambulumbekezdése említi.
Másodszor a megtámadott ítélet (123) és (124) pontját illetően rá kell mutatni arra egyrészt, hogy a fellebbező érve az ezen ítélet 123. pontjában említett nyilatkozat homályos jellegére vonatkozik, valójában e nyilatkozat bizonyító erejének újbóli értékelését kéri, ami a Bíróság állandó ítélkezési gyakorlata szerint e bizonyíték elferdítésének esetét kivéve nem tartozik a Bíróság hatáskörébe (2017. január 12‑iTimab Industries és CFPR kontra Bizottság ítélet,
C‑411/15 P
,
EU:C:2017:11
,
153.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat). Másrészt a megtámadott ítélet 124. pontjára vonatkozó érvet illetően elegendő azt megállapítani, hogy ez a pont a tárgyhoz nem tartozó indokot fogalmaz meg, amit az azt bevezető „mindenesetre” kifejezés is tanúsít. Ebből következően ez az érv hatástalan.
Következésképpen az első kifogást el kell utasítani.
2)
A második kifogásról
A második kifogásával, amely a megtámadott ítélet 255–258. pontja ellen irányul, a fellebbező lényegében azt rója fel a Törvényszéknek, hogy az elferdítette a bizonyítékokat, mivel megerősítette a fellebbezőnek a nem SIM‑csipekre vonatkozó jogsértésben való részvételével kapcsolatos megállapítást, és azt is megerősítette, hogy a termékekre vonatkozó jövedelmet figyelembe vette a bírság összegének kiszámítása során.
Elferdítés akkor valósul meg, ha a meglévő bizonyítékok értékelése új bizonyítékok felhasználása nélkül is nyilvánvalóan tévesnek mutatkozik. A fellebbező feladata, hogy pontosan megjelölje az elferdített bizonyítékokat, és bemutassa az állítólag elkövetett értékelési hibákat (lásd ebben az értelemben: 2010. június 17‑iLafarge kontra Bizottság ítélet,
C‑413/08 P
,
EU:C:2010:346
,
16.
és
17.
pont; 2017. április 27‑iFSL és társai kontra Bizottság ítélet,
C‑469/15 P
,
EU:C:2017:308
,
47.
és
48.
pont).
A megtámadott ítélet 255–258. pontjában a Törvényszék elutasította az előtte felhozott ötödik jogalapot, amely azon alapult, hogy a nem SIM‑csipek figyelembevétele miatt a Bizottság tévesen számította ki a bírság összegét.
Először is a megtámadott ítélet 255. pontjában a Törvényszék megállapította, hogy a fellebbező és a Samsung a 2003. szeptember 24‑i kapcsolatfelvétele során a nem SIM‑csipek piacának árait beszélte meg. Ezen ítélet 256. pontjában a Törvényszék megállapította, hogy ez a tény, amely a Samsung egyik munkavállalójának belső jelentésében szerepel, elegendő annak megállapításához, hogy a versenyellenes megbeszélések nem kizárólag a SIM‑csipekre vonatkoztak, és ez a tény még abban az esetben is elegendő, ha a nem SIM‑csipek tárgyában a fellebbező és a versenytársai közötti információcserének nincs más írásos bizonyítéka.
Ebben a tekintetben rá kell mutatni, hogy még ha feltételezzük is, hogy a Törvényszék e belső jelentés hibás fordítását vette alapul, a fellebbező által a Bírósághoz benyújtott két fordításból az tűnik ki, hogy a nem SIM‑csipeket használó ágazatok, köztük a banki vagy a személyazonosítási ágazat árait a 2003. szeptember 24‑i kapcsolatfelvétel során valóban megbeszélték. Következésképpen a Törvényszék a bizonyítékok elferdítése nélkül állapította meg, hogy a nem SIM‑csipek áraira vonatkozó információkat e kapcsolatfelvétel alkalmával kicserélték.
Másodszor a megtámadott ítélet 257. pontjában a Törvényszék ezt azzal egészítette ki, hogy a fellebbező a beadványaiban semmilyen érvet nem terjesztett elő a vitatott határozat (221) preambulumbekezdésében szereplő értékelés megcáfolására, amely szerint összefüggés áll fenn a SIM‑csipek és a nem SIM‑csipek között. Mivel a Törvényszék szerint a SIM‑csipek árát érintő versenyellenes magatartások szükségszerűen hatással voltak a nem SIM‑csipek árára, a Törvényszék ezen ítélet 258. pontjában kimondta, hogy az a körülmény, hogy a SIM‑csipek és a nem SIM‑csipek nem tartoznak ugyanahhoz a termékpiachoz, nem befolyásolja azt a tényt, hogy a Bizottság a bírság összegének kiszámítása során a nem SIM‑csipeket figyelemben vehette.
Márpedig a fellebbező a Bíróság előtt nem vonta kétségbe a beadványainak a Törvényszék által az elsőfokú eljárás során elvégzett értelmezését, amely szerint a fellebbező nem vitatta a Bizottságnak a SIM‑csipek és a nem SIM‑csipek közötti összefüggésre vonatkozó megállapítását. A Bíróság előtti tárgyalás során az erre vonatkozó kérdésre a fellebbező egyébiránt az említett beadványokban semmilyen arra utaló elemet nem azonosított, hogy ezt az összefüggést a Törvényszék előtt vitatta volna. Következésképpen a fellebbező a Bíróság előtt nem jogosult vitatni az említett összefüggésre vonatkozó értékelést.
E körülmények között a fellebbező – mivel a Törvényszék előtt nem vitatta eredményesen a vitatott határozatban annak indokolása érdekében kifejtett valamennyi megállapítást, hogy a fellebbező által elkövetett jogsértés a nem SIM‑csipekre is kiterjed – nem állíthatja, hogy a Törvényszék megsértette a korlátlan felülvizsgálati jogkörének terjedelmét azzal, hogy helybenhagyta az említett csipekre vonatkozó jövedelmének a szóban forgó jogsértésben való részvétele teljes időtartama tekintetében való Bizottság általi figyelembevételét.
Következésképpen a második kifogást, és ebből következően az első jogalap negyedik részét el kell utasítani.
5.
Az első jogalap ötödik részéről
a)
A felek érvei
Az első jogalap ötödik részével a fellebbező azt rója fel a Törvényszéknek, hogy az elferdítette a bizonyítékokat.
Először is a Törvényszék azzal ferdítette el a bizonyítékokat, hogy a megtámadott ítélet 160. pontjában megállapította, hogy az árakat főszabály szerint évente határozzák meg. A vitatott határozat (38)–(41), (65), valamint (297) preambulumbekezdéséből ugyanis az tűnik ki, hogy az árakat évente vagy negyedévente, vagy akár ennél is gyakrabban tárgyalták meg. Márpedig ha a Törvényszék figyelembe vette volna az árra vonatkozó negyedévenkénti tárgyalást, akkor további bizonyítékokra lett volna szüksége annak megállapításához, hogy a fellebbező a szóban forgó jogsértésben valóban részt vett.
Másodszor a Törvényszék elferdítette a bizonyítékokat azzal, hogy a megtámadott ítélet 191–196. pontja szerinti elektronikus levelet a Samsungtól származó elektronikus levélként azonosította. A szóban forgó bizonyítékokból, valamint a vitatott határozat (116) preambulumbekezdéséből ugyanis az tűnik ki, hogy a fellebbező belső elektronikus leveléről van szó. Ez az elferdítés a fellebbező érveinek teljes felülvizsgálatára vonatkozó kötelezettség megsértését eredményezte.
A Bizottság vitatja ezen érvek megalapozottságát.
b)
A Bíróság álláspontja
Először is a fellebbező azt állítja, hogy a Törvényszék elferdítette a bizonyítékokat azzal, hogy a megtámadott ítélet 160. pontjában megállapította, hogy az árakat főszabály szerint évente állapítják meg.
Amint azonban az a megtámadott ítélet 160. pontjából kifejezetten kitűnik, és ezt a fellebbező – akinek a Bíróság előtti tárgyalás során ezzel kapcsolatban kérdést tettek fel – nem cáfolja: a fellebbező a Törvényszék előtt nem vitatta azt a tényt, hogy az árakról főszabály szerint évente tárgyaltak. Következésképpen az e 160. pontra vonatkozó érv a jelen ítélet 97. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlat alapján elfogadhatatlan.
Másodszor a fellebbező azt rója fel a Törvényszéknek, hogy az a 2004. június 1‑je és június 8‑a között a Samsunggal való kapcsolatfelvételnek a megtámadott ítélet 191–196. pontjában elvégzett értékelése során elferdítette a ténybeli elemeket.
Ezt az érvelést a jelen ítélet 100. és 103. pontjában felidézett ítélkezési gyakorlat fényében kell megvizsgálni.
A jelen esetben a Bizottság és a fellebbező egyetértenek abban, hogy a Törvényszék tévesen állapította meg, hogy a megtámadott ítélet 191. és 193. pontjában szereplő elektronikus levél azonos a Samsungtól származó és az annak helyiségeiben megtalált elektronikus levéllel, jóllehet az a fellebbezőtől származik, és azt a fellebbező helyiségeiben találták meg.
Mindazonáltal a fellebbező a Bíróság előtt a szóban forgó elektronikus levélnek sem a létezését, sem az anyagi tartalmát, sem pedig a Törvényszék által az ezen elektronikus levél alapján levont következtetéseket nem vitatja. Így különösen a fellebbező egyetlen olyan érvet sem terjesztett elő, amely alkalmas annak bizonyítására, hogy a Törvényszék elferdítette a bizonyítékokat azzal, hogy megállapította a fellebbező és a Samsung közötti kapcsolatfelvételt, és azt, hogy ennek alkalmával információkat cseréltek ki, amit a tényállás értékelésére egyedül hatáskörrel rendelkező Törvényszék versenyellenesnek minősített.
E körülmények között meg kell állapítani, hogy a szóban forgó elektronikus levél téves azonosítása egy elíráson alapul, amely az említett elektronikus levél tartalmára tekintettel érdemben nem befolyásolta a fellebbezőnek a 2004. június 1‑je és június 8‑a között történt kapcsolatfelvételre vonatkozó érveinek értékelését.
Amennyiben a fellebbező ehhez hozzáteszi, hogy a szóban forgó elektronikus levél téves azonosítása miatt a Törvényszék megsértette a fellebbező érveinek teljes felülvizsgálatára vonatkozó kötelezettségét, meg kell jegyezni, hogy az érvelése alapján nem lehet azonosítani az általa a Törvényszéknek felrótt téves jogalkalmazásokat, ezért ezt az érvelést mint ebben a tekintetben elfogadhatatlant el kell utasítani.
A fentiekre tekintettel az első jogalap ötödik részét el kell utasítani.
6.
Az első jogalapra vonatkozó következtetés
A fenti megfontolások összessége alapján az első jogalapot el kell utasítani, nem érintve az első jogalap első részének a jelen ítélet 191. és azt követő pontjaiban elvégzett vizsgálatát, amennyiben az a korlátlan felülvizsgálati jogkör megsértésén alapul.
B.
Az EUMSZ 101. cikk téves alkalmazására alapított második jogalapról
A fellebbező által felhozott második jogalap három részből áll.
1.
A második jogalap első részéről
a)
A felek érvei
A második jogalap első részével a fellebbező felrója a Törvényszéknek, hogy az EUMSZ 101. cikkre tekintettel jogilag tévesen minősítette a releváns tényállást. A fellebbező vitatja a Samsunggal való 2003. szeptember 24‑i és 2003. november 3‑i kapcsolatfelvétel Törvényszék általi értékelését.
Elsőként a 2003. szeptember 24‑i kapcsolatfelvételt illetően, először is a fellebbező véleménye szerint a megtámadott ítélet 168. pontjában szereplő megfontolások alapján a 2003‑as évtől nem lehet versenykorlátozást megállapítani. A fellebbező ugyanis a vitatott határozat (90) és (297) preambulumbekezdésére hivatkozva mindenekelőtt arra mutat rá, hogy a felhasznált valószínűsítő körülmények csoportjából a 2003‑as év áraira vonatkozóan csak két utalást lehet levezetni. Egyrészt egy egyszerű megjegyzést a piac aktuális árszintjéről, amely köztudomású volt, másrészt a 2003‑as év negyedik negyedévére vonatkozó árkiigazítást a Schlumberger Smart Cards and Terminals nevű ügyfél tekintetében. A fellebbező továbbá úgy véli, hogy a megtámadott ítélet említett 168. pontjában szereplő, az árakra és a jövőbeli kapacitásokra vonatkozó információcsere nem támaszthatja alá azt a következtetést, hogy az állítólagos jogsértés már a 2003‑as évtől kezdve befolyásolhatta a versenyt. Végül a megtámadott ítélet semmilyen elemzést nem tartalmaz a 2003‑as árakra vonatkozó megbeszélésnek a versenyre gyakorolt hatásával kapcsolatban, és a Törvényszék ezt az információcserét nem minősítette cél általi versenykorlátozásnak.
Másodszor a fellebbező úgy véli, hogy önmagában a 2003. szeptember 24‑i kapcsolatfelvétel alkalmával tett, a nem SIM‑csipekre vonatkozó nyilatkozat, amely egyébiránt általános jellegű, és jövőbeli ármeghatározást vagy jövőbeli piaci magatartást illetően nem tartalmaz adatot, nem elegendő az e termékekre vonatkozó érzékeny információk jogellenes cseréjének megállapításához. Sem a Bizottság, sem a Törvényszék nem állapította meg, hogy ezen információ megosztása korlátozhatná a versenyt. Következésképpen a Törvényszék a megtámadott ítélet 256. pontjában tévesen állapította meg ennek az ellenkezőjét, sőt a bizonyítékokat is elferdítette. Következésképpen a Törvényszék a fellebbezővel szemben kiszabott bírság kiszámítása céljából tévesen vette figyelembe az e termékekre vonatkozó jövedelmet.
Másodszor a 2003. november 3‑i kapcsolatfelvételt illetően a fellebbező egyrészt azt állítja, hogy a Törvényszék megsértette az indokolási kötelezettségét, mivel nem terjesztett elő olyan indokot, amely alapján ezt a kapcsolatfelvételt jogellenes információcserének lehetne minősíteni, és elmulasztott válaszolni az e tárgyra vonatkozóan a keresetlevél 83–86. pontjában szereplő érvekre.
Másrészt a megtámadott ítélet 181–183. pontjában szereplő, a 2003. november 3‑i kapcsolatfelvétel bizonyítására felhasznált bizonyítékok bizonyító erejének értékelése során a Törvényszék megsértette az indokolási kötelezettséget, az ártatlanság vélelmét, nyilvánvaló értékelési hibát követett el, és elferdítette a bizonyítékokat. Sem a Bizottság, sem a Törvényszék nem adott ugyanis megfelelő magyarázatot arra, hogy a 2003. november 3‑án elküldött elektronikus levélnek miért léteznek különböző változatai, sem pedig arra, hogy az elektronikus levél eredeti‑e. A jelen ítélet 183. pontjában említett valószínűsítő körülmények csoportjával kapcsolatban – amely csak két forrást tartalmaz – a fellebbező kifejti, hogy a Renesas 2003. október 7‑i belső elektronikus levele hallomásból szerzett információkon alapul, és mivel az a 2003. november 3‑i kapcsolatfelvétel időpontjánál korábbról származik, ez utóbbi megtörténtét nyilvánvalóan nem bizonyíthatja. A Törvényszék nem fejtette ki azokat az indokokat, amelyek miatt a Bizottság arra következtethetett volna, hogy a Samsung 2003. november 7‑i elektronikus levele, amely csak a 2003. november 17‑i jövőbeli találkozóra vonatkozó javaslatot tartalmazta, hogyan támaszthatja alá, hogy a 2003. november 3‑i kapcsolatfelvétel megtörtént. A Törvényszék ezen okok miatt megsértette a bizonyítási teherre irányadó szabályokat, elferdítette a bizonyítékokat, és nyilvánvalóan tévesen értékelt.
A Bizottság úgy véli, hogy ezek az érvek egyszerre elfogadhatatlanok – amennyiben a fellebbező a Törvényszék ténybeli értékeléseit próbálja kétségbe vonni – és megalapozatlanok.
b)
A Bíróság álláspontja
Elöljáróban, figyelembe véve a Bizottság érveit, meg kell állapítani, hogy az első rész alátámasztására felhozott érvei lényeges részével a fellebbező nem a Törvényszék ténybeli értékeléseit próbálja kétségbe vonni, hanem azokra a téves jogalkalmazásokra hivatkozik, amelyeket a Törvényszék a 2003. szeptember 24‑i és 2003. november 3‑i, Samsunggal történt kapcsolatfelvételek értékelése során követett el.
Először is a 2003. szeptember 24‑i kapcsolatfelvételt illetően a fellebbező vitatja a megtámadott ítélet 168. és 256. pontját, mivel a Törvényszék azt mondta ki, hogy a fellebbező által elkövetett jogsértés 2003‑as év során kezdődött, és a nem SIM‑csipekre vonatkozott.
Először is az nem vitatott – amint arra a Törvényszék a megtámadott ítéletnek különösen a 166., 168. és 173–175. pontjában rámutatott –, hogy a 2003. szeptember 24‑i kapcsolatfelvétel során a fellebbező és a Samsung többek között a jövőbeli áraikra vonatkozóan érzékeny információkat cseréltek ki.
Márpedig a Törvényszék ezt a versenytársak közötti információcserét a célja miatt minősíthette, helyesen, cél általi jogsértésnek, és amint az a jelen ítélet 157–160. cikkéből kitűnik, a fellebbező által az első jogalap második részének keretében felhozott érvek nem alkalmasak annak bizonyítására, hogy ez a minősítés jogilag téves volna.
E körülmények között, még ha feltételezzük is, hogy a versenytársak a 2003‑as évre vonatkozó árakat nem beszélték meg, a jogsértési időszak kezdete tekintetében a Törvényszék téves jogalkalmazás nélkül állapította meg, hogy a fellebbező ebben a jogsértésben 2003. szeptember 24‑től kezdve vett részt.
Következésképpen egyrészt a fellebbező annak bizonyítására irányuló érvei, hogy a 2003. szeptember 24‑i találkozó során nem került sor a 2003‑as árak megbeszélésére – azonkívül, hogy azokkal valójában a tények újbóli értékelését kívánja elérni, ami nem tartozik a fellebbezés alapján eljáró Bíróság hatáskörébe –, nem relevánsak.
Másrészt a Törvényszék egyáltalán nem volt köteles arra, hogy a 2003‑as év tekintetében a versenyellenes hatások fennállását megvizsgálja és megállapítsa. A Bíróság ítélkezési gyakorlata szerint ugyanis nem szükséges vizsgálni az összehangolt magatartás hatásait, ha e magatartás versenykorlátozó célja már megállapítást nyert (2009. június 4‑iT‑Mobile Netherlands és társai ítélet,
C‑8/08
,
EU:C:2009:343
,
30.
pont).
Másodszor a nem SIM‑csipekre vonatkozó jogsértéssel kapcsolatos és a megtámadott ítélet 256. pontja ellen irányuló érvet illetően pontosítani kell, hogy a fellebbező elsőfokú eljárásbeli beadványainak értelmezéséből kitűnik, hogy a fellebbező a Törvényszék előtt felhozott ötödik jogalap keretében tagadta, hogy a nem SIM‑csipekre vonatkozóan bármilyen megbeszélésre sor került volna, és egyáltalán nem hivatkozott arra, adott esetben még másodlagos jelleggel sem, hogy a 2003. szeptember 24‑i kapcsolatfelvétel alkalmával az e termékekre vonatkozó megbeszélést nem lehet versenyellenes célúnak minősíteni. Következésképpen a Törvényszék nem volt köteles ezt a kérdést ennél mélyebben megvizsgálni. Az ezt meghaladó részt illetően a jelen ítélet 104–109. pontjában szereplő megállapításokra kell utalni.
Másodszor, a 2003. november 3‑i kapcsolatfelvételt illetően a fellebbező vitatja a Törvényszék által a megtámadott ítélet 181–183. és 185. pontjában kifejtett, az e kapcsolatfelvétel megtörténtére, illetőleg annak jogellenes jellegére vonatkozó értékeléseket.
Először is a megtámadott ítélet 181–183. pontjában a Törvényszék megállapította, egyrészt, hogy a fellebbező nem bizonyította, hogy tévesek volnának a Bizottság arra vonatkozó objektív indokai, hogy a 2003. november 3‑i elektronikus levélnek nincs több változata, másrészt létezik olyan más bizonyítékokból eredő valószínűsítő körülmények csoportja, amely az ugyanazon a napon történt versenyellenes kapcsolatfelvétel megtörténtének bizonyítására irányul.
Ebben a tekintetben, egyrészt a jelen ítélet a 68. és 69. pontjában már rámutatott arra, hogy a vitatott határozatban szereplő, a 2003. november 3‑i elektronikus levél eredetiségére vonatkozó bizottsági megállapítások Törvényszék előtti vitatása a fellebbező feladata, továbbá arra, hogy a Törvényszék kifejtette azokat az indokokat, amelyek miatt a fellebbezőnek nem sikerült bizonyítania a megállapítások hibás jellegét.
E körülmények között a Törvényszék téves jogalkalmazás és az indokolási kötelezettségének megsértése nélkül utasította el a fellebbezőnek a 2003. november 3‑i elektronikus levél eredetiségére vonatkozó érveit.
Másrészt, ami azt az érvet illeti, amellyel a fellebbező a megtámadott ítélet 181. és 183. pontjában említett valószínűsítő körülmények csoportját kifogásolja, elég arra emlékeztetni, hogy a bizonyítékok értékelése, azok elferdítésének esetét kivéve, a fellebbezés szakaszában nem tartozik a Bíróság hatáskörébe. Márpedig, noha a fellebbező azt állítja, hogy az e valószínűsítő körülmények csoportjához tartozó bizonyítékok nem alkalmasak a 2003. november 3‑i jogellenes kapcsolatfelvétel megtörténtének alátámasztására, e bizonyítékok Törvényszék általi elferdítését a fellebbező egyáltalán nem bizonyítja.
Másodszor, a megtámadott ítélet 185. pontjában a Törvényszék – amennyiben a fellebbező abból indult ki, hogy a 2003. november 3‑i kapcsolatfelvétel nem minősül a cél általi versenykorlátozásnak – elegendőnek ítélte annak megállapítását, hogy a Bizottság nem köteles minden egyes jogellenes megbeszélés tekintetében bizonyítani, hogy az versenykorlátozásnak minősül, mivel bizonyította, hogy a szóban forgó magatartások összességükben véve cél általi versenykorlátozásnak minősülnek.
A Törvényszék ezáltal – amint azt a fellebbező állítja – megállapította a szóban forgó magatartás jogellenes jellegét, és megtagadta a fellebbező által előterjesztett azon érvek vizsgálatát, amelyek a 2003. november 3‑i kapcsolatfelvétel cél általi versenykorlátozás jellegére vonatkoztak.
Mindazonáltal, tekintettel a jelen ítélet 43–55. pontjában kifejtett megállapításokra, az ilyen megközelítés a jelen ügy körülményei között nem ellentétes a jogsértés megállapítására vonatkozó jogszerűségi vizsgálat követelményeivel. A fellebbező egyébiránt nem állítja, hogy ez a megközelítés alkalmas volna arra, hogy befolyásolja a bírság összegének a jogsértéshez mért megfelelőségének értékelését.
Következésképpen a második jogalap első részét el kell utasítani.
2.
A második jogalap második részéről
a)
A felek érvei
A második jogalap második részével a fellebbező felrója a Törvényszéknek, hogy a megtámadott ítélet 172–176., 185. és 189. pontjában tévesen értelmezte a cél általi versenykorlátozás fogalmát. A fellebbező szerint a Törvényszék nem vizsgálta meg megfelelően a szóban forgó magatartások természetét, így különösen ezen ítélet 176. és 189. pontjában megelégedett egy elégtelen érveléssel és egy ellentmondásos megközelítéssel.
A fellebbező azt állítja, hogy a Törvényszék – figyelmen kívül hagyva a Bíróság erre vonatkozó ítélkezési gyakorlatát – elmulasztotta annak vizsgálatát és bizonyítását, hogy a szóban forgó információcsere a kártyacsipek piacán fennálló verseny tekintetében elegendő károssági fokot mutat‑e. A fellebbező szerint a szórványos és az aktuális piaci árakra vagy árak általános és potenciális jövőbeli tendenciáira, valamint a piac alakulására vonatkozó információcsere önmagában véve nem mutat ilyen károsságot az olyan piacon, mint az említett kártyacsippiac, ahol kiélezett verseny folyik.
A fellebbező kifejti, hogy a megtámadott ítélet 174. pontjában szereplő nem megfelelően indokolt értékelés, amely szerint a vitatott magatartás „a jellegénél fogva”„lehetővé tette a versenytársaknak, hogy korlátozzák” a versenyt, a károssági fok Bíróság által – minden kétséget kizáróan – megkövetelt szempontjának két bizonytalan és különböző feltételét vezeti be.
Végül figyelembe véve a Törvényszék által vizsgált öt kapcsolatfelvétel különböző jellemzőit, a Törvényszék tévesen állapított meg – amint az a megtámadott ítélet 185. pontjából kitűnik – átfogó, cél általi versenykorlátozást.
A Bizottság ezen érvek összességét vitatja.
b)
A Bíróság álláspontja
A második jogalap második részében a fellebbező azt rója fel a Törvényszéknek, hogy figyelmen kívül hagyta a Bíróság cél általi versenykorlátozás fogalmára vonatkozó ítélkezési gyakorlatát.
A Bíróság ítélkezési gyakorlata szerint az annak meghatározásakor lényeges jogi kritérium, hogy valamely megállapodás vagy összehangolt magatartás tartalmaz‑e az EUMSZ 101. cikk (1) bekezdésének értelmében vett „cél általi” versenykorlátozást, annak megállapításában áll, hogy az ilyen megállapodás önmagában elegendő károssági fokot mutat a verseny tekintetében ahhoz, hogy úgy legyen tekinthető, hogy a hatásainak vizsgálatára nincs szükség (lásd ebben az értelemben: 2017. április 27‑iFSL és társai kontra Bizottság ítélet,
C‑469/15 P
,
EU:C:2017:308
,
104.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
Annak értékelése érdekében, hogy a vállalkozások közötti egyeztetés valamely típusa elegendő károssági fokot mutat‑e ahhoz, hogy azt „cél általi” versenykorlátozásnak lehessen tekinteni, többek között az e megállapodás tartalmát, az általa elérni kívánt célkitűzéseket, valamint azt a gazdasági és jogi hátteret kell megvizsgálni, amelybe a megállapodás illeszkedik. Az említett háttér értékelése keretében figyelembe kell venni továbbá az érintett termékek vagy szolgáltatások jellegét, valamint az érintett piac vagy piacok működésének és szerkezetének tényleges feltételeit (lásd ebben az értelemben: 2013. december 5‑iSolvay Solexis kontra Bizottság ítélet,
C‑449/11 P
, nem tették közzé,
EU:C:2013:802
,
36.
pont; 2015. március 19‑iDole Food és Dole Fresh Fruit Europe kontra Bizottság ítélet,
C‑286/13 P
,
EU:C:2015:184
,
117.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat; 2017. április 27‑iFSL és társai kontra Bizottság ítélet,
C‑469/15 P
,
EU:C:2017:308
,
105.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
Először is, ami a 2003. szeptember 24‑i kapcsolatfelvételt illeti, a Törvényszéknek a megtámadott ítélet 164. és 165. pontjában szereplő ténybeli megállapításaiból az tűnik ki, hogy a fellebbező és a Samsung a jelenlegi és jövőbeli kapacitásukra és áraikra, valamint a technológiafejlesztési stratégiájukra vonatkozó információkat cserélték ki. A Törvényszék ezen ítélet 166. pontjában úgy ítélte meg, hogy az ilyen, az árakra és a kapacitásokra vonatkozó információcsere – különösen az olyan piacon, ahol koncentrált a kínálat és a kereslet – alkalmas a versenytársak kereskedelmi stratégiájának közvetlen befolyásolására.
Az e kapcsolatfelvételt ebben a tekintetben cél általi versenykorlátozásnak minősítő bizottsági megállapítást vitató fellebbezői érvekre válaszolva a Törvényszék emlékeztetett még többek között a jelen ítélet 155. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlatra, és a megtámadott ítélet 173. és 174. pontjában megállapította, hogy a szóban forgó piacra jellemző, a fellebbező által nem vitatott gazdasági tényezők alkalmasak annak bizonyítására, hogy a szóban forgó vállalkozások hasznot húznak az érzékeny információk cseréjéből – amelyek a versenytársaik árral, kapacitással és technológiafejlesztéssel kapcsolatos politikai stratégiájára vonatkoznak –, amennyiben ez az információcsere lehetővé teszi számukra a szóban forgó piachoz szorosan hozzátartozó árcsökkenés lassítását.
A Törvényszék ezáltal – a fellebbező érveivel ellentétben – követte a jelen ítélet 155. és 156. pontjában említett ítélkezési gyakorlatot. A Törvényszék ugyanis megvizsgálta a versenytársak közötti információcsere tartalmát, beleértve a kicserélt információk természetét is, értékelte a versenytársak által követett célokat, és figyelembe vette azon piac hátterét, amelyen ezekre a megbeszélésekre sor került.
Egyébiránt a fellebbező véleményével ellentétben, a szóban forgó piacon az érzékeny információk versenytársak közötti kicserélésének cél általi versenykorlátozásnak történő minősítése nem függhet az információcsere gyakoriságától. Ilyen szempont ugyanis egyáltalán nem következik a jelen ítélet 155. és 156. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlatból.
Másodszor, a megtámadott ítélet 176. pontjában a Törvényszék elutasította a fellebbező azon érvét, amely szerint a Bizottság nem bizonyította, hogy a 2003. szeptember 24‑i kapcsolatfelvétel alkalmával a termelési kapacitásra vonatkozóan folytatott megbeszélések alkalmasak voltak a verseny korlátozására. A Törvényszék szerint, mivel a Bizottság azonosította azokat az okokat, amelyek miatt úgy vélte, hogy az említett információcsere a piac jellemzői miatt alkalmas a verseny korlátozására, nem volt köteles bizonyítani a versenyellenes hatások fennállását.
Ebből következik, hogy a Törvényszék úgy vélte, hogy a fellebbező az érvével lényegében azt rója fel a Bizottságnak, hogy nem bizonyította a versenyellenes hatások fennállását. Márpedig egyrészt a fellebbező a fellebbezésében nem állította azt, hogy a Törvényszék félreértette volna az érve jelentését. Másrészt a Törvényszék ezen érvre vonatkozó értékelése összhangban van a Bíróságnak a jelen ítélet 138. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlatával.
Harmadszor rá kell mutatni, hogy a fellebbezőnek a megtámadott ítélet 185. pontjára vonatkozó érvét a jelen ítélet 145–147. pontjában felidézett okok alapján el kell utasítani.
Negyedszer a megtámadott ítélet 189. pontjában szereplő indokot, amely szerint „[a] versenytársak között a [meghatározott termékkategória egészét érintő áremelési szándékra vonatkozó] bizalmas információk kicserélése szükségszerűen a verseny torzulásával járt”, a kártyacsipek piacának a megtámadott ítélet 173. pontjában ismertetett gazdasági hátterére figyelemmel nem lehet jogilag tévesnek tekinteni.
Következésképpen a második jogalap második részét el kell utasítani.
3.
A második jogalap harmadik részéről
a)
A felek érvei
A második jogalap harmadik részével a fellebbező a megtámadott ítéletnek a 215–224., 226. és 227. pontjában szereplő, az egységes és folyamatos jogsértésben való részvételére vonatkozó indokokat vitatja.
A fellebbező egyrészt rámutat a megtámadott ítélet 215., 226. és 227. pontjaiban szereplő indokolás ellentmondásosságára, amennyiben a Törvényszék a szóban forgó teljes jogsértés miatt a fellebbezőt tette felelőssé, miközben azt is megjegyezte, hogy az egységes és folyamatos jogsértés egészében nem vett részt.
Másrészt a fellebbező emlékeztet arra, hogy a Bíróság ítélkezési gyakorlata szerint valamely vállalkozás egységes és folyamatos jogsértésben való részvételéhez három feltételnek kell teljesülnie, nevezetesen először egy egységes cél elérésére irányuló átfogó terv fennállásának, másodszor e vállalkozás e tervhez való szándékos hozzájárulásának és harmadszor e vállalkozásnak a többi résztvevő jogsértő magatartásáról való bizonyított vagy vélelmezett tudomásának. Márpedig a jelen esetben sem a Törvényszék, sem a Bizottság nem terjesztett elő olyan indokolást, amely lehetővé tenné azt a megállapítást, hogy a fellebbező szándékosan követte ugyanazt az egységes célt, mint a Renesas, a Samsung és a Philips. Amint az a vitatott határozat (312) preambulumbekezdéséből és a megtámadott ítélet 231. pontjából kitűnik, sem a Bizottság, sem a Törvényszék nem állapította meg, hogy a fellebbezőnek tudomása volt a Renesas, a Samsung és a Philips magatartásáról.
Így mind a Bizottság, mind a Törvényszék figyelmen kívül hagyta a közös tervben való egyéni részvételre irányuló szándékra vonatkozó szempontot. A 2015. július 15‑ivoestalpine és voestalpine Wire Rod Austria kontra Bizottság ítéletben (
T‑418/10
,
EU:T:2015:516
,
302.
pont) azonban a Törvényszék ezt a szempontot részletesen megvizsgálta.
A Bizottság vitatja e rész megalapozottságát.
b)
A Bíróság álláspontja
A második jogalap harmadik részével a fellebbező azt rója fel a Törvényszéknek, hogy az az egységes és folyamatos jogsértésben való részvételének elemzése során tévesen alkalmazta a jogot.
A Bíróság ítélkezési gyakorlata szerint az a vállalkozás, amely egységes és összetett jogsértésben a saját magatartása révén vett részt, amely magatartás az EUMSZ 101. cikk (1) bekezdése értelmében vett versenyellenes célú megállapodás vagy összehangolt magatartás fogalmába tartozik, és amely a jogsértés egészének megvalósításához való hozzájárulásra irányul, az említett jogsértésben való részvételének teljes időszakát illetően felelősségre vonható azon magatartásokért is, amelyeket ugyanezen jogsértés keretében más vállalkozások tanúsítottak. Ez a helyzet áll fenn akkor, ha bizonyított, hogy az említett vállalkozás saját magatartásával hozzá kívánt járulni a valamennyi résztvevő által követett közös célokhoz, és tudomása volt a más vállalkozások által azonos célok elérése végett tervezett vagy ténylegesen megvalósított jogsértő magatartásokról, illetve e magatartásokat észszerűen előre láthatta, és kész volt azok kockázatát elfogadni (2012. december 6‑iBizottság kontra Verhuizingen Coppens ítélet,
C‑441/11 P
,
EU:C:2012:778
,
42.
pont; 2015. június 24‑iFresh Del Monte Produce kontra Bizottság és Bizottság kontra Fresh Del Monte Produce ítélet,
C‑293/13 P és C‑294/13 P
,
EU:C:2015:416
,
157.
pont).
Amennyiben viszont a vállalkozás közvetlenül részt vett egy vagy több, egységes és folyamatos jogsértést képező versenyellenes magatartásban, ám nem bizonyított, hogy saját magatartásával hozzá kívánt volna járulni a kartell többi résztvevője által követett közös célokhoz, és hogy tudomása lett volna az e résztvevők által azonos célok elérése végett tervezett vagy ténylegesen megvalósított többi jogsértő magatartásról, illetve hogy e magatartásokat észszerűen előre láthatta, és kész volt azok kockázatát elfogadni, a Bizottság csak arra jogosult, hogy az olyan magatartásokért fennálló felelősségét tudja be e vállalkozásnak, amelyekben közvetlenül részt vett, valamint az olyan, a többi résztvevő által az övével azonos célok elérése végett tervezett vagy ténylegesen megvalósított magatartásokért, amelyekkel kapcsolatban bizonyított, hogy azokról tudomása volt, vagy azokat észszerűen előre láthatta, és kész volt azok kockázatát elfogadni (2012. december 6‑iBizottság kontra Verhuizingen Coppens ítélet,
C‑441/11 P
,
EU:C:2012:778
,
44.
pont; 2015. június 24‑iFresh Del Monte Produce kontra Bizottság és Bizottság kontra Fresh Del Monte Produce ítélet,
C‑293/13 P és C‑294/13 P
,
EU:C:2015:416
,
159.
pont).
A jelen esetben ezen ítélkezési gyakorlat alapján a Törvényszék a megtámadott ítélet 226. pontjában arra mutatott rá, hogy az egységes jogsértés megállapítása elkülönül attól a kérdéstől, hogy az e jogsértés miatti felelősség összességében felróható‑e ennek a vállalkozásnak.
Az utóbbi kérdéssel kapcsolatban a megtámadott ítélet 229. és 231. pontjában a Törvényszék által tett megállapításokból egyértelműen kitűnik, hogy a vitatott határozat bizonyos kétértelműsége ellenére, amelynek főbb megfontolásait a Törvényszék a megtámadott ítélet 215., 227. és 228. pontjában kifejtette, a Bizottság ebben a határozatban a fellebbezőt a szóban forgó jogsértésben való részvételéért egyedül a Samsunggal és a Renesasszal való kétoldalú kapcsolatfelvétel miatt tette felelőssé, az e jogsértés egészéért fennálló felelősséget azonban nem a fellebbezőnek tudta be.
A fellebbező szóban forgó jogsértésben való részvételének terjedelmére vonatkozóan a megtámadott ítéletben található indokolás ennélfogva nem ellentmondásos.
Ezenkívül, mivel a fellebbezőt nem a szóban forgó jogsértés egészéért, hanem csak e jogsértés megnyilvánulásaiban való közvetlen részvétele mértékében tették felelőssé, a jelen esetben egyáltalán nincs szükség annak bizonyítására, hogy a fellebbező tudott‑e az e jogsértés többi résztvevőjének összejátszásra irányuló magatartásáról.
Következésképpen a második jogalap harmadik részét, és ebből következően a teljes második jogalapot el kell utasítani.
C.
A fellebbezővel szemben kiszabott bírságra vonatkozó harmadik jogalapról, valamint az első jogalap első részéről, amennyiben az a korlátlan felülvizsgálati jogkör megsértésén alapul
1.
A felek érvei
A fellebbező által felhozott harmadik jogalap két részre osztható.
A harmadik jogalap első részében a fellebbező felrója a Törvényszéknek, hogy a fellebbező által vitatott kétoldalú kapcsolatfelvételek nem teljes és szelektív felülvizsgálatával – amint az az első jogalap első része keretében kiemelésre került – a bírság összegének meghatározása során nyilvánvaló értékelési hibát követett el. A korlátlan felülvizsgálati jogköre gyakorlása során a Törvényszéknek figyelembe kellett volna vennie az események számát és az egyes vállalkozásoknak a jogsértésben való egyéni részvételét. A Törvényszék ennek elmulasztásával figyelmen kívül hagyta a Bíróság ítélkezési gyakorlatát. A Törvényszék nem indokolta meg megfelelően azt az értékelését sem, amely szerint a bírság összegének a Bizottság által engedélyezett csökkentése megfelelő volt, jóllehet a Törvényszék a Bizottság által bizonyított kapcsolatfelvételeknek kevesebb mint a felét vizsgálta meg, és a fellebbező vitatta az utóbbi kapcsolatfelvételek alapján vele szemben kiszabott bírság összegének arányosságát.
A harmadik jogalap második részében a fellebbező az arányosság elvének megsértését rója fel a Törvényszéknek.
A fellebbező először is azt állítja, hogy a Törvényszék nem megfelelően vette figyelembe azt a tényt, hogy a jogsértésben csak korlátozottan vett részt.
Egyrészt a fellebbező azt állítja, hogy a Törvényszéknek a megtámadott ítélet 239. pontjában tett megállapításával ellentétben a keresetlevelének 172. pontjában és a Törvényszékhez benyújtott válaszának 115. pontjában a Bizottság által engedélyezett 20%‑os csökkentés vitatására irányuló érveket terjesztett elő.
Másrészt a fellebbező úgy véli, hogy a Törvényszék – a Bíróság ítélkezési gyakorlatát figyelmen kívül hagyva – a bírság összegének meghatározása során nem vette figyelembe a jogsértésben való egyéni részvételének relatív súlyát. Ez az összeg nem tükrözi, hogy a fellebbező ténylegesen milyen mértékben vett részt a jogsértésben, mivel a Törvényszék csak korlátozott számú kapcsolatfelvételt vizsgált meg, a jogsértés többi résztvevője közötti kétoldalú kapcsolatfelvételekről a fellebbezőnek nem volt tudomása, és a fellebbező részvételével létrejövő kapcsolatfelvételek közül csak egy vonatkozott a nem SIM‑csipekre. A fellebbező kifejti, hogy a nem SIM‑csipekből származó jövedelme a teljes forgalmának több mint 50%‑át teszi ki, és a nem SIM‑csipekre vonatkozó jogsértés csak a 2004‑es évre vonatkozhat. A Törvényszék ebből következően – a Bíróság ítélkezési gyakorlatának követelményeivel ellentétesen – nem vette megfelelően figyelembe a forgalomnak azt a részét, amelyet a jogsértés tárgyát képező termékek képviselnek.
Másodszor a fellebbező vitatja a megtámadott ítélet 269. és 270. pontját azt állítva, hogy az aránytalan összegű bírság vele szemben történő kiszabásával a Bizottság és a Törvényszék megsértette az Európai Unió Alapjogi Chartájának 49. cikkét, a Törvényszék pedig megsértette a korlátlan felülvizsgálati jogkörét. A fellebbező szerint a Törvényszék nem vette figyelembe, hogy a szóban forgó jogsértésben csak korlátozottan vett részt. Így különösen a bírság összegének meghatározása a forgalom téves és a jelen ítélet 269. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlattal ellentétes kiszámításából eredt. Ezáltal az állítólagos jogsértés teljes időtartama alatt a fellebbezőnek a nem SIM‑csipekből származó teljes jövedelmét – helytelenül – figyelembe vették. A fellebbező szerint ugyanis a nem SIM‑csipekre vonatkozó jogsértés legfeljebb (
quod non
) a 2004‑es évre vonatkozhatott.
A Bizottság úgy véli, hogy ezeket az érveket el kell utasítani.
Az első részt illetően a Bizottság kifejti, hogy azon kapcsolatfelvételek száma, amelyekben a fellebbező részt vett, egyáltalán nem változtat a jogsértésben való részvételének súlyosságán, mivel a versenyellenes kapcsolatfelvételek gazdasági következményeinek hatásai a kapcsolatfelvételek időpontját követően jelentkeznek.
E jogalap második részét illetően a Bizottság úgy véli, hogy a Bíróság eljárási szabályzatának 170. cikke alapján elfogadhatatlan az arra alapított érv, hogy a fellebbező jogsértésben való részvétele súlyosságának vizsgálata során a Törvényszéknek figyelembe kellett volna vennie azt a körülményt, hogy e kapcsolatfelvételek közül csak néhány vonatkozott a nem SIM‑csipekre, hiszen erre az érvre először a Bíróság előtt hivatkoztak. Mindenesetre a Törvényszék helyesen ítélte úgy, hogy a szóban forgó jogsértés ilyen csipekre vonatkozott.
Először is a Bizottság arra mutat rá, hogy mivel valamely vállalkozás jogsértésben való részvételének relatív súlyát vagy általa a vállalkozással szemben kiszabható bírság alapösszegének kiszámítása során, vagy pedig az enyhítő, illetve súlyosító körülmény címén veheti figyelembe, a Törvényszék helyesen hagyta jóvá, hogy a kartell valamennyi résztvevőjével szemben 16%‑os súlyossági arány kerüljön meghatározásra. A fellebbező nem bizonyította, hogy a számára engedélyezett 20%‑os csökkentés olyan túlzott összegű bírság kiszabásához vezetne, amely már aránytalan.
Másodszor, az arányosság elvének állítólagos megsértését illetően a Bizottság azt állítja, hogy a jogsértés többi résztvevőjével szemben kiszabott bírsághoz képest a vitatott határozatban a fellebbezővel szembeni magasabb összegű bírság kiszabása abból a tényből ered, hogy a fellebbező kártyacsipjeinek eladási értéke a legmagasabb a négy résztvevő közül. A Bizottság ebben a tekintetben közelebbről kifejti, hogy a forgalom objektív szempontnak minősül, amely helyesen mutatja meg, hogy az összejátszásra irányuló magatartás milyen mértékben káros a verseny megfelelő működésére. A fellebbező által hivatkozott egyetlen további tényező sem alkalmas arra, hogy a Törvényszéknek a jogsértés súlyosságára vonatkozó értékélését megváltoztassa.
2.
A Bíróság álláspontja
Mivel a harmadik jogalap két része között részleges átfedés van, azokat együttesen kell megvizsgálni. Egyébiránt a jelen ítélet 56. pontjában kifejtettekkel összhangban az első jogalap első részének érveit is meg kell vizsgálni, amennyiben azok a korlátlan felülvizsgálati jogkör Törvényszék általi gyakorlására vonatkoznak.
Először is emlékeztetni kell arra, hogy kizárólag a Törvényszék jogosult felülvizsgálni azt, hogy a Bizottság adott ügyben hogyan értékelte a jogsértő magatartások súlyosságát. A fellebbezés keretében a Bíróság felülvizsgálatának tárgya egyrészt az, hogy a Törvényszék jogilag mennyire megalapozottan vette figyelembe a meghatározott magatartás súlyosságának az EUMSZ 101. cikk és az 1/2003 rendelet 23. cikke keretében történő értékelésének összes alapvető tényezőjét, másrészt annak vizsgálata, hogy a Törvényszék a jogilag megkövetelt módon megválaszolta‑e a bírság törlése vagy összegének csökkentése iránti kérelem alátámasztása érdekében előadott összes érvet (2017. január 26‑iLaufen Austria kontra Bizottság ítélet,
C‑637/13 P
,
EU:C:2017:51
,
58.
pont).
Másodszor, a Bíróság ítélkezési gyakorlata szerint a korlátlan felülvizsgálati jogkör, amelyet az EUMSZ 261. cikknek megfelelően az 1/2003 rendelet 31. cikke biztosít az uniós bíróságnak, a bíróságnak hatáskört ad arra, hogy a szankció jogszerűségének egyszerű felülvizsgálatán túl a Bizottság értékelését a sajátjával helyettesítse, és a kiszabott bírságot vagy kényszerítő bírságot ennek megfelelően törölje, csökkentse vagy növelje (2011. december 8‑iChalkor kontra Bizottság ítélet,
C‑386/10 P
,
EU:C:2011:815
,
63.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat; 2017. január 26‑iVilleroy & Boch Austria kontra Bizottság ítélet,
C‑626/13 P
,
EU:C:2017:54
,
81.
pont).
E korlátlan felülvizsgálati jogkör gyakorlása természetesen nem egyezik meg a hivatalból való felülvizsgálattal, az eljárás pedig kontradiktórius. Főszabály szerint a felperesnek kell felhoznia a vitatott határozattal szembeni jogalapokat, és neki kell bizonyítékokat előterjesztenie e jogalapok alátámasztása érdekében (2014. december 18‑iBizottság kontra Parker Hannifin Manufacturing és Parker‑Hannifin ítélet,
C‑434/13 P
,
EU:C:2014:2456
,
76.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat; 2017. január 26‑iVilleroy & Boch Austria kontra Bizottság ítélet,
C‑626/13 P
,
EU:C:2017:54
,
83.
pont).
Mindazonáltal, amint arra a főtanácsnok az indítványának 74. pontjában rámutatott, az Európai Unió Alapjogi Chartájának 47. cikke értelmében vett korlátlan felülvizsgálat követelményeinek a bírság tekintetében történő teljesítéséhez az uniós bíróság az EUMSZ 261. cikkben és az EUMSZ 263. cikkben foglalt hatásköreinek gyakorlása során köteles megvizsgálni minden, annak bizonyítására irányuló jogi, illetve ténybeli kifogást, hogy a bírság összege nem felel meg a jogsértés súlyának és időtartamának (2014. december 18‑iBizottság kontra Parker Hannifin Manufacturing és Parker‑Hannifin ítélet,
C‑434/13 P
,
EU:C:2014:2456
,
75.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat; 2017. január 26‑iVilleroy & Boch Austria kontra Bizottság ítélet,
C‑626/13 P
,
EU:C:2017:54
,
82.
pont).
Harmadszor a jogsértés súlyát egyedileg kell értékelni (2013. július 11‑iTeam Relocations és társai kontra Bizottság ítélet,
C‑444/11 P
, nem tették közzé,
EU:C:2013:464
,
102.
pont). A bírságok összegének meghatározása érdekében figyelembe kell venni a jogsértések időtartamát, és az összes olyan tényezőt, amely hatással lehet a jogsértések súlyának értékelésére, mint például az egyes vállalkozások magatartása, az összehangolt magatartások létrehozásában játszott szerepük, az e magatartásokból származó előnyük, a méretük és az érintett termékek értéke, valamint az, hogy az ilyen típusú jogsértések milyen kockázatot jelentenek az Európai Unió számára (2011. december 8‑iChalkor kontra Bizottság ítélet,
C‑386/10 P
,
EU:C:2011:815
,
56.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
Ezen elemek között szerepel a versenyellenes magatartások száma és intenzitása is (lásd ebben az értelemben: 2011. december 8‑iChalkor kontra Bizottság ítélet,
C‑386/10 P
,
EU:C:2011:815
,
57.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
A Bíróság ugyanakkor emlékeztetett arra, hogy a jogsértés súlyosságának értékelése során kötelezően figyelembe veendő szempontoknak nem létezik kötelező jellegű vagy kimerítő listája (2009. szeptember 3‑iPrym és Prym Consumer kontra Bizottság ítélet,
C‑534/07 P
,
EU:C:2009:505
,
54.
pont; 2013. június 13‑iVersalis kontra Bizottság ítélet,
C‑511/11 P
,
EU:C:2013:386
,
82.
pont, valamint az ott hivatkozott ítélkezési gyakorlat).
Ezenkívül a Bíróság ítélkezési gyakorlatából kitűnik, hogy a Bizottság valamely vállalkozás jogsértésben való részvételének súlyosságát és az ügy sajátos körülményeit vagy a jogsértés 1/2003 rendelet 23. cikke szerinti súlyának értékelése során, vagy pedig az alapösszegnek az enyhítő és súlyosító körülmények alapján történő kiigazításakor veheti figyelembe. Az ilyen választási lehetőség Bizottság részére történő biztosítása összhangban van a jelen ítélet 196. pontjában felidézett ítélkezési gyakorlattal, amely mindenesetre azt írja elő, hogy a bírság összegének meghatározása során figyelembe kell venni a szóban forgó vállalkozás egyéni magatartását (2013. július 11‑iTeam Relocations és társai kontra Bizottság ítélet,
C‑444/11 P
, nem tették közzé,
EU:C:2013:464
,
104.
és
105.
pont).
A jelen esetben mindenekelőtt a vitatott határozatból és a Törvényszéknek a megtámadott ítélet 215., 229. és 231. pontjában tett megállapításaiból egyértelműen következik, hogy noha ebben a határozatban a Bizottság megállapította az egységes és folyamatos jogsértés fennállását, az intézmény ezért a jogsértésért csak a 2003. szeptember 24‑i és a 2005. március 31‑i, a Samsunggal és Renesasszal való jogellenes kapcsolatfelvétel miatt tartotta a fellebbezőt felelősnek. A fellebbezőt tehát csak a vitatott határozatban vele szemben megállapított és az általa a Törvényszék előtt vitatott tizenegy kétoldalú kapcsolatfelvétel miatt tartották felelősnek a szóban forgó jogsértésért.
A fellebbezőnek a szóban forgó jogsértésben való korlátozott részvételét a Bizottság a bírság kiszámítása során figyelembe vette, és számára enyhítő körülmények címén 20%‑os csökkentést biztosított, emellett azonban a szóban forgó jogsértés valamennyi résztvevője esetében azonos 16%‑os súlyossági együtthatót is alkalmazta.
Továbbá a keresetlevélből egyértelműen kitűnik, hogy a fellebbező nemcsak a vitatott határozat rá vonatkozó részének megsemmisítését kérte, hanem másodlagosan a vele szemben kiszabott bírság összegének csökkentését is. Ebben a tekintetben egyébiránt tisztázni kell, hogy a Bíróság előtti tárgyalás során a Bizottság visszavonta azt az érvelését, amely szerint a fellebbező nem kérte a Törvényszéktől a korlátlan felülvizsgálati jogkörének gyakorlását.
A Törvényszék előtt felhozott jogalapokban a fellebbező többek között a Bizottságnak a fellebbező esetében megállapított tizenegy kétoldalú kapcsolatfelvétel mindegyikére vonatkozó értékelését vitatta, és a vele szemben kiszabott bírság összegének kiszámítását mind a 16%‑os súlyossági együttható, mind az enyhítő körülmények miatt biztosított 20%‑os csökkentés mértéke tekintetében kifogásolta.
Ebből következően a keresetlevélben kifejtett érvelésével a fellebbező azt kérte, hogy a Törvényszék a szóban forgó jogsértésben való részvételének ténylegességét, és adott esetben e részvétel pontos terjedelmét vizsgálja meg. Ez az érvelés azonban releváns is lehetett – a jelen ítélet 195. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlatnak megfelelően – annak értékelése céljából, hogy a fellebbező magatartására tekintettel a vele szemben kiszabott bírság összege megfelelő arányban áll‑e az általa elkövetett jogsértéssel.
Ugyanis noha a fellebbező által elkövetett jogsértés súlyának értékelése és a bírság összegének meghatározása során a Törvényszék nem köteles a fellebbező tekintetében megállapított kétoldalú kapcsolatfelvételek pontos számát alapul venni, mindazonáltal ez a szempont a többi mellett releváns szempontnak minősülhet (lásd analógia útján: 2007. január 25‑iDalmine kontra Bizottság ítélet,
C‑407/04 P
,
EU:C:2007:53
,
132.
pont; 2010. október 14‑iDeutsche Telekom kontra Bizottság ítélet,
C‑280/08 P
,
EU:C:2010:603
,
277.
pont).
E körülmények között a Törvényszék csak a korlátlan felülvizsgálati jogköre terjedelmének megsértésével hagyhatta megválaszolatlanul a fellebbező érvét, amely szerint a Bizottság megsértette az arányosság elvét, mivel a kiszabott bírság összegét azon kapcsolatfelvételek korlátozott számának figyelmen kívül hagyásával határozta meg, amelyekben a fellebbező állítólag részt vett. Ez a következtetés annál is inkább igaz, mivel a jelen esetben a Törvényszék megelégedett azzal, hogy a vitatott határozatban a megállapított tizenegy kapcsolatfelvételből ötöt hagyjon jóvá, miközben megválaszolatlanul hagyta azt a kérdést, hogy a Bizottság az e határozatban megállapított hat másik kapcsolatfelvétel megtörténtét is bizonyította‑e.
Márpedig a Törvényszék tévesen alkalmazta a jogot, amennyiben a megtámadott ítéletben nem vizsgálta felül, hogy a kiszabott bírság összege arányos‑e az általa a fellebbezővel szemben megállapított kapcsolatfelvételek számával, és azokat az okokat sem fejtette ki, amelyek miatt ezt a felülvizsgálatot nem végezte el.
Ezt az értékelést nem vonják kétségbe a Bizottság érvei.
Kétségtelen, hogy egyrészt, amint a megtámadott ítélet 269. pontjában azt a Törvényszék is felidézte, a teljes forgalomnak a jogsértés tárgyát képező termékekből származó része tükrözi legjobban e jogsértés gazdasági jelentőségét (2015. április 23‑iLG Display és LG Display Taiwan kontra Bizottság ítélet,
C‑227/14 P
,
EU:C:2015:258
,
55.
pont), ezért az a tény, hogy a fellebbezőnek a többi szankcionált vállalkozásnál sokkal jelentősebb a forgalma indokolhatja, hogy a jelen esetben a legmagasabb bírságot a fellebbezővel szemben szabják ki.
Másrészt, a Bíróság ítélkezési gyakorlata szerint, a 2006. évi iránymutatás 23. pontjára tekintettel a 16%‑os mértékű súlyossági együttható önmagában a szóban forgó jogsértés jellegével is igazolható, mivel az, amint arra a Törvényszék rámutatott, az említett 23. pont értelmében a legsúlyosabb versenykorlátozások közé tartozik, és mivel ez a mérték az iránymutatás alapján az ilyen jogsértésekre előírt szankciók skáláján a legenyhébb mértékek között szerepel (lásd ebben az értelemben: 2017. január 26‑iAloys F. Dornbracht kontra Bizottság ítélet,
C‑604/13 P
,
EU:C:2017:45
,
75.
pont).
Mindazonáltal a megállapított körülmények és a jelen ítélet 209. és 210. pontjában hivatkozott ítélkezési gyakorlat a jelen ügy körülményei között önmagában nem indokolhatják, hogy a Törvényszék eltekintsen annak vizsgálatától, hogy a bírság összege megfelelő‑e a fellebbezővel szemben általa megállapított kapcsolatfelvételek számához képest. Ilyen vizsgálatra volna ugyanis szükség többek között annak értékelése céljából, hogy az e kapcsolatfelvételek korlátozott száma indokolta volna‑e a fellebbezővel szemben kiszabott bírság összegének a számára enyhítő körülmények címén engedélyezett 20%‑os csökkentést meghaladó további csökkentését.
A Bíróság már kétségtelenül kimondta, hogy a fellebbező által állított minden egyes enyhítő körülményért még a megalapozottságuk feltételezése esetén sincs szükség automatikusan további csökkentés engedélyezésére, feltéve hogy az összes releváns körülményt figyelembe vevő átfogó elemzés a Bizottság által kiszabott bírságösszeg arányos jellegének megállapítását eredményezi (lásd ebben az értelemben: 2013. december 5‑iCaffaro kontra Bizottság ítélet,
C‑447/11 P
, nem tették közzé,
EU:C:2013:797
,
103.
és
104.
pont).
Márpedig a jelen esetben a megtámadott ítéletből éppen ez az összes releváns körülményt figyelembe vevő átfogó elemzés hiányzik, mivel a Törvényszék nem vizsgálta meg, hogy a bírság arányban áll‑e a fellebbezővel szemben megállapított kapcsolatfelvételek számával.
Másodszor a fellebbező nem SIM‑csipekhez kapcsolódó jövedelmének figyelembevételére vonatkozó érveit a jelen ítélet 104–109. és a 139. pontjában kifejtett indokok miatt el kell utasítani.
Következésképpen helyt kell adni az első jogalap első részének és a harmadik jogalapnak – amennyiben a fellebbező azt rója fel a Törvényszéknek, hogy az a bírság összegének értékelése során nem vette figyelembe a fellebbezővel szemben megállapított kapcsolatfelvételek számát –, és azokat ezt meghaladóan el kell utasítani.
VI.
A megtámadott ítélet részleges hatályon kívül helyezéséről
A fentiekből az következik, hogy a megtámadott ítéletben a Törvényszék a korlátlan felülvizsgálati jogkörének gyakorlását illetően tévesen alkalmazta a jogot.
E körülmények között a megtámadott ítéletet hatályon kívül kell helyezni, amennyiben a Törvényszék elutasította a Bizottság által a fellebbezőnek a vele szemben kiszabott bírság összegének csökkentésére irányuló másodlagos kérelmét, és a fellebbezést az ezt meghaladó részében el kell utasítani.
VII.
Az elsőfokú eljárásról
Az Európai Unió Bírósága alapokmánya 61. cikkének első bekezdése alapján, a Törvényszék határozatának hatályon kívül helyezése esetén az ügyet maga a Bíróság is érdemben eldöntheti, ha a per állása megengedi.
A jelen esetben ez nincs így.
Tény ugyanis, hogy a vitatott határozatban vele szemben kiszabott bírság összegének csökkentésére irányuló fellebbezői kérelem olyan ténybeli értékeléseket is magában foglalhat, amelyek az általa – a Törvényszék elé terjesztett harmadik jogalap harmadik része keretében – vitatott azon kétoldalú kapcsolatfelvételekre vonatkoznak, amelyek nem képezték a Törvényszék általi értékelés tárgyát, és amelyek teljes körű megvitatására a Bíróság előtt sem került sor.
Következésképpen az ügyet vissza kell utalni a Törvényszékhez annak érdekében, hogy az a kiszabott bírság összegének arányosságát a fellebbezővel szemben megállapított kapcsolatfelvételek számához képest értékelje, és adott esetben megvizsgálja, hogy a Bizottság bizonyította‑e azon hat kapcsolatfelvétel megtörténtét, amelyekről a Törvényszék nem határozott.
A költségekről
Mivel az ügyet a Bíróság visszautalta a Törvényszék elé, a jelen fellebbezési eljárás költségeiről jelenleg nem kell határozni.
A fenti indokok alapján a Bíróság (negyedik tanács) a következőképpen határozott:
1)
A Bíróság az Európai Unió Törvényszékének 2016. december 15‑iInfineon Technologies kontra Bizottság ítéletét (
T‑758/14
, nem tették közzé,
EU:T:2016:737
) hatályon kívül helyezi abban a részében, amelyben a Törvényszék elutasította az Infineon Technologies AG‑nek az Európai Bizottság által vele szemben kiszabott bírság összegének csökkentésére irányuló másodlagos kérelmét.
2)
A Bíróság a fellebbezést az ezt meghaladó részében elutasítja.
3)
A Bíróság az ügyet visszautalja a Törvényszék elé annak érdekében, hogy az a hatodik jogalapra tekintettel határozzon az Infineon Technologies AG‑vel szemben kiszabott bírság összegének csökkentésére irányuló kérelemről.
4)
A Bíróság a költségekről jelenleg nem határoz.
Aláírások
(
*1
) Az eljárás nyelve: angol.
(
) A jelen szöveg 52. és 66. pontjában az első elektronikus közzétételt követően nyelvi módosítás történt. | [
"Fellebbezés",
"Kartellek",
"A kártyacsipek európai piaca",
"Kétoldalú kapcsolatok hálózata",
"Érzékeny kereskedelmi információk cseréje",
"A bizonyítékok eredetiségének vitatása",
"Védelemhez való jog",
"»Cél általi« versenykorlátozás",
"Egységes és folyamatos jogsértés",
"Bírósági felülvizsgálat",
"Korlátlan felülvizsgálati jogkör",
"Terjedelem",
"A bírság összegének kiszámítása"
] |
62003TJ0077 | el | Αίτημα ακυρώσεως της αποφάσεως C (2002) 5087 τελικό της Επιτροπής, της 17ης Δεκεμβρίου 2002, σχετικά με διαδικασία εφαρμογής
του άρθρου 65 ΑΧ (Υπόθεση COMP/37.956 – Ράβδοι σκυροδέματος).
Διατακτικό
Το Πρωτοδικείο αποφασίζει:
Ακυρώνει την απόφαση C (2002) 5087 τελικό της Επιτροπής, της 17ης Δεκεμβρίου 2002, σχετικά με διαδικασία εφαρμογής του άρθρου
65 ΑΧ (υπόθεση COMP/37.956 – Ράβδοι σκυροδέματος) έναντι της Feralpi Siderurgica SpA.
Η Επιτροπή φέρει τα δικαστικά έξοδά της καθώς και τα έξοδα της Feralpi Siderurgica.
Η Ιταλική Δημοκρατία φέρει τα δικαστικά έξοδά της. | [
"Συμπράξεις",
"Κατασκευαστές ράβδων σκυροδέματος",
"Απόφαση με την οποία διαπιστώνεται παράβαση του άρθρου 65 ΑΧ",
"Απόφαση ληφθείσα βάσει της Συνθήκης ΕΚΑΧ μετά τη λήξη της ισχύος της εν λόγω Συνθήκης",
"Αναρμοδιότητα της Επιτροπής"
] |
62010TJ0552 | el | Προσφυγή κατά της αποφάσεως του τετάρτου τμήματος προσφυγών του ΓΕΕΑ της 5ης Οκτωβρίου 2010 (υπόθεση R 1229/2009-4), σχετικά
με διαδικασία ανακοπής μεταξύ Lidl Stiftung & Co. KG και riha Richard Hartinger Getränke GmbH & Co. Handels-KG.
Διατακτικό
Το Γενικό Δικαστήριο αποφασίζει:
1)
Απορρίπτει την προσφυγή.
2)
Καταδικάζει τη riha Richard Hartinger Getränke GmbH & Co. Handels-KG στα δικαστικά έξοδα. | [
"Κοινοτικό σήμα",
"Διαδικασία ανακοπής",
"Αίτηση καταχωρίσεως εικονιστικού κοινοτικού σήματος VITAL&FIT",
"Προγενέστερο λεκτικό εθνικό σήμα VITAFIT",
"Σχετικός λόγος απαραδέκτου",
"Κίνδυνος συγχύσεως",
"Άρθρο 8, παράγραφος 1, στοιχείο β΄, του κανονισμού (ΕΚ) 207/2009",
"Υποχρέωση αιτιολογήσεως",
"Άρθρο 75 του κανονισμού 207/2009"
] |
62003TJ0322 | lv | Prāvas priekšvēsture
1 1996. gada 2. oktobrī prasītāja Iekšējā tirgus saskaņošanas birojam (preču zīmes, paraugi un modeļi) (ITSB) iesniedza Kopienas
preču zīmes reģistrācijas pieteikumu, pamatojoties uz grozīto Padomes 1993. gada 20. decembra Regulu (EK) Nr. 40/94 par Kopienas
preču zīmi (OV 1994., L 11, 1. lpp.).
2 Reģistrācijai pieteiktā preču zīme bija vārdisks apzīmējums “WEISSE SEITEN”. Preces un pakalpojumi, attiecībā uz kuriem tika
pieteikta preču zīmes reģistrācija, ietilpst 9., 16., 41. un 42. klasē atbilstoši pārskatītajam un grozītajam 1957. gada 15. jūnija
Nicas Nolīgumam par preču un pakalpojumu starptautisko klasifikāciju preču zīmju reģistrācijas vajadzībām, un attiecībā uz
katru no klasēm atbilst šādam aprakstam:
– 9. klase: “zinātniskie, kuģniecības, ģeodēziskie, elektriskie, fotogrāfiskie, kinematogrāfiskie, optiskie, svēršanas, mērīšanas,
signalizācijas, kontroles (pārbaudes), glābšanas un mācību aparāti; aparāti skaņas vai attēlu ierakstam, pārraidei, reproducēšanai
vai attēlošanai; informatizētās atmiņas vienības ar instalēšanas ierakstiem, elektroniski datu apstrādes aparāti, it īpaši
magnētiskās ieraksta lentes, diski un
CD‑ROM
; akustiskie diski; tirdzniecības automāti un priekšapmaksas aparātu mehānismi; kases aparāti, kalkulatori, informācijas apstrādes
ierīces un datori; ugunsdzēsības ierīces”;
– 16. klase: “Papīrs, kartons un izstrādājumi no materiāliem, kas neietilpst citās klasēs; tipogrāfijas izstrādājumi, telefonu
grāmatas, atsauces izdevumi; iesiešanas materiāli; fotogrāfijas; kancelejas izstrādājumi, līmes (līmvielas) kancelejas izstrādājumiem
vai saimnieciskām vajadzībām; mākslinieku piederumi; otas; rakstāmmašīnas un biroja piederumi (izņemot mēbeles); mācību materiāli
(izņemot ierīces); plastmasas iepakojuma materiāli (kas neietilpst citā klasē); spēļu kārtis; drukas burti; veidnes”;
– 41. klase: "Izdevniecību pakalpojumi, it īpaši tekstu, grāmatu, apskatu un žurnālu publicēšana";
– 42. klase: "Redaktora pakalpojumi".
3 Reģistrācijai pieteiktā preču zīme tika reģistrēta 1999. gada 28. septembrī.
4 2000. gada 14. februārī
Herold Business Data GmbH & Co. KG
, agrākais nosaukums
Herold Business Data AG
, pieprasīja anulēt šīs zīmes reģistrāciju saskaņā ar Regulas Nr. 40/91 51. panta 1. punkta a) apakšpunktu, jo reģistrācijai
bija piemērojami absolūtie atteikuma pamatojumi, kas izklāstīti minētās regulas 7. panta 1. punkta b) līdz d) un g) apakšpunktā.
Prasītāja atsaucās uz
Patentamt
(Austrijas Patentu biroja) 1998. gada 6. novembra lēmumu, ar kuru par spēkā neesošu pasludināta Austrijas preču zīme “WEISSE
SEITEN”, kā arī uz
Oberste Patent‑ und Markensenat
(Austrijas Preču zīmju un patentu Augstākās palātas) 1999. gada 22. septembra lēmumu paturēt spēkā
Patentamt
lēmumu par šādiem izstrādājumiem: “papīrs un tipogrāfijas izstrādājumi”. Turklāt pamatojot savu lūgumu pasludināt preču zīmi
par spēkā neesošu, prasītāja Anulēšanas nodaļai iesniedza šādus dokumentus:
– “Komisijas 1995. gada 22. septembra Paziņojumu Eiropas Parlamentam un Padomei par to, kā konkurences apstākļos turpmāk attīstīsies
telefonu grāmatu un citu telekomunikācijas informācijas pakalpojumu tirgus (turpmāk tekstā – “Komisijas paziņojums”);
– Austrijas pasta dažādu informāciju par telefonu grāmatām;
– telefonu grāmatu pasūtījumu veidlapu kopijas par 1993./1994. un 1994./1995. gadu;
– rīkojumus par oficiālo telefonu grāmatu izdošanu, par ko 1992. gadā noslēgts līgums starp personu, kas iestājas lietā, un
Austrijas Pasta un telegrāfa pārvaldi;
– korespondences starp personu, kas iestājas lietā, un dažādām Austrijas pasta un telegrāfa pārvaldēm saistībā ar “
weiße Seiten
” (Baltās lapas) izdošanu kopijas;
– Internet izpētes rezultātus”.
5 2001. gada 5. aprīlī Anulēšanas nodaļa pasludināja preču zīmi “WEISSE SEITEN” par daļēji spēkā neesošu, pamatojoties uz 7. panta
1. punkta d) apakšpunktu un 2. punktu tiktāl, ciktāl tā attiecās uz telefonu grāmatām, kurās drukātā vai elektronisko datu
bāzu formā ir ietverti abonentu uzvārdi (9. un 16. klase), kā arī uz šādu telefonu grāmatu publikāciju izdevniecībā, ja tajās
ir ietverti abonentu uzvārdi (41. klase). Tādējādi tā ierobežoja izstrādājumu un pakalpojumu sarakstu, atzīmējot, ka attiecībā
uz 9. klasi “izstrādājumu klāstā neiekļauj izstrādājumus, kas attiecas uz telefonu grāmatām ar abonentu uzvārdiem vai ietver
tās”, attiecībā uz 16. klasi "izstrādājumu klāstā neiekļauj telefonu grāmatas ar abonentu uzvārdiem" un attiecībā uz 41. klasi
“pakalpojumu klāstā neiekļauj telefonu grāmatu publikāciju ar abonentu uzvārdiem”. Lūgums pasludināt preču zīmi par spēkā
neesošu attiecībā uz pārējo tika noraidīts.
6 Gan persona, kas iestājusies lietā, par to, ka tika daļēji noraidīts lūgums atzīt preču zīmi par spēkā neesošu, gan prasītāja
par to, ka tās preču zīme tika pasludināta par daļēji spēkā neesošu, saskaņā ar Regulas Nr. 40/94 57. līdz 62. pantu ir iesniegušas
apelācijas sūdzības ITSB par Anulēšanas nodaļas lēmumu.
7 Spriežot par abām apelācijas sūdzībām, kas apvienotas saskaņā ar 7. panta 1. punktu Komisijas 1996. gada 5. februāra Regulā
(EK) Nr. 216/96 par ITSB reglamentu (OV L 28, 11. lpp.), Apelāciju pirmā padome ar 2003. gada 19. jūnija lēmumu (apvienotās
lietas R 580/2001‑1 un R 592/2001‑1, turpmāk tekstā – “apstrīdētais lēmums”) daļēji apmierināja personas, kas iestājusies
lietā, apelācijas sūdzību, noraidot prasītājas apelācijas sūdzību. Tā atcēla Anulēšanas nodaļas lēmumu un pasludināja preču
zīmi “WEISSE SEITEN” par spēkā neesošu attiecībā uz šādiem izstrādājumiem un pakalpojumiem:
– 9. klase: “Magnētiskie ierakstīšanas līdzekļi un informatizētās atmiņas vienības ar instalēšanas ierakstiem, elektroniski
datu apstrādes aparāti, it īpaši magnētiskās ieraksta lentes, diski un lasāmatmiņas kompaktdiski (
CD‑ROM
)”;
– 16. klase: “Papīrs, kartons un izstrādājumi no materiāliem, kas neietilpst citās klasēs; tipogrāfijas izstrādājumi, telefonu
grāmatas, atsauces izdevumi; mākslinieku piederumi; biroja piederumi (izņemot mēbeles); mācību materiāli (izņemot ierīces)”;
– 41. klase: “Izdevniecību pakalpojumi, it īpaši tekstu, grāmatu, apskatu un žurnālu publicēšana”;
– 42. klase: “Redaktora pakalpojumi”.
8 Apelāciju padome uzskatīja, ka, pirmkārt, saistībā ar 9. klases izstrādājumiem, kas minēti iepriekšējā punktā, kā arī drukātajiem
izstrādājumiem, telefonu grāmatām, atsauces uzdevumiem, kas ietilpst 16. klasē, preču zīme “WEISSE SEITEN” ir reģistrēta,
pārkāpjot Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta d) apakšpunktu. Tā turklāt par iepriekšējā punktā minētajiem izstrādājumiem
(turpmāk tekstā – “attiecīgie izstrādājumi”) nosprieda, ka uz tiem arī ir jāattiecina minētās Regulas 7. panta 1. punkta b)
un c) apakšpunkts.
Lietas dalībnieku prasījumi
9 Prasītājas prasījumi Pirmās instances tiesai ir šādi:
– grozīt apstrīdēto lēmumu, lai lūgums atzīt preču zīmi par spēkā neesošu tiktu pilnībā noraidīts;
– papildus, atcelt apstrīdēto lēmumu tiktāl, ciktāl ar to apmierināts lūgums atzīt preču zīmi par spēkā neesošu, un uzdot ITSB
pieņemt jaunu lēmumu, vajadzības gadījumā pēc papildus procedūras, un pilnībā noraidīt lūgumu atzīt preču zīmi par spēkā neesošu;
– piespriest ITSB atlīdzināt tiesāšanās izdevumus.
10 ITSB prasījumi Pirmās instances tiesai ir šādi:
– prasību noraidīt;
– piespriest prasītājai atlīdzināt tiesāšanās izdevumus.
11 Persona, kas iestājusies lietā, Pirmās instances tiesai lūdz noraidīt prasību.
Par prasības pieņemamību
12 Saskaņā ar Regulas Nr. 40/94 63. panta 5. punktu prasība par ITSB Apelāciju padomes lēmumu ir jāceļ divu mēnešu laikā no minētā
lēmuma izziņošanas brīža. Saskaņā ar Pirmās instances tiesas Reglamenta 102. panta 2. punktu procesuālos termiņus pagarina,
pamatojoties uz apsvērumiem par attālumu, par fiksētu desmit dienu termiņu.
13 Šai lietā apstrīdētais lēmums prasītājai tika paziņots 2003. gada 1. jūlijā. Apelācijas sūdzības iesniegšanas termiņš tātad
beidzās 2003. gada 11. septembrī, ieskaitot termiņu, pamatojoties uz apsvērumiem par attālumu.
14 Prasību, protams, nosūtīja Pirmās instances tiesas kancelejai 2003. gada 8. septembrī pa faksu, t. i., pirms prasības iesniegšanas
termiņa beigām.
15 Tomēr saskaņā ar Reglamenta 43. panta 6. punktu datums, kurā parakstītu oriģināla kopiju nosūta Pirmās instances tiesas kancelejai
pa faksu, procesuālo termiņu ievērošanas aspektā tiek ņemts vērā tikai tad, ja parakstīts šā dokumenta oriģināls tiek iesniegts
kancelejā vēlākais desmit dienas pēc faksa saņemšanas.
16 Šai lietā prasības pieteikuma oriģināls tika iesniegts Pirmās instances tiesas kancelejā tikai 2003. gada 19. septembrī, t. i.,
pēc iepriekš minētā desmit dienu termiņa beigām. Līdz ar to saskaņā ar Reglamenta 43. panta 6. punktu procesuālo termiņu ievērošanas
nozīmē ir jāņem vērā tikai parakstītā oriģināla iesniegšanas datums, respektīvi, 2003. gada 19. septembris. Līdz ar to jākonstatē,
ka prasība ir iesniegta pēc termiņa beigām.
17 Tomēr prasītāja apgalvo, ka tā ir saskārusies ar nepārvaramas varas gadījumu vai vismaz neparedzētiem apstākļiem.
18 Ir jāatzīmē, ka nepārvaramas varas vai neparedzētu apstākļu jēdziens līdztekus to objektīvajam elementam, kas saistīts ar
nenormālu situāciju, kas no attiecīgās ieinteresētās personas nav atkarīga, ietver arī subjektīvu elementu, kas saistīts ar
attiecīgās ieinteresētās personas pienākumu nodrošināties pret šāda neparedzēta notikuma sekām, veicot pienācīgus pasākumus,
ciktāl tie nav pārmērīgi. Attiecīgajai ieinteresētajai personai it īpaši rūpīgi jāseko līdzi procesa gaitai un ir jāparāda
uzcītība paredzēto termiņu ievērošanā (Tiesas 1994. gada 15. decembra spriedums lietā C‑195/91 P
Bayer
/Komisija,
Recueil
, I‑5619. lpp., 32. punkts). Tātad nepārvaramas varas un neparedzētu apstākļu jēdziens neattiecas uz situāciju, kurā uzcītīga
un apzinīga persona būtu objektīvi spējusi izvairīties no prasības iesniegšanas termiņa nokavēšanas (šajā sakarā skat. Tiesas
1984. gada 12. jūlija spriedumu lietā 209/83
Valsabbia
/Komisija,
Recueil,
3089. lpp., 22. punkts, Tiesas 2005. gada 18. janvāra rīkojumu lietā C‑325/03 P
Zuazaga Meabe
/ITSB,
Krājums
, I‑403. lpp., 25. punkts).
19 Šai gadījumā prasītāja prasības pieteikuma oriģināla nosūtīšanu uzticēja Austrijas pastam 2003. gada 9. septembrī, t. i.,
nākamajā dienā pēc faksa nosūtīšanas. Pēc tam Austrijas pasts 2003. gada 11. septembrī nodeva šo sūtījumu Luksemburgas pastam,
ko pēdējais savukārt 2003. gada 12. septembrī nodeva uzņēmumam
Michael Greco
. Šim uzņēmumam vajadzēja septiņas dienas, lai nogādātu sūtījumu Pirmās instances tiesas kancelejā.
20 Līdz ar to galvenais un pat vienīgais nokavēšanas iemesls ir apstāklis, ka prasības pieteikums nonāca Pirmās instances tiesas
rīcībā septiņas dienas pēc tās nonākšanas Luksemburgā (šajā sakarā skat. Tiesas 1967. gada 2. marta spriedumu lietā 25/65
un 26/65
Simet
un
Feram
/Augstā Iestāde,
Recueil
, 39. lpp.). Šis apstāklis ir jāuzskata par neparedzētu attiecībā uz prasītāju, un tai nevar pārmest nolaidīgu rīcību, jo
tā ir rīkojusies kā apzinīga prasītāja, lai ievērotu termiņu.
21 Līdz ar to prasība ir pieņemama.
Par prasījumu otrās daļas pieņemamību
22 Otrā prasījuma pamata otrajā daļā prasītāja lūdz Tiesu būtībā uzdot ITSB pieņemt jaunu lēmumu un pilnībā noraidīt lūgumu atzīt
preču zīmi par spēkā neesošu.
23 Šajā sakarā ir jāatgādina, ka, atbilstoši Regulas Nr. 40/94 63. panta 6. punktam, ITSB ir jāveic pasākumi, kas vajadzīgi Kopienu
tiesu spriedumu izpildei. Tāpēc Pirmās instances tiesas kompetencē nav izdot rīkojumus ITSB. Tās pienākums ir rīkoties atbilstoši
Pirmās instances tiesas sprieduma rezolutīvajai daļai un motīviem (Pirmās instances tiesas 2001. gada 31. janvāra spriedums
lietā T‑331/99
Mitsubishi HiTec Paper Bielefeld
/ITSB (
Giroform
),
Recueil
, II‑433. lpp., 33. punkts; 2002. gada 27. februāra spriedums lietā T‑34/00
Eurocool Logistik
/ITSB (
EUROCOOL
),
Recueil
, II‑683. lpp., 12. punkts, un 2003. gada 3. jūlija spriedums lietā T‑129/01
Alejandro
/ITSB –
Anheuser Busch
(
BUDMEN
),
Recueil
, II‑2251. lpp., 22. punkts).
24 Tātad prasītājas prasījumu otrā daļa ir nepieņemama.
Par lietas būtību
25 Prasītāja prasības pamatošanai pēc būtības izvirza četrus pamatus. Pirmais pamats ir par to, ka apstrīdētais lēmums nesaskan
ar Austrijas lēmumu, bet otrais, trešais un ceturtais pamats ir par Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta d), c) un b) apakšpunkta
pārkāpumiem.
Par pirmo pamatu par to, ka apstrīdētais lēmums nesaskan ar Austrijas lēmumu
Lietas dalībnieku argumenti
26 Prasītāja apgalvo, ka apstrīdētais lēmums esot nekonsekvents, jo tā pamatā ir Austrijas sabiedrības vērtējums, kas atšķiras
no vērtējuma, uz kuru ir balstījušās Austrijas iestādes 1999. gada 22. septembra
Oberste Patent‑ und Markensenat
lēmumā.
27 ITSB atgādina, ka tam nav juridisku saistību pārbaudīt tā lēmumu atbilstību dalībvalstu lēmumiem. Turklāt izvērtējamie fakti
neesot identiski, jo Austrijas iestāžu lēmuma pamatā ir Austrijā dominējošais valodas lietojums, bet ITSB ir ņēmis vērā valodas
lietojumu visā iekšējā tirgū un, tātad, arī Vācijā.
28 Turklāt ITSB uzsver, ka ar
Oberste Patent‑ und Markensenat
lēmumu ir apstiprināts, ka preču zīme “WEISSE SEITEN” ir spēkā neesoša tiktāl, ciktāl tā attiecas uz “papīru un tipogrāfijas
izstrādājumiem”, jo tā ir aprakstoša (“baltas papīra lapas” nozīmē), līdz ar to lēmumi šai ziņā ir saskanīgi.
29 Persona, kas iestājusies lietā, atgādina, ka ITSB nav pienākuma pieņemt dalībvalsts iestādes vērtējumu, līdz ar to 1999. gada
22. septembra lēmumam nav nekādas nozīmes, lai noteiktu, kā šo zīmi uztvers Austrijas patērētāji.
Pirmās instances tiesas vērtējums
30 Jāatzīmē, ka ITSB, lemjot par to, kā attiecīgā mērķa sabiedrības daļa uztvers attiecīgo preču zīmi, nav jāņem par pamatu dalībvalsts
lēmums. Kopienas preču zīmju režīms ir autonoma sistēma, ko veido noteikumu kopums un kurai ir īpaši mērķi, jo to piemēro
neatkarīgi no valstu sistēmām (Pirmās instances tiesas 2000. gada 5. decembra spriedums lietā T‑32/00
Messe München
/ITSB (
electronica
),
Recueil
, II‑3829. lpp., 47. punkts). Tādējādi iespēja reģistrēt apzīmējumu kā Kopienas preču zīmi ir jāvērtē, pamatojoties vienīgi
uz attiecīgo Kopienu tiesisko regulējumu. ITSB un, attiecīgi, Kopienu tiesai nav saistošs dalībvalsts vai trešās valsts līmenī
pieņemts lēmums, ar ko atzīst iespēju reģistrēt to pašu apzīmējumu kā valsts preču zīmi. Tas tā ir arī gadījumā, ja šāds lēmums
pieņemts, piemērojot valsts saskaņotos tiesību aktus atbilstoši Padomes 1988. gada 21. decembra Pirmajai direktīvai 89/104/EEK,
ar ko tuvina dalībvalstu tiesību aktus attiecībā uz preču zīmēm (OV 1989, L 40, 1. lpp.), vai arī valstī, kas ietilpst tajā
lingvistiskajā zonā, no kuras ir cēlusies attiecīgā vārdiskā preču zīme (Pirmās instances tiesas 2002. gada 27. februāra spriedums
lietā T‑106/00
Streamserve
/ITSB (
STREAMSERVE
),
Recueil
, II‑723. lpp., 47. punkts un 2005. gada 22. jūnija spriedums lietā T‑19/04
Metso Paper Automation
/ITSB (
PAPERLAB
), Krājumā vēl nav publicēts, 37. punkts).
31 Tāpēc tas, ka pastāv nesaskaņas starp apstrīdēto lēmumu un Austrijas lēmumu, nenozīmē, ka ir pārkāpti attiecīgie Kopienas
noteikumi. Aplūkojot citus pamatus, Pirmās instances tiesa izvērtēs, vai ITSB ir pareizi izanalizējis attiecīgās mērķa sabiedrības
daļas uztveri.
32 Tādējādi pirmais pamats ir jānoraida.
Par otro pamatu par Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta d) apakšpunkta pārkāpumu
Lietas dalībnieku argumenti
33 Prasītāja apstrīd Apelāciju padomes vērtējumu, saskaņā ar kuru vārdkopa “
weiße Seiten
” ir ienākusi vācu valodā kā sinonīms vārdkopai “
alphabetisches Teilnehmerverzeichnis
” (abonentu saraksts alfabēta secībā) vēlākais Komisijas 1995. gada paziņojuma publicēšanas laikā un ka tā jau agrāk Austrijā
lietota ar nozīmi “abonentu saraksts alfabēta secībā”. Tā apgalvo, ka tikai tāds objektīvs nosaukums, ko saprot vairākums
attiecīgajām aprindām piederīgo un kas ir lietots ikdienā, var kalpot par absolūtu atteikuma pamatojumu Regulas Nr. 40/94
7. panta 1. punkta d) apakšpunkta nozīmē. Tātad tas, ka apzīmējums kā vispārīgs nosaukums attiecīgajās aprindās ir lietots
sporādiski, nenozīmē, to, ka tas rada šādu nosaukumu.
34 Pēc prasītājas domām, ir iespējams, ka angliski runājošai sabiedrībai apzīmējumi “
Yellow Pages
” (dzeltenās lapas) un “
White Pages
” (baltās lapas) ir ikdienišķi apzīmējumi telefonu grāmatu profesionālajai un administratīvajai daļai. Vācu valodā ierastais
“
gelbe Seiten
” (dzeltenās lapas) lietojums nozīmē, ka šī zīme ir kļuvusi par ierastu vispārīgu apzīmējumu profesionālai telefonu grāmatai.
Tomēr vārdkopa “
weiße Seiten
” vāciski runājošās zemēs nekad nav kļuvusi tik ierasta, lai ar to varētu vispārīgi apzīmēt telefonu grāmatu profesionālo
un administratīvo daļu. Turklāt Komisijas paziņojums vairāk attiecās uz angļu nosaukuma “
White Pages
” tulkojumu, nevis jauna objektīva nosaukuma izveidi vācu valodā.
35 Prasītāja apgalvo, ka tas, ka kāds, kurš nav sev par labu reģistrējis ekskluzīvas tiesības uz šo vārdkopu, vienreiz vai reizēm
to jau ir lietojis, ar to netieši apzīmējot konkrētus izstrādājumus, nevar būt pamats tam, lai liktu šķēršļus objektīva nosaukuma
reģistrācijai, jo šo vārdkopu, prasītājasprāt, attiecīgā mērķa sabiedrības daļa ikdienā nelieto, tāpat tā nav ieguvusi attiecīgu
nozīmi ikdienas valodā. Regulārs ieradums izveidotos un apzīmējums ikdienas valodā ienāktu tikai tad, ja šo nosaukumu būtu
pārņēmuši arī citi konkurenti. Pēc lietas materiāliem var secināt, ka persona, kas iestājusies lietā, dažos izņēmuma gadījumos
jau ir lietojusi šo apzīmējumu, uztveres atvieglošanas nolūkos pievienojot tam attiecīgus paskaidrojumus. Lietā nav ne mazākā
pierādījuma, ka šis oriģinālais publikācijas apzīmējums būtu iegājies ikdienišķā vācu valodā. To varētu pieņemt un par izdarīt
secinājumu hipotētiski, tomēr tas būtu jāpierāda. Neraugoties uz pārbaudītāja iebildēm, ITSB pats būtu atļāvis lietot preču
zīmi “WEISSE SEITEN” bez ierobežojumiem, jo tas uzskatītu, ka šāds apzīmējums nav ierasts attiecīgajai mērķa sabiedrības daļai
un nav ikdienišķas vācu valodas vārdu krājumā. Šai gadījumā tam, kas prasa to pasludināt par spēkā neesošu, respektīvi, personai,
kas iestājas lietā, būtu jāpierāda, ka paziņošanas procedūras laikā ITSB ir ignorējis būtisku elementu, kas saistīts ar absolūta
atteikuma pamatojuma esamību.
36 Pat ja varētu pieņemt, ka Komisija un Austrijas Pasta un telegrāfa pārvalde ar savu publikāciju un sporādisko vārdkopas “
weiße Seiten
” lietojumu, kam pievienoti paskaidrojumi, ir radījušas objektīvu apzīmējumu, Apelāciju padome nav norādījusi iemeslus, kuru
dēļ šis apzīmējums attiektos arī uz citiem izstrādājumiem un pakalpojumiem, ne tikai telefonu grāmatām. Apstrīdētajā lēmumā
nav nekādas motivācijas, kas izskaidrotu, kāpēc failam vai tīmekļa vietnei, kuras nosaukums ir “WEISSE SEITEN”, kura nav ne
balta, ne arī sastāv no lappusēm, nedrīkstētu dot nosaukumu “WEISSE SEITEN”, un kādā ziņā tas nav objektīvs nosaukums.
37 ITSB pirmkārt uzsver, ka Apelāciju padome vai Anulēšanas nodaļa nevienā brīdī nav apgalvojušas, ka fakts, ka Komisija ir lietojusi
vārdkopu “
weiße Seiten
”, ir pietiekams, lai atteiktu reģistrāciju. Šis lietojums ir jāuzskata par tāda valodas attīstības posma atspoguļojumu, kurā
šī vārdkopa ir pasniegta kā vispārīgs apzīmējums Eiropas līmenī, vismaz speciālistu aprindās, kā tas konstatēts Anulēšanas
nodaļas lēmumā, vai par valodas attīstības prognozi, ka šī vārdkopa vēlāk ieies vācu valodas vārdu krājumā kā abonentu alfabētiskā
saraksta sinonīms, kā tas ir konstatēts apstrīdētajā lēmumā.
38 Apelāciju padomes slēdziens, ka attiecīgā vārdkopa ir kļuvusi par vispārīgu apzīmējumu jau pirms reģistrācijas pieteikuma
iesniegšanas dienas, ir Komisijas paziņojuma un Austrijas un Vācijas valodas ekspertu radīto apjomīgu dokumentu analīzes rezultāts.
Turklāt tā pamatā ir dokumenti un pētījumi, kuros “
weiße Seiten
” jau ir lietots kā vispārīgs jēdziens. Faktiski, zemsvītras piezīmes un tabulās norādītās vēres atsaucas uz pētījumu, ko
1992. gadā veicis
Coopers & Lybrand
,
Deloitte
, lietojot šo apzīmējumu. Līdz ar to Komisijas paziņojumu nevar uzskatīt par tādu, kur šī vārdkopa lietota vienīgo reizi,
bet gan par pierādījumu, ka šī vārdkopa vismaz speciālistu aprindās ir kļuvusi par vispārīgu apzīmējumu alfabētiskiem abonentu
sarakstiem.
39 Turklāt nevar runāt par šā jēdziena lietojumu tikai Vācijā vai Austrijā, jo to jau ilgi lieto arī Luksemburgā.
40 Līdz ar to ITSB uzskata, ka nav nekādu šaubu par to, ka jēdziens “
weiße Seiten
” reģistrācijas pieteikuma dienā jau ir bijis vispārīgs apzīmējums vācu valodā. Ar “noturīgiem un lojāliem tirdzniecības paradumiem”
jāsaprot tirdzniecības lietojums un komercprakse. Līdz ar to ierasts lietojums par plašu sabiedrību ierobežotākā grupā ir
pietiekams reģistrācijas atteikuma pamats. Jebkurā gadījumā vēlākais Komisijas paziņojuma datumā, kas adresēts plašai sabiedrībai,
attiecīgā vārdkopa ir iegājusi ikdienas valodā.
41 ITSB atzīmē, ka attiecībā uz elektroniskām datu bāzēm prasītāja īsti nesaprot jēdzienu “
weiße Seiten
”, pielīdzinot to jēdzienam “
weißfarbige Seiten
” (lapas baltā krāsā), jo tā apgalvo, ka elektroniskas datu bāzes nav baltas un tām nav lappušu. Apelāciju padome pamatoti
ir nospriedusi, ka, tā kā telefonu grāmatas ir pieejamas arī elektroniskā formā, šādu informatizētu palīglīdzekli arī var
precīzi apzīmēt ar jēdzienu “
weiße Seiten
”.
42 Persona, kas iestājusies lietā, apgalvo, ka Apelāciju padome ir pamatoti konstatējusi, ka vārdkopa “
weiße Seiten
” ir ierasts apzīmējums dažādiem alfabētiskiem telefona abonentu sarakstiem.
43 Austrijas Pasta un telegrāfa pārvaldes dokumenti parāda, ka šī vārdkopa Austrijā nebija nekāds jaunums jau 1992./1993. gadā.
Tā kā tikai jēdziens “
weiße Seiten
” bez citām norādēm lietots pasūtījumu veidlapās, persona, kas iestājusies lietā secina, ka Austrijas pasta klients spēj iegūt
telefonu grāmatu tikai tad, ja saprot šā jēdziena nozīmi. Līdz ar to paskaidrojošā norāde “abonentu saraksts” ir bijusi lieka,
jo pasta klients jau to tāpat ir sapratis. Vienīgā izstrādājuma veida norāde (“abonentu saraksts”), kas figurē līdzās izstrādājuma
nosaukumam (“
weiße Seiten
”), kā arī paralēlais terminu “profesionālā telefonu grāmata” un “dzeltenās lapas” lietojums neļauj izslēgt pieņēmumu, ka
apzīmējums šim izstrādājumam jau ir kļuvis ierasts.
44 Persona, kas iestājusies lietā, uzskata, ka šis lietojums nav atsevišķs vai sporādisks. Izšķirošais ir nevis iesniegto dokumentu
skaits, bet to satura nozīme. Attiecīgais informatīvais dokuments ir nosūtīts uz visiem austriešu mājokļiem, kuru iemītnieki
ar to ir iepazinušies. Turklāt tas, ka attiecīgo apzīmējumu lieto visi vai daudzi konkurenti nav svarīgi, lai konstatētu,
ka šāds izstrādājuma apzīmējums ir kļuvis ierasts. Būtiskāk ir zināt, vai mērķa sabiedrības daļa parasti uzskata šo apzīmējumu
par ierastu. Parasti galvenais iemesls, lai preču zīme kļūst par vispārīgu apzīmējumu, ir tas, ka ilgā laikposmā tirgū darbojas
tikai viens attiecīgā izstrādājuma piegādātājs, līdz ar to mērķa sabiedrības daļa lieto preču zīmi un izstrādājuma apzīmējumu
kā sinonīmus. Tā kā oficiālo telefonu grāmatu piegāde ir valsts monopols, 1992. un 1993. gadā oficiālo telefonu grāmatu jomā
līdztekus Austrijas pastam nav darbojies neviens cits piegādātājs.
45 Arī Komisijas paziņojums atklāj, ka attiecīgā vārdkopa arī citās valstīs ir plaši lietota kā ierasts abonentu saraksta apzīmējums.
Komisija, aplūkojot stāvokli tirgū, ir lietojusi vārdus un apzīmējumus, ar kuriem tā ir iepazinusies, veicot iepriekšēju analīzi.
Apzīmējums “
weiße Seiten
” tātad nav patvaļīgs Komisijas jaunievedums, bet gan apzīmējums, kas jau ir bijis populārs telefonu grāmatu tirgū.
46 Atsaucoties uz pētījumiem, ko persona, kas iestājusies lietā, veikusi Internet, tā konstatē, ka jēdziens “
weiße Seiten
” ir lietots Beļģijā (“
pages blanches
”), Francijā (“
pages blanches
”), Itālijā (“
pagine bianche
”), Rumānijā (“
White Pages
”), Sanmarino (“
pagine bianche
”), Šveicē (“
pagine bianche
”), Marokā (“
pages blanches
”), Meksikā (“
paginas blancas
”), kā arī Austrālijā un Jaunzēlandē (“
White Pages
”). Persona, kas iestājusies lietā, uzsver, ka šī jēdziena lietojums citās ES valodās ir būtisks, jo ir iespējamas citas prasības,
kuru pamatā ir ES dalībvalstīs, kurās lieto vācu valodu, reģistrēta preču zīme un identiska zīme, kas lietota citā valodā.
47 Persona, kas iestājusies lietā, arī apgalvo, ka tā kā zīmes iesniegšanas brīdī 1996. gadā un tās reģistrācijas brīdī 1999. gadā
jau ir pastāvējis absolūts atteikuma pamatojums saskaņā ar Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta d) apakšpunktu, iebildumu
procesa pastāvēšana nav noteicoša.
48 Visbeidzot persona, kas iestājusies lietā, apgalvo, ka apzīmējums “
weiße Seiten
” ir vispārīgs telefonu grāmatu apzīmējums, jo tas attiecas ne tikai uz iespiestām telefonu grāmatām, bet uz jebkura veida
abonentu sarakstiem, neatkarīgi no tā, kas ir to nesējs.
Pirmās instances tiesas vērtējums
49 Ir jāatgādina, ka Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta d) apakšpunkts ir jāinterpretē tādējādi, ka tas liedz reģistrēt preču
zīmi, kad šīs preču zīmes norādes vai pazīmes, no kurām tā sastāv, ir iegājušās ikdienas valodā vai parastā un lojālā tirdzniecības
praksē, apzīmējot izstrādājumus un pakalpojumus, par kuriem minētā zīme ir iesniegta reģistrācijai (skat. pēc analoģijas Tiesas
2001. gada 4. oktobra spriedumu lietā C‑517/99
Merz & Krell
,
Recueil
, I‑6959. lpp., 31. punkts un Pirmās instances tiesas 2003. gada 5. marta spriedumu lietā T‑237/01
Alcon
/ITSB –
Dr. Robert Winzer Pharma
(
BSS
),
Recueil
, II‑411. lpp., 37. punkts). Tāpēc ir jāatzīmē, ka preču zīmes ierastumu var novērtēt tikai tad, ja, no vienas puses, salīdzina
ar preču zīmi apzīmētos izstrādājumus un pakalpojumus, pat ja attiecīgā preču zīme tieši uz tiem neatsaucas, un, no otras
puses, aplūkojot, kā šo preču zīmi uztver tās mērķa sabiedrības daļa (iepriekš minētais spriedums
BSS
, 37. punkts).
50 Mērķa sabiedrības daļas sakarā ir jāatzīst, ka preču zīmes ierastumu izvērtē, ņemot vērā to, ko vidusmēra patērētājs, ko uzskata
par pietiekami informētu, visnotaļ vērīgu un rūpīgu, sagaida no attiecīgā izstrādājuma veida (iepriekš minētais spriedums
BSS
, 38. punkts).
51 Turklāt, lai arī Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta d) apakšpunkta un c) apakšpunkta piemērošanas jomas acīmredzami pārklājas,
d) apakšpunkta atteikums reģistrēt preču zīmi ir pamatots nevis ar preču zīmes aprakstošo raksturu, bet gan ar tās izmantošanu
aprindās, ar kurām ir saistīta izstrādājumu tirdzniecība un pakalpojumi, par kuriem preču zīme ir pieteikta reģistrācijai
(skat. pēc analoģijas iepriekš minēto spriedumu
Merz & Krell
, 35. punkts, un iepriekš minēto spriedumu
BSS
, 39. punkts).
52 Visbeidzot, ar tādu preču zīmi veidojošiem apzīmējumiem vai norādēm, kas ir kļuvušas ierastas sarunvalodā vai tirdzniecības
bona fide
un iedibinātajā praksē preču vai pakalpojumu apzīmēšanai, uz ko šī preču zīme attiecas, nav iespējams atšķirt kāda uzņēmuma
preces vai pakalpojumus no citu uzņēmumu precēm vai pakalpojumiem un tādēļ neīsteno minētās preču zīmes būtisko funkciju (skat. pēc
analoģijas iepriekšminēto spriedumu lietā
Merz & Krell
, 37. punkts, un iepriekšminēto spriedumu lietā
BSS
, 40. punkts).
53 Šai lietā Apelāciju padome uzskatīja, ka preču zīmes “WEISSE SEITEN” reģistrācija ir jāatceļ uz Regulas Nr. 40/94 7. panta
1. punkta d) apakšpunkta pamata, kas attiecas uz 9. klasi “magnētiskie ierakstīšanas līdzekļi un informatizētās atmiņas vienības
ar instalēšanas ierakstiem, elektroniski datu apstrādes aparāti, it īpaši magnētiskās ieraksta lentes, diski un lasāmatmiņas
kompaktdiski (
CD‑ROM
)” un 16. klasi “tipogrāfijas izstrādājumi, telefonu grāmatas, atsauces izdevumi”. Līdz ar to vārdkopas “
weiße Seiten
” ierastums jāanalizē attiecībā uz šiem izstrādājumiem.
54 Tā kā šie izstrādājumi ir paredzēti vidusmēra patērētājam, ir jāanalizē vidusmēra patērētāja uztvere. Turklāt tā kā attiecīgā
preču zīme ir veidota no vārdiem vācu valodā, šis vidusmēra patērētājs ir vāciski runājoša persona.
55 Ir jāatzīmē, ka elementi, ko persona, kas iestājusies lietā, iesniegusi ITSB, kas uzskaitīt 4. punktā un attiecas uz vārdkopas
“
weiße Seiten
” ierastumu attiecīgās mērķa sabiedrības daļas skatījumā, parāda, ka vārdkopa ir kļuvusi par ierastu un populāru apzīmējumu
privātpersonu telefonu grāmatām.
56 No Komisijas paziņojuma izriet, ka tā vairākkārt ir lietojusi jēdzienu “
weiße Seiten
”, apzīmējot ar to “
alphabetisches Teilnehmerverzeichnis
”. Šo jēdzienu dažkārt lieto vienu pašu, bet reizēm tam pievieno šo paskaidrojumu. Šai paziņojumā lietota arī vārdkopa “
gelbe Seiten
”, lietojot to profesionāļu telefonu grāmatas nozīmē. Tā kā paziņojums datēts ar 1995. gada septembri, tas parāda, ka jēdziens
“
weiße Seiten
” vācu valodā ienācis vēlākais šai laikā. Turklāt, kā pamatoti atzinis ITSB, šai paziņojumā minēts pētījums, ko 1992. gadā
veicis
Coopers & Lybrand
,
Deloitte
, lietojot šo apzīmējumu.
57 Prasītājas arguments, ka Komisijas paziņojumā esot runa par angļu nosaukuma “
White Pages
” tulkojumu, nevis jauna objektīva nosaukuma izveidi vācu valodā nav pieņemams. Faktiski, tā kā iestāžu dokumentus tulkotāji
tulko dzimtajā valodā, šīs personas pēc iespējas lieto vārdus un idiomas vai valodā iegājušos izteicienus.
58 Jebkurā gadījumā dažādie Austrijas pasta informācijas dokumenti par telefonu grāmatām atklāj, ka vārdkopa “
weiße Seiten
” Austrijā ar nozīmi “privātpersonu telefonu grāmata” lietota vēlākais kopš 1992. gada. Šos dokumentus ir izstrādājis Austrijas
pasts, un daži no tiem ir adresēti visiem abonentiem, kurpretim citi – visplašākajai sabiedrībai. Visi šie dokumenti ir datēti
laikposmā, kas ir agrāks par “WEISSE SEITEN” pieteikuma iesniegšanas datumu. No šiem dokumentiem izriet, ka vārdkopa “
weiße Seiten
” ir lietota nevis sporādiski, kā to apgalvo prasītāja, bet gan ka Austrijas pasts ir uzskatījis, ka plašā sabiedrības daļa
sapratīs, ko tā nozīmē, pretējā gadījumā pasts to nebūtu lietojis informācijas materiālos.
59 Kas attiecas uz Austrijas pasta telefonu grāmatu pasūtījumu veidlapām, ir jāatzīmē, ka tās nav izstrādājusi persona, kas iestājusies
lietā. Tās attiecas uz 1993./1994. un 1994./1995. gadā, un tajās ir arī ietvertas vārdkopas “
weiße Seiten
” un “
gelbe Seiten
” bez jebkādiem papildu paskaidrojumiem. Līdz ar to ir pieņemts, ka tie, kas ir saņēmuši šīs pasūtījumu veidlapas, spēj saprast,
ko nozīmē vārdkopa “
weiße Seiten
”.
60 Arī no rīkojumiem par oficiālo telefonu grāmatu izdošanu, par ko 1992. gadā noslēgts līgums starp personu, kas iestājas lietā
un Austrijas Pasta un telegrāfa pārvaldi un vēstulēm starp personu, kas iestājas lietā, un dažādām Austrijas pasta un telegrāfa
pārvaldēm saistībā ar “
weiße Seiten
” (Baltās lapas) izdošanu; izriet, ka persona, kas iestājusies lietā, un attiecīgā pārvalde no 1992. gada savā sarakstē ir
lietojušas vārdkopu “
weiße Seiten
” bez jebkādiem nozīmes paskaidrojumiem.
61 Arī no Internet 2000. gada 8. augustā veiktajiem pētījumiem izriet, ka vārdi “
weiße Seiten
” un “weisse Seiten” lietoti, apzīmējot telefonu grāmatas, arī elektroniskā formā un lasāmatmiņas kompaktdiskos (
CD‑ROM
).
62 Pat ja šie minētie dokumenti tika savākti četrus gadus pēc preču zīmes “WEISSE SEITEN” pieteikuma iesniegšanas, tie apstiprina
valodas attīstību, kā arī secinājumus, kuri izriet no dokumentiem, kas attiecas uz periodu pirms pieteikuma iesniegšanas.
63 Arī no lēmuma izriet, ka Austrijas preču zīme “WEISSE SEITEN” tika pasludināta par spēkā neesošu attiecībā uz šādiem izstrādājumiem:
“papīrs un tipogrāfijas izstrādājumi”.
64 Cita starpā, persona, kas iestājusies lietā, atsaucas uz pētījumiem, ko tā saistībā ar šo prasību ir veikusi Internet un kas
pievienoti tās atbildes rakstam, lai pierādītu, ka jēdziens “
weiße Seiten
” ir sastopams vairākās valstīs. Tāpat arī ITSB atsaucas uz Internet veiktu pētījumu, kas pievienots tā atbildes rakstam.
65 Tāpēc šos dokumentus, ko pirmo reizi iesniedz Pirmās instances tiesā, nevar ņemt vērā. Prasības izskatīšanas Pirmās instances
tiesā mērķis ir pārbaudīt ITSB Apelāciju padomju lēmumu likumību Regulas Nr. 40/94 63. panta nozīmē, tāpēc Pirmās instances
tiesai nav atkārtoti jāpārbauda faktiskie apstākļi, pamatojoties uz dokumentiem, kurus tai iesniedz pirmo reizi. Tāpēc iepriekš
minētie dokumenti ir jānoraida, nepārbaudot to pierādījumu spēku (Pirmās instances tiesas 2004. gada 18. februāra spriedums
lietā T‑10/03
Koubi
/ITSB –
Flabesa (CORNFLEX)
, II‑719. lpp., 52. punkts; 2004. gada 29. aprīļa spriedums lietā T‑399/02
Eurocermex
/ITSB (alus pudeles forma), Krājumā vēl nav publicēts, 52. punkts; un 2005. gada 21. aprīļa spriedums lietā T‑164/03
Ampafrance
/ITSB –
Johnson & Johnson (monBeBé)
, Krājumā vēl nav publicēts, 29. punkts).
66 No visa iepriekš minētā izriet, ka Apelāciju padome pamatoti ir nospriedusi, ka dokumenti, kurus persona, kas iestājusies
lietā, iesniedza ITSB, bija pietiekami, lai pierādītu, ka attiecīgā mērķa sabiedrības daļa uztvēra vārdkopu “
weiße Seiten
” kā ierastu vārdkopu datumā, kad prasītāja iesniedza pieteikumu reģistrēt preču zīmi “WEISSE SEITEN”, respektīvi, tā uztvēra
šo vārdkopu kā vispārīgu privātpersonu telefonu grāmatas apzīmējumu. Turklāt jāatzīmē, ka prasītāja nav iesniegusi ITSB pierādījumus,
kas apliecinātu, ka uz preču zīmi “WEISSE SEITEN” neattiecas absolūts atteikuma pamatojums saskaņā ar Regulas Nr. 40/94 7. panta
1. punkta d) apakšpunktu.
67 Prasītājas arguments par to, ka Apelāciju padome neesot norādījusi iemeslus, kādēļ Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta d) apakšpunktā
minētais absolūtais atteikuma pamatojums attiektos arī uz citiem izstrādājumiem un pakalpojumiem, ne tikai iespiestām telefonu
grāmatām, nav pieņemams. Faktiski Apelāciju padome apstrīdētā lēmuma 40. punktā ir konstatējusi: “Telefonu grāmatas ir pieejamas
ne tikai drukātā, bet arī elektroniskā formā. Dalībnieks, kas lūdz atzīt preču zīmi par spēkā neesošu, jau no 80. gadu beigām
tirgo dažādas telefonu grāmatas arī elektroniskā formā. Telefonu grāmatas ir pieejamas ne tikai lasāmatmiņas kompaktdiskā
(
CD‑ROM
), respektīvi, ierakstīti informatizētā atmiņā, bet arī ir pieejami tiešsaistē Internet”. Tā apstrīdētā lēmuma 53. punktā,
pārbaudot absolūto atteikuma pamatojumu, vēlreiz norāda, ka “telefonu grāmatas ir pieejamas ne tikai drukātā, bet arī elektroniskā
formā” un ka “tās ir pieejamas arī tiešsaistē Internet”.
68 Tā apstrīdētā lēmuma 41. punktā turklāt konstatē, ka “pat ja šo apzīmējumu parasti nelieto visu to izstrādājumu tirdzniecībā,
uz kuriem attiecas zīmes reģistrācijas pieteikums, tas ir vispārīgs apzīmējums, līdz ar to, iespējams, jākonstatē absolūts
atteikuma pamatojums”. Apelāciju padome uzskatīja, ka tā nespēj “nošķirt dažādos izstrādājumus, uz kuriem attiecas minētais
apzīmējums, piemēram, izklaidējošus romānus un telefonu grāmatas”, līdz ar to tai “jāizvērtē izšķirtspējas trūkums attiecībā
uz visiem izstrādājumiem, kas norādīti pieteikumam pievienotajā sarakstā”.
69 No šiem citātiem izriet, ka Apelāciju padome ir norādījusi, kāpēc tā uzskata, ka absolūts atteikuma pamatojums ir jāattiecina
arī uz 9. klases izstrādājumiem, respektīvi, “magnētiskiem ierakstīšanas līdzekļiem un informatizētām atmiņas vienībām ar
instalēšanas ierakstiem, elektroniskiem datu apstrādes aparātiem, it īpaši magnētiskām ieraksta lentes, diskiem un lasāmatmiņas
kompaktdiskiem (
CD‑ROM
) ”, kā arī 16. klasi, t. i., “tipogrāfijas izstrādājumiem, telefonu grāmatām, atsauces izdevumiem”, tādējādi izpildot pienākumu,
kas norādīts Regulas Nr. 40/94 73. pantā.
70 Ir jāizvērtē šīs argumentācijas pamatotība.
71 Nav šaubu, ka privātpersonu telefonu grāmatas ir pieejamas ne tikai drukātā, bet arī elektroniskā veidā, internetā vai lasāmatmiņas
kompaktdiskā (
CD‑ROM
). Pirmās instances tiesa attiecībā uz “magnētiskiem ierakstīšanas līdzekļiem un informatizētām atmiņas vienībām ar instalēšanas
ierakstiem, elektroniskiem datu apstrādes aparātiem, it īpaši lasāmatmiņas kompaktdiskiem (
CD‑ROM
) ”, un “tipogrāfijas izstrādājumiem, telefonu grāmatām, atsauces izdevumiem” jau ir uzsvērusi, ka šo izstrādājumu dažādajā
klāstā vai nu elektroniskā formā, vai uz papīra, var būt arī telefonu grāmatas vai citi saraksti (Pirmās instances tiesas
2001. gada 14. jūnija spriedums lietā T‑357/00 un T‑358/99
Telefon & Buch
/ITSB (
UNIVERSALTELEFONBUCH
un
UNIVERSALKOMMUNIKATIONSVERZEICHNIS
),
Recueil,
II‑1705. lpp., 26. punkts).
72 Tāpēc vārdkopa “
weiße Seiten
” uzskatāma par ierastu apzīmējumu telefonu grāmatām, kā tas izriet arī no pētījumiem, kurus persona, kas iestājusies lietā,
ITSB administratīvās procedūras laikā veikusi Internetā.
73 Kas attiecas uz “magnētiskiem ierakstīšanas līdzekļiem un informatizētām atmiņas vienībām ar instalēšanas ierakstiem, elektroniskiem
datu apstrādes aparātiem, it īpaši magnētiskām ieraksta lentes, diskiem un lasāmatmiņas kompaktdiskiem (
CD‑ROM
) ”, kas ietilpst 9. klasē, ir jāatzīmē, ka prasītāja ir lūgusi reģistrēt preču zīmi visai šai izstrādājumu kategorijai, neko
atsevišķi nenošķirot.
74 Tāpēc ir jāapstiprina Apelāciju padomes vērtējums, jo tas attiecas uz visu šo kategoriju kopumā (šajā sakarā skat. Pirmās
instances tiesas 2001. gada 7. jūnija spriedumu lietā T‑359/99
DKV
/ITSB (
EuroHealth
),
Recueil
, II‑1645. lpp., 33. punkts; iepriekš minēto spriedumu lietā
STREAMSERVE
, 46. punkts; 2002. gada 20. marta spriedumu lietā T‑355/00
DaimlerChrysler
/ITSB (
TELE AID
),
Recueil
, II‑1939. lpp., 34. punkts; spriedumu lietā T‑356/00
DaimlerChrysler
/ITSB (
CARCARD
),
Recueil
, II‑1963. lpp., 33. un 36. punkts, un spriedumu lietā T‑358/00
DaimlerChrysler
/ITSB (
TRUCKCARD
),
Recueil
, II‑1993. lpp., 34. un 37. punkts).
75 Attiecībā uz “tipogrāfijas izstrādājumiem, telefonu grāmatām, atsauces izdevumiem”, kuri ietilpst 16. klasē, kurai pieder
arī telefonu grāmatas, prasītāja nav neko nošķīrusi šai vispārīgajā kategorijā, tāpēc jāapstiprina Apelāciju padomes vērtējums,
jo tas attiecas uz visu šo kategoriju kopumā.
76 Šajos apstākļos jāuzskata, ka Apelāciju padome ir pamatoti atcēlusi preču zīmes “WEISSE SEITEN” reģistrāciju saskaņā ar Regulas
Nr. 40/94 7. panta 1. punkta d) apakšpunktu tiktāl, ciktāl tā attiecas uz 9. klasi, respektīvi, “magnētiskiem ierakstīšanas
līdzekļiem un informatizētām atmiņas vienībām ar instalēšanas ierakstiem, elektroniskiem datu apstrādes aparātiem, it īpaši
magnētiskām ieraksta lentēm, diskiem un lasāmatmiņas kompaktdiskiem (
CD‑ROM
)” un 16. klasi “tipogrāfijas izstrādājumiem, telefonu grāmatām, atsauces izdevumiem”.
77 Tādējādi prasītājas otrais pamats ir jānoraida.
Par trešo pamatu par Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta c) apakšpunkta pārkāpumu
Lietas dalībnieku argumenti
78 Prasītāja atzīst, ka preču zīme “WEISSE SEITEN” ir izstrādāta, ievērojot vācu valodas gramatikas likumības. Nevienam nevar
nepamanīt to, ka zīme sastāv no krāsas apzīmējuma “
weiß
” (balts) un lietvārda “
Seiten
” (lapas, puses), kuram var piešķirt vairākas nozīmes. Tomēr absolūts atteikuma pamatojums Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta
d) apakšpunkta izpratnē var rasties tikai tad, ja zīme sniedz par attiecīgajiem izstrādājumiem vai pakalpojumiem būtisku informāciju.
79 Prasītāja uzsver, ka publikācija nenozīmē baltas lapas, jo gandrīz visas drukātās publikācijas ir iespiestas ar melnu drukas
krāsu uz balta papīra. Vārds “
Seiten
” nevar apzīmēt arī grāmatu, jo lapas ir tikai grāmatas sastāvdaļa, un ar šo vārdu nepietiek, lai patērētājs saprastu, ka
viņš, pieprasījis “
weiße Seiten
”, saņems grāmatu. Attiecībā uz baltu papīru, prasītāja uzsver, ka neapdrukātu papīru nekad neapzīmē ar vārdu “
Seiten
” (lapas), jo tas ir tikai viens publikācijas elements.
80 Prasītāja uzskata, ka persona, kas ieraudzīs preču zīmi “WEISSE SEITEN”, nedomās par redakciju, izdevumu vai publikāciju.
Vārds “
Seite
” (lapa, puse) nekad nevarot apzīmēt pakalpojumu, tāpat arī krāsas norāde “
weiß
” nevedina domāt par pakalpojumiem.
81 Prasītāja secina, ka tā kā “
weiße Seiten
” nespēj pienācīgi un viegli saprotamā veidā raksturot nevienu attiecīgo produktu un pakalpojumu būtisko īpašību, izņemot
papīru, attiecībā uz kuru tā tāpat nav aprakstoša, preču zīmi “WEISSE SEITEN” nevar uzskatīt kā tādu, kas apraksta kādu no
izstrādājumiem vai pakalpojumiem.
82 ITSB atzīmē, ka prasītāja ir pārpratusi apstrīdēto lēmumu. Kas attiecas uz “tipogrāfijas izstrādājumiem, telefonu grāmatām,
atsauces izdevumiem” un “magnētiskiem ierakstīšanas līdzekļiem un informatizētām atmiņas vienībām ar instalēšanas ierakstiem,
elektroniskiem datu apstrādes aparātiem, it īpaši magnētiskām ieraksta lentes, diskiem un lasāmatmiņas kompaktdiskiem (
CD‑ROM
)”, preču zīme “WEISSE SEITEN” aprakstot attiecīgos izstrādājumus tikai kā vārdkopas “telefonu grāmata” sinonīms, nevis tāpēc,
ka grāmatām ir baltas lapas. Turklāt ierasts apzīmējums ikdienišķā valodā parasti vienmēr ir aprakstošs.
83 ITSB uzsver, ka, pat ja preču zīme apraksta tikai daļu noteiktā kategorijā ietilpstošu izstrādājumu, to šai kategorijai reģistrēt
nevar. Tā kā preču zīme “WEISSE SEITEN” apraksta privātpersonu telefonu grāmatas, to nevarēja reģistrēt arī tipogrāfijas (drukātiem)
izstrādājumiem, izņemot vienīgi tad, ja zīmes pieteicējs vai īpašnieks būtu pienācīgi ierobežojis izstrādājumu un pakalpojumu
sarakstu, izslēdzot no tā telefonu grāmatas.
84 Kas attiecas uz Apelāciju padomes sasaisti ar nozīmi “
weißfarbige Seiten
”, tā attiecas arī uz šādiem izstrādājumiem: “papīrs, kartons un izstrādājumi no materiāliem, kas neietilpst citās klasēs,
mākslinieku piederumi; biroja piederumi (izņemot mēbeles); mācību materiāli (izņemot ierīces)”. ITSB uzskata, ka jēdzienu
“
weiße Seiten
” var lietot kā sinonīmu jēdzienam “
weißfarbige Seiten
” (lapas baltā krāsā). Tāpēc “WEISSE SEITEN” ir aprakstoša preču zīme attiecībā uz visiem šiem izstrādājumiem. ITSB tomēr
atzīmē, ka tas, vai patērētāji uztvers šo zīmi arī kā sinonīmu “mācību materiāliem (izņemot ierīces)” nav noskaidrots, jo
prasītāja nav viennozīmīgi apstrīdējusi vērtējumu par šiem izstrādājumiem.
85 Persona, kas iestājusies lietā, apgalvo, ka “WEISSE SEITEN” ir tiešs un konkrēts apzīmējums attiecīgo izstrādājumu un pakalpojumu
pazīmēm vai īpašībām Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta c) apakšpunkta izpratnē.
86 Persona, kas iestājusies lietā, uzskata, ka vārdi “
Seite
” un “
Blätter
” lietoti kā sinonīmi, par ko liecina žurnālā “GEO” publicētais raksts, kā arī citi dokumenti, ko tā iesniegusi ITSB procedūras
ietvaros.
87 Tā kā norāde “
weiß
” apzīmē neapdrukātas lapas un lappuses, ko tādas arī pārdod, tā tādējādi apraksta tirdzniecībā esošo lapu īpašības, respektīvi,
ar jēdzienu “
weiße Seiten
” apzīmēts šā izstrādājuma veids un kvalitāte.
Pirmās instances tiesas vērtējums
88 Saskaņā ar Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta c) apakšpunktu, nereģistrē “preču zīmes, kas sastāv tikai no apzīmējuma vai
norādes, kura tirdzniecībā var kalpot, lai norādītu veidu, kvalitāti, daudzumu, paredzēto nolūku, vērtību, preču ražošanas
vai pakalpojumu sniegšanas ģeogrāfisko izcelsmi vai laiku, un citas preču un pakalpojumu īpašības”. Turklāt Regulas Nr. 40/94
7. panta 2. punkts paredz, ka “1. punktu piemēro arī tad, ja pamatojums reģistrācijas atteikumam pastāv tikai kādā Kopienas
daļā”.
89 Regulas 7. panta 1. punkta c) apakšpunkta mērķis ir kalpot sabiedrības interesēm, kas prasa, lai zīmes vai norādes, kas to
raksturo izstrādājumu vai pakalpojumu īpašības, attiecībā uz kuriem ir pieteikta reģistrācija, varētu brīvi lietot ikviens.
Šis noteikums neļauj rezervēt šādas zīmes vai norādes tikai vienam uzņēmumam, reģistrējot tās kā preču zīmi (Tiesas 2003. gada
23. oktobra spriedums lietā C‑191/01 P ITSB/
Wrigley
,
Recueil
, I‑12447. lpp., 31. punkts, un Pirmās instances tiesas 2002. gada 27. februāra spriedums lietā T‑219/00,
Ellos
/ITSB (
ELLOS
),
Recueil
, II‑753. lpp., 27. punkts).
90 Šādā skatījumā noteikumā minētie apzīmējumi un norādes ir tās, kuras, lietojot mērķa sabiedrības daļai normālos apstākļos,
varētu kalpot vai nu tiešai to izstrādājumu vai pakalpojumu īpašību norādei, par kuriem ir pieteikta reģistrācija, vai arī
to būtiskāko pazīmju nosaukšanai (Tiesas 2001. gada 20. septembra spriedums lietā C‑383/99
Procter & Gamble
/ITSB,
Recueil
, I‑6251. lpp., 39. punkts). Apzīmējuma aprakstošā rakstura izvērtējumu var veikt, no vienas puses, vienīgi saistībā ar attiecīgajiem
izstrādājumiem un pakalpojumiem un, no otras puses, attiecībā uz to, kā šo apzīmējumu uztver konkrētā sabiedrības daļa (iepriekš
minētais spriedums
CARCARD
, 25. punkts).
91 Lai piemērotu Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta c) apakšpunktu, ņemot vērā attiecīgajiem vārdiskajiem apzīmējumiem piešķirto
nozīmi, ir jāpārbauda, vai no mērķa sabiedrības daļas viedokļa pastāv pietiekami tieša un konkrēta saikne starp šiem apzīmējumiem
un to preču vai pakalpojumu kategorijām, par kurām tika lūgta reģistrācija (šajā sakarā skat. iepriekš minēto spriedumu lietā
CARCARD
, 28. punkts).
92 Šajā sakarā ir jāatgādina – lai, balstoties uz Regulas (EK) Nr. 40/94 7. panta 1. punkta c) apakšpunktu, ITSB noraidītu reģistrācijas
pieteikumu, nav nepieciešams, lai apzīmējumi vai norādes, kas veido šajā pantā minētās preču zīmes, patiešām tiek lietotas
reģistrācijas pieteikuma brīdī nolūkā aprakstīt tādas preces vai pakalpojumus kā tie, par kuriem iesniegts reģistrācijas pieteikums,
vai šo preču vai pakalpojumu īpašības. Kā tas norādīts šīs normas redakcijā, pietiek, ka apzīmējumus un norādes var lietot
šādam mērķim. Tāpat piemērojot minēto normu, ir jānoraida vārdiska apzīmējuma reģistrācija, ja vismaz viens no iespējamiem
apzīmējumiem apzīmē attiecīgo preču vai pakalpojumu īpašības (iepriekš minētais spriedums lietā ITSB/
Wrigley
, 32. punkts).
93 Šai lietā Apelāciju padome uzskatīja, ka Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta c) apakšpunktā minētais absolūtais atteikuma
pamatojums ir piemērojams šādiem izstrādājumiem un pakalpojumiem:
– 9. klase: “Magnētiskie ierakstīšanas līdzekļi un informatizētās atmiņas vienības ar instalēšanas ierakstiem, elektroniski
datu apstrādes aparāti, it īpaši magnētiskās ieraksta lentes, diski un lasāmatmiņas kompaktdiski (
CD‑ROM
) ”;
– 16. klase: “Papīrs, kartons un izstrādājumi no materiāliem, kas neietilpst citās klasēs; tipogrāfijas izstrādājumi, telefonu
grāmatas, atsauces izdevumi; mākslinieku piederumi; biroja piederumi (izņemot mēbeles); mācību materiāli (izņemot ierīces)”;
– 41. klase: “Izdevniecību pakalpojumi, it īpaši tekstu, grāmatu, apskatu un žurnālu publicēšana”;
– 42. klase: “Redaktora pakalpojumi”.
94 Pat ja pietiek, ka ir piemērojams viens no Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punktā minētajiem absolūtajiem atteikuma pamatojumiem,
lai apzīmējumu nevarētu reģistrēt kā Kopienas preču zīmi, ir jāpārbauda Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta c) apakšpunktā
minētā absolūtā atteikuma pamatojuma piemērošanas pareizība arī saistībā ar 76. punktā minētajiem izstrādājumiem, attiecībā
uz kuriem tika izdarīts slēdziens, ka ir pareizi piemērots Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta d) apakšpunkts.
95 Vārdkopa “
weiße Seiten
” ir izveidota pareizi, ievērojot vācu valodas gramatikas likumības, kā to konstatē arī prasītāja, turklāt tā sastāv no bieži
lietotiem vācu vārdiem.
96 Kā tika atzīmēts, izskatot iepriekšējo pamatu, šī vārdkopa vācu valodā ir kļuvusi par sinonīmu jēdzienam “privātpersonu telefonu
grāmatas”. Līdz ar to šo vārdkopu var uzskatīt par aprakstošu arī izstrādājumiem, par kuriem tiek uzskatīts, ka tā ir parasts
apzīmējums, respektīvi, “magnētiskiem ierakstīšanas līdzekļiem un informatizētām atmiņas vienībām ar instalēšanas ierakstiem,
elektroniskiem datu apstrādes aparātiem, it īpaši magnētiskām ieraksta lentes, diskiem un lasāmatmiņas kompaktdiskiem (
CD‑ROM
)”, kā arī “tipogrāfijas izstrādājumiem, telefonu grāmatām, atsauces izdevumiem”, jo tā apzīmē šo izstrādājumu paveidu (šajā
sakarā skat. iepriekš minēto spriedumu lietā
UNIVERSALTELEFONBUCH
un
UNIVERSALKOMMUNIKATIONS‑VERZEICHNIS
, 28. punkts).
97 Tādējādi prasītājas argumenti, ka publikācija nenozīmējot baltas lapas, jo gandrīz visas drukātās publikācijas ir iespiestas
ar melnu drukas krāsu uz balta papīra, un ka vārds “
Seiten
” nevarot apzīmēt arī grāmatu, jo lapas ir tikai grāmatas sastāvdaļa, un ar šo vārdu nepietiekot, lai patērētājs saprastu,
ka viņš, pieprasījis “
weiße Seiten
”, saņems grāmatu, nav būtiski, tā kā Apelāciju padome ir konstatējusi, ka preču zīme “WEISSE SEITEN” ir aprakstoša attiecībā
uz minētajiem izstrādājumiem tikai kā vārdkopas “telefonu grāmata” sinonīms, nevis tāpēc, ka grāmatām ir baltas lapas.
98 Kas attiecas uz 41. klasi “izdevniecību pakalpojumi, it īpaši tekstu, grāmatu, apskatu un žurnālu publicēšana”, 42. klasi
“redaktora pakalpojumi”, šie pakalpojumi attiecas uz 96. punktā uzskaitīto izstrādājumu radīšanu un pilnveidi, konkrēti, uz
izstrādājumiem papīra formā, kas ietilpst 16. klasē. Līdz ar to vārdkopu “
weiße Seiten
” var uzskatīt arī par šos pakalpojumus aprakstošu vārdkopu, jo tā apzīmē šo pakalpojumu galamērķi (šajā sakarā skat. iepriekšminēto
spriedumu lietā
UNIVERSALTELEFONBUCH
un
UNIVERSALKOMMUNIKATIONS‑VERZEICHNIS
, 26. un 28. punkts).
99 Šais apstākļos prasītājas arguments, ka persona, sastopoties ar preču zīmi “WEISSE SEITEN”, nedomās par redakciju, izdevumu
vai publikāciju, neiztur kritiku, jo Apelāciju padome ir konstatējusi pietiekamu saikni starp šiem pakalpojumiem un izstrādājumiem,
saistībā ar kuriem vārdkopa “
weiße Seiten
” nozīmē “privātpersonu telefonu grāmata”.
100 Līdz ar to Apelāciju padome nav kļūdījusies, izvērtējot augstāk norādītos izstrādājumus un pakalpojumus.
101 Vēl jāpārbauda preču zīmes “WEISSE SEITEN” eventuāli aprakstošais raksturs attiecībā uz šādiem izstrādājumiem: “papīrs, kartons
un izstrādājumi no materiāliem, kas neietilpst citās klasēs, mākslinieku piederumi; biroja piederumi (izņemot mēbeles); mācību
materiāli (izņemot ierīces) ”, kas ietilpst 16. klasē.
102 Apelāciju padome apstrīdētā lēmuma 81. punktā šai sakarā ir konstatējusi:
““Papīrs” sastāv no lapām. Ja tās nav atsevišķas, bet gan iesietas, saspraustas vai citādi sasaistītas, neatkarīgi no tā,
vai tās ir apdrukātas, tās sauc par “
Seiten
” [...] Nebūt nav izslēgts, ka vārds “
Seite
” [...] var kļūt vai ir jau kļuvis pa vārda “
Blatt
” (lappuse) sinonīmu. Precizēt, ka runa ir par baltām lapām, ir konkrēta un tieša norāde, kas raksturo papīru un ko patērētāji
ņem vērā, izdarot lēmumu par pirkumu, pretēji tam, ko uzskata Anulēšanas nodaļa. Kas attiecas uz vispārīgo apzīmējumu “biroja
preces”, tajā ietilpst arī papīrs, tādējādi vārdkopa “
weiße Seiten
” [...] ir aprakstoša arī attiecībā uz tām. Tas pats sakāms arī par “mācību materiāliem”, jo tajos galvenokārt ietilpst grāmatas.
Faktiski precizējums, ka mācību saturs ir iespiests uz balta papīra, būtiski raksturo šā izstrādājuma īpašības. Arī “mākslinieku
piederumi” ir vispārīgs apzīmējums, jo tajos ietilpst zīmēšanas papīrs, līdz ar to, kā jau konstatēts, vārdkopa attiecībā
uz to ir aprakstoša.”
103 Ir jākonstatē, ka Apelāciju padomes izvērtējums ir pareizs. Faktiski minēto vārdkopu var viegli saprast “
weißfarbige Seiten
” nozīmē, un to var lietot, kā norāda ITSB un persona, kas iestājusies lietā, kā sinonīmu vārdkopai “
weiß
farbige
Blätter
”. Tātad to var uzskatīt par aprakstošu vismaz attiecībā uz papīru un, tā kā prasītāja nav neko nošķīrusi kategorijā “papīrs,
kartons un izstrādājumi no tiem, kas neietilpst citās klasēs”, arī attiecībā uz visiem šiem izstrādājumiem.
104 Kas attiecas uz “mākslinieku piederumiem”, jāatzīmē, ka tajos ietilpst visi materiāli, ko izmanto mākslinieki. Šai kategorijā
var būt arī papīrs un, tā kā prasītāja nav neko nošķīrusi kategorijā, izslēdzot no tās papīru, vārdkopu “
weiße Seiten
” var uzskatīt par aprakstošu arī attiecībā uz kategoriju “mākslinieku piederumi”.
105 Attiecībā uz “biroja piederumiem (izņemot mēbeles)”, šajā kategorijā, piemēram, var ietilpt bloknoti un drukas papīrs un,
tā kā prasītāja nav neko nošķīrusi šajā kategorijā, attiecīgo vārdkopu var uzskatīt par aprakstošu attiecībā uz šiem izstrādājumiem.
106 Visbeidzot par “mācību materiāliem (izņemot ierīces)”, ir sakāms tas pats, kas par iepriekš minētajiem izstrādājumiem. Tā
kā prasītāja nav no šiem materiāliem izslēgusi lapas vai baltas lappuses, ir jāatzīmē, ka zīmi attiecībā uz šiem izstrādājumiem
var uzskatīt par aprakstošu.
107 Tā kā prasītāja nav neko nošķīrusi un ierobežojusi šajās vispārīgajās kategorijās, ir jāapstiprina Apelāciju padomes izvērtējums
attiecībā uz visiem izstrādājumiem, kas minēti 101. punktā.
108 No šiem apsvērumiem izriet, ka saikne starp preču zīmi “WEISSE SEITEN” un visu attiecīgo izstrādājumu un pakalpojumu raksturojumu
ir pietiekami cieša, lai uz to varētu attiecināt Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta c) apakšpunktā norādīto aizliegumu.
109 Tādējādi prasītājas trešais pamats ir jānoraida.
110 Kas attiecas uz ceturto pamatu, kas balstīts uz Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta b) apakšpunkta pārkāpumu, ir jāatgādina,
ka saskaņā ar Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punktu pietiek piemērot vienu absolūtu atteikuma pamatojumu, lai zīmi nevarētu
reģistrēt kā Kopienas preču zīmi (Tiesas 2002. gada 19. septembra spriedums lietā C‑104/00 P
DKV
/ITSB,
Recueil
, I‑7561. lpp., 29. punkts).
111 Turklāt atbilstoši judikatūrai vārdiskai preču zīmei, kas ir preču vai pakalpojumu īpašības aprakstoša Regulas Nr. 40/94 7. panta
1. punkta c) apakšpunkta nozīmē, šī iemesla dēļ neizbēgami trūkst atšķirtspējas attiecībā uz šīm pašam precēm vai pakalpojumiem
Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta b) apakšpunkta nozīmē (pēc analoģijas skat. Tiesas 2004. gada 12. februāra spriedumu
lietā C‑265/00
Campina Melkunie
,
Recueil
, I‑1699. lpp., 19. punkts, un 2004. gada 12. februāra spriedumu lietā C‑363/99
Koninklijke KPN Nederland
,
Recueil
, I‑1619. lpp., 86. punkts).
112 Tādējādi prasītājas ceturtais pamatu nevar akceptēt.
113 Tādēļ prasībā ir jānoraida pilnībā.
Par tiesāšanās izdevumiem
114 Atbilstoši Reglamenta 87. panta 2. punktam, lietas dalībniekam, kam spriedums ir nelabvēlīgs, piespriež atlīdzināt tiesāšanās
izdevumus, ja to ir prasījis lietas dalībnieks, kuram spriedums ir labvēlīgs. Tā kā prasītājai spriedums ir nelabvēlīgs, tai
jāpiespriež atlīdzināt tiesāšanās izdevumus saskaņā ar ITSB prasījumiem. Tā kā persona, kas iestājusies lietā, nav izvirzījusi
prasījumus šajā sakarā, tā sedz savus tiesāšanās izdevumus pati.
Ar šādu pamatojumu
PIRMĀS INSTANCES TIESA (trešā palāta)
nospriež:
1)
prasību noraidīt;
2)
prasītāja atlīdzina tiesāšanās izdevumus, izņemot tos, kas radušies personai, kas iestājusies lietā;
3)
persona, kas iestājusies lietā, sedz savus tiesāšanās izdevumus pati.
Jaeger
Tiili
Czúcz
Pasludināts atklātā tiesas sēdē Luksemburgā 2006. gada 16. martā.
Sekretārs
Priekšsēdētājs
E. Coulon
M. Jaeger
*
Tiesvedības valoda – vācu. | [
"Kopienas preču zīme",
"Prasības pieņemamība",
"Neparedzēti apstākļi",
"Lūgums atzīt par spēkā neesošu",
"Regulas (EK) Nr. 40/94 51. panta 1. punkta a) apakšpunkts",
"Vārdiska preču zīme \"WEISSE SEITEN\"",
"Absolūts atteikuma pamatojums",
"Regulas Nr. 40/94 7. panta 1. punkta b) līdz d) apakšpunkts"
] |
62011CJ0256 | es | La petición de decisión prejudicial tiene por objeto la interpretación de las disposiciones del Derecho de la Unión relativas
a la ciudadanía de la Unión, y de la Decisión nº 1/80 del Consejo de Asociación, de 19 de septiembre de 1980, relativa al
desarrollo de la Asociación nacida del Acuerdo por el que se crea una Asociación entre la Comunidad Económica Europea y Turquía,
firmado en Ankara, el 12 de septiembre de 1963, por la República de Turquía, por una parte, y los Estados miembros de la CEE
y la Comunidad, por otra, y concluido, aprobado y confirmado en nombre de ésta mediante la Decisión 64/732/CEE del Consejo,
de 23 de diciembre de 1963 (DO 1964, 217, p. 3685; EE 11/01, p. 18; en lo sucesivo, respectivamente, «Decisión nº 1/80» y
«Acuerdo de Asociación»), y del Protocolo Adicional, firmado el 23 de noviembre de 1970 en Bruselas, y concluido, aprobado
y confirmado en nombre de la Comunidad mediante el Reglamento (CEE) nº 2760/72 del Consejo, de 19 de diciembre de 1972 (DO
L 293, p. 1; EE 11/01, p. 213, en lo sucesivo, «Protocolo Adicional»).
Dicha petición se presentó en el marco de los litigios entre el Sr. Dereci, la Sra. Heiml, los Sres. Kokollari y Maduike y
la Sra. Stevic, por una parte, y el Bundesministerium für Inneres (Ministerio del Interior), por otra, acerca de la denegación
por éste de las solicitudes de autorización de residencia presentadas por los mencionados demandantes en los litigios principales,
unida, en el caso de cuatro de ellos, a una orden de expulsión y medidas para el abandono del territorio austriaco.
Marco jurídico
Derecho internacional
Bajo el título «Derecho al respeto a la vida privada y familiar», el artículo 8 del Convenio Europeo para la Protección de
los Derechos Humanos y de las Libertades Fundamentales, firmado en Roma el 4 de noviembre de 1950 (en lo sucesivo, «CEDH»),
establece lo siguiente:
«1. Toda persona tiene derecho al respeto de su vida privada y familiar, de su domicilio y de su correspondencia.
2. No podrá haber injerencia de la autoridad pública en el ejercicio de este derecho, sino en tanto en cuanto esta injerencia
esté prevista por la ley y constituya una medida que, en una sociedad democrática, sea necesaria para la seguridad nacional,
la seguridad pública, el bienestar económico del país, la defensa del orden y la prevención del delito, la protección de la
salud o de la moral, o la protección de los derechos y las libertades de los demás.»
Derecho de la Unión
Acuerdo de Asociación
De conformidad con el artículo 2, apartado 1, del Acuerdo de Asociación, éste tiene por objeto promover el fortalecimiento
continuo y equilibrado de las relaciones comerciales y económicas entre las Partes, teniendo plenamente en cuenta la necesidad
de garantizar el desarrollo acelerado de la economía de Turquía y la elevación del nivel de empleo y de las condiciones de
vida del pueblo turco. A tenor del artículo 12 del Acuerdo de Asociación, «las Partes Contratantes acuerdan basarse en los
artículos [39 CE], [40 CE] y [41 CE] para llevar a cabo gradualmente, entre ellas, la libre circulación de trabajadores» y,
conforme al artículo 13 de dicho Acuerdo, las Partes «acuerdan basarse en los artículos [43 CE] al [46 CE] inclusive y en
el [artículo 48 CE] para suprimir entre ellas las restricciones a la libertad de establecimiento».
Decisión nº 1/80
El artículo 13 de la Decisión nº 1/80 dispone:
«Los Estados miembros de la Comunidad y Turquía no podrán introducir nuevas restricciones relativas a las condiciones de acceso
al empleo de los trabajadores y de los miembros de su familia que se encuentren en su territorio respectivo en situación legal
por lo que respecta a la residencia y al empleo.»
Protocolo Adicional
De conformidad con su artículo 62, el Protocolo Adicional y sus anexos forman parte integrante del Acuerdo de Asociación.
El artículo 41, apartado 1, del Protocolo Adicional establece:
«Las Partes Contratantes se abstendrán de introducir entre sí nuevas restricciones a la libertad de establecimiento y a la
libre prestación de servicios.»
Directiva 2003/86/CE
El artículo 1 de la Directiva 2003/86/CE del Consejo, de 22 de septiembre de 2003, sobre el derecho a la reagrupación familiar
(DO L 251 p. 12), enuncia:
«El objetivo de la presente Directiva es fijar las condiciones en las cuales se ejerce el derecho a la reagrupación familiar
de que disponen los nacionales de terceros países que residen legalmente en el territorio de los Estados miembros.»
Según el artículo 3, apartado 3, de esa Directiva:
«La presente Directiva no se aplicará a los miembros de la familia de ciudadanos de la Unión.»
Directiva 2004/38/CE
Con el título «Disposiciones generales», el capítulo I de la Directiva 2004/38/CE del Parlamento Europeo y del Consejo, de
29 de abril de 2004, relativa al derecho de los ciudadanos de la Unión y de los miembros de sus familias a circular y residir
libremente en el territorio de los Estados miembros, por la que se modifica el Reglamento (CEE) nº 1612/68 y se derogan las
Directivas 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE y 93/96/CEE (DO L 158,
p. 77; corrección de errores en DO 2004, L 229, p. 35, y en DO 2007, L 204, p. 28), comprende los artículos 1 a 3.
El artículo 1, titulado «Objeto», dispone lo siguiente:
«La presente Directiva establece:
a) las condiciones de ejercicio del derecho de libre circulación y residencia en el territorio de los Estados miembros de los
ciudadanos de la Unión y los miembros de su familia;
b) el derecho de residencia permanente en el territorio de los Estados miembros de los ciudadanos de la Unión y los miembros
de su familia;
c) las limitaciones a los derechos establecidos en las letras a) y b) por razones de orden público, seguridad pública o salud
pública.»
Con la rúbrica «Definiciones», el artículo 2 de dicha Directiva enuncia:
«A efectos de la presente Directiva, se entenderá por:
1) “Ciudadano de la Unión”: toda persona que tenga la nacionalidad de un Estado miembro;
2) “Miembro de la familia”:
a) el cónyuge;
b) la pareja con la que el ciudadano de la Unión ha celebrado una unión registrada, con arreglo a la legislación de un Estado
miembro, si la legislación del Estado miembro de acogida otorga a las uniones registradas un trato equivalente a los matrimonios
y de conformidad con las condiciones establecidas en la legislación aplicable del Estado miembro de acogida;
c) los descendientes directos menores de 21 años o a cargo y los del cónyuge o de la pareja definida en la letra b);
d) los ascendientes directos a cargo y los del cónyuge o de la pareja definida en la letra b);
3) “Estado miembro de acogida”: el Estado miembro al que se traslada el ciudadano de la Unión para ejercer su derecho de libre
circulación y residencia.»
El artículo 3 de la Directiva 2004/38, titulado «Beneficiarios», dispone en su apartado 1:
«La presente Directiva se aplicará a cualquier ciudadano de la Unión que se traslade a, o resida en, un Estado miembro distinto
del Estado del que tenga la nacionalidad, así como a los miembros de su familia, tal como se definen en el punto 2 del artículo
2, que le acompañen o se reúnan con él.»
Derecho nacional
La Ley federal sobre el establecimiento y la residencia en Austria (Bundesgesetz über die Niederlassung und den Aufenthalt
in Österreich, BGBl. I, 100/2005; en lo sucesivo, «NAG»), regula el establecimiento y la residencia en Austria, diferenciando
los derechos derivados del ordenamiento jurídico de la Unión, por un lado, y los derivados del Derecho austriaco, por otro.
Con el título «Requisitos generales para la obtención de un permiso de residencia», el artículo 11 de la NAG dispone:
«[...]
(2) El permiso de residencia sólo podrá concederse a un extranjero si
1. la residencia del interesado no es contraria al interés público;
2. el interesado demuestra disponer de una vivienda que se considere normal para una familia de tamaño comparable;
3. el interesado está protegido por un seguro de enfermedad frente a todas las contingencias, eficaz también en Austria;
4. la residencia del interesado no supone una carga económica para los poderes públicos austriacos;
[...]
(3) No obstante, podrá concederse el permiso de residencia aunque concurra un motivo de denegación basado en el apartado 1, puntos
3, 5 o 6, o no se cumpla un requisito previsto en el apartado 2, puntos 1 a 6, si así lo exige el respeto de la vida privada
y familiar en el sentido del artículo 8 del [CEDH]. El respeto de la vida privada y familiar en el sentido del artículo 8
del [CEDH] se apreciará en particular considerando:
1. la naturaleza y la duración, así como en su caso la irregularidad, de una residencia anterior del nacional del tercer país;
2. la existencia efectiva de una vida familiar;
3. si la vida privada merece la protección;
4. el grado de integración;
5. los vínculos del nacional del tercer país con su propio país;
6. la inexistencia de condenas penales;
7. las infracciones contra el orden público, en particular en materia de derecho de asilo, de policía de extranjeros y de inmigración;
8. la cuestión de si la vida privada y familiar del nacional del tercer país ha comenzado cuando los interesados eran conocedores
de la incertidumbre sobre la calificación de su residencia.
(4) La residencia de un extranjero se considerará contraria al orden público (apartado 2, punto 1), cuando
1. su residencia perjudicaría el orden público o la seguridad pública;
[...]
(5) La residencia de un extranjero no supone una carga económica para los poderes públicos austriacos (apartado 2, punto 4) cuando
la persona disponga de ingresos propios fijos y regulares que le permitan mantenerse sin solicitar prestaciones de asistencia
social a los poderes públicos cuyo importe corresponda a los baremos fijados en el artículo 293 de la Ley general de seguridad
social [Allgemeines Sozialversicherungsgesetz] [...]»
El artículo 21 de la NAG, titulado «Procedimiento aplicable a las primeras solicitudes», dispone lo siguiente:
«(1) La primera solicitud deberá presentarse en el extranjero, ante los servicios diplomáticos locales competentes, con carácter
previo a la entrada en el territorio federal. El solicitante deberá permanecer en el extranjero hasta que se resuelva sobre
su solicitud.
(2) Como excepción a lo dispuesto en el apartado 1, podrán presentar su solicitud en Austria:
1. Los miembros de la familia de nacionales austriacos, de ciudadanos del EEE y de ciudadanos suizos, que residan de forma duradera
en Austria y no hayan ejercido el derecho de residencia por más de tres meses conferido por el Derecho comunitario o el Acuerdo
[sobre la libre circulación de personas entre la Comunidad Europea y sus Estados miembros, por una parte, y la Confederación
Suiza, por otra, firmado en Luxemburgo el 21 de junio de 1999 (DO 2002, L 114, p. 6)], tras una entrada legal y durante su
residencia legal;
[...]
(3) Como excepción a lo dispuesto en el apartado 1, las autoridades podrán permitir, previa instancia motivada, que la solicitud
se presente en Austria, si no concurren los motivos de denegación previstos en el artículo 11, apartado 1, puntos 1, 2 o 4,
y si se acredita que a la persona extranjera le es imposible salir del territorio federal para presentar su solicitud o si
ello no se le puede exigir razonablemente:
[...]
2. para respetar la vida privada y familiar, en el sentido del artículo 8 del CEDH (artículo 11, apartado 3).
[...]
(6) La solicitud presentada en Austria conforme al apartado 2, puntos 1 y 4 a 6, al apartado 3 y al apartado 5, no confiere ningún
derecho a permanecer en Austria por tiempo superior al de la residencia autorizada, con visado o sin él. Tampoco impide la
adopción y la ejecución de medidas de policía de extranjeros, ni puede tener, por tanto, ningún efecto suspensivo en los procedimientos
en materia de policía de extranjeros.»
El artículo 47 de la NAG establece:
«(1) Las personas que pretenden la reagrupación familiar a efectos de los apartados 2 a 4 son los nacionales austriacos o los ciudadanos
EEE o suizos que residan de forma duradera en Austria y no hayan ejercido el derecho de residencia por más de tres meses conferido
por el Derecho comunitario o el Acuerdo [mencionado en el artículo 21, apartado 2].
(2) A los nacionales de terceros países que sean miembros de la familia de una persona que pretende la reagrupación familiar en
el sentido del apartado 1 les será expedido un permiso de residencia en calidad de «miembros de la familia en sentido estricto»
si reúnen los requisitos de la parte 1. Si éstos concurren, ese permiso de residencia será renovado por primera vez pasados
doce meses, y después cada 24 meses.
(3) A los demás miembros de la familia de una persona que pretende la reagrupación familiar en el sentido del apartado 1 les podrá
ser expedida a su instancia una «autorización de establecimiento – otros miembros de la familia», sin limitación por su número,
si concurren los requisitos de la parte 1, y siempre que sean
1. familiares de la persona que pretende la reagrupación familiar, de su cónyuge o de su pareja en una unión registrada, en línea
ascendente directa, siempre que éstos les proporcionen alimentos;
2. miembros de una pareja en una unión registrada, que acrediten la existencia de una relación duradera en el país de origen
y a quienes se proporcionen efectivamente alimentos, u
3. otros miembros de la familia,
a) que ya hayan recibido en el país de origen alimentos de la persona que pretende la reagrupación familiar;
b) que ya hayan vivido en el país de origen bajo el mismo techo que la persona que pretende la reagrupación familiar o
c) que padezcan graves problemas de salud que exigen ineludiblemente que la persona que pretende la reagrupación familiar cuide
personalmente de ellos.
[...]»
La NAG únicamente considera «miembros de la familia en sentido estricto» al cónyuge, a la pareja en una unión registrada y
a los hijos menores de edad solteros, y además el cónyuge y la pareja en una unión registrada deben tener ambos 21 años cumplidos
en la fecha de la presentación de la solicitud. Los demás miembros de la familia, en particular los padres y los hijos mayores
de edad, son considerados como «otros miembros de la familia».
Según el artículo 57 de la NAG, a los nacionales de terceros países, miembros de la familia de un ciudadano austriaco, se
les reconoce la condición atribuida a los miembros de la familia de un ciudadano de un Estado miembro distinto de la República
de Austria, cuando ese ciudadano austriaco haya ejercido en un distinto Estado miembro o en Suiza un derecho de residencia
por más de tres meses y haya regresado a Austria al término de dicha residencia. Al margen de ese supuesto, dichos nacionales
deben reunir los mismos requisitos que se exigen a los demás nacionales de terceros Estados inmigrantes en Austria, a saber,
los requisitos previstos en el artículo 47 de la NAG.
La NAG derogó, con efectos de 1 de enero de 2006, la Ley federal sobre entrada, residencia y establecimiento de extranjeros
(Bundesgesetz über die Einreise, den Aufenthalt und die Niederlassung von Fremden, BGBl. I, 75/1997; en lo sucesivo, «Ley
de 1997»). Según el artículo 49 de la Ley de 1997:
«(1) Los miembros de la familia de nacionales austriacos conforme al artículo 47, apartado 3, que sean nacionales de un tercer
país, disfrutarán de la libertad de establecimiento; salvo que más adelante se indique lo contrario, estarán sujetos a las
disposiciones aplicables a los nacionales de terceros países que disfruten de un régimen más favorable conforme a la sección
1. Tales extranjeros podrán presentar en Austria una solicitud de autorización de primer establecimiento. El plazo de validez
de las dos primeras autorizaciones de establecimiento que se expidan será de un año cada una de ellas.
(2) Se expedirá a esos nacionales de terceros países, a su instancia, una autorización de establecimiento de duración indefinida,
si concurren los requisitos para la concesión de un permiso de residencia (artículo 8, apartado 1) y si los interesados
1. están casados desde dos años antes por lo menos con un ciudadano austriaco y comparten con éste el mismo techo en el territorio
federal;
[...]»
La Ley de 1997 también había derogado la Ley sobre residencia (Aufenthaltsgesetz, BGBl. 466/1992) y la Ley de extranjería
(Fremdengesetz, BGBl. 838/1992), que estaban en vigor en el momento de la adhesión de la República de Austria a la Unión Europea,
el 1 de enero de 1995.
Litigios principales y cuestiones prejudiciales
De la resolución de remisión resulta que los demandantes en los litigios principales son todos ellos nacionales de terceros
Estados que desean vivir con miembros de su familia, que son ciudadanos de la Unión residentes en Austria, Estado miembro
del que los últimos tienen la nacionalidad. También se ha de precisar que los ciudadanos de la Unión interesados nunca han
ejercido su derecho de libre circulación y que no dependen de los demandantes en los litigios principales para su subsistencia.
En cambio, es preciso señalar que los hechos en los litigios principales presentan diferencias, en especial en lo que atañe
al carácter legal o ilegal de la entrada en el territorio austriaco de los demandantes en los citados litigios, al lugar de
residencia actual de estos últimos y a la naturaleza del vínculo familiar existente con el ciudadano de la Unión interesado
y la existencia de una dependencia económica respecto a éste.
De este modo, el Sr. Dereci, nacional turco, entró ilegalmente en Austria y se casó con una nacional austriaca con la que
tuvo tres hijos que poseen la nacionalidad austriaca y que actualmente son menores de edad. El Sr. Dereci reside en la actualidad
con su familia en Austria. El Sr. Maduike, nacional nigeriano, también entró ilegalmente en Austria y se casó con una nacional
austriaca con la que reside actualmente en ese Estado miembro.
La Sra. Heiml, nacional ceilandesa, se casó a su vez con un nacional austriaco antes de entrar legalmente en Austria, donde
reside actualmente con su esposo, si bien su autorización de residencia ha expirado.
Por su parte, el Sr. Kokollari, que entró legalmente en Austria a la edad de dos años con sus padres, que eran de nacionalidad
yugoslava, tiene 29 años y afirma que está a cargo de su madre, que ha adquirido la nacionalidad austriaca. Reside actualmente
en Austria. La Sra. Stevic, nacional serbia, tiene 52 años y solicita la reagrupación familiar con su padre, que reside en
Austria desde hace muchos años y obtuvo la nacionalidad austriaca en el año 2007. La citada señora ha recibido con regularidad
una ayuda mensual de su padre y afirma que éste atenderá a su subsistencia cuando ella resida en Austria. La Sra. Stevic reside
actualmente en Serbia, al igual que su esposo y sus tres hijos mayores de edad.
La solicitud de permiso de residencia en Austria de los cinco demandantes en los litigios principales fue denegada. Además,
la Sra. Heiml y los Sres. Dereci, Kokollari y Maduike han sido objeto de órdenes de expulsión y de medidas para el abandono
del territorio austriaco.
Las resoluciones denegatorias del Bundesministerium für Inneres se fundamentan en especial en uno o varios de los siguientes
motivos, a saber, la existencia de vicios de forma que afectan a la solicitud, el incumplimiento de la obligación de permanecer
fuera del territorio austriaco hasta que se resuelva sobre la solicitud, a causa de la entrada ilegal en el territorio austriaco
o bien de la entrada legal seguida de una permanencia prolongada más allá de la residencia inicial autorizada, la falta de
recursos suficientes o, por último, el perjuicio para el orden público.
En todos los litigios principales el Bundesministerium für Inneres rehusó aplicar a los demandantes un régimen análogo al
previsto por la Directiva 2004/38 para los miembros de la familia de un ciudadano de la Unión, debido a que el ciudadano interesado
no había hecho uso de su derecho a la libre circulación. Esa autoridad también denegó a dichos demandantes la concesión de
un derecho de residencia en virtud del artículo 8 del CEDH, en especial porque existía incertidumbre sobre la calificación
de la residencia de éstos en Austria desde el inicio de su vida privada y familiar.
El tribunal remitente conoce de los recursos interpuestos por los demandantes en los litigios principales contra las resoluciones
del Bundesministerium für Inneres. Según dicho tribunal, cabe preguntarse si las indicaciones expuestas por el Tribunal de
Justicia en la sentencia de 8 de marzo de 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, Rec. p. I‑0000), son aplicables a uno o a varios de
los litigios principales.
El tribunal remitente señala al respecto que, al igual que en el asunto que dio lugar a la sentencia Ruiz Zambrano, antes
citada, los nacionales de terceros Estados y los miembros de su familia, que son nacionales de la Unión que poseen la nacionalidad
austriaca y que no han ejercido su derecho de libre circulación, quieren ante todo vivir juntos.
Sin embargo, a diferencia del asunto que dio lugar a aquella sentencia, los ciudadanos de la Unión interesados no corren el
riesgo de quedar privados de medios de subsistencia.
El tribunal remitente se pregunta en consecuencia si debe considerarse que la negativa del Bundesministerium für Inneres a
conceder un derecho de residencia a los demandantes en los litigios principales supone privar a los miembros de sus familias,
que son ciudadanos de la Unión, del disfrute efectivo del contenido esencial de los derechos conferidos por el estatuto de
ciudadano de la Unión.
En caso de respuesta negativa a dicha cuestión, el tribunal remitente señala que el Sr. Dereci pretende residir en Austria
no sólo para vivir con los miembros de su familia, sino también con ánimo de ejercer una actividad por cuenta ajena o por
cuenta propia. Dado que las disposiciones de la Ley de 1997 eran más favorables que las de la NAG, el tribunal remitente se
pregunta si el artículo 13 de la Decisión nº 1/80 y el artículo 41 del Protocolo Adicional deben interpretarse en el sentido
de que, en una situación como la del Sr. Dereci, le resultan aplicables las disposiciones más favorables de la referida Ley.
En esas circunstancias, el Verwaltungsgerichtshof decidió suspender el procedimiento y plantear al Tribunal de Justicia las
siguientes cuestiones prejudiciales:
«1) a) ¿Debe interpretarse el artículo 20 TFUE en el sentido de que se opone a que un Estado miembro deniegue al nacional de un tercer
país cuyo cónyuge y cuyos hijos menores son ciudadanos de la Unión la residencia en el Estado miembro de residencia del cónyuge
y de los hijos, cuya nacionalidad poseen éstos, aun cuando dichos ciudadanos de la Unión no dependen para su sustento del
nacional del tercer país? (asunto Dereci)
b) ¿Debe interpretarse el artículo 20 TFUE en el sentido de que se opone a que un Estado miembro deniegue al nacional de un tercer
país cuyo cónyuge es ciudadano de la Unión la residencia en el Estado miembro de residencia del cónyuge, cuya nacionalidad
posee éste, aun cuando dicho ciudadano de la Unión no depende para su sustento del nacional del tercer país? (asuntos Heiml
y Maduike)
c) ¿Debe interpretarse el artículo 20 TFUE en el sentido de que se opone a que un Estado miembro deniegue al nacional mayor de
edad de un tercer país cuya madre es ciudadana de la Unión la residencia en el Estado miembro de residencia de la madre, cuya
nacionalidad posee ésta, aun cuando la ciudadana de la Unión no depende para su sustento del nacional del tercer país, sino
que éste depende para su sustento de esa ciudadana de la Unión? (asunto Kokollari)
d) ¿Debe interpretarse el artículo 20 TFUE en el sentido de que se opone a que un Estado miembro deniegue a la nacional mayor
de edad de un tercer país cuyo padre es ciudadano de la Unión la residencia en el Estado miembro de residencia del padre,
cuya nacionalidad éste posee, aun cuando el ciudadano de la Unión no depende para su sustento de la nacional del tercer país
sino que ésta recibe alimentos de ese ciudadano de la Unión? (asunto Stevic)
2) En caso de respuesta afirmativa a alguna de las partes de la primera cuestión:
¿La obligación de los Estados miembros de permitir la residencia a los nacionales de un tercer país con arreglo al artículo
20 TFUE da lugar a un derecho de residencia derivado directamente del Derecho de la Unión, o basta que el Estado miembro reconozca
al nacional del tercer país el derecho de residencia con carácter constitutivo?
3) a) En caso de que, conforme a la respuesta a la segunda cuestión, exista un derecho de residencia en virtud del Derecho de la
Unión:
¿En qué condiciones no existe, de forma excepcional, el derecho de residencia derivado del Derecho de la Unión, o con qué
condiciones puede privarse al nacional de un tercer país del derecho de residencia?
b) En caso de que, conforme a la respuesta a la segunda cuestión, sea suficiente que se reconozca al nacional del tercer país
el derecho de residencia con carácter constitutivo:
¿Con sujeción a qué condiciones puede denegarse al nacional del tercer país el derecho de residencia, pese a la obligación
que en principio incumbe al Estado miembro de permitir la residencia?
4) En caso de que el artículo 20 TFUE no se oponga a que se deniegue la residencia en el Estado miembro al nacional de un tercer
país en una situación como la del Sr. Dereci:
¿Se opone el artículo 13 de la Decisión nº 1/80 […], o el artículo 41 del Protocolo Adicional […], en un caso como el del
Sr. Dereci, a que se someta la primera entrada en el país de un nacional turco a una normativa nacional más estricta que la
que se aplicaba anteriormente a la primera entrada de los nacionales turcos, aunque esta última, que había hecho más fácil
la primera entrada, entró en vigor después de que las disposiciones [antes citadas] relativas a la Asociación con Turquía
adquiriesen eficacia en el Estado miembro?»
Mediante auto del Presidente del Tribunal de Justicia de 9 de septiembre de 2011 se acordó tramitar la presente petición de
decisión prejudicial por el procedimiento acelerado previsto en los artículos 23
bis
del Estatuto del Tribunal de Justicia y 104
bis,
párrafo primero, del Reglamento de Procedimiento de éste.
Sobre las cuestiones prejudiciales
Primera cuestión
Se ha de entender que mediante la primera cuestión se pide en sustancia que se dilucide si el Derecho de la Unión –y en particular
sus disposiciones sobre la ciudadanía de la Unión– debe interpretarse en el sentido de que se opone a que un Estado miembro
deniegue a un nacional de un tercer Estado la residencia en su territorio, cuando ese nacional pretende residir con un miembro
de su familia, el cual es ciudadano de la Unión, reside en el referido Estado miembro –cuya nacionalidad posee–, no ha ejercido
nunca su derecho de libre circulación y no depende del nacional del tercer Estado para su subsistencia.
Observaciones presentadas al Tribunal de Justicia
Los Gobiernos austriaco, danés, alemán, irlandés, neerlandés, polaco y del Reino Unido y la Comisión Europea consideran que
las disposiciones del Derecho de la Unión sobre la ciudadanía de la Unión no se oponen a que un Estado miembro deniegue un
derecho de residencia a un nacional de un tercer Estado en situaciones como las de los litigios principales.
Según esos Gobiernos y la citada institución, por un lado, la Directiva 2004/38 no se aplica a los litigios principales, dado
que los ciudadanos de la Unión interesados no han hecho uso de su derecho de libre circulación, y, por otro lado, tampoco
se aplican las disposiciones del tratado FUE relativas a la ciudadanía de la Unión, ya que se trata de situaciones puramente
internas sin puntos de conexión con el Derecho de la Unión.
En sustancia, esos Gobiernos y la Comisión estiman que los principios enunciados en la sentencia Ruiz Zambrano, antes citada,
guardan relación con situaciones totalmente excepcionales en las que la aplicación de una medida nacional llevaría a la privación
del disfrute efectivo del contenido esencial de los derechos conferidos por el estatuto de ciudadano de la Unión. En el presente
caso, los hechos que dan origen a los litigios principales difieren sustancialmente de los que dieron lugar a dicha sentencia,
ya que los ciudadanos de la Unión interesados no corren el riesgo de tener que abandonar el territorio de la Unión y, por
tanto, de quedar privados del disfrute efectivo de los derechos conferidos por su estatuto de ciudadanos de la Unión. Según
la Comisión, tampoco existe un obstáculo para el ejercicio del derecho a circular y residir libremente en el territorio de
los Estados miembros atribuido a los ciudadanos de la Unión.
En cambio, el Sr. Dereci mantiene que el Derecho de la Unión debe ser interpretado en el sentido de que se opone a que un
Estado miembro deniegue a un nacional de un tercer Estado la residencia en su territorio, siendo así que ese nacional pretende
residir con su esposa y sus tres hijos, que son ciudadanos de la Unión residentes en ese Estado miembro, cuya nacionalidad
poseen.
Según el Sr. Dereci, carece de pertinencia la cuestión de si existe o no una situación transfronteriza. Acerca de ello, el
artículo 20 TFUE debe interpretarse en el sentido de que el aspecto que ha de considerarse es si se deniega al ciudadano de
la Unión el disfrute del contenido esencial de los derechos derivados de su estatuto. El Sr. Dereci afirma que en ese caso
se encuentran sus hijos, dado que dependen de él para su sustento, cuya efectividad podría verse afectada si llegara a ser
expulsado del territorio austriaco.
Por último, el Gobierno griego estima que la evolución de la jurisprudencia del Tribunal de Justicia obliga a inspirarse por
analogía en las disposiciones del Derecho de la Unión, especialmente en las de la Directiva 2004/38, y a permitir por consiguiente
la residencia de los demandantes en los litigios principales, si concurren las siguientes condiciones, a saber: en primer
lugar, que la situación de los ciudadanos de la Unión que no han ejercido su derecho de libre circulación sea análoga a la
de quienes han hecho uso de ese derecho, lo que significa en el presente caso que el nacional del Estado miembro y los miembros
de su familia deben reunir los requisitos previstos por esa Directiva; en segundo lugar, que las medidas nacionales impliquen
una vulneración sustancial del derecho a circular y residir libremente, y, en tercer lugar, que el Derecho nacional no proporcione
al interesado una protección por lo menos equivalente.
Respuesta del Tribunal de Justicia
– Sobre la aplicabilidad de las Directivas 2003/86 y 2004/38
Con carácter preliminar, procede constatar que los demandantes en los litigios principales son nacionales de terceros Estados
que solicitan un derecho de residencia en un Estado miembro con objeto de residir con miembros de su familia, que son ciudadanos
de la Unión que no han ejercido su derecho de libre circulación en el territorio de los Estados miembros.
Para responder a la primera cuestión prejudicial, según la ha reformulado el Tribunal de Justicia, es preciso determinar previamente
si las Directivas 2003/86 y 2004/38 son aplicables a los demandantes en los litigios principales.
En primer lugar, en lo que atañe a la Directiva 2003/86, procede constatar que, a tenor de su artículo 1, su objetivo es fijar
las condiciones en las cuales se ejerce el derecho a la reagrupación familiar de que disponen los nacionales de terceros países
que residen legalmente en el territorio de los Estados miembros.
Sin embargo, según el artículo 3, apartado 3, de la Directiva 2003/86, ésta no se aplica a los miembros de la familia de ciudadanos
de la Unión.
Dado que en los litigios principales son ciudadanos de la Unión quienes residen en un Estado miembro y miembros de sus familias
nacionales de terceros Estados quienes pretenden la entrada y la residencia en ese Estado miembro, a fin de mantener la unidad
familiar con dichos ciudadanos, debe apreciarse que la Directiva 2003/86 no es aplicable a los demandantes en los litigios
principales.
Por otro lado, como la Comisión ha observado fundadamente, aunque la Propuesta de Directiva del Consejo sobre el derecho a
la reagrupación familiar [(2000/C 116 E/15), COM(1999) 638 final – 1999/0258(CNS)], presentada por la Comisión el 11 de enero
de 2000 (DO C 116 E, p. 66), incluía en su ámbito de aplicación a los ciudadanos de la Unión que no han ejercido su derecho
de libre circulación, tal inclusión fue suprimida, sin embargo, en el proceso legislativo que concluyó en la Directiva 2003/86.
En segundo lugar, por lo que se refiere a la Directiva 2004/38, el Tribunal de Justicia ya ha tenido ocasión de afirmar que
esta Directiva pretende facilitar el ejercicio del derecho fundamental e individual de circular y residir libremente en el
territorio de los Estados miembros, que el Tratado confiere directamente a los ciudadanos de la Unión, y que tiene por objeto,
en particular, reforzar ese derecho (véanse las sentencias de 25 de julio de 2008, Metock y otros, C‑127/08, Rec. p. I‑6241,
apartados 82 y 59, y de 5 de mayo de 2011, McCarthy, C‑434/09, Rec. p. I‑0000, apartado 28).
Según resulta de los apartados 24 a 26 de la presente sentencia, tanto la Sra. Heiml como los Sres. Dereci y Maduike, en cuanto
cónyuges de ciudadanos de la Unión, están comprendidos en el concepto de «miembro de la familia» enunciado en el artículo
2, punto 2, de la Directiva 2004/38. De igual modo, el Sr. Kokollari y la Sra. Stevic, en cuanto descendientes directos mayores
de veintiún años de ciudadanos de la Unión, pueden estar incluidos en ese concepto, siempre que se cumpla la condición de
estar a cargo de dichos ciudadanos, conforme al artículo 2, punto 2, letra c), de esa Directiva.
No obstante, tal como ha señalado el tribunal remitente, la Directiva 2004/38 no resulta aplicable en situaciones como las
de los litigios principales.
En efecto, con arreglo al apartado 1 del artículo 3 de la Directiva 2004/38 ésta se aplica a cualquier ciudadano de la Unión
que se traslade a, o resida en, un Estado miembro distinto del Estado del que tenga la nacionalidad, así como a los miembros
de su familia, según los define el artículo 2, punto 2, de esa Directiva, que le acompañen o se reúnan con él (véase la sentencia
Ruiz Zambrano, antes citada, apartado 39).
El Tribunal de Justicia ya ha tenido ocasión de observar que, conforme a una interpretación literal, teleológica y sistemática
de esa disposición, un ciudadano de la Unión que nunca ha hecho uso de su derecho de libre circulación y siempre ha residido
en un Estado miembro cuya nacionalidad posee no está incluido en el concepto de «beneficiario» en el sentido del artículo
3, apartado 1, de la Directiva 2004/38, por lo que ésta no le es aplicable (sentencia McCarthy, antes citada, apartados 31
y 39).
También ha declarado que, si un ciudadano de la Unión no está incluido en el concepto de «beneficiario» en el sentido del
artículo 3, apartado 1, de la Directiva 2004/38, un miembro de su familia tampoco está incluido en ese concepto, puesto que
los derechos conferidos por esa Directiva a los miembros de la familia de un beneficiario de ésta no son derechos propios
de esos miembros sino derechos derivados, adquiridos en su condición de miembros de la familia del beneficiario (véase, en
relación con el cónyuge, la sentencia McCarthy, antes citada, apartado 42 y jurisprudencia citada).
En efecto, la Directiva 2004/38 no reconoce derechos de entrada y de residencia en un Estado miembro a todos los nacionales
de terceros países, sino únicamente a aquellos que son miembros de la familia, en el sentido del artículo 2, punto 2, de esta
Directiva, de un ciudadano de la Unión que haya ejercido su derecho de libre circulación estableciéndose en un Estado miembro
distinto del de su nacionalidad (sentencia Metock y otros, antes citada, apartado 73).
En el presente caso, dado que los ciudadanos de la Unión interesados nunca han ejercido su derecho de libre circulación y
siempre han residido en el Estado miembro cuya nacionalidad poseen, se ha de constatar que no están comprendidos en el concepto
de «beneficiario» en el sentido del artículo 3, apartado 1, de la Directiva 2004/38, por lo que ésta no es aplicable a dichos
ciudadanos de la Unión ni a los miembros de su familia.
De ello se deduce que las Directivas 2003/86 y 2004/38 no son aplicables a los nacionales de terceros Estados que solicitan
un derecho de residencia para reunirse con ciudadanos de la Unión miembros de su familia que nunca han ejercido su derecho
de libre circulación y siempre han residido en el Estado miembro cuya nacionalidad poseen.
– Sobre la aplicabilidad de las disposiciones del Tratado relativas a la ciudadanía de la Unión
A pesar de la inaplicabilidad de las Directivas 2003/86 y 2004/38 a los litigios principales, es preciso examinar si los ciudadanos
de la Unión a quienes afectan dichos litigios pueden invocar no obstante las disposiciones del Tratado relativas a la ciudadanía
de la Unión.
A este respecto, se ha de recordar que las normas del Tratado en materia de libre circulación de personas y los actos adoptados
para la ejecución de éstas no pueden aplicarse a situaciones que no presenten ningún punto de conexión con alguna de las situaciones
contempladas por el Derecho de la Unión y cuyos elementos pertinentes estén todos situados en el interior de un solo Estado
miembro (véanse, en ese sentido, las sentencias de 1 de abril de 2008, Gouvernement de la Communauté française y Gouvernement
wallon, C‑212/06, Rec. p. I‑1683, apartado 33; Metock y otros, antes citada, apartado 77, y McCarthy, antes citada, apartado 45).
Sin embargo, la situación de un ciudadano de la Unión que, como cada uno de los ciudadanos miembros de la familia de los demandantes
en los litigios principales, no ha ejercitado su derecho a la libre circulación no puede equipararse, sólo por esta razón,
a una situación puramente interna (véanse las sentencias de 12 de julio de 2005, Schempp, C‑403/03, Rec. p. I‑6421, apartado 22,
y McCarthy, antes citada, apartado 46).
En efecto, el Tribunal de Justicia ha señalado en diversas ocasiones que la vocación del estatuto de ciudadano de la Unión
es convertirse en el estatuto fundamental de los nacionales de los Estados miembros (véase la sentencia Ruiz Zambrano, antes
citada, apartado 41 y jurisprudencia citada).
En su calidad de nacionales de un Estado miembro, los miembros de las familias de los demandantes en los litigios principales
gozan del estatuto de ciudadano de la Unión en virtud del artículo 20 TFUE, apartado 1, y, por lo tanto, pueden invocar, también
frente al Estado miembro cuya nacionalidad poseen, los derechos correspondientes a tal estatuto (véase la sentencia McCarthy,
antes citada, apartado 48).
Con ese fundamento, el Tribunal de Justicia declaró que el artículo 20 TFUE se opone a medidas nacionales que tengan por efecto
privar a los ciudadanos de la Unión del disfrute efectivo del contenido esencial de los derechos conferidos por ese estatuto
(véase la sentencia Ruiz Zambrano, antes citada, apartado 42).
En efecto, en el asunto que dio lugar a dicha sentencia se planteaba la cuestión de si la negativa a conceder un permiso de
residencia a una persona, nacional de un tercer Estado, en el Estado miembro en el que residían sus hijos de corta edad, nacionales
de dicho Estado miembro, cuya manutención asumía, y la negativa a concederle un permiso de trabajo, tendrían tal efecto. El
Tribunal de Justicia consideró en particular que tal denegación del permiso de residencia tendría como consecuencia que los
mencionados menores, ciudadanos de la Unión, se verían obligados a abandonar el territorio de la Unión para acompañar a sus
progenitores. En tales circunstancias, estos ciudadanos de la Unión se verían, de hecho, en la imposibilidad de ejercer el
contenido esencial de los derechos que les confería su estatuto de ciudadanos de la Unión (véase la sentencia Ruiz Zambrano,
antes citada, apartados 43 y 44).
De ello se deduce que el criterio relativo a la privación del contenido esencial de los derechos conferidos por el estatuto
de ciudadano de la Unión guarda relación con situaciones caracterizadas por la circunstancia de que el ciudadano de la Unión
se vea obligado de hecho a abandonar no sólo el territorio del Estado miembro del que es nacional, sino también la Unión en
su conjunto.
Ese criterio tiene, por tanto, un carácter muy específico, en el sentido de que se refiere a situaciones en las que, pese
a no ser aplicable el Derecho secundario de la Unión en materia de derecho de residencia de los nacionales de terceros Estados,
excepcionalmente no cabe denegar un derecho de residencia a un nacional de un tercer Estado, miembro de la familia de un nacional
de un Estado miembro, pues de hacerlo se vulneraría el efecto útil de la ciudadanía de la Unión de la que disfruta ese último
nacional.
En consecuencia, el solo hecho de que a un nacional de un Estado miembro le pueda parecer deseable, por razones de orden económico
o para mantener la unidad familiar en el territorio de la Unión, que miembros de su familia, que no tienen la nacionalidad
de un Estado miembro, puedan residir con él en el territorio de la Unión no basta por sí mismo para considerar que el ciudadano
de la Unión se vería obligado a abandonar el territorio de la Unión si ese derecho no fuera concedido.
Ello no prejuzga ciertamente la cuestión de si existen otros fundamentos, en especial relacionados con el derecho a la protección
de la vida familiar, que se oponen a que se deniegue al derecho de residencia. Esa cuestión, sin embargo, debe tratarse en
el marco de las disposiciones referidas a la protección de los derechos fundamentales y en función de su aplicabilidad respectiva.
– Sobre el derecho al respeto de la vida privada y familiar
Conviene recordar con carácter previo que el artículo 7 de la Carta de los Derechos Fundamentales de la Unión Europea (en
lo sucesivo, «Carta»), referido al derecho al respeto de la vida privada y familiar, contiene derechos equivalentes a los
garantizados por el artículo 8, apartado 1, del CEDH, y que, por consiguiente, debe darse al artículo 7 de la Carta el mismo
sentido y el mismo alcance que los conferidos al artículo 8, apartado 1, del CEDH, tal como lo interpreta la jurisprudencia
del Tribunal Europeo de Derechos Humanos (sentencia de 5 de octubre de 2010, McB., C‑400/10 PPU, Rec. p. I‑0000, apartado 53).
No obstante, se ha de recordar que las disposiciones de la Carta, en virtud de su artículo 51, apartado 1, se dirigen a los
Estados miembros únicamente cuando apliquen el Derecho de la Unión. En virtud del apartado 2 de ese mismo artículo, la Carta
no amplía el ámbito de aplicación del Derecho de la Unión más allá de las competencias de la Unión, ni crea ninguna competencia
o misión nuevas para la Unión, ni modifica las competencias y misiones definidas en los Tratados. Por tanto, el Tribunal de
Justicia debe interpretar, a la luz de la Carta, el Derecho de la Unión dentro de los límites de las competencias atribuidas
a ésta (véanse las sentencias McB., antes citada, apartado 51, y de 15 de septiembre de 2011, Gueye y Salmerón Sánchez, C‑483/09
y C‑1/10, Rec. p. I‑0000, apartado 69).
Así pues, en el presente caso, si el tribunal remitente considerase, atendiendo a las circunstancias de los litigios principales,
que la situación de los demandantes en éstos está regida por el Derecho de la Unión, deberá examinar si la denegación del
derecho de residencia de éstos vulnera el derecho al respeto de la vida privada y familiar previsto en el artículo 7 de la
Carta. Si considerase, en cambio, que esa situación no está comprendida en el ámbito de aplicación del Derecho de la Unión,
deberá realizar ese examen a la luz del artículo 8, apartado 1, del CEDH.
En efecto, es preciso recordar que todos los Estados miembros son partes en el CEDH, que reconoce en su artículo 8 el derecho
al respeto de la vida privada y familiar.
Habida cuenta de lo que antecede, procede responder a la primera cuestión prejudicial que el Derecho de la Unión, –y en particular
sus disposiciones sobre la ciudadanía de la Unión– debe interpretarse en el sentido de que no se opone a que un Estado miembro
deniegue a un nacional de un tercer Estado la residencia en su territorio, cuando ese nacional pretende residir con un miembro
de su familia, el cual es ciudadano de la Unión, reside en el referido Estado miembro –cuya nacionalidad posee– y no ha ejercido
nunca su derecho de libre circulación, siempre que tal denegación no implique privar al mencionado ciudadano de la Unión del
disfrute efectivo del contenido esencial de los derechos conferidos por el estatuto de ciudadano de la Unión, extremo éste
que corresponde comprobar al tribunal remitente.
Sobre las cuestiones prejudiciales segunda y tercera
Dado que las cuestiones segunda y tercera se han planteado sólo en caso de respuesta afirmativa a la primera cuestión, no
ha lugar a responder a las mismas.
Sobre la cuarta cuestión prejudicial
Mediante su cuarta cuestión, el tribunal remitente pregunta en sustancia si el artículo 13 de la Decisión nº 1/80 o el artículo
41, apartado 1, del Protocolo Adicional deben interpretarse en el sentido de que se oponen a que un Estado miembro someta
la primera entrada de nacionales turcos a normas internas más rigurosas que las anteriormente aplicables a dicha entrada,
aun si estas últimas, que habían atenuado el rigor del régimen de la primera entrada, entraron en vigor después de que las
referidas disposiciones adquirieran eficacia en ese Estado miembro, a raíz de su adhesión a la Unión.
Observaciones presentadas al Tribunal de Justicia
Los Gobiernos austriaco, alemán y del Reino Unido estiman que ni el artículo 13 de la Decisión nº 1/80 ni el artículo 41,
apartado 1, del Protocolo Adicional se oponen a que se apliquen normas internas más rigurosas que las existentes cuando entraron
en vigor aquéllas disposiciones a nacionales turcos que desean ejercer una actividad por cuenta ajena o por cuenta propia
en un Estado miembro, dado que las citadas disposiciones sólo se aplican a nacionales turcos en situación legal en el Estado
miembro de acogida y no abarcan situaciones como la del Sr. Dereci, que entró y ha permanecido siempre de forma ilegal en
Austria.
En cambio, el Gobierno neerlandés y la Comisión estiman que las citadas disposiciones se oponen a la introducción en la normativa
nacional de los Estados miembros de cualquier nueva restricción al ejercicio de la libre circulación de los trabajadores y
de la libertad de establecimiento, incluidas las restricciones relacionadas con las condiciones de fondo y/o de procedimiento
en materia de primera admisión en el territorio de los Estados miembros.
El Sr. Dereci manifiesta que entró en Austria al amparo de su solicitud de asilo, y que retiró ésta a causa de su matrimonio
con una nacional austriaca. Pues bien, conforme al Derecho vigente en aquel tiempo ese matrimonio permite disfrutar del derecho
de establecimiento. El Sr. Dereci añade que, desde el 1 de julio de 2002 hasta el 30 de junio de 2003, trabajó por cuenta
ajena, y posteriormente, del 1 de octubre de 2003 al 31 de agosto de 2008, trabajó por cuenta propia tras adquirir la peluquería
de su hermano.
Respuesta del Tribunal de Justicia
Se ha de observar con carácter previo que la cuarta cuestión prejudicial se refiere indistintamente al artículo 13 de la Decisión
nº 1/80 y al artículo 41, apartado 1, del Protocolo Adicional.
Ahora bien, aunque esas dos disposiciones revisten la misma importancia, no obstante se les ha asignado un ámbito bien determinado
a cada una de ellas, de forma que no pueden aplicarse conjuntamente (sentencia de 21 de octubre de 2003, Abatay y otros, C‑317/01
y C‑369/01, Rec. p. I‑12301, apartado 86).
Procede señalar al respecto que, según el tribunal remitente, el Sr. Dereci se casó el 24 de julio de 2003 con una nacional
austriaca y presentó más tarde, el 24 de junio de 2004, una primera solicitud de autorización de establecimiento en virtud
de la Ley de 1997. Por otra parte, el Sr. Dereci afirma que adquirió en esa época la peluquería de su hermano.
De ello resulta que la situación del Sr. Dereci guarda relación con la libertad de establecimiento y se rige por tanto por
el artículo 41, apartado 1, del Protocolo Adicional.
Además, debe recordarse que la Ley sobre residencia y la Ley de extranjería, mencionadas en el apartado 21 de la presente
sentencia, constituían las disposiciones aplicables a las condiciones de ejercicio de la libertad de establecimiento de los
nacionales turcos en Austria en el momento de la adhesión de ese Estado miembro a la Unión Europea, el 1 de enero de 1995,
y, por tanto, de la entrada en vigor del Protocolo Adicional en el territorio de dicho Estado.
Si bien la Ley de 1997 derogó las referidas Leyes, no obstante fue a su vez derogada a partir del 1 de enero de 2006 por la
NAG, la cual constituye, según el tribunal remitente, un endurecimiento en relación con la Ley de 1997 en lo que atañe a las
condiciones de ejercicio de la libertad de establecimiento de los nacionales turcos.
Por consiguiente, ha de entenderse que la cuarta cuestión tiene por objeto que se determine si el artículo 41, apartado 1,
del Protocolo Adicional debe interpretarse en el sentido de que procede considerar como una «nueva restricción», a los efectos
de dicha disposición, la adopción de una nueva normativa más restrictiva que la precedente, la cual atenuaba el rigor de una
normativa anterior reguladora de las condiciones de ejercicio de la libertad de establecimiento de los nacionales turcos en
el momento de la entrada en vigor de ese Protocolo en el territorio del Estado miembro interesado.
Es preciso recordar al respecto que el artículo 41, apartado 1, del Protocolo Adicional tiene efecto directo en los Estados
miembros, de manera que los derechos que confiere a los nacionales turcos a los que resulta aplicable pueden ser invocados
ante los tribunales nacionales para que no se apliquen las normas de Derecho interno que sean contrarias a dicho artículo.
En efecto, esta disposición establece, en términos claros, precisos e incondicionales, una cláusula inequívoca de «standstill»,
que conlleva una obligación contraída por las partes contratantes que se traduce jurídicamente en una simple abstención (véase
la sentencia de 20 de septiembre de 2007, Tum y Dari, C‑16/05, Rec. p. I‑7415, apartado 46 y jurisprudencia citada).
Es jurisprudencia constante que, si bien la cláusula de «standstill» del artículo 41, apartado 1, del Protocolo Adicional
no confiere, por sí misma, a los nacionales turcos, sobre la mera base de la normativa de la Unión, un derecho de establecimiento
y un derecho correlativo de residencia, ni un derecho de libre prestación de servicios, ni tampoco un derecho de entrada en
el territorio de un Estado miembro, no es menos cierto que dicha cláusula prohíbe con carácter general la introducción de
cualquier medida nueva que tenga por objeto o como efecto someter el ejercicio por un nacional turco de las referidas libertades
económicas en el territorio nacional a condiciones más restrictivas que las que le eran aplicables en la fecha de entrada
en vigor del Protocolo Adicional en el Estado miembro de que se trata (véase la sentencia de 19 de febrero de 2009, Soysal
y Savatli, C‑228/06, Rec. p. I‑1031, apartado 47 y jurisprudencia citada).
En efecto, una cláusula de «standstill», como la contenida en el artículo 41, apartado 1, del Protocolo Adicional, no opera
como norma de fondo, que haga inaplicable el Derecho material pertinente al que sustituya, sino como norma de naturaleza cuasi
procedimental, que prescribe
ratione temporis
cuáles son las disposiciones de la normativa de un Estado miembro que deben regir la apreciación de la situación de un nacional
turco que desee ejercitar la libertad de establecimiento en un Estado miembro (véanse las sentencias Tum y Dari, antes citada,
apartado 55, y de 21 de julio de 2011, Oguz, C‑186/10, Rec. p. I‑0000, apartado 28).
En relación con ello, el artículo 41, apartado 1, del Protocolo Adicional tiene por objeto crear condiciones favorables para
la aplicación progresiva de la libertad de establecimiento mediante la prohibición absoluta a las autoridades nacionales de
introducir cualquier nuevo obstáculo al ejercicio de dicha libertad que suponga endurecer los requisitos existentes en una
fecha determinada, con el fin de no dificultar más las condiciones para la realización gradual de dicha libertad entre los
Estados miembros y la República de Turquía. Esta disposición se presenta, pues, como el corolario necesario del artículo 13
del Acuerdo de Asociación, del que constituye la premisa indispensable para eliminar progresivamente las restricciones nacionales
a la libertad de establecimiento (véase la sentencia Tum y Dari, antes citada, apartado 61 y jurisprudencia citada).
Por consiguiente, aun cuando durante una primera etapa de la aplicación progresiva de dicha libertad puedan mantenerse las
restricciones nacionales preexistentes en materia de establecimiento, es preciso velar por que no se introduzca ningún nuevo
obstáculo, para no dificultar aún más la aplicación gradual de tal libertad (véase la sentencia Tum y Dari, antes citada,
apartado 61 y jurisprudencia citada).
El Tribunal de Justicia ya ha tenido ocasión de declarar, en relación con una disposición nacional referida a la obtención
de un permiso de residencia por trabajadores turcos, que resulta necesario asegurarse de que los Estados miembros no se alejan
del objetivo perseguido modificando normas que han adoptado en favor de la libre circulación de trabajadores turcos con posterioridad
a la entrada en vigor de la Decisión nº 1/80 en su territorio (sentencia de 9 de diciembre de 2010, Toprak y Oguz, C‑300/09
y C‑301/09, Rec. p. I‑0000, apartado 55).
Por otra parte, el Tribunal de Justicia ha estimado que el artículo 13 de la Decisión nº 1/80 debe interpretarse en el sentido
de que constituye una «nueva restricción», en el sentido de dicho artículo, el endurecimiento de una disposición que preveía
una atenuación del rigor de la norma aplicable a las condiciones de ejercicio de la libre circulación de los trabajadores
turcos en el momento de la entrada en vigor de la Decisión nº 1/80 en el territorio del Estado miembro interesado, aunque
este endurecimiento no hiciera más rigurosas esas condiciones en relación con las resultantes de la norma aplicable en el
momento de la entrada en vigor de la Decisión nº 1/80 en el territorio de dicho Estado miembro (véase en ese sentido la sentencia
Toprak y Oguz, antes citada, apartado 62).
Habida cuenta de la convergencia de la interpretación del artículo 41, apartado 1, del Protocolo Adicional y del artículo
13 de la Decisión nº 1/80 en lo que se refiere al objetivo perseguido, debe considerarse que el alcance de la obligación de
«standstill» contenida en dichas disposiciones se extiende de manera análoga a cualquier nuevo obstáculo al ejercicio de la
libertad de establecimiento, de la libre prestación de servicios o de la libre circulación de los trabajadores, consistente
en un endurecimiento de los requisitos existentes en una fecha determinada (véase, en ese sentido, la sentencia Toprak y Oguz,
antes citada, apartado 54), por lo que es necesario asegurarse de que los Estados miembros no se alejan del objetivo perseguido
por las cláusulas de «standstill», modificando normas que han adoptado en favor de las mencionadas libertades de los nacionales
turcos con posterioridad a la entrada en vigor de la Decisión nº 1/80 o del Protocolo Adicional en su territorio.
En el presente caso, consta que la entrada en vigor de la NAG, el 1 de de enero de 2006, hizo más rigurosas las condiciones
de ejercicio de la libertad de establecimiento de los nacionales turcos en situaciones como la del Sr. Dereci.
En efecto, según el artículo 21 de la NAG los nacionales de terceros Estados, incluidos los nacionales turcos en una situación
como la del Sr. Dereci, como regla general, deben presentar fuera del territorio austriaco su solicitud de residencia, y están
obligados a permanecer fuera de él hasta que se resuelva sobre dicha solicitud.
En cambio, en virtud del artículo 49 de la Ley de 1997 los nacionales turcos en una situación como la del Sr. Dereci disfrutaban,
en cuanto miembros de la familia de nacionales austriacos, de la libertad de establecimiento y podían presentar en Austria
una solicitud de autorización de primer establecimiento.
En tales circunstancias, es necesario constatar que la NAG, al hacer más rigurosas las condiciones de ejercicio de la libertad
de establecimiento de los nacionales turcos, en relación con las condiciones que les resultaban aplicables con anterioridad
conforme a disposiciones adoptadas después de la entrada en vigor del Protocolo Adicional en Austria, constituye una «nueva
restricción», en el sentido del artículo 41, apartado 1, de dicho Protocolo.
Por último, en lo que se refiere al argumento invocado por los Gobiernos austriaco, alemán y del Reino Unido según el cual
el Sr. Dereci estaba en «situación ilegal», no pudiendo por tanto beneficiarse de la aplicación del artículo 41, apartado
1, del Protocolo Adicional, basta con hacer constar que de la resolución de remisión se deduce que, si bien es verdad que
el Sr. Dereci entró ilegalmente en el territorio austriaco en noviembre de 2001, no es menos cierto que en el momento de presentar
su solicitud de establecimiento disfrutaba, con arreglo a la legislación nacional entonces vigente, de un derecho de establecimiento
en virtud de su matrimonio con una nacional austriaca, y que podía presentar en Austria una solicitud en ese sentido, como
así hizo. Según el tribunal remitente, fue precisamente la entrada en vigor de la NAG la causa de que su residencia inicialmente
legal pasara a ser en lo sucesivo ilegal, lo que dio lugar a la denegación de su solicitud de autorización de residencia.
De ello se deduce que la situación del Sr. Dereci no puede calificarse de ilegal, puesto que tal ilegalidad se produjo a raíz
de la aplicación de la referida disposición, que constituye una nueva restricción.
Habida cuenta de lo que antecede, es preciso responder a la cuarta cuestión prejudicial que el artículo 41, apartado 1, del
Protocolo Adicional debe interpretarse en el sentido de que procede considerar como una «nueva restricción», a los efectos
de dicha disposición, la adopción de una nueva normativa más restrictiva que la precedente, la cual atenuaba el rigor de una
normativa anterior reguladora de las condiciones de ejercicio de la libertad de establecimiento de los nacionales turcos en
el momento de la entrada en vigor de dicho Protocolo en el territorio del Estado miembro interesado.
Costas
Dado que el procedimiento tiene, para las partes del litigio principal, el carácter de un incidente promovido ante el órgano
jurisdiccional nacional, corresponde a éste resolver sobre las costas. Los gastos efectuados por quienes, no siendo partes
del litigio principal, han presentado observaciones ante el Tribunal de Justicia no pueden ser objeto de reembolso.
En virtud de todo lo expuesto, el Tribunal de Justicia (Gran Sala) declara:
1)
El Derecho de la Unión, y en particular sus disposiciones sobre la ciudadanía de la Unión, debe interpretarse en el sentido
de que no se opone a que un Estado miembro deniegue a un nacional de un tercer Estado la residencia en su territorio, cuando
ese nacional pretende residir con un miembro de su familia, el cual es ciudadano de la Unión, reside en el referido Estado
miembro –cuya nacionalidad posee– y no ha ejercido nunca su derecho de libre circulación, siempre que tal denegación no implique
privar al mencionado ciudadano de la Unión del disfrute efectivo del contenido esencial de los derechos conferidos por el
estatuto de ciudadano de la Unión, extremo éste que corresponde comprobar al tribunal remitente.
2)
El artículo 41, apartado 1, del Protocolo Adicional, firmado el 23 de noviembre de 1970 en Bruselas, y concluido, aprobado
y confirmado en nombre de la Comunidad mediante el Reglamento (CEE) nº 2760/72 del Consejo, de 19 de diciembre de 1972, debe
interpretarse en el sentido de que procede considerar como una «nueva restricción», a los efectos de dicha disposición, la
adopción de una nueva normativa más restrictiva que la precedente, la cual atenuaba el rigor de una normativa anterior reguladora
de las condiciones de ejercicio de la libertad de establecimiento de los nacionales turcos en el momento de la entrada en
vigor de dicho Protocolo en el territorio del Estado miembro interesado.
Firmas
? Lengua de procedimiento: alemán | [
"Ciudadanía de la Unión",
"Derecho de residencia de los nacionales de terceros Estados que son miembros de la familia de ciudadanos de la Unión",
"Denegación fundada en la falta de ejercicio del derecho de libre circulación del ciudadano",
"Posible diferencia de trato respecto a los ciudadanos de la Unión que han ejercido el derecho de libre circulación",
"Acuerdo de Asociación CEE-Turquía",
"Artículo 13 de la Decisión nº 1/80 del Consejo de Asociación",
"Artículo 41 del Protocolo Adicional",
"Cláusulas de “standstill"
] |
62018CJ0380 | cs | Žádost o rozhodnutí o předběžné otázce se týká výkladu čl. 6 odst. 1 písm. e) nařízení Evropského parlamentu a Rady (EU) 2016/399 ze dne 9. března 2016, kterým se stanoví kodex Unie o pravidlech upravujících přeshraniční pohyb osob (Schengenský hraniční kodex) (
Úř. věst. 2016, L 77, s. 1
, dále jen „Schengenský hraniční kodex“).
Tato žádost byla předložena v rámci sporu mezi Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (státní tajemník pro spravedlnost a bezpečnost, Nizozemsko, dále jen „státní tajemník“) a E.P. ve věci legality rozhodnutí, kterým bylo E.P. nařízeno opustit území Evropské unie.
Právní rámec
Úmluva k provedení Schengenské dohody
Článek 5 odst. 1 Úmluvy k provedení Schengenské dohody ze dne 14. června 1985 mezi vládami států Hospodářské unie Beneluxu, Spolkové republiky Německo a Francouzské republiky o postupném odstraňování kontrol na společných hranicích, podepsané dne 19. června 1990 v Schengenu (
Úř. věst. 2000, L 239, s. 19
; Zvl. vyd. 19/02, s. 9, dále jen „Úmluva k provedení Schengenské dohody“), stanovil:
„Pro pobyt, který netrvá déle než tři měsíce, může být cizinci povolen vstup na území smluvních stran, pokud splňuje tyto podmínky:
a)
má jeden nebo více platných dokladů umožňujících překročení hranice, které stanoví výkonný výbor;
[…]
c)
případně předloží doklady, které prokážou účel a podmínky předpokládaného pobytu, a má zajištěny dostatečné prostředky pro obživu […] nebo je schopen si tyto prostředky legálním způsobem opatřit;
d)
není veden jako osoba, které má být odepřen vstup;
e)
nepředstavuje nebezpečí pro veřejný pořádek, bezpečnost státu nebo mezinárodní vztahy některé ze smluvních stran.“
Článek 20 odst. 1 Úmluvy k provedení Schengenské dohody, ve znění nařízení Evropského parlamentu a Rady (EU) č. 610/2013 ze dne 26. června 2013 (
Úř. věst. 2013, L 182, s. 1
), stanoví:
„Cizinci, kteří nepodléhají vízové povinnosti, se mohou volně pohybovat na území smluvních stran po dobu nejvýše 90 dnů během jakéhokoliv období 180 dnů, pokud splňují podmínky vstupu uvedené v čl. 5 odst. 1 písm. a), c), d) a e).“
Směrnice 2004/38/ES
Článek 27 odst. 2 směrnice Evropského parlamentu a Rady 2004/38/ES ze dne 29. dubna 2004 o právu občanů Unie a jejich rodinných příslušníků svobodně se pohybovat a pobývat na území členských států, o změně nařízení (EHS) č. 1612/68 a o zrušení směrnic 64/221/EHS, 68/360/EHS, 72/194/EHS, 73/148/EHS, 75/34/EHS, 75/35/EHS, 90/364/EHS, 90/365/EHS a 93/96/EHS (
Úř. věst. 2004, L 158, s. 77
; Zvl. vyd. 05/05, s. 46) stanoví:
„Opatření přijatá z důvodů veřejného pořádku nebo veřejné bezpečnosti musí být v souladu se zásadou přiměřenosti a musí být založena výlučně na osobním chování dotyčné osoby. Předchozí odsouzení pro trestný čin samo o sobě přijetí takových opatření neodůvodňuje.
Osobní chování dotyčného jednotlivce musí představovat skutečné, aktuální a dostatečně závažné ohrožení některého ze základních zájmů společnosti. Odůvodnění, která přímo nesouvisí s dotyčnou osobou nebo souvisejí s generální prevencí, nejsou přípustná.“
Nařízení (ES) č. 1987/2006
Článek 24 odst. 1 a 2 nařízení Evropského parlamentu a Rady (ES) č. 1987/2006 ze dne 20. prosince 2006 o zřízení, provozu a využívání Schengenského informačního systému druhé generace (SIS II) (
Úř. věst. 2006, L 381, s. 4
) stanoví:
„1. Údaje týkající se státních příslušníků třetích zemí, o kterých byl pořízen záznam pro účely odepření vstupu nebo pobytu, se vloží na základě vnitrostátního záznamu vyplývajícího z rozhodnutí přijatého příslušnými správními orgány nebo soudy v souladu s procesními předpisy, které stanoví vnitrostátní právní předpisy. Toto rozhodnutí může být učiněno pouze na základě posouzení jednotlivých případů. Odvolání proti těmto rozhodnutím se podávají v souladu s vnitrostátními právními předpisy.
2. Záznam se vloží, pokud se rozhodnutí uvedené v odstavci 1 zakládalo na tom, že přítomnost státního příslušníka třetí země na území členského státu může představovat ohrožení veřejného pořádku, veřejné bezpečnosti nebo bezpečnosti státu. Tato situace nastane zejména v případě
a)
státního příslušníka třetí země, který byl v členském státě odsouzen pro trestný čin, na který se vztahuje trest odnětí svobody ve výši nejméně jednoho roku;
b)
státního příslušníka třetí země, proti kterému existuje důvodné podezření, že spáchal závažné trestné činy, nebo ohledně kterého existují zjevné náznaky o úmyslu páchat takové trestné činy na území členského státu.“
Směrnice 2008/115/ES
Článek 3 směrnice Evropského parlamentu a Rady 2008/115/ES ze dne 16. prosince 2008 o společných normách a postupech v členských státech při navracení neoprávněně pobývajících státních příslušníků třetích zemí (
Úř. věst. 2008, L 348, s. 98
) zní:
„Pro účely této směrnice se rozumí:
[…]
2)
‚neoprávněným pobytem‘ přítomnost státního příslušníka třetí země, který nesplňuje nebo přestal splňovat podmínky vstupu uvedené v článku 5 [nařízení Evropského parlamentu a Rady (ES) č. 562/2006 ze dne 15. března 2006, kterým se stanoví kodex Společenství o pravidlech upravujících přeshraniční pohyb osob (Schengenský hraniční kodex) (
Úř. věst. 2006, L 105, s. 1
)] nebo jiné podmínky vstupu, pobytu nebo bydliště v určitém členském státě, na území tohoto členského státu;
[…]“
Článek 6 odst. 1 této směrnice stanoví:
„Členské státy vydají rozhodnutí o navrácení [vůči] každému státnímu příslušníkovi třetí země, který pobývá neoprávněně na jejich území, aniž jsou dotčeny výjimky uvedené v odstavcích 2 až 5.“
Vízový kodex
Článek 21 odst. 1 nařízení Evropského parlamentu a Rady (ES) č. 810/2009 ze dne 13. července 2009 o kodexu Společenství o vízech (vízový kodex) (
Úř. věst. 2009, L 243, s. 1
, dále jen „vízový kodex“) stanoví:
„Při posuzování žádosti o jednotné vízum se zjistí, zda žadatel splňuje podmínky pro vstup stanovené v čl. 5 odst. 1 písm. a), c), d) a e) [nařízení č. 562/2006], a zejména se posoudí, zda žadatel nepředstavuje riziko nedovoleného přistěhovalectví nebo riziko pro bezpečnost členských států a zda zamýšlí opustit území členských států před uplynutím platnosti víza, o něž žádá.“
Schengenský hraniční kodex
Body 6 a 27 odůvodnění Schengenského hraničního kodexu znějí takto:
„(6)
Ochrana hranic je věcí zájmu nejen členského státu, na jehož vnějších hranicích se provádí, nýbrž všech členských států, které zrušily ochranu vnitřních hranic. Ochrana hranic by měla pomáhat v boji proti nedovolenému přistěhovalectví a obchodování s lidmi a zabránit jakékoliv hrozbě pro vnitřní bezpečnost, veřejný pořádek, veřejné zdraví a mezinárodní vztahy členských států.
[…]
(27)
V souladu s judikaturou Soudního dvora Evropské unie musí být odchylka od základní zásady volného pohybu osob vykládána restriktivně a pojem veřejného pořádku předpokládá existenci skutečné, aktuální a dostatečně závažné hrozby, kterou je dotčen některý ze základních zájmů společnosti.“
Článek 2 tohoto kodexu stanoví:
„Pro účely tohoto nařízení se rozumí:
[…]
5)
‚osobami požívajícími právo na volný pohyb podle práva Unie‘:
a)
občané Unie ve smyslu čl. 20 odst. 1 Smlouvy o fungování EU a státní příslušníci třetích zemí, kteří jsou rodinnými příslušníky občana Unie vykonávajícího právo volného pohybu a na které se vztahuje směrnice [2004/38];
b)
státní příslušníci třetích zemí a jejich rodinní příslušníci bez ohledu na státní příslušnost, kteří na základě dohod mezi Unií a jejími členskými státy na jedné straně a těmito třetími zeměmi na straně druhé požívají právo volného pohybu rovnocenné právu občanů Unie;
[…]“
Článek 6 odst. 1 uvedeného kodexu stanoví:
„Pro předpokládané pobyty na území členských států, které nepřesáhnou 90 dní během jakéhokoli období 180 dnů, kterým se rozumí období 180 dnů bezprostředně předcházející každému dni pobytu, platí pro vstup státních příslušníků třetích zemí tyto podmínky:
[…]
d)
nejsou osobami vedenými v [Schengenském informačním systému (SIS)], jimž má být odepřen vstup;
e)
nejsou považováni za hrozbu pro veřejný pořádek, vnitřní bezpečnost, veřejné zdraví nebo mezinárodní vztahy kteréhokoliv z členských států, zejména nejsou osobami, jimž má být podle vnitrostátních databází členských států odepřen vstup ze stejných důvodů.“
Článek 8 odst. 2 třetí pododstavec téhož kodexu stanoví:
„Při provádění minimálních kontrol osob požívajících právo na volný pohyb podle práva Unie však příslušníci pohraniční stráže mohou – aniž by tak činili systematicky – nahlížet do vnitrostátních i evropských databází, aby zajistili, že daná osoba nepředstavuje skutečnou, aktuální a dostatečně vážnou hrozbu pro vnitřní bezpečnost, veřejný pořádek, mezinárodní vztahy členských států nebo hrozbu pro veřejné zdraví.“
Spor v původním řízení a předběžné otázky
E.P., státní příslušník třetí země, byl v době, kdy se nacházel v Nizozemsku za účelem krátkodobého pobytu, pro který mu byla udělena výjimka z vízové povinnosti, podezřelý ze spáchání trestného činu podle nizozemských trestních předpisů týkajících se omamných látek.
Rozhodnutím ze dne 19. května 2016 státní tajemník nařídil E.P. opustit území Unie z důvodu, že již nesplňuje podmínku uvedenou v čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu, neboť představuje hrozbu pro veřejný pořádek.
E.P. podal proti tomuto rozhodnutí žalobu k rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (soud v Haagu, pobočka v Amsterodamu, Nizozemsko).
Rozsudkem ze dne 13. září 2016 uvedený soud žalobě vyhověl a rozhodnutí státního tajemníka zrušil.
Státní tajemník se proti uvedenému rozsudku odvolal.
Vzhledem zejména k povaze rozhodnutí přijatého vůči E.P., složitosti posouzení, která měl státní tajemník učinit při přijímání takového rozhodnutí, a okolnosti, že se E.P. v den přijetí tohoto rozhodnutí nacházel na území členského státu, si předkládající soud klade otázku, zda podmínkou konstatování hrozby pro veřejný pořádek ve smyslu čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu bylo prokázat, že osobní chování E.P. představovalo skutečnou, aktuální a dostatečně závažnou hrozbu, kterou byl dotčen některý ze základních zájmů společnosti.
Předkládající soud se domnívá, že za současného stavu neumožňuje judikatura Soudního dvora vyplývající z rozsudků ze dne 19. prosince 2013, Koushkaki (
C‑84/12
,
EU:C:2013:862
), ze dne 11. června 2015, Zh. a O. (
C‑554/13
,
EU:C:2015:377
), ze dne 24. června 2015, T. (
C‑373/13
,
EU:C:2015:413
), ze dne 15. února 2016, N. (
C‑601/15 PPU
,
EU:C:2016:84
), a ze dne 4. dubna 2017, Fahimian (
C‑544/15
,
EU:C:2017:255
), na tuto otázku jednoznačně odpovědět.
Za těchto podmínek se Raad van State (Státní rada, Nizozemsko) rozhodla přerušit řízení a položit Soudnímu dvoru následující předběžné otázky:
„1)
Musí být čl. 6 odst. 1 písm. e) [Schengenského hraničního kodexu] vykládán v tom smyslu, že rozhodnutí, podle něhož byl oprávněný pobyt v délce nepřesahující 90 dní během období 180 dnů ukončen, protože je cizinec považován za hrozbu pro veřejný pořádek, musí být odůvodněno tím, že osobní chování dotyčného cizince představuje skutečnou, aktuální a dostatečně závažnou hrozbu, kterou je dotčen některý ze základních zájmů společnosti?
2)
Pokud je třeba na první otázku odpovědět záporně: jaké požadavky na odůvodnění platí podle čl. 6 odst. 1 písm. e) [Schengenského hraničního kodexu] na rozhodnutí, podle něhož je cizinec považován za hrozbu pro veřejný pořádek?
Musí být čl. 6 odst. 1 písm. e) [Schengenského hraničního kodexu] vykládán v tom smyslu, že brání vnitrostátní praxi, podle níž je cizinec považován za hrozbu pro veřejný pořádek pouze z důvodu, že je nesporné, že je tento cizinec podezřelý ze spáchání trestného činu?“
K předběžným otázkám
Podstatou otázek předkládajícího soudu, které je třeba posoudit společně, je, zda čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu musí být vykládán v tom smyslu, že brání vnitrostátní praxi, podle níž mohou příslušné orgány přijmout rozhodnutí o navrácení státního příslušníka třetí země, který nepodléhá vízové povinnosti a nachází se na území členských států za účelem krátkodobého pobytu, z důvodu, že je považován za hrozbu pro veřejný pořádek, neboť je podezřelý ze spáchání trestného činu.
Z článku 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu vyplývá, že k podmínkám vstupu pro krátkodobý pobyt na území členských států patří požadavek, že daná osoba není považována za hrozbu pro veřejný pořádek, vnitřní bezpečnost, veřejné zdraví nebo mezinárodní vztahy kteréhokoliv z členských států.
I když tento požadavek může být na základě tohoto ustanovení chápán jako podmínka vstupu na území členských států, je třeba konstatovat, že po vstupu na toto území je oprávněnost pobytu na uvedeném území i nadále podmíněna dodržením uvedeného požadavku.
Zaprvé totiž čl. 20 odst. 1 Úmluvy k provedení Schengenské dohody stanoví, že se státní příslušníci třetích zemí, kteří nepodléhají vízové povinnosti, mohou volně pohybovat na území členských států po dobu, která je v tomto ustanovení definována, pokud tito státní příslušníci třetích zemí splňují podmínky vstupu uvedené v čl. 5 odst. 1 písm. a) a c) až e) této úmluvy.
V tomto ohledu je třeba připomenout, že článkem 6 odst. 1 Schengenského hraničního kodexu byl nahrazen čl. 5 odst. 1 nařízení č. 562/2006, kterým byl zase nahrazen čl. 5 odst. 1 Úmluvy k provedení Schengenské dohody. Článek 20 odst. 1 této úmluvy tak musí být chápán tak, že nyní odkazuje na čl. 6 odst. 1 Schengenského hraničního kodexu.
A zadruhé z čl. 3 bodu 2 směrnice 2008/115 vyplývá, že státní příslušník třetí země, který se na území členského státu nachází, aniž splňuje podmínky vstupu uvedené v článku 5 nařízení č. 562/2006, nyní nahrazeném článkem 6 Schengenského hraničního kodexu, nebo jiné podmínky vstupu, pobytu nebo bydliště, pobývá z tohoto důvodu na tomto území neoprávněně (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 7. června 2016, Affum,
C‑47/15
,
EU:C:2016:408
, bod
).
Za těchto podmínek platí, že vzhledem k tomu, že čl. 6 odst. 1 této směrnice stanoví, že členské státy v zásadě přijmou rozhodnutí o navrácení vůči každému státnímu příslušníkovi třetí země, který neoprávněně pobývá na jejich území, je třeba mít za to, že členský stát může takové rozhodnutí přijmout vůči státnímu příslušníkovi třetí země, který nepodléhá vízové povinnosti a nachází se na území členských států za účelem krátkodobého pobytu, pokud tento státní příslušník představuje hrozbu pro veřejný pořádek ve smyslu čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu.
Pro účely určení dosahu pojmu „hrozba pro veřejný pořádek“ uvedeného v posledně zmíněném ustanovení je v tomto kontextu třeba připomenout, že z ustálené judikatury Soudního dvora vyplývá, že občana Unie, který využil svého práva volného pohybu, a jeho některé rodinné příslušníky lze považovat za hrozbu pro veřejný pořádek, pouze pokud jejich osobní chování představuje skutečnou, aktuální a dostatečně závažnou hrozbu, kterou je dotčen některý ze základních zájmů společnosti dotyčného členského státu (v tomto smyslu viz rozsudky ze dne 29. dubna 2004, Orfanopoulos a Oliveri,
C‑482/01 a C‑493/01
,
EU:C:2004:262
, body
a
, a ze dne 10. července 2008, Jipa,
C‑33/07
,
EU:C:2008:396
, body
a
).
Pojem „hrozba pro veřejný pořádek“ byl následně vyložen týmž způsobem v kontextu řady směrnic upravujících postavení státních příslušníků třetích zemí, kteří nejsou rodinnými příslušníky občana Unie (viz rozsudky ze dne 11. června 2015, Zh. a O.,
C‑554/13
,
EU:C:2015:377
, bod
; ze dne 24. června 2015, T.,
C‑373/13
,
EU:C:2015:413
, bod
, a ze dne 15. února 2016, N.,
C‑601/15 PPU
,
EU:C:2016:84
, bod
).
To však neznamená, že jakýkoli odkaz unijního normotvůrce na pojem „hrozba pro veřejný pořádek“ musí být nutně chápán jako výlučný odkaz na osobní chování představující skutečnou, aktuální a dostatečně závažnou hrozbu, kterou je dotčen některý ze základních zájmů společnosti dotyčného členského státu.
Pokud jde například o příbuzný pojem „hrozba pro veřejnou bezpečnost“, Soudní dvůr rozhodl, že v kontextu směrnice Rady 2004/114/ES ze dne 13. prosince 2004 o podmínkách přijímání státních příslušníků třetích zemí za účelem studia, výměnných pobytů žáků, neplacené odborné přípravy nebo dobrovolné služby (
Úř. věst. 2004, L 375, s. 12
) musí být tento pojem vykládán v širším smyslu než v judikatuře týkající se osob, které požívají práva na volný pohyb, a že uvedený pojem může zahrnovat zejména potenciální ohrožení veřejné bezpečnosti (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 4. dubna 2017, Fahimian,
C‑544/15
,
EU:C:2017:255
, bod
).
Pro účely upřesnění dosahu pojmu „hrozba pro veřejný pořádek“ ve smyslu čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu se tedy jeví nezbytným přihlédnout ke znění tohoto ustanovení, jeho kontextu a cílům sledovaným právními předpisy, jejichž je součástí (v tomto smyslu viz rozsudky ze dne 24. června 2015, T.,
C‑373/13
,
EU:C:2015:413
, bod
, a ze dne 4. dubna 2017, Fahimian,
C‑544/15
,
EU:C:2017:255
, bod
).
Pokud jde zaprvé o znění čl. 6 odst. 1 písm. e) tohoto kodexu, je třeba uvést, že zejména na rozdíl od čl. 27 odst. 2 směrnice 2004/38 výslovně nevyžaduje, aby chování dotyčné osoby představovalo skutečnou, aktuální a dostatečně závažnou hrozbu, kterou by byl dotčen některý ze základních zájmů společnosti, aby tato osoba mohla být považována za hrozbu pro veřejný pořádek.
Tento závěr je zadruhé podpořen kontextem, do něhož je čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu zasazen.
V tomto směru je třeba nejprve poukázat na to, že toto ustanovení má rovněž úzký vztah k vízovému kodexu, jelikož dodržení podmínky vstupu, kterou uvádí, musí být podle čl. 21 odst. 1 tohoto kodexu ověřeno před vydáním jednotného víza.
Proto musí být široký prostor pro uvážení, jejž Soudní dvůr přiznává příslušným orgánům členských států při ověřování, zda byly dodrženy podmínky pro vydání jednotného víza, těmto orgánům logicky přiznán s ohledem na složitost takového přezkumu (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 19. prosince 2013, Koushkaki,
C‑84/12
,
EU:C:2013:862
, body
až
) i tehdy, zjišťují-li, zda státní příslušník třetí země představuje hrozbu pro veřejný pořádek ve smyslu čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu.
Dále je sice pravda, že bod 27 odůvodnění a čl. 8 odst. 2 třetí pododstavec tohoto kodexu výslovně odkazují na situaci, kdy určitá osoba představuje „skutečnou, aktuální a dostatečně závažnou hrozbu“ pro veřejný pořádek, avšak tyto odkazy se týkají pouze situace osob, které požívají práva na volný pohyb podle unijního práva ve smyslu čl. 2 bodu 5 uvedeného kodexu.
Za těchto podmínek platí, že kdyby měl unijní normotvůrce v úmyslu podmínit i použití čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu existencí takové situace, logicky by toto ustanovení formuloval stejně jako čl. 8 odst. 2 třetí pododstavec tohoto kodexu.
A konečně podmínkou vstupu na území členských států za účelem krátkodobého pobytu je v souladu s čl. 6 odst. 1 písm. d) Schengenského hraničního kodexu rovněž požadavek nebýt osobou vedenou v SIS, jíž má být odepřen vstup.
Z článku 24 odst. 2 nařízení č. 1987/2006 přitom vyplývá, že státní příslušník třetí země, který byl odsouzen pro trestný čin, na který se vztahuje trest odnětí svobody ve výši nejméně jednoho roku nebo proti kterému existuje důvodné podezření, že spáchal závažné trestné činy, může být veden v SIS jako osoba, jíž má být odepřen vstup, protože představuje ohrožení veřejného pořádku nebo veřejné bezpečnosti.
Z toho plyne, že se pojem „ohrožení veřejného pořádku nebo veřejné bezpečnosti“ ve smyslu tohoto ustanovení podstatně liší od pojmu uvedeného v bodě 29 tohoto rozsudku (obdobně viz rozsudek ze dne 31. ledna 2006, Komise v. Španělsko,
C‑503/03
,
EU:C:2006:74
, bod
).
V tomto kontextu by domněnka, že pojem „hrozba pro veřejný pořádek“ ve smyslu čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu je užší než pojem, na kterém závisí použití čl. 6 odst. 1 písm. d) tohoto kodexu, vnesla do uvedeného kodexu jistou nesoudržnost.
Pokud jde zatřetí o cíle Schengenského hraničního kodexu, z bodu 6 odůvodnění tohoto kodexu vyplývá, že ochrana hranic by měla zabránit „jakékoliv hrozbě“ pro veřejný pořádek.
Lze tedy mít za to, že zachování veřejného pořádku je jako takové jedním z cílů sledovaných uvedeným kodexem a že unijní normotvůrce zamýšlel bojovat proti veškerým hrozbám pro veřejný pořádek.
Vzhledem ke všem těmto úvahám nelze čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu vykládat tak, že principiálně brání vnitrostátní praxi spočívající v přijetí rozhodnutí o navrácení státního příslušníka třetí země, který nepodléhá vízové povinnosti a nachází se na území členských států za účelem krátkodobého pobytu, jestliže je podezřelý ze spáchání trestného činu, aniž je prokázáno, že jeho chování představuje skutečnou, aktuální a dostatečně závažnou hrozbu, kterou je dotčen některý ze základních zájmů společnosti dotyčného členského státu.
Tato vnitrostátní praxe musí být nicméně v souladu se zásadou proporcionality, která je obecnou zásadou unijního práva, a nesmí tedy zejména překračovat meze toho, co je k ochraně veřejného pořádku nezbytné (v tomto smyslu viz rozsudky ze dne 2. května 2019, Lavorgna,
C‑309/18
,
EU:C:2019:350
, bod
; ze dne 17. dubna 2018, Egenberger,
C‑414/16
,
EU:C:2018:257
, bod
, a ze dne 9. července 2015, K a A,
C‑153/14
,
EU:C:2015:453
, bod
).
Z toho na jedné straně plyne, že trestný čin, z jehož spáchání je dotčený státní příslušník třetí země podezřelý, musí být dostatečně závažný, pokud jde o jeho povahu a trest, jejž lze za tento čin uložit, aby odůvodnil okamžité ukončení pobytu tohoto státního příslušníka na území členských států.
Na druhé straně, nebyl-li uvedený státní příslušník odsouzen, mohou se příslušné orgány dovolávat hrozby pro veřejný pořádek pouze v případě shodujících se, objektivních a přesných skutečností umožňujících podezírat jej ze spáchání takového trestného činu.
Předkládajícímu soudu přísluší ověřit, zda vnitrostátní praxe, o kterou jde v původním řízení, tyto požadavky splňuje.
Z výše uvedeného vyplývá, že na položené otázky je třeba odpovědět tak, že čl. 6 odst. 1 písm. e) Schengenského hraničního kodexu musí být vykládán v tom smyslu, že nebrání vnitrostátní praxi, podle níž mohou příslušné orgány přijmout rozhodnutí o navrácení státního příslušníka třetí země, který nepodléhá vízové povinnosti a nachází se na území členských států za účelem krátkodobého pobytu, z důvodu, že je považován za hrozbu pro veřejný pořádek, neboť je podezřelý ze spáchání trestného činu, za předpokladu, že se tato praxe uplatní jen tehdy, jestliže je tento trestný čin dostatečně závažný, pokud jde o jeho povahu a trest, jejž lze za tento čin uložit, aby odůvodnil okamžité ukončení pobytu tohoto státního příslušníka na území členských států, a jestliže tyto orgány mají k dispozici shodující se, objektivní a přesné důkazy podporující jejich podezření, což přísluší ověřit předkládajícímu soudu.
K nákladům řízení
Vzhledem k tomu, že řízení má, pokud jde o účastníky původního řízení, povahu incidenčního řízení ve vztahu ke sporu probíhajícímu před předkládajícím soudem, je k rozhodnutí o nákladech řízení příslušný uvedený soud. Výdaje vzniklé předložením jiných vyjádření Soudnímu dvoru než vyjádření uvedených účastníků řízení se nenahrazují.
Z těchto důvodů Soudní dvůr (první senát) rozhodl takto:
Článek 6 odst. 1 písm. e) nařízení Evropského parlamentu a Rady (EU) 2016/399 ze dne 9. března 2016, kterým se stanoví kodex Unie o pravidlech upravujících přeshraniční pohyb osob (Schengenský hraniční kodex), musí být vykládán v tom smyslu, že nebrání vnitrostátní praxi, podle níž mohou příslušné orgány přijmout rozhodnutí o navrácení státního příslušníka třetí země, který nepodléhá vízové povinnosti a nachází se na území členských států za účelem krátkodobého pobytu, z důvodu, že je považován za hrozbu pro veřejný pořádek, neboť je podezřelý ze spáchání trestného činu, za předpokladu, že se tato praxe uplatní jen tehdy, jestliže je tento trestný čin dostatečně závažný, pokud jde o jeho povahu a trest, jejž lze za tento čin uložit, aby odůvodnil okamžité ukončení pobytu tohoto státního příslušníka na území členských států, a jestliže tyto orgány mají k dispozici shodující se, objektivní a přesné důkazy podporující jejich podezření, což přísluší ověřit předkládajícímu soudu.
Podpisy.
(
*1
) – Jednací jazyk: nizozemština. | [
"Řízení o předběžné otázce",
"Kontroly na hranicích, azyl a přistěhovalectví",
"Nařízení (EU) 2016/399",
"Kodex unie o pravidlech upravujících přeshraniční pohyb osob (Schengenský hraniční kodex)",
"Článek 6",
"Podmínky vstupu pro státní příslušníky třetích zemí",
"Pojem ‚hrozba pro veřejný pořádek‘",
"Rozhodnutí o navrácení neoprávněně pobývajícího státního příslušníka třetí země"
] |
62008TJ0189 | de | Vorgeschichte des Rechtsstreits
Die belgische Steuerregelung für Koordinierungszentren, die vom allgemeinen Steuerrecht abweicht, findet sich in dem wiederholt
ergänzten und geänderten Königlichen Erlass Nr. 187 vom 30. Dezember 1982 über die Errichtung von Koordinierungszentren (
Belgisches Staatsblatt
vom 13. Januar 1983, S. 502).
Diese Regelung findet nur Anwendung, wenn das Koordinierungszentrum durch Königlichen Erlass die vorherige Einzelzulassung
erhalten hat. Hierfür ist erforderlich, dass das Zentrum zu einer multinationalen Gruppe gehört, die über Eigenkapital und
Rücklagen in Höhe von mindestens 1 Milliarde BEF verfügt und einen konsolidierten Jahresumsatz von mindestens 10 Milliarden
BEF erzielt. Erlaubt sind nur bestimmte vorbereitende, unterstützende oder Zentralisierungstätigkeiten, und Unternehmen des
Finanzsektors können die Regelung nicht in Anspruch nehmen. Die Koordinierungszentren müssen in Belgien zwei Jahre nach Aufnahme
der Tätigkeit mindestens das Äquivalent von zehn Vollzeitarbeitskräften beschäftigen.
Die Zulassung als Zentrum gilt für zehn Jahre und kann um weitere zehn Jahre verlängert werden.
Die Steuerregelung für Koordinierungszentren wurde bei ihrer Einführung von der Kommission der Europäischen Gemeinschaften
geprüft. Insbesondere in den Entscheidungen, die am 16. Mai 1984 und am 9. März 1987 in Form von Schreiben mitgeteilt worden
waren, hatte die Kommission im Wesentlichen festgestellt, dass eine derartige Regelung, die auf einem System der pauschalen
Ermittlung der Einkünfte der Koordinierungszentren fuße, kein Beihilfeelement enthalte.
Nachdem die Kommission am 11. November 1998 eine Mitteilung über die Anwendung der Vorschriften über staatliche Beihilfen
auf Maßnahmen im Bereich der direkten Unternehmens[be]steuerung (ABl. C 384, S. 3) erlassen hatte, unterzog sie das Steuerrecht
der Mitgliedstaaten einer allgemeinen Prüfung anhand der Vorschriften über staatliche Beihilfen.
In diesem Rahmen ersuchte die Kommission die belgischen Behörden am 12. Februar 1999 um bestimmte Auskünfte u. a. zur Regelung
für die Koordinierungszentren. Sie antworteten im März 1999.
Im Juli 2000 teilten die Dienststellen der Kommission diesen Behörden mit, dass die betreffende Regelung vermutlich eine staatliche
Beihilfe darstelle. Sie leiteten das Verfahren der Zusammenarbeit nach Art. 17 Abs. 2 der Verordnung (EG) Nr. 659/1999 des
Rates vom 22. März 1999 über besondere Vorschriften für die Anwendung von Artikel [88 EG] (ABl. L 83, S. 1) ein, indem sie
den belgischen Behörden Gelegenheit gaben, innerhalb einer Frist von einem Monat Stellung zu nehmen.
Am 11. Juli 2001 beschloss die Kommission auf der Grundlage des Art. 88 Abs. 1 EG vier Vorschläge für zweckdienliche Maßnahmen,
die sich u. a. auf die Regelung für die Koordinierungszentren bezogen. Sie schlug den belgischen Behörden vor, einer gewissen
Anzahl von Änderungen dieser Regelung zuzustimmen und gleichzeitig übergangsweise zu bestimmen, dass die vor der Zustimmung
zu diesen Maßnahmen zugelassenen Zentren bis zum 31. Dezember 2005 weiter die alte Regelung in Anspruch nehmen könnten.
In Ermangelung einer Zustimmung der belgischen Behörden zu den vorgeschlagenen zweckdienlichen Maßnahmen leitete die Kommission
durch eine mit Schreiben vom 27. Februar 2002 zugestellte Entscheidung (ABl. C 147, S. 2) gemäß Art. 19 Abs. 2 der Verordnung
Nr. 659/1999 das förmliche Prüfverfahren ein. Sie forderte das Königreich Belgien insbesondere auf, Stellung zu nehmen und
alle der Beurteilung der fraglichen Maßnahme dienlichen Informationen zu liefern. Ferner forderte sie Belgien und betroffene
Dritte zur Stellungnahme und zur Erteilung aller dienlichen Hinweise zu der Frage auf, ob die durch die betreffende Regelung
Begünstigten ein berechtigtes Vertrauen hätten, das den Erlass von Übergangsmaßnahmen gebiete.
Am 13. September 2002 erhob die Klägerin eine Klage auf Nichtigerklärung der Entscheidung, das förmliche Prüfverfahren einzuleiten
(Rechtssache T‑276/02).
Zum Abschluss des förmlichen Prüfverfahrens erließ die Kommission am 17. Februar 2003 die Entscheidung 2003/757/EG über die
Beihilferegelung, die Belgien zugunsten von Koordinierungsstellen mit Sitz in Belgien durchgeführt hat (ABl. L 282, S. 25,
im Folgenden: Entscheidung von 2003).
Die Art. 1 und 2 der Entscheidung von 2003 lauten:
„Artikel 1
Die gegenwärtig in Belgien geltende Steuerregelung zugunsten der Koordinierungsstellen, die gemäß de[m] Königlichen [Erlass]
Nr. 187 genehmigt sind, stellt eine Beihilferegelung dar, die mit dem Gemeinsamen Markt unvereinbar ist.
Artikel 2
Belgien hebt die in Artikel 1 bezeichnete Beihilferegelung auf oder gestaltet sie so um, dass sie mit dem Gemeinsamen Markt
vereinbar ist.
Ab dem Datum der Bekanntgabe der vorliegenden Entscheidung darf der aus dieser Regelung insgesamt oder aus Teilen der Regelung
rührende Vorteil nicht mehr zugunsten neuer Empfänger gewährt oder durch die Verlängerung geltender Genehmigungen beibehalten
werden.
In Bezug auf vor dem 31. Dezember 2000 genehmigte Stellen darf die Regelung bis zum Ablauf der zum Datum der Bekanntgabe der
vorliegenden Entscheidung geltenden Einzelgenehmigung, jedoch längstens bis zum 31. Dezember 2010 beibehalten werden. Gemäß
zweiter Unterabsatz darf im Fall der Verlängerung der Genehmigung vor diesem Datum der Vorteil aus der Regelung, die Gegenstand
der vorliegenden Entscheidung ist, nicht mehr gewährt werden, auch nicht vorübergehend.“
Bereits am 6. März 2003 wandte sich das Königreich Belgien mit dem Antrag, „das Nötige zu tun, damit die Koordinierungszentren,
deren Zulassung nach dem 17. Februar 2003 abläuft, bis zum 31. Dezember 2005 verlängert werden können“, gleichzeitig an die
Kommission und an den Rat. Der Antrag wurde am 20. März 2003 und am 26. Mai 2003 auf der Grundlage des Art. 88 Abs. 2 Unterabs. 3
EG erneuert.
Am 25. und 28. April 2003 legten Belgien und die Forum 187 genannte Vereinigung der Koordinierungszentren Rechtsbehelfe beim
Gerichtshof der Europäischen Gemeinschaften ein, um die Aussetzung und teilweise oder vollständige Nichtigerklärung der Entscheidung
von 2003 zu erwirken (Rechtssachen C‑182/03 und T‑140/03, später C‑217/03; Rechtssachen C‑182/03 R und T‑140/03 R, später
C‑217/03 R).
Mit Beschluss vom 2. Juni 2003, Forum 187/Kommission (T‑276/02, Slg. 2003, II‑2075), hat das Gericht die Klage auf Nichtigerklärung
der Entscheidung, das förmliche Prüfverfahren einzuleiten, als unzulässig abgewiesen.
Mit Beschluss vom 26. Juni 2003, Belgien und Forum 187/Kommission (C‑182/03 R und C‑217/03 R, Slg. 2003, I‑6887, im Folgenden:
Beschluss Forum 187) ordnete der Präsident des Gerichtshofs an, dass der Vollzug der Entscheidung von 2003 ausgesetzt wird,
soweit sie dem Königreich Belgien untersagt, die zum Zeitpunkt ihrer Bekanntgabe geltenden Zulassungen von Koordinierungszentren
zu verlängern.
Im Einklang mit dem Beschluss Forum 187 verlängerten die belgischen Behörden die Zulassungen der Koordinierungszentren, die
zwischen dem 17. Februar 2003 und dem 31. Dezember 2005 abliefen. Mit Ausnahme von vier Zentren, deren Zulassung für einen
unbefristeten Zeitraum verlängert wurde, liefen diese Verlängerungen bei allen Zentren bis zum 31. Dezember 2005.
Mit der auf der Grundlage des Art. 88 Abs. 2 EG erlassenen Entscheidung 2003/531/EG des Rates vom 16. Juli 2003 über die Gewährung
einer Beihilfe zugunsten bestimmter in Belgien niedergelassener Koordinierungszentren durch die belgische Regierung (ABl.
L 184, S. 17) wurde „die Beihilfe, die Belgien bis zum 31. Dezember 2005 Unternehmen gewähren [wollte], die am 31. Dezember
2000 eine zwischen dem 17. Februar 2003 und dem 31. Dezember 2005 ablaufende Zulassung als Koordinierungszentrum gemäß dem
Königlichen Erlass Nr. 187 … besaßen“, für mit dem Gemeinsamen Markt vereinbar erklärt. Am 24. September 2003 erhob die Kommission
Klage auf Nichtigerklärung dieser Entscheidung (Rechtssache C‑399/03).
Am 22. Juni 2006 erklärte der Gerichtshof die Entscheidung von 2003 teilweise für nichtig, soweit sie keine Übergangsmaßnahmen
in Bezug auf die Koordinierungszentren vorsah, deren Antrag auf Verlängerung der Zulassung zum Zeitpunkt der Bekanntgabe der
Entscheidung noch nicht beschieden war oder deren Zulassung zu diesem Zeitpunkt oder kurz danach ablief (Urteil des Gerichtshofs
vom 22. Juni 2006, Belgien und Forum 187/Kommission, C‑182/03 und C‑217/03, Slg. 2006, I‑5479, im Folgenden: Urteil Forum 187).
Am selben Tag erklärte der Gerichtshof mit dem Urteil Kommission/Rat (C‑399/03, Slg. 2006, I‑5629) auch die Entscheidung 2003/531
für nichtig.
Mit Schreiben vom 4. Juli 2006 forderte die Kommission die belgischen Behörden auf, innerhalb von 20 Werktagen bestimmte Angaben
zu machen, um das weitere Vorgehen nach Maßgabe des Urteils Forum 187 festzulegen.
Am 27. Dezember 2006 verabschiedete das Königreich Belgien ein verschiedene Bestimmungen umfassendes Gesetz (
Belgisches Staatsblatt
vom 28. Dezember 2006, S. 75266, im Folgenden: Gesetz von 2006), das für alle Koordinierungszentren auf einen gegebenenfalls
auch rückwirkend gestellten Antrag hin eine Verlängerung der Zulassung bis zum 31. Dezember 2010 vorsah. Diese Möglichkeit
der Verlängerung sollte nicht nur den Koordinierungszentren offenstehen, deren Zulassungen nach dem Beschluss Forum 187 zwischen
dem 17. Februar 2003 und dem 31. Dezember 2005 verlängert wurden, sondern nach dem Gesetz von 2006 auch solchen, bei denen
die Zulassungen zwischen dem 1. Januar 2006 und dem 31. Dezember 2010 auslaufen, sowie einer nicht näher bestimmten Zahl von
Koordinierungszentren, deren Zulassung eigentlich zum 31. Dezember 2005 abgelaufen war, die aber bislang noch keine Verlängerung
beantragt hatten. Dieses Gesetz ist der Kommission nicht gemäß Art. 88 Abs. 3 EG notifiziert worden, sondern sein Inkrafttreten
wurde von der Bestätigung der Kommission, dass sie keine Einwände dagegen erhebt, abhängig gemacht.
Nach mehreren Erinnerungsschreiben und Briefwechseln mit der Kommission übermittelten die belgischen Behörden am 16. Januar
2007 die von der Kommission am 4. Juli 2006 geforderten Angaben. Per Schreiben vom 8. und 16. Februar 2007 legten die Behörden
zusätzliche Informationen vor. Außerdem fanden am 5. und 15. Februar 2007 sowie am 5. März 2007 drei Sitzungen zwischen der
Kommission und den belgischen Behörden statt.
Mit Schreiben vom 21. März 2007 teilte die Kommission den belgischen Behörden ihren Beschluss mit, das am 27. Februar 2002
eingeleitete förmliche Prüfverfahren in Bezug auf die Regelung für die Koordinierungszentren zu verlängern. Dieser Beschluss
und die Aufforderung an die Beteiligten, eine Stellungnahme zu den angemessenen Übergangsmaßnahmen abzugeben, die die Kommission
dem Urteil Forum 187 zufolge hätte vorsehen müssen, wurden im
Amtsblatt der Europäischen Union
vom 16. Mai 2007 (ABl. C 110, S. 20) veröffentlicht.
Nach Abschluss des förmlichen Prüfverfahrens erließ die Kommission am 13. November 2007 die Entscheidung 2008/283/EG über
die von Belgien geschaffene Beihilferegelung zugunsten der in Belgien niedergelassenen Koordinierungszentren und zur Änderung
der Entscheidung von 2003 (ABl. 2008, L 90, S. 7, im Folgenden: angefochtene Entscheidung).
Die angefochtene Entscheidung ändert zunächst Art. 2 der Entscheidung von 2003 dahin, dass den Koordinierungszentren, deren
Verlängerungsantrag am Tag der Notifikation der Entscheidung von 2003 noch nicht beschieden war oder deren Zulassung am Tag
der Notifikation besagter Entscheidung oder kurz danach ablief, zwischen dem 18. Februar 2003 und dem 31. Dezember 2005 vorgesehen
werden, gestattet wird, die Beihilferegelung bis zum 31. Dezember 2005 in Anspruch zu nehmen, und dass die Verlängerung ihrer
Zulassungen bis zu diesem Zeitpunkt genehmigt wird. Was weiter die vier Zentren betrifft, deren Zulassung nach Maßgabe des
Beschlusses Forum 187 auf unbestimmte Zeit verlängert wurde, wird in der angefochtenen Entscheidung darauf hingewiesen, dass
die Presseerklärung der Kommission vom 16. Juli 2003 bei diesen Zentren ein berechtigtes Vertrauen darauf geweckt habe, dass
sie diese Regelung bis zum Tag des Erlassens des Urteils des Gerichtshofs in der Sache in Anspruch nehmen könnten. Dieses
Urteil sei am 22. Juni 2006 ergangen; da es sich um eine steuerliche Maßnahmen handele, werde durch die angefochtene Entscheidung
der Vertrauensschutz ausgedehnt, damit die betreffenden Koordinierungszentren die Möglichkeit hätten, die in Rede stehende
Regelung bis zum Ablauf des am Tag der Urteilsverkündung laufenden Veranlagungszeitraums in Anspruch zu nehmen. Schließlich
wird mit der angefochtenen Entscheidung das Gesetz von 2006 insofern für mit dem Gemeinsamen Markt unvereinbar erklärt, als
es darauf abzielt, die Koordinierungszentrenregelung über den 31. Dezember 2005 hinaus zu verlängern.
Art. 1 der angefochtenen Entscheidung lautet:
„In Artikel 2 der [Entscheidung von 2003] wird folgender Wortlaut angefügt:
‚Die Koordinierungszentren, deren Verlängerungsantrag am Tag der Notifikation der vorliegenden Entscheidung noch nicht beschieden
ist oder deren Zulassung am Tag der Notifikation oder kurz danach, d. h. zwischen dem Notifikationsdatum und dem 31. Dezember
2005 abläuft, können die Koordinierungszentrenregelung bis zum 31. Dezember 2005 weiter in Anspruch nehmen. Die Zulassungen
besagter Koordinierungszentren dürfen bis spätestens 31. Dezember 2005 verlängert werden.‘“
Art. 2 der angefochtenen Entscheidung bestimmt:
„Die vier in Belgien niedergelassenen Koordinierungszentren, deren Zulassung auf der Grundlage des Beschlusses des Präsidenten
des Gerichtshofs der Europäischen Gemeinschaften vom 26. Juni 2003 zur Aussetzung des Vollzugs des Beschlusses [Forum 187]
auf unbestimmte Zeit verlängert wurden, können die Koordinierungszentrenregelung bis zum Ablauf des am 22. Juni 2006 laufenden
Veranlagungszeitraums weiter in Anspruch nehmen.“
Art. 3 der angefochtenen Entscheidung sieht vor:
„Das Gesetz [von] 2006 ist insofern mit dem Gemeinsamen Markt unvereinbar, als es darauf abzielt, die Koordinierungszentrenregelung
durch neue Zulassungsentscheidungen über den 31. Dezember 2005 hinaus zu verlängern.
Die Kommission fordert Belgien daher auf, von der Inkraftsetzung der betreffenden Bestimmungen des Gesetzes [von] 2006 abzusehen.“
Art. 4 der angefochtenen Entscheidung lautet:
„Artikel 1 gilt ab 18. Februar 2003.“
Verfahren und Anträge der Parteien
Mit Klageschrift, die am 22. Mai 2008 bei der Kanzlei des Gerichts eingegangen ist, hat die Klägerin die vorliegende Klage
erhoben.
Das Gericht (Achte Kammer) hat auf Bericht des Berichterstatters beschlossen, die mündliche Verhandlung zu eröffnen, und es
hat der Klägerin im Rahmen prozessleitender Maßnahmen gemäß Art. 64 der Verfahrensordnung des Gerichts eine schriftliche Frage
zur Beantwortung während der Sitzung gestellt und sie aufgefordert, ein Dokument zu übermitteln, das diese fristgemäß vorgelegt
hat.
Mit Schreiben vom 1. Juli 2009 hat die Kommission Anmerkungen zum Sitzungsbericht sowie ein Schreiben, das ein Koordinierungszentrum
am 27. Januar 2009 an sie gerichtet hatte, und ihre Anmerkungen dazu eingereicht. Am 3. Juli 2009 hat der Präsident der Achten
Kammer des Gerichts beschlossen, diese Dokumente zu den Akten zu nehmen, und die Klägerin aufgefordert, dazu in der mündlichen
Verhandlung Stellung zu nehmen.
In der Sitzung vom 6. Juli 2009 haben die Parteien mündlich verhandelt und die Fragen des Gerichts beantwortet.
Die Klägerin beantragt,
– die angefochtene Entscheidung für nichtig zu erklären, soweit sie für die vom Urteil Forum 187 betroffenen Koordinierungszentren
keine angemessenen in die Zukunft wirkenden Übergangsfristen vorsieht;
– alle erforderlichen Maßnahmen zu ergreifen;
– der Kommission die Kosten aufzuerlegen.
Die Kommission beantragt,
– die Klage als unzulässig oder, hilfsweise, als unbegründet abzuweisen;
– der Klägerin die Kosten aufzuerlegen.
Rechtliche Würdigung
Ohne förmlich eine Einrede der Unzulässigkeit gemäß Art. 114 der Verfahrensordnung zu erheben, macht die Kommission die Unzulässigkeit
der Klage geltend. Die Zulässigkeit der vorliegenden Klage ist daher zu prüfen.
Vorbringen der Parteien
Die Kommission macht zunächst geltend, dass die Klägerin nicht nachgewiesen habe, dass sie von der angefochtenen Entscheidung
unmittelbar und individuell betroffen sei. Sie habe nämlich nicht nachgewiesen, dass einer der drei Fälle, in denen die Klage
einer Vereinigung nach der Rechtsprechung zulässig sei, auf sie zutreffe.
Was erstens den Fall betrifft, dass eine Vereinigung wegen der Berührung ihrer eigenen Interessen als Vereinigung individualisiert
ist, sei das Vorbringen von Forum 187, dass sie im eigenen Namen handle, eine reine Behauptung, die durch nichts belegt werde,
was eine Berührung ihrer eigenen Interessen nachweise.
Was zweitens den Fall betrifft, dass eine Rechtsvorschrift einer Vereinigung Verfahrensrechte einräumt, sei die Teilnahme
von Forum 187 am Prüfverfahren nach der Rechtsprechung nicht hinreichend, um ihr die Klagebefugnis zu verleihen.
Was drittens den Fall betrifft, dass eine Vereinigung die Interessen von Klägern wahrnimmt, die klagebefugt wären, bestreitet
die Kommission zunächst, dass die Klage von Forum 187 deswegen zulässig sei, weil die Klage in der Rechtssache C‑217/03 für
zulässig erklärt worden sei, da die Zulässigkeit einer Klage nach den zum Zeitpunkt der Klageerhebung geltenden Umständen
und nicht anhand der Identität des Klägers zu beurteilen sei. Jedenfalls sei das dann unmöglich, wenn der Kläger wie im vorliegenden
Fall eine Vereinigung sei, da sich ihre Mitglieder ändern könnten. Die der Klageschrift beigefügte Vollmacht stütze weder
die Behauptung, dass die Mitglieder der Klägerin diese förmlich mit der Klageerhebung beauftragt hätten, noch zeige sie, dass
die Klägerin Zentren vertrete, die von der angefochtenen Entscheidung betroffen seien.
Außerdem finde sich weder ein Beweis für die Behauptung der Klägerin, dass sie Zentren vertrete, deren Zulassung auf unbestimmte
Zeit verlängert worden sei, noch dafür, dass sie Zentren vertrete, die durch die angefochtene Entscheidung unmittelbar und
individuell betroffen seien.
Was in diesem Zusammenhang die von der Klägerin im Stadium der Erwiderung vorgelegten Nachweise betrifft, rügt die Kommission
zunächst unter Berufung auf Art. 48 § 1 der Verfahrensordnung, dass sie unzulässig seien, da die Klägerin ihre verspätete
Vorlage nicht begründet habe. Außerdem könne diese verspätete Vorlage nicht gerechtfertigt werden. Selbst wenn man weiter
davon ausginge, dass diese Nachweise zulässig seien, werde nicht gezeigt, inwiefern die zehn Zentren, für die die Klägerin
Vollmachten vorlege, von der angefochtenen Entscheidung betroffen seien. Denn in der Tabelle im Anhang ihrer Erwiderung seien
die Namen der Zentren, deren steuerliche Situation gezeigt werden solle, unkenntlich gemacht, und in den vorgelegten Steuerbescheiden
seien die Namen der Zentren geschwärzt. Es gebe daher keine Verbindung zwischen den Zentren, in deren Namen die Klägerin zu
handeln behaupte, und den von ihr vorgelegten Steuerbescheiden, die das Interesse der Zentren an der Beibehaltung der streitigen
Regelung nachweisen sollten. Es sei jedoch keineswegs erlaubt, Informationen hinsichtlich der Hauptparteien eines Rechtsstreits
zu verheimlichen, insbesondere wenn die Zulässigkeit davon betroffen sei. Da die Zulässigkeit zum Zeitpunkt der Klageerhebung
zu beurteilen sei und die Mehrzahl der vorgelegten Bescheide von einem späteren Zeitpunkt stamme, könnten sie nicht berücksichtigt
werden.
Zum Zweiten vertritt die Kommission die Auffassung, dass die Klägerin selbst unter der Annahme, dass ihre Mitglieder von der
angefochtenen Entscheidung betroffen seien, nicht nachgewiesen habe, dass sie ein Interesse an der Nichtigerklärung dieser
Entscheidung hätten. Denn der Umstand, dass sie der klagenden Vereinigung angehörten, bedeute nicht, dass ein Interesse an
der Wiederherstellung der Möglichkeit vorliege, die streitige Regelung in Anspruch zu nehmen. Zwar hätten bei der Eröffnung
des Verfahrens, das zu der Entscheidung von 2003 geführt habe, alle Koordinierungszentren ein Interesse an der Beibehaltung
dieser Regelung gehabt, doch sei dies seither nicht mehr der Fall, wie die Klägerin im Übrigen einräume. Seit dem Steuerjahr
2006 hätten alle belgischen Unternehmen einschließlich der Koordinierungszentren die Möglichkeit, das System des Steuerabzugs
fiktiver Zinsen (im Folgenden: FZAS) zu wählen, das mit dem Gesetz vom 22. Juni 2005 zur Schaffung der Steuerabzugsfähigkeit
von fiktiven Zinsen für Risikokapital (
Belgisches Staatsblatt
vom 30. Juni 2005, S. 30077) eingeführt worden sei. Die Klägerin habe außerdem selbst eingeräumt, dass die Regelung des Königlichen
Erlasses Nr. 187 manchmal weniger vorteilhaft sei als das FZAS, und im Oktober 2006 bestätigt, dass manche Zentren es vorzögen,
das FZAS in Anspruch zu nehmen. Selbst wenn – was die Kommission bestreite – zu den Mitgliedern der Klägerin Zentren zählten,
deren Recht auf Inanspruchnahme einer Übergangsfrist von der angefochtenen Entscheidung betroffen sei, hätten diese nicht
unbedingt ein Interesse daran, die Entscheidung anzufechten, da die Nichtigerklärung der Entscheidung die Rechtsposition dieser
Zentren nicht notwendigerweise verbessere.
In ihrer Gegenerwiderung ergänzt die Kommission, dass der Umstand, dass einige Zentren Steuerbescheide für 2006 erhalten hätten,
kein Rechtsschutzinteresse begründen könne. Denn das FZAS sei nicht gleichbedeutend mit einer völligen Steuerbefreiung, so
dass der Umstand, dass eine Steuer für das Jahr 2006 (oder zuletzt für das Jahr 2007) fällig sei, nicht belege, dass die Zentren
im Rahmen des FZAS in einer weniger günstigen Situation seien als nach der Regelung für Koordinierungszentren. Das Zentrum,
dessen Zulassung auf unbestimmte Zeit verlängert worden sei, müsse bei der Prüfung der Zulässigkeit der Klage nicht berücksichtigt
werden, da kein Nachweis dafür vorgelegt worden sei, dass es von der angefochtenen Entscheidung betroffen sei. Denn die Spalten
der Tabelle im Anhang an die Erwiderung, die die wegen der angefochtenen Entscheidung zusätzlich zu zahlende Steuer beträfen,
seien leer, und unter den von der Klägerin vorgelegten Steuerbescheiden befinde sich keiner, der dieses Zentrum betreffe.
Im Übrigen ist die Kommission der Ansicht, dass die Position der Klägerin nach belgischem Recht die Klage gegenstandslos mache.
Denn obwohl der Beschluss Forum 187 den belgischen Behörden erlaubt habe, die Zulassung bestimmter Zentren bis zum Erlass
des Urteils in der Sache zu verlängern, ohne sie dazu zu verpflichten, hätten sie diese mit Ausnahme von vier Zentren nur
bis Ende des Jahres 2005 verlängert. Keines der von der Klägerin vertretenen Zentren habe aber vor Ablauf der Zulassung ihre
Verlängerung beantragt, obwohl das Urteil Forum 187 noch nicht erlassen worden sei. Es gebe keinen Nachweis für die Behauptung,
dass die rückwirkende Verlängerung von Zulassungen eine in Belgien gängige Praxis sei. Außerdem hätten die Zentren entgegen
dem Vorbringen der Klägerin ihren Status nicht aufgrund der angefochtenen Entscheidung verloren, sondern nach belgischem Recht
aufgrund des Ablaufs ihrer Zulassung am Ende des Jahres 2005.
Was die Frage betrifft, ob die Klägerin ein Rechtsschutzinteresse hat, weil die angefochtene Entscheidung die Verlängerung
der Zulassungen verbietet, stellt die Kommission fest, dass in der Erwiderung nichts vorgetragen worden sei, was den Nachweis
eines solchen Rechtsschutzinteresses ermögliche.
Bestätigt werde ihre Position durch die Verabschiedung des Königlichen Erlasses vom 19. Dezember 2008 zur Anpassung der Steuergesetze
über den Zuschlag bei fehlenden oder unzureichenden Vorauszahlungen bestimmter Koordinierungszentren (
Belgisches Staatsblatt
vom 30. Dezember 2008, S. 68976), mit dem die belgischen Behörden die Zuschläge aufgehoben hätten, die von den Zentren wegen
der verspäteten Zahlung der Steuer für die Steuerjahre 2007 und 2008 hätten eingefordert werden müssen. So hätten die belgischen
Behörden, obwohl sie sich in ihrer Stellungnahme zu der Entscheidung, das förmliche Prüfverfahren zu verlängern (vgl. oben,
Randnr. 23), für eine längere Übergangsfrist eingesetzt hätten, diesen Standpunkt nach Erlass der angefochtenen Entscheidung
nicht mehr verteidigt, so dass ihre frühere Position ein Rechtsschutzinteresse der Klägerin nicht begründen könne.
Zum Dritten führt die Kommission in ihrer Gegenerwiderung aus, dass die angefochtene Entscheidung im Unterschied zu der Situation
im Rahmen der Klage gegen die Entscheidung von 2003 die Zulassung der Zentren, die bis zum Ende des Jahres 2005 verlängert
worden sei, nicht verkürze, und die Entscheidung die Erwartung, eine Verlängerung zu erhalten, nicht enttäuschen könne, da
eine solche Erwartung nicht habe bestehen können. Demnach beantrage die Klägerin in Wirklichkeit eine Entschädigung wegen
der Weigerung, eine neue Beihilfe zu genehmigen, die ihre Mitglieder erhalten wollten, auf die sie aber keinen Anspruch hätten.
Die Klage sei auch in dieser Hinsicht unzulässig.
Zum Vierten macht die Kommission geltend, dass die Klage auch unter der Annahme, dass die im Stadium der Erwiderung vorgelegten
Beweismittel zulässig seien und hinreichten, um die Klagebefugnis der Klägerin festzustellen, überdies nur in Bezug auf die
zehn Zentren zulässig wäre, für die Beweismittel vorgelegt worden seien.
Die Klägerin weist zunächst darauf hin, dass sie eine Vereinigung ohne Gewinnzweck nach belgischem Recht sei, die nach ihrer
Satzung das Ziel habe, die nationalen und internationalen Interessen der Koordinierungszentren zu fördern, die nach dem Königlichen
Erlass Nr. 187 errichtet worden seien. Sie handle im vorliegenden Fall sowohl im eigenen Namen als auch in dem der Mitglieder,
die sie förmlich beauftragt hätten. Dazu erläutert sie in ihrer Erwiderung, dass sie von zehn ihrer Mitglieder beauftragt
worden sei, sie im Rahmen der vorliegenden Klage zu vertreten, und legt u. a. eine Tabelle mit Informationen über deren Situation,
die Vollmachten dieser Zentren, die sie zur Klageerhebung ermächtigten, sowie Steuerbescheide und Berichtigungsbescheide vor,
die an die Zentren gerichtet worden seien. Sie betont auch, dass die Mitglieder bei den belgischen Behörden die Verlängerung
ihrer Zulassungen beantragt hätten bzw. im Fall eines Zentrums eine Verlängerung auf unbestimmte Zeit erhalten hätten.
Weiter macht sie geltend, dass die zehn Koordinierungszentren, die sie vertrete, von der angefochtenen Entscheidung unmittelbar
und individuell betroffen seien und ein Interesse daran hätten, die Entscheidung anzufechten, und ihre Klage folglich zulässig
sei. Entgegen dem Vorbringen der Kommission behaupte sie nicht, dass die im Urteil Forum 187 festgestellte Zulässigkeit bedeute,
dass auch die vorliegende Klage zulässig sei. Sie stütze sich dennoch auf die in diesem Urteil erfolgten Ausführungen zu den
Zulässigkeitskriterien einer Nichtigkeitsklage einer Vereinigung.
Was zum Ersten die unmittelbare und individuelle Betroffenheit angeht, trägt die Klägerin erstens vor, dass die Zentren, die
sie vertrete, unmittelbar betroffen seien. Denn diese Zentren könnten wegen der Durchführung der angefochtenen Entscheidung
die Regelung für Koordinierungszentren, sei es seit dem 31. Dezember 2005, sei es seit dem 31. Dezember 2006, nicht mehr in
Anspruch nehmen. Außerdem seien sie mit Ausnahme eines Zentrums, das eine Verlängerung auf unbestimmte Zeit erhalten habe,
mit Steuernacherhebungen für die Jahre 2006 und 2007 (vgl. unten, Randnr. 54) konfrontiert. Zweitens seien diese Zentren individuell
betroffen, da sie zu einem beschränkten Kreis von Wirtschaftsteilnehmern gehörten und Mitglieder einer Gruppe von Personen
seien, die zum Zeitpunkt des Erlasses der Maßnahme anhand von den Mitgliedern der Gruppe eigenen Merkmalen festgestanden hätten
oder feststellbar gewesen seien. Diese Zentren seien daher klagebefugt, ebenso wie als Folge davon die Klägerin, die mit der
Verteidigung ihrer Interessen satzungsmäßig betraut sei. Was die Behauptung, dass die Mitglieder durch die angefochtene Entscheidung
nicht nachteilig betroffen seien, und die Ausführungen zu den Mitgliedern der Klägerin betrifft, weist die Klägerin das betreffende
Vorbringen zurück und verweist auf die Tabelle im Anhang ihrer Erwiderung, die die maßgeblichen Informationen über jedes der
von ihr vertretenen Zentren enthalte.
Was zum Zweiten ihr Rechtsschutzinteresse und das ihrer Mitglieder betrifft, macht die Klägerin erstens geltend, dass die
Ausführungen der Kommission zum belgischen Recht, die über die Befassung mit dem Königlichen Erlass Nr. 187 hinausgingen,
nicht maßgeblich seien, da die vorliegende Rechtssache nur die Rechtmäßigkeit der angefochtenen Entscheidung betreffe und
dieser Königliche Erlass im vorliegenden Fall die einzige einschlägige belgische Rechtsquelle sei. Es sei daher keine vergleichende
Beurteilung des Königlichen Erlasses und des FZAS vorzunehmen. Die von der Kommission genannten Stellungnahmen (vgl. oben,
Randnr. 43) seien im vorliegenden Fall im Übrigen nicht maßgeblich, da die relativen Vorteile des FZAS und der Regelung für
Koordinierungszentren von Zentrum zu Zentrum verschieden seien und die vorliegende Rechtssache jedenfalls nur die Rechtmäßigkeit
der von der Kommission festgelegten rückwirkenden Übergangsfristen betreffe. Schließlich habe keines der von der Klägerin
vertretenen Zentren für das Jahr 2006 und nur ein einziges ab dem Jahr 2007 auf den Status als Koordinierungszentrum zugunsten
des FZAS verzichtet. Ebenso habe sich kein Zentrum, dessen Zulassung über den Zeitpunkt des Erlasses der angefochtenen Entscheidung,
den 13. November 2007, hinaus gültig gewesen sei, für das FZAS entschieden.
Zweitens zeige die Entscheidung der belgischen Behörden, die angefochtene Entscheidung durchzuführen und die Steuern für die
Jahre 2006 und 2007 nachzufordern, das finanzielle und rechtliche Interesse der betreffenden zehn Zentren. Denn mit Ausnahme
des Zentrums, das eine Verlängerung auf unbestimmte Zeit erhalten habe, hätten sie Aufforderungen der belgischen Behörden
erhalten, rückwirkend Steuerzuschläge aufgrund des Verlustes ihres Status als Koordinierungszentrum zu zahlen. So hätten einige
Zentren Berichtigungsbescheide erhalten, denen in den meisten Fällen Steuernacherhebungsbescheide gefolgt seien. Der geschuldete
Gesamtbetrag habe mehr als 40 Millionen Euro betragen. Das Zentrum, das eine Verlängerung auf unbestimmte Zeit erhalten habe,
sei daran interessiert, die rückwirkende Steuererhebung für das Jahr 2007 zu vermeiden.
Drittens hindere der Umstand, dass die belgischen Behörden den vom Urteil Forum 187 betroffenen Koordinierungszentren mit
Ausnahme von vier dieser Zentren Verlängerungen nur bis zum 31. Dezember 2005 gewährt hätten, die betreffenden Zentren nicht
daran, die fragliche Regelung nach diesem Zeitpunkt in Anspruch zu nehmen, und zwar bis zum Ablauf einer angemessenen in die
Zukunft wirkenden Übergangsfrist. Entgegen dem Vorbringen der Kommission sei der Königliche Erlass Nr. 187 also weiterhin
die Rechtsgrundlage der Zulassungen. Darüber hinaus hätten weder die belgischen Behörden noch die Zentren akzeptiert, dass
die Zulassungen nach dem 31. Dezember 2005 nicht für einen angemessenen Zeitraum verlängert werden könnten.
In Bezug auf den Umstand, dass die belgischen Behörden in den Jahren 2001 und 2002 darauf hingewiesen hätten, dass sie die
fragliche Regelung nicht über das Jahr 2005 hinaus verlängern würden, führt die Klägerin aus, dass die Entwicklungen nach
der Entscheidung von 2003 die belgischen Behörden dazu gebracht hätten, eine Alternative zu dieser Regelung zu suchen und
eine geeignete Übergangsfrist für die Zentren festzusetzen, für die die Entscheidung von 2003 nachteilig und der Beschluss
Forum 187 vorteilhaft gewesen seien.
Außerdem hätten die belgischen Behörden nicht darauf verzichtet, die in Rede stehende Regelung den Zentren zu gewähren, deren
Zulassung vor dem 31. Dezember 2005 abgelaufen sei. Sie hätten die Kommission vielmehr um Festlegung einer in die Zukunft
wirkenden Übergangsfrist ersucht. Weiter sei nach dem Urteil Forum 187 in einem Schreiben des belgischen Finanzministers an
die Klägerin im Juli 2006 erwähnt worden, dass für die von diesem Urteil betroffenen Zentren die Möglichkeit bestehe, mit
Wirkung ab 1. Januar 2006 eine Verlängerung bis 2010 zu erhalten. Darüber hinaus zeigten die an die Zentren gerichteten Berichtigungsbescheide,
dass es ausschließlich wegen der angefochtenen Entscheidung unmöglich sei, ihnen eine Verlängerung ihrer Zulassung nach dem
31. Dezember 2005 zu gewähren, und nicht wegen einer vor dieser Entscheidung ergangenen Entscheidung der belgischen Behörden.
Diese hätten außerdem – ohne es in Kraft zu setzen – das Gesetz von 2006 verkündet, das die Übergangsfrist bis 2010 verlängere.
In einem Schreiben vom 14. August 2007 habe die belgische Finanzverwaltung bestimmten Zentren wegen der Unsicherheit in Bezug
auf den Zeitpunkt des Ablaufens ihres Status zudem eine Frist zur Abgabe ihrer Steuererklärung für das Jahr 2007 gewährt.
Diese Frist sei am 21. November 2007 angesichts der angefochtenen Entscheidung verlängert worden.
Würdigung durch das Gericht
Die Klagen von Vereinigungen wie Forum 187, deren Aufgabe es ist, die kollektiven Interessen der in Belgien niedergelassenen
Koordinierungszentren zu vertreten, sind nach der Rechtsprechung in drei Fällen zulässig, nämlich wenn die Vereinigungen die
Interessen von Unternehmen wahrnehmen, die selbst klagebefugt sind, wenn sie wegen der Berührung ihrer eigenen Interessen
als Vereinigung individualisiert sind, insbesondere weil ihre Position als Verhandlungsführer durch die angefochtene Handlung
berührt worden ist, oder wenn eine Rechtsvorschrift ihnen ausdrücklich eine Reihe von Verfahrensrechten einräumt (Beschlüsse
des Gerichts vom 30. September 1997, Federolio/Kommission, T‑122/96, Slg. 1997, II‑1559, Randnr. 60, vom 10. Dezember 2004,
EFfCI/Parlament und Rat, T‑196/03, Slg. 2004, II‑4263, Randnr. 42, und vom 28. Juni 2005, FederDoc u. a./Kommission, T‑170/04,
Slg. 2005, II‑2503, Randnr. 49, vgl. in diesem Sinne auch Urteil Forum 187, Randnr. 56 und die dort angeführte Rechtsprechung).
Im vorliegenden Fall ist zunächst festzustellen, dass die Klägerin darauf hingewiesen hat, dass sie sowohl im eigenen Namen
als auch im Namen der Mitglieder handle, die sie beauftragt hätten, die vorliegende Klage zu erheben. Die Klägerin hat jedoch,
wie die Kommission vorgetragen hat, keinen Nachweis dafür erbracht, dass ihre eigenen Interessen betroffen sind.
Weiter ist festzustellen, dass der Klägerin von keiner Rechtsvorschrift Verfahrensrechte eingeräumt werden, sie sich im Übrigen
auch nicht auf solche Rechte beruft.
Es ist daher zu prüfen, ob die Koordinierungszentren, die die Klägerin vertritt, oder einige von ihnen klagebefugt wären.
Das Gericht hält es für sachdienlich, zunächst das Vorbringen der Kommission zu prüfen, dass sie keine Klagebefugnis hätten.
Nach ständiger Rechtsprechung ist eine Nichtigkeitsklage einer natürlichen oder juristischen Person nur zulässig, wenn diese
ein Interesse an der Nichtigerklärung der angefochtenen Handlung hat. Ein solches Interesse besteht nur, wenn die Nichtigerklärung
der angefochtenen Handlung als solche Rechtswirkungen haben kann und der Rechtsbehelf der Partei, die ihn eingelegt hat, damit
im Ergebnis einen Vorteil verschaffen kann (vgl. Beschluss des Gerichts vom 30. April 2007, EnBW Energie Baden-Württemberg/Kommission,
T‑387/04, Slg. 2007, II‑1195, Randnr. 96 und die dort angeführte Rechtsprechung).
Das Rechtsschutzinteresse muss bestehend und gegenwärtig sein (Urteil des Gerichts vom 17. September 1992, NBV und NVB/Kommission,
T‑138/89, Slg. 1992, II‑2181, Randnr. 33), und bei seiner Prüfung ist auf den Zeitpunkt der Klageerhebung abzustellen (Urteil
des Gerichtshofs vom 16. Dezember 1963, Forges de Clabecq/Hohe Behörde, 14/63, Slg. 1963, 767, 799, und Urteil des Gerichts
vom 24. April 2001, Torre u. a./Kommission, T‑159/98, Slg. ÖD 2001, I‑A‑83 und II‑395, Randnr. 28). Es muss jedoch bis zum
Erlass der gerichtlichen Entscheidung weiter vorliegen – andernfalls ist der Rechtsstreit in der Hauptsache erledigt (vgl.
in diesem Sinne Urteil des Gerichtshofs vom 7. Juni 2007, Wunenburger/Kommission, C‑362/05 P, Slg. 2007, I‑4333, Randnr. 42
und die dort angeführte Rechtsprechung).
Im vorliegenden Fall ist festzustellen, dass die Klägerin in ihrer Klageschrift keine genauen Angaben zu den Zentren gemacht
hat, die sie im Rahmen der vorliegenden Klage vertritt. Im Stadium der Erwiderung hat sie Vollmachten vorgelegt, die ihr zehn
ihrer Mitglieder zur Erhebung der vorliegenden Klage erteilt haben. Sie hat auch eine Tabelle vorgelegt, in der sie die Situation
ihrer Mitglieder darstellt, ohne sie zu nennen, woraus sich u. a. ergibt, dass nur eines der zehn Mitglieder, die sie vertritt,
nämlich das unter der Nr. 35 in der Tabelle im Anhang der Erwiderung aufgeführte (im Folgenden: Zentrum Nr. 35), eine Verlängerung
seiner Zulassung auf unbestimmte Zeit erhalten hat, während die Zulassung der anderen neun Zentren bis zum 31. Dezember 2005
verlängert wurde. Sie legte außerdem Steuerbescheide und Berichtigungsbescheide vor, die von der belgischen Finanzverwaltung
an bestimmte Mitglieder gerichtet worden seien, die sie im vorliegenden Fall vertrete.
Vorab ist darauf hinzuweisen, dass die Kommission zu Unrecht unter Berufung auf Art. 48 § 1 der Verfahrensordnung geltend
gemacht hat, dass die von der Klägerin im Stadium der Erwiderung vorgelegten Beweismittel unzulässig seien, weil sie ihre
verspätete Vorlage nicht begründet habe. Nach dieser Bestimmung können die Parteien nämlich in der Erwiderung oder in der
Gegenerwiderung noch Beweismittel benennen, müssen aber die Verspätung bei der Benennung der Beweismittel begründen. Nach
der Rechtsprechung sind jedoch der Gegenbeweis und die Erweiterung der Beweisangebote im Anschluss an einen Gegenbeweis der
Gegenpartei in der Klagebeantwortung von der Präklusionsvorschrift des Art. 48 § 1 der Verfahrensordnung nicht erfasst. Diese
Vorschrift betrifft nämlich neue Beweismittel und ist im Zusammenhang mit Art. 66 § 2 der Verfahrensordnung zu sehen, der
ausdrücklich vorsieht, dass Gegenbeweis und Erweiterung des Beweisantritts vorbehalten bleiben (vgl. Urteil des Gerichts vom
12. September 2007, Kommission/Trends, T‑448/04, nicht in der amtlichen Sammlung veröffentlicht, Randnr. 52 und die dort angeführte
Rechtsprechung).
Im vorliegenden Fall ist festzustellen, dass die Beweisangebote der Klägerin in der Erwiderung eine Erweiterung des Beweisantritts
in der Klageschrift sind und auf das Vorbringen der Kommission zur Unzulässigkeit der Klage in der Klagebeantwortung eingehen
sollen. Die Präklusionsvorschrift des Art. 48 § 1 der Verfahrensordnung ist daher auf diese Beweisangebote nicht anzuwenden,
so dass sie zulässig sind.
Außerdem hat die Klägerin auf Aufforderung des Gerichts angegeben, welchen Nummern in der ersten Spalte der Tabelle im Anhang
an die Erwiderung die zehn Zentren, die sie im vorliegenden Fall vertritt, entsprechen.
Im Licht all dieser Erwägungen ist das Rechtsschutzinteresse der zehn Zentren, die die Klägerin im vorliegenden Fall vertritt,
zu prüfen.
Was erstens das Zentrum Nr. 35 betrifft, ist festzustellen, dass die Klägerin in ihrer Erwiderung ein Dokument vorgelegt hat,
in dem dieses Zentrum bestätigt, die Klägerin damit beauftragt zu haben, die Nichtigerklärung der angefochtenen Entscheidung
zu beantragen. Allerdings ist dieses Dokument mit dem 31. Oktober 2008 datiert, also mehr als fünf Monate nach Klageerhebung.
Es wurde kein anderes Beweismittel dafür vorgelegt, dass das Zentrum Nr. 35 die Klägerin am Tag der Klageerhebung beauftragt
hatte, im vorliegenden Fall zu handeln. In der mündlichen Verhandlung dazu befragt, hat die Klägerin darauf hingewiesen, dass
das Zentrum Nr. 35 bei einer Versammlung für die Klageerhebung gestimmt habe. Es wurde aber kein Bericht oder Protokoll über
diese Versammlung zu den Akten gegeben, und die Klägerin hat auch nicht angeboten, dies nach der Sitzung zu tun. Unter diesen
Umständen kann nicht davon ausgegangen werden, dass die Klägerin die vorliegende Klage im Namen des Zentrums Nr. 35 erhoben
hat und demnach ihre Interessen im vorliegenden Fall wahrnimmt. Folglich kann die Situation dieses Zentrums bei der Prüfung
der Zulässigkeit der vorliegenden Klage nicht berücksichtigt werden. Im Übrigen macht das Zentrum Nr. 35 in einem Schreiben
vom 27. Januar 2009 an die Kommission (vgl. oben, Randnr. 32), ohne sich an irgendeiner Stelle auf die vorliegende Klage zu
beziehen, geltend, dass es von der angefochtenen Entscheidung nicht betroffen sei.
Was zweitens die neun anderen Zentren angeht, ist zunächst festzustellen, dass sie die Klägerin vor Klageerhebung wirksam
bevollmächtigt haben.
Sodann nehmen diese Zentren nach Art. 1 der angefochtenen Entscheidung, der Art. 2 der Entscheidung von 2003 abändert, die
Regelung für Koordinierungszentren bis zum 31. Dezember 2005 in Anspruch.
Außerdem ist zu betonen, dass die belgischen Behörden nach dem Beschluss Forum 187 die Zulassung dieser Zentren bis zum 31.
Dezember 2005 verlängert haben und dass die Zentren trotz ihrer Anträge bei den belgischen Behörden keine Verlängerung ihrer
Zulassung für den Zeitraum vom 1. Januar 2006 bis zum 31. Dezember 2010 erhalten haben.
In diesem Zusammenhang ist festzustellen, dass die Begrenzung der Zulassung der neun in Rede stehenden Zentren auf längstens
bis zum 31. Dezember 2005 von den belgischen Behörden selbst beschlossen wurde, ohne dass diese dazu gezwungen gewesen wären.
Der Beschluss Forum 187 hat nämlich die Entscheidung von 2003 insoweit ausgesetzt, als sie die Verlängerung der Zulassungen
der Koordinierungszentren untersagte, ohne eine andere zeitliche Begrenzung für die Dauer dieser Verlängerungen als die im
Urteil des Gerichtshofs im Ausgangsverfahren genannte vorzusehen. Wie die Klägerin in der mündlichen Verhandlung in Beantwortung
einer Frage des Gerichts zudem eingeräumt hat, hätten die belgischen Behörden die Zulassung der neun in Rede stehenden Zentren
auf unbestimmte Zeit verlängern können, wie dies im Übrigen im Fall von vier Zentren geschehen ist, obwohl diese Verlängerung
nach dem Beschluss Forum 187 keine über den Tag der Verkündung des Urteils Forum 187 hinausgehenden Wirkungen haben konnte.
Daraus ergibt sich, dass die neun in Rede stehenden Zentren seit dem 31. Dezember 2005 nicht mehr über eine gültige Zulassung
nach belgischem Recht verfügen und somit nicht mehr berechtigt sind, die Steuerregelung für Koordinierungszentren in Anspruch
zu nehmen.
Unter diesen Umständen ist festzustellen, dass diese neun Zentren keine Übergangsfrist im Sinne des Urteils Forum 187 beanspruchen
konnten, die nach Ablauf der in der angefochtenen Entscheidung festgelegten Frist, nämlich bis zum 31. Dezember 2005, endet.
Zweck einer Übergangsfrist ist es nämlich, den Übergang zwischen zwei Situationen sicherzustellen, nämlich im vorliegenden
Fall zwischen der Situation, in der die betreffenden Zentren die Steuerregelung für Koordinierungszentren in Anspruch nehmen,
und derjenigen, in der sie sie nicht mehr in Anspruch nehmen. So geht aus dem Urteil Forum 187 (Randnr. 163) hervor, dass
den von diesem Urteil betroffenen Koordinierungszentren, zu denen die fraglichen neun Zentren gehören, eine angemessene Übergangszeit
zur Anpassung an die sich aus der Entscheidung von 2003 ergebenden Folgen gewährt werden musste.
Da die betreffenden neun Zentren jedoch seit dem 31. Dezember 2005 die Steuerregelung für Koordinierungszentren nicht mehr
in Anspruch nehmen, kann man nicht davon ausgehen, dass irgendein Zeitraum nach diesem Datum, in dem sie die fragliche Regelung
in Anspruch genommen haben sollen, den Zweck hat, ihnen eine Anpassung zu ermöglichen, da sie sich bereits in der neuen Situation
befinden. Demnach kann den fraglichen neun Zentren, sollte der vorliegenden Klage stattgegeben werden, rückwirkend keine Übergangsfrist
ab dem 31. Dezember 2005 eingeräumt werden, da eine solche Frist gegenstandslos wäre.
Dass keine längere Übergangsfrist – auch nicht rückwirkend – in Anspruch genommen werden kann, wenn die Zentren keine gültige
Zulassung mehr haben, ergibt sich im Übrigen aus dem Beschluss Forum 187. Denn im Rahmen des Antrags auf Aussetzung der Entscheidung
von 2003, die die Erneuerung der Zulassung bestimmter Zentren untersagte, hat der Präsident des Gerichtshofs entschieden,
dass, wenn die beantragte Aussetzung des Vollzugs nicht erfolgen würde, eine Entscheidung zur Hauptsache zugunsten der Klägerin
zumindest hinsichtlich der Übergangsregelung weitgehend wirkungslos wäre, da etwaige finanzielle Maßnahmen nicht geeignet
erscheinen, die Stabilität des rechtlichen Rahmens der Koordinierungsstellen rückwirkend wiederherzustellen (Beschluss Forum 187,
Randnr. 146).
Aus dem Vorstehenden ergibt sich, dass die Nichtigerklärung der angefochtenen Entscheidung angesichts des Klagegegenstands
– der Nichtigerklärung dieser Entscheidung, soweit sie keine angemessene Übergangsfrist vorsieht – den neun Zentren keinen
Vorteil verschaffen würde.
Das übrige Vorbringen der Klägerin kann die vorstehenden Erwägungen nicht in Frage stellen.
Soweit die Klägerin im Kern vorträgt, dass die Zentren die Möglichkeit hätten, die Steuerregelung für Koordinierungszentren
nach dem 31. Dezember 2005 in Anspruch zu nehmen, da der Königliche Erlass Nr. 187 weiterhin die Rechtsgrundlage der Zulassungen
sei (vgl. oben, Randnrn. 55 bis 57), geht zwar aus der Rechtsprechung hervor, dass ein Kläger ein Rechtsschutzinteresse hat,
sofern nicht ausgeschlossen werden kann, dass er bestimmte Ansprüche gegen die nationalen Behörden geltend machen kann oder
sein Antrag von ihnen zumindest geprüft wird, wenn seiner Klage stattgegeben wird (vgl. in diesem Sinne Urteile des Gerichts
vom 22. November 2001, Mitteldeutsche Erdöl-Raffinerie/Kommission, T‑9/98, Slg. 2001, II‑3367, Randnrn. 34 und 38, und vom
12. September 2007, Koninklijke Friesland Foods/Kommission, T‑348/03, nicht in der amtlichen Sammlung veröffentlicht, Randnr.
72).
Es ist jedoch zunächst festzustellen, dass die von der Klägerin vertretenen Zentren selbst unter der Annahme, dass der Klage
stattgegeben wird, im vorliegenden Fall keinen Anspruch gegenüber den belgischen Behörden geltend machen können, der speziell
die ihnen gewährte Übergangsfrist betrifft, die Gegenstand des vorliegenden Rechtsstreits ist. Denn wie sich aus dem Vorstehenden
ergibt, können die belgischen Behörden, angenommen sie hätten dies vor, den Zentren nicht einmal rückwirkend eine Verlängerung
der ihnen gewährten Übergangsfrist einräumen, da diese die Steuerregelung für Koordinierungszentren nicht mehr in Anspruch
nehmen. Die Klägerin ist daher zu Unrecht der Ansicht, dass der Umstand, dass die belgischen Behörden die Zulassung der in
Rede stehenden Zentren nur bis zum 31. Dezember 2005 verlängert hätten, diese nicht daran hindere, die Steuerregelung für
Koordinierungszentren nach diesem Zeitpunkt in Anspruch zu nehmen. Weiter ist festzustellen, dass die Bestimmungen der Entscheidung
von 2003, die diese Regelung als eine mit dem Gemeinsamen Markt unvereinbare Beihilfe qualifizieren und den belgischen Behörden
aufgeben, die Regelung aufzuheben oder so zu ändern, dass sie mit dem Gemeinsamen Markt vereinbar ist, vom Gerichtshof im
Urteil Forum 187 nicht für nichtig erklärt wurden. Sie entfalten ihre Wirkungen daher seit dem Erlass der Entscheidung von
2003, so dass die belgischen Behörden keine Verlängerung der Zulassung der in Rede stehenden Zentren allein auf der Grundlage
des Königlichen Erlasses Nr. 187 gewähren könnten. Außerdem wäre im Fall der Nichtigerklärung der angefochtenen Entscheidung
eine neue Entscheidung der Kommission erforderlich, um die neue Übergangsfrist zu bestimmen, die die Zentren in Anspruch nehmen
könnten, da es im Rahmen eines Verfahrens wegen Nichtigerklärung nicht Aufgabe des Gerichts ist, die angefochtene Entscheidung
durch eine andere Entscheidung zu ersetzen oder sie abzuändern (Beschluss des Gerichtshofs vom 11. Mai 2000, Deutsche Post/IECC
und Kommission, C‑428/98 P, Slg. 2000, I‑3061, Randnr. 28, und Urteil des Gerichts vom 26. September 2002, Sgaravatti Mediterranea/Kommission,
T‑199/99, Slg. 2002, II‑3731, Randnr. 141).
Unter diesen Umständen ist festzustellen, dass die in Rede stehenden Zentren ihr Rechtsschutzinteresse nicht auf die Anwendung
des Königlichen Erlasses Nr. 187 nach dem 31. Dezember 2005 stützen können und dass die Tatsache, dass die belgischen Behörden
es nicht ausgeschlossen haben, ihnen die fragliche Regelung zu gewähren, oder meinten, dass die Zentren sie in Anspruch nehmen
könnten, nicht maßgeblich ist.
Weiter ist darauf hinzuweisen, dass ein Kläger zur Rechtfertigung seines Interesses an der Nichtigerklärung der angefochtenen
Handlung keine zukünftigen und ungewissen Situationen anführen kann (vgl. Urteil des Gerichts vom 14. April 2005, Sniace/Kommission,
T‑141/03, Slg. 2005, II‑1197, Randnr. 26 und die dort angeführte Rechtsprechung). Ungeachtet der vorstehenden Erwägungen lässt
sich anhand der von der Klägerin vorgelegten Beweismittel jedoch nicht sicher feststellen, dass die belgischen Behörden die
Zulassung der in Rede stehenden Zentren im Fall der Nichtigerklärung der angefochtenen Entscheidung auf der Grundlage des
Königlichen Erlasses Nr. 187 rückwirkend über den 31. Dezember 2005 hinaus verlängern würden. Die von den belgischen Finanzbehörden
an die Koordinierungszentren gerichteten Berichtigungsbescheide, die die Klägerin in ihrer Erwiderung vorgelegt hat, sprechen
vielmehr für das Gegenteil.
Das Gesetz von 2006 begründet jedenfalls kein Rechtsschutzinteresse der neun in Rede stehenden Zentren. Denn dieses Gesetz
über die Steuerregelung für Koordinierungszentren ist nicht in Kraft getreten. Der Zeitpunkt des Inkrafttretens des Gesetzes
muss nämlich nach Art. 298 dieses Gesetzes durch einen im Ministerrat beschlossenen Königlichen Erlass festgesetzt werden;
hierzu ist es nicht gekommen. Wie aus dem 18. Erwägungsgrund der angefochtenen Entscheidung hervorgeht, haben die belgischen
Behörden das Inkrafttreten dieses Gesetzes nämlich von der Bestätigung der Kommission abhängig gemacht, dass sie keine Einwände
dagegen erhebt. In Art. 3 der angefochtenen Entscheidung wird jedoch festgestellt, dass das Gesetz von 2006 insofern mit dem
Gemeinsamen Markt unvereinbar ist, als es darauf abzielt, die Koordinierungszentrenregelung durch neue Zulassungsentscheidungen
über den 31. Dezember 2005 hinaus zu verlängern. In diesem Zusammenhang ist festzustellen, dass die belgischen Behörden, wie
sich aus dem 6. Erwägungsgrund des Königlichen Erlasses vom 19. Dezember 2008 ergibt, „die [angefochtene] Entscheidung akzeptiert
[haben], [das Gesetz von 2006] nicht in Kraft zu setzen“, soweit es die Regelung für Koordinierungszentren betrifft, und die
betroffenen Steuerpflichtigen davon informiert haben. Demnach haben die belgischen Behörden nicht vor, das Gesetz in Kraft
zu setzen. Im Übrigen ist festzustellen, dass die Klägerin die angefochtene Entscheidung in Bezug auf das Gesetz von 2006
nicht ausdrücklich anficht.
Schließlich ist das Vorbringen der Klägerin zurückzuweisen, dass das Rechtsschutzinteresse der Zentren durch die Entscheidung
der belgischen Behörden nachgewiesen werde, die angefochtene Entscheidung durchzuführen und die Steuern für die Jahre 2006
und 2007 nachzufordern (vgl. oben, Randnr. 54). Denn diese Zentren mussten, da sie seit dem 31. Dezember 2005 nach belgischem
Recht nicht mehr über eine gültige Zulassung verfügten, die notwendig ist, um die Steuerregelung nach dem Königlichen Erlass
Nr. 187 in Anspruch zu nehmen, ab diesem Zeitpunkt nach den allgemeinen Regeln oder gegebenenfalls nach dem FZAS, falls sie
es gewählt hatten, Steuern zahlen. Diese Situation ist, wie bereits ausgeführt, in erster Linie das Ergebnis der Entscheidung
der belgischen Behörden, ihre Zulassungen bis längstens zum 31. Dezember 2005 zu begrenzen, und nicht das Ergebnis der angefochtenen
Entscheidung. Die in Rede stehenden Zentren können sich aber nunmehr zur Begründung eines Interesses, gegen diese Entscheidung
vorzugehen, nicht darauf stützen, dass sie der Ansicht waren, Steuern nicht nach den allgemeinen Regeln zahlen zu müssen,
und stattdessen Steuern nach der Regelung für Koordinierungszentren gezahlt haben, obwohl sie nach belgischem Recht keinen
Anspruch darauf hatten.
Aus dem Vorstehenden ergibt sich, dass die neun Zentren, deren Interessen die Klägerin im vorliegenden Fall wirksam wahrnimmt,
kein Rechtsschutzinteresse geltend machen können und daher nicht befugt sind, die Nichtigerklärung der angefochtenen Entscheidung
zu verlangen.
Folglich trifft auf die Klägerin keine der Situationen zu, die es erlaubt, die Klage nach der oben in Randnr. 58 angeführten
Rechtsprechung als zulässige Klage einer Vereinigung anzusehen.
Nach alledem ist die vorliegende Klage als unzulässig abzuweisen.
Kosten
Nach Art. 87 § 2 der Verfahrensordnung ist die unterliegende Partei zur Tragung der Kosten zu verurteilen. Da im vorliegenden
Fall die Klägerin unterlegen ist, sind ihr entsprechend den Anträgen der Kommission die Kosten aufzuerlegen.
Aus diesen Gründen hat
DAS GERICHT (Achte Kammer)
für Recht erkannt und entschieden:
1.
Die Klage wird als unzulässig abgewiesen.
2.
Die Forum 187 ASBL trägt die Kosten.
Martins Ribeiro
Papasavvas
Dittrich
Verkündet in öffentlicher Sitzung in Luxemburg am 18. März 2010.
Unterschriften
*
Verfahrenssprache: Englisch. | [
"Nichtigkeitsklage",
"Staatliche Beihilfen",
"Beihilferegelung zugunsten der in Belgien niedergelassenen Koordinierungszentren",
"Neue Entscheidung der Kommission, die nach der teilweisen Nichtigerklärung durch den Gerichtshof erlassen wurde",
"Vereinigung",
"Fehlendes Rechtsschutzinteresse",
"Unzulässigkeit"
] |
62015CJ0432 | it | La domanda di pronuncia pregiudiziale verte sull’interpretazione dell’articolo 2, paragrafo 1, lettera c), dell’articolo 98 e dell’allegato III, punto 14, della direttiva 2006/112/CE del Consiglio, del 28 novembre 2006, relativa al sistema comune d’imposta sul valore aggiunto (
GU 2006, L 347, pag. 1
; in prosieguo: la «direttiva IVA»).
Tale domanda è stata presentata nel contesto di una controversia che oppone l’Odvolací finanční ředitelství (Direzione delle Finanze competente in materia di ricorsi, Repubblica ceca) alla sig.ra Pavlína Baštová, in merito all’assoggettamento all’imposta sul valore aggiunto (IVA) dell’attività di gestione di una scuderia esercitata da quest’ultima.
Contesto normativo
Diritto dell’Unione
L’articolo 1, paragrafo 2, secondo comma, della direttiva IVA stabilisce quanto segue:
«A ciascuna operazione, l’IVA, calcolata sul prezzo del bene o del servizio all’aliquota applicabile al bene o servizio in questione, è esigibile previa detrazione dell’ammontare dell’imposta che ha gravato direttamente sul costo dei diversi elementi costitutivi del prezzo».
L’articolo 2, paragrafo 1, lettera c), della direttiva IVA, così dispone:
«Sono soggette all’IVA le operazioni seguenti:
(…)
c)
le prestazioni di servizi effettuate a titolo oneroso nel territorio di uno Stato membro da un soggetto passivo che agisce in quanto tale;
(…)».
Ai sensi dell’articolo 9, paragrafo 1, della direttiva IVA:
«Si considera “soggetto passivo” chiunque esercita, in modo indipendente e in qualsiasi luogo, un’attività economica, indipendentemente dallo scopo o dai risultati di detta attività.
Si considera “attività economica” ogni attività di produzione, di commercializzazione o di prestazione di servizi, comprese le attività estrattive, agricole, nonché quelle di professione libera o assimilate. Si considera, in particolare, attività economica lo sfruttamento di un bene materiale o immateriale per ricavarne introiti aventi carattere di stabilità».
L’articolo 73 della direttiva IVA così recita:
«Per le cessioni di beni e le prestazioni di servizi diverse da quelle di cui agli articoli da 74 a 77, la base imponibile comprende tutto ciò che costituisce il corrispettivo versato o da versare al fornitore o al prestatore per tali operazioni da parte dell’acquirente, del destinatario o di un terzo, comprese le sovvenzioni direttamente connesse con il prezzo di tali operazioni».
Ai termini dell’articolo 98, paragrafi 1 e 2, della direttiva IVA:
«1. Gli Stati membri possono applicare una o due aliquote ridotte.
2. Le aliquote ridotte si applicano unicamente alle cessioni di beni e alle prestazioni di servizi delle categorie elencate nell’allegato III.
(…)».
A norma dell’articolo 167 della direttiva IVA:
«Il diritto a detrazione sorge quando l’imposta detraibile diventa esigibile».
L’articolo 168 della direttiva IVA così dispone:
«Nella misura in cui i beni e i servizi sono impiegati ai fini di sue operazioni soggette ad imposta, il soggetto passivo ha il diritto, nello Stato membro in cui effettua tali operazioni, di detrarre dall’importo dell’imposta di cui è debitore gli importi seguenti:
a)
l’IVA dovuta o assolta in tale Stato membro per i beni che gli sono o gli saranno ceduti e per i servizi che gli sono o gli saranno resi da un altro soggetto passivo;
(…)».
L’articolo 173, paragrafo 1, della direttiva IVA è formulato nei seguenti termini:
«Per quanto riguarda i beni ed i servizi utilizzati da un soggetto passivo sia per operazioni che danno diritto a detrazione di cui agli articoli 168, 169 e 170, sia per operazioni che non danno tale diritto, la detrazione è ammessa soltanto per il prorata dell’IVA relativo alla prima categoria di operazioni.
Il prorata di detrazione è determinato, conformemente agli articoli 174 e 175, per il complesso delle operazioni effettuate dal soggetto passivo».
L’elenco delle cessioni di beni e delle prestazioni di servizi che possono essere assoggettate alle aliquote ridotte di cui all’articolo 98 della direttiva IVA figura all’allegato III di tale direttiva. Il punto 14 di detto elenco menziona il «diritto di uso di impianti sportivi».
Il diritto ceco
L’articolo 47, paragrafo 4, della zákon č. 235/2004 Sb. o dani z přidané hodnoty (legge n. 235/2004 relativa all’IVA):
«Ai servizi si applica la normale aliquota d’imposta, fatto salvo quanto diversamente stabilito dalla presente legge. Nel caso di servizi di cui all’allegato 2, si applica un’aliquota d’imposta ridotta».
L’allegato 2 di tale legge riporta un elenco dei servizi assoggettati all’aliquota di imposta ridotta, in cui figura, segnatamente, l’«uso di impianti coperti e scoperti per l’esercizio di attività sportive».
Procedimento principale e questioni pregiudiziali
La sig.ra Baštová è assoggettata all’IVA per la sua attività economica di gestione di una scuderia di cavalli per corse ippiche avente una capacità di 25 posti, in cui ella alleva e allena i propri cavalli nonché due cavalli appartenenti a terzi, che le sono stati affidati per prepararli alle corse. Oltre ai cavalli da corsa, la sig.ra Baštová ospitava nella propria scuderia due cavalli che utilizzava per agriturismo e per l’allenamento di cavalli giovani, nonché giumente e puledri da allevamento, dai quali contava di trarre, in futuro, redditi generati dalla loro partecipazione a corse o dalla loro vendita.
Nel contesto di tale attività, la sig.ra Baštová percepisce due tipi di redditi oggetto della controversia principale. Il primo tipo consiste in premi ottenuti grazie ai risultati dei propri cavalli nelle corse e in percentuali di premi ottenuti quale allenatrice per i risultati dei cavalli di terzi nelle corse. Il secondo tipo di redditi proviene dalla gestione di una scuderia di cavalli da corsa e consiste nei pagamenti corrisposti dai proprietari di cavalli per l’allenamento di questi ultimi ai fini della loro partecipazione a corse nonché per le spese afferenti al nutrimento e alla scuderizzazione dei cavalli stessi.
Nella sua dichiarazione dei redditi relativa al quarto trimestre del 2010, la sig.ra Baštová ha rivendicato il diritto di detrarre integralmente l’IVA pagata a monte per le seguenti prestazioni e spese, ossia l’iscrizione e la partecipazione e l’assistenza degli ausiliari durante le corse, l’approvvigionamento in beni di consumo per i cavalli, i loro mangimi e l’attrezzatura da equitazione dei fantini, i servizi veterinari e l’approvvigionamento in farmaci per cavalli, il consumo di energia elettrica nelle scuderie, il consumo di carburante per gli autoveicoli, l’acquisto di una mietitrice per la produzione di fieno e di foraggio nonché l’acquisto di attrezzature per il trattore e i servizi di consulenza in relazione alla gestione della scuderia. Tali prestazioni a monte riguardavano sia i cavalli della sig.ra Baštová sia quelli appartenenti a terzi.
Peraltro, nella stessa dichiarazione, la sig.ra Baštová dichiarava l’IVA a valle all’aliquota ridotta del 10% sul servizio di «gestione di una scuderia per cavalli da corsa» fornito ai proprietari terzi dei cavalli.
Nell’avviso di accertamento del 26 settembre 2011 il Finanční úřad d’Ostrov (Amministrazione tributaria di Ostrov, Repubblica ceca) non ha riconosciuto alla sig.ra Baštová il diritto di detrarre integralmente l’IVA sulla base del rilievo che ella aveva utilizzato una parte delle operazioni imponibili acquisite a monte per la partecipazione dei cavalli alle corse, il che, ad avviso dell’Amministratore tributaria di Ostrov, non configurava un’operazione imponibile che conferisse il diritto a detrazione. Tale Amministrazione, inoltre, non ha approvato l’assoggettamento del servizio «gestione di una scuderia per cavalli da corsa» all’aliquota IVA ridotta.
La sig.ra Baštová ha adito in appello il Finanční ředitelství v Plzni (Direzione delle Finanze di Plzeň, Repubblica ceca) il quale, con decisione del 6 giugno 2012, ha riformato la decisione dell’Amministrazione tributaria di Ostrov, ritenendo che alla sig.ra Baštová spettasse il diritto di detrarre l’IVA per la vendita dei suoi propri cavalli, la fornitura di servizi di pubblicità e l’agriturismo. Tale Direzione le ha inoltre riconosciuto il diritto di detrarre l’IVA afferente alle percentuali, percepite in qualità di allenatrice, dei premi vinti come ricompensa della posizione ottenuta dai cavalli dei terzi nelle corse. Tuttavia, alla stessa stregua dell’Amministrazione tributaria di Ostrov, la Direzione delle Finanze di Plzeň non ha riconosciuto alla sig.ra Baštová il diritto di detrarre l’IVA versata per operazioni a monte per i propri cavalli che hanno partecipato alle corse.
Dal momento che nel corso del periodo imponibile controverso solo alcune delle attività economiche esercitate dalla sig.ra Baštová conferivano diritto a detrazione, le spetterebbe unicamente un diritto a detrazione parziale. Peraltro, la Direzione delle Finanze di Plzeň ha aderito all’opinione dell’Amministrazione fiscale di Ostrov secondo cui il servizio di «gestione di una scuderia per cavalli da corsa» doveva essere assoggettato all’aliquota IVA ordinaria.
La sig.ra Baštová ha impugnato tale decisione dinanzi al Krajský soud v Plzni (Corte regionale di Plzeň, Repubblica ceca) il quale, con sentenza del 6 novembre 2013, ha dichiarato, segnatamente, che, per quanto riguarda i premi ottenuti in forza della posizione in classifica occupata da un cavallo a una corsa, il proprietario di un cavallo fornisce all’organizzatore della corsa un servizio a titolo oneroso e che si tratta quindi di un’operazione imponibile. Pertanto, il suo diritto a detrazione non avrebbe dovuto essere ridotto.
La Direzione delle Finanze competente in materia di ricorsi ha impugnato tale sentenza in cassazione dinanzi al giudice del rinvio.
Quest’ultimo giudice ritiene che, da una parte, per determinare se la sig.ra Baštová avesse il diritto di detrarre integralmente l’IVA è indispensabile accertare se la messa a disposizione di un cavallo da parte del suo proprietario all’organizzatore di una corsa debba essere considerata un servizio a titolo oneroso, ai sensi dell’articolo 2, paragrafo 1, lettera c), della direttiva IVA. In caso di risposta negativa, occorrerebbe chiarire se tale circostanza giustifichi d’ufficio la riduzione della detrazione dell’IVA assolta a monte o se le spese relative ai servizi coinvolti rientrino nelle spese generali dell’attività economica del soggetto passivo. Qualora la Corte dovesse rispondere che il fatto di preparare cavalli per le corse e di farli partecipare a queste costituisce un elemento del complesso dell’attività economica della sig.ra Baštová, resterebbe da decidere come trattare la somma che il proprietario del cavallo percepisce quale premio a seconda della posizione in classifica del cavallo al traguardo. Il giudice del rinvio vuole in particolare sapere se tale somma debba essere inclusa nella base imponibile dell’IVA a valle o se essa rappresenti un reddito che non incide su tale base.
D’altra parte, il giudice del rinvio vorrebbe sapere se il servizio di «gestione di una scuderia per cavalli da corsa» vada assoggettato interamente all’aliquota ordinaria dell’IVA oppure se rientri nella nozione di «uso di impianti sportivi» cui può applicarsi un’aliquota ridotta a norma del punto 14 dell’allegato III della direttiva IVA. In questo contesto, occorrerebbe verificare se le prestazioni relative alla gestione di una scuderia per cavalli da corsa, in particolare l’allenamento dei cavalli, l’uso di impianti sportivi, la scuderizzazione, il nutrimento e le altre cure apportate ai cavalli debbano essere considerati un’operazione unica ai fini dell’IVA e assoggettati a un regime fiscale comune. Ritenendo che il carattere unico di queste prestazioni sia fuori di dubbio, il giudice del rinvio vuole però chiarire quali siano i criteri in base ai quali potrebbe determinare se gli elementi di una prestazione siano equivalenti tra di loro, oppure se rientrino in un rapporto tra prestazione principale e prestazione accessoria.
In tale contesto, il Nejvyšší správní soud (Suprema Corte amministrativa, Repubblica ceca) ha deciso di sospendere il procedimento di sottoporre alla Corte le seguenti questioni pregiudiziali:
«1)
a)
Se la messa a disposizione di un cavallo da parte del suo proprietario (che è un soggetto passivo) all’organizzatore di una corsa al fine di far partecipare il cavallo alla stessa rappresenti una prestazione di servizi a titolo oneroso, nell’accezione dell’articolo 2, paragrafo 1, lettera c), della direttiva IVA e, quindi, un’operazione soggetta a IVA.
b)
In caso di risposta affermativa, se debba essere considerato come corrispettivo il premio in denaro ottenuto nella corsa (che, peraltro, non tutti i cavalli partecipanti alla corsa conseguono) o [il] servizio [ottenuto] consistente nell’opportunità per il cavallo di partecipare alla corsa, che l’organizzatore della stessa presta al proprietario del cavallo, o qualche altro corrispettivo.
c)
In caso di risposta negativa, se tale circostanza rappresenti di per sé un motivo per ridurre la detrazione dell’IVA assolta a monte sui beni e servizi imponibili acquistati e utilizzati per preparare i cavalli di proprietà dell’allevatore/allenatore alle corse, o se la partecipazione di un cavallo a una corsa debba essere considerata come una componente dell’attività economica di un soggetto che lavora nel campo dell’allevamento e dell’allenamento dei propri cavalli da corsa e di quelli di terzi e le spese per l’allevamento dei cavalli propri, nonché la partecipazione di questi alle corse, debbano essere incluse nelle spese generali connesse all’attività economica del suddetto soggetto. In caso di risposta affermativa alla suddetta parte della questione, se il premio in denaro debba essere incluso nella base imponibile e [debba essere applicata] l’IVA a valle […], o se il suddetto reddito non influenzi in alcun modo la base imponibile ai fini IVA.
2)
a)
Qualora ai fini IVA sia necessario considerare più servizi parziali come un’unica operazione, quali siano i criteri per determinarne la reciproca relazione, ossia per stabilire se siano cessioni o prestazioni di pari livello fra loro o se siano legate da una relazione di subordinazione fra servizio principale e servizio accessorio. Se esista una gerarchia fra i suddetti criteri relativamente al loro ordine e peso.
b)
Se l’articolo 98 della direttiva IVA in combinato disposto con l’allegato III della medesima direttiva debba essere interpretato nel senso che esso osta all’assoggettamento di un servizio ad un’aliquota ridotta quando tale servizio è composto da due prestazioni parziali che devono essere considerate ai fini IVA come un’unica prestazione, tali prestazioni sono di pari livello e una di esse non può essere classificata di per sé in alcuna delle categorie elencate nell’allegato III della direttiva IVA.
c)
In caso di risposta affermativa alla questione sub 2b, se la combinazione del servizio parziale consistente nel diritto di usare impianti sportivi e del servizio parziale di un allenatore di cavalli da corsa, in circostanze quali quelle del procedimento di cui trattasi, impediscano l’assoggettamento dell’intero servizio all’aliquota IVA ridotta di cui al punto 14 dell’allegato III della direttiva IVA.
d)
Qualora l’applicazione dell’aliquota fiscale ridotta non sia esclusa in base alla risposta alla questione sub 2c, quale influenza sull’assoggettamento alla relativa aliquota IVA abbia il fatto che il soggetto passivo presti, oltre al servizio dell’uso di impianti sportivi e al servizio di allenatore, anche la scuderizzazione, la somministrazione di mangime e cure di altro tipo per i cavalli. Se tutte le suddette prestazioni parziali debbano essere considerate come un insieme unico ai fini IVA soggetto al medesimo trattamento fiscale».
Sulle questioni pregiudiziali
Sulla prima questione, lettere a) e b)
Con la prima questione, lettere a) e b), il giudice del rinvio chiede in sostanza se l’articolo 2, paragrafo 1, lettera c), della direttiva IVA debba essere interpretato nel senso che un proprietario, soggetto passivo dell’IVA, che metta a disposizione dell’organizzatore di una corsa ippica un cavallo, per farlo partecipare alla corsa, svolga una prestazione di servizi effettuata a titolo oneroso ai sensi del suddetto articolo. Tale giudice, in particolare, si domanda se il premio ricevuto per la posizione conseguita dal cavallo nella gara ippica o il servizio ottenuto, consistente nella possibilità di farlo partecipare a tale gara, costituiscano un corrispettivo per una siffatta prestazione di servizi.
Innanzitutto, occorre ricordare che, a norma dell’articolo 2, paragrafo 1, lettera c), della direttiva IVA, che definisce l’ambito di applicazione dell’IVA, sono assoggettate a tale imposta le «prestazioni di servizi effettuate a titolo oneroso».
Secondo una giurisprudenza costante della Corte, la possibilità di qualificare una prestazione di servizi come «operazione a titolo oneroso» presuppone unicamente l’esistenza di un nesso diretto tra tale prestazione e un corrispettivo effettivamente percepito dal soggetto passivo. Tale nesso diretto esiste qualora tra il prestatore e il destinatario intercorra un rapporto giuridico nell’ambito del quale avvenga uno scambio di reciproche prestazioni e il compenso ricevuto dal prestatore costituisca il controvalore effettivo del servizio prestato al destinatario (v., in particolare, sentenze del 3 marzo 1994, Tolsma,
C‑16/93
,
EU:C:1994:80
, punti
e
, nonché del 29 ottobre 2015, Saudaçor,
C‑174/14
,
EU:C:2015:733
, punto
).
Dalla giurisprudenza della Corte si evince poi che il carattere incerto della stessa esistenza di un compenso spezza il nesso diretto tra il servizio fornito al destinatario e il compenso eventualmente ricevuto (v., per analogia, sentenze del 3 marzo 1994, Tolsma,
C‑16/93
,
EU:C:1994:80
, punto
, e del 27 settembre 2001, Cibo Participations,
C‑16/00
,
EU:C:2001:495
, punto
).
Tenuto conto della natura dell’analisi da effettuare, e come già deciso dalla Corte, spetta al giudice nazionale qualificare le attività di cui trattasi nel procedimento principale in base ai criteri individuati dalla Corte (v. sentenza del 29 ottobre 2015, Saudaçor,
C‑174/14
,
EU:C:2015:733
, punto
e giurisprudenza citata).
Infine, come ha rilevato l’avvocato generale al paragrafo 32 delle conclusioni, le attività sportive e, in particolare, la partecipazione a competizioni sportive, possono comportare la prestazione di svariati servizi distinti, ma strettamente connessi (v., in questo senso, sentenza dell’11 aprile 2000, Deliège,
C‑51/96 e C‑191/97
,
EU:C:2000:199
, punto
).
Dalla decisione di rinvio risulta che l’organizzatore di una gara ippica, consentendo ai proprietari dei cavalli di farli correre, fornisce loro un servizio che dà luogo al versamento, da parte dei proprietari, di spese d’iscrizione e partecipazione.
Occorre invece chiarire se anche la «messa a disposizione» di un cavallo da parte del suo proprietario, soggetto passivo dell’IVA, all’organizzatore di una corsa ippica costituisca una prestazione di servizi a titolo oneroso il cui corrispettivo potrebbe essere costituito dal premio eventualmente vinto dal cavallo grazie alla posizione ottenuta al traguardo, o dal servizio fornito dall’organizzatore della corsa e consistente nel consentire la partecipazione del cavallo, o ancora da un’altra retribuzione.
Occorre rilevare che, secondo le indicazioni contenute nel fascicolo sottoposto alla Corte, tale «messa a disposizione» corrisponde, di fatto, alla partecipazione del cavallo a una gara ippica, per la quale il proprietario del cavallo versa, come emerge dal punto 32 di questa sentenza, importi per l’iscrizione e la partecipazione.
A questo proposito, in primo luogo, occorre considerare che, in linea di principio, la messa a disposizione di un cavallo da parte del suo proprietario all’organizzatore di una gara ippica non può avere quale corrispettivo effettivo il servizio fornito dall’organizzatore della corsa e consistente nel consentire a tale proprietario di far correre il suo cavallo nella gara. Da un lato, infatti, quest’ultimo servizio è retribuito con il pagamento, da parte del proprietario del cavallo, delle spese d’iscrizione e partecipazione, che riflettono l’effettivo controvalore della partecipazione alla corsa. D’altro lato, se il proprietario del cavallo potesse eventualmente trarre beneficio da questa partecipazione grazie all’aumento del valore del cavallo in caso di classificazione in una posizione utile, o grazie alla pubblicità che tale partecipazione gli conferisce, si rileva che detto beneficio è difficilmente quantificabile ed è incerto, poiché dipende, sostanzialmente, dal risultato di tale gara. Questo beneficio, quindi, non può essere preso in considerazione per determinare il controvalore effettivo della suddetta messa a disposizione in forza della giurisprudenza ricordata al punto 28 della presente sentenza.
In secondo luogo, nel caso in cui mettere un cavallo a disposizione per farlo partecipare ad una corsa ippica non comporti il versamento di alcun compenso per la partecipazione né di alcuna altra remunerazione diretta e solo i proprietari dei cavalli che hanno ottenuto un risultato utile al traguardo ricevano un premio, non si può ritenere che da tale messa a disposizione del cavallo scaturisca un effettivo corrispettivo.
In tale caso, infatti, da un lato, non è tanto la messa a disposizione del cavallo da parte del proprietario all’organizzatore della gara ippica che, di per sé, genera il versamento di un premio, bensì il fatto che il cavallo consegua un determinato risultato al termine della corsa, vale a dire arrivi al traguardo in una posizione utile per vincere un premio. Per quanto l’organizzatore della gara si sia impegnato a elargire tale premio, il cui importo sia fissato e noto in anticipo, resta il fatto che l’ottenimento del premio è così subordinato alla realizzazione di una particolare prestazione e sottoposto ad una certa alea. Orbene, tale alea esclude, in forza della giurisprudenza ricordata al punto 28 della presente sentenza, l’esistenza di un nesso diretto tra la messa a disposizione del cavallo e la vincita di un premio.
D’altro lato, la soluzione opposta, che consisterebbe nel qualificare il premio eventualmente vinto alla stregua di effettivo corrispettivo della messa a disposizione del cavallo da parte del suo proprietario all’organizzatore delle corse, equivarrebbe a far dipendere la qualifica di tale messa a disposizione quale operazione imponibile dal risultato ottenuto dal cavallo in esito alla corsa, in contrasto con la costante giurisprudenza della Corte, secondo la quale la nozione di «prestazioni di servizi» possiede un carattere oggettivo e si applica a prescindere delle finalità e dai risultati delle operazioni coinvolte (v. sentenza del 20 giugno 2013, Newey,
C‑653/11
,
EU:C:2013:409
, punto
e giurisprudenza citata).
In terzo luogo, tuttavia, nel caso in cui la mera partecipazione del cavallo alla gara ippica comporti un corrispettivo diretto in virtù del versamento, da parte dell’organizzatore della corsa, di un compenso per la partecipazione, indipendentemente dal risultato conseguito dal cavallo nella corsa, la messa a disposizione di detto cavallo da parte del suo proprietario può essere qualificata come «prestazione di servizi effettuata a titolo oneroso» ai sensi dell’articolo 2, paragrafo 1, lettera c), della direttiva IVA. In un caso del genere, infatti, come rilevato dall’avvocato generale al paragrafo 35 delle conclusioni, la retribuzione offerta dall’organizzatore della corsa al proprietario del cavallo costituisce il corrispettivo diretto per il servizio che gli è stato reso da parte di quest’ultimo accettando di far partecipare il suo cavallo alla corsa.
Alla luce delle considerazioni che precedono, occorre rispondere alla prima questione, lettere a) e b), dichiarando che l’articolo 2, paragrafo 1, lettera c), della direttiva IVA deve essere interpretato nel senso che la messa a disposizione di un cavallo da parte del suo proprietario, soggetto passivo dell’IVA, all’organizzatore di una gara ippica per far partecipare il cavallo alla corsa, non costituisce una prestazione di servizi effettuata a titolo oneroso, ai sensi della suddetta disposizione, nell’ipotesi in cui essa non comporti il versamento di un compenso per la partecipazione o di un’altra retribuzione diretta e in cui solo i proprietari dei cavalli che si sono classificati in una posizione utile nella corsa ricevano un premio, ancorché determinato in anticipo. Siffatta messa a disposizione di un cavallo costituisce invece una prestazione di servizi effettuata a titolo oneroso nel caso in cui dia luogo al versamento, da parte dell’organizzatore, di una retribuzione indipendente dalla posizione in classifica ottenuta dal cavallo nella corsa.
Sulla prima questione, lettera c)
Con la prima questione, lettera c), il giudice del rinvio vuole in sostanza chiarire se, nel caso in cui la messa a disposizione di un cavallo da parte del suo proprietario, soggetto passivo dell’IVA, all’organizzatore di una gara ippica non costituisca una prestazione di servizi effettuata a titolo oneroso a norma dell’articolo 2, paragrafo 1, lettera c), della direttiva IVA, tale direttiva debba essere interpretata nel senso che spetti comunque un diritto a detrazione dell’IVA pagata a monte nel quadro delle operazioni relative alla preparazione e alla partecipazione alle gare ippiche dei cavalli appartenenti al soggetto passivo, che alleva e allena i propri cavalli da corsa nonché quelli di terzi, in quanto le spese afferenti a tali operazioni rientrano nelle spese generali connesse alla sua attività economica. Il giudice del rinvio si chiede inoltre se la concessione di un siffatto diritto implichi l’inclusione nella base imponibile IVA del premio eventualmente vinto dal soggetto passivo per la posizione ottenuta da uno dei suoi cavalli nella corsa.
Occorre rammentare che il sistema delle detrazioni istituito dalla direttiva IVA è inteso a sgravare interamente l’imprenditore dall’onere dell’IVA dovuta o pagata nell’ambito di tutte le sue attività economiche. Il sistema comune dell’IVA garantisce, in tal modo, la perfetta neutralità dell’imposizione fiscale per tutte le attività economiche, indipendentemente dallo scopo o dai risultati delle dette attività, purché queste siano, in linea di principio, di per sé soggette all’IVA (v., in particolare, sentenze del 14 febbraio 1985, Rompelman,
268/83
,
EU:C:1985:74
, punto
, e dell’8 febbraio 2007, Investrand,
C‑435/05
,
EU:C:2007:87
, punto
).
Al riguardo, la sussistenza di un nesso diretto e immediato tra una specifica operazione a monte e una o più operazioni a valle, che conferiscono il diritto alla detrazione, in linea di principio, è necessaria affinché il diritto a detrarre l’IVA assolta a monte sia riconosciuto in capo al soggetto passivo e al fine di determinare la portata di siffatto diritto (sentenze dell’8 giugno 2000, Midland Bank,
C‑98/98
,
EU:C:2000:300
, punto
, e del 21 febbraio 2013, Becker,
C‑104/12
,
EU:C:2013:99
, punto
). Il diritto a detrarre l’IVA gravante sull’acquisto di beni o servizi a monte presuppone che le spese compiute per acquistare questi ultimi facciano parte degli elementi costitutivi del prezzo delle operazioni tassate a valle che conferiscono il diritto a detrazione (sentenze dell’8 giugno 2000, Midland Bank,
C‑98/98
,
EU:C:2000:300
, punto
, e del 21 febbraio 2013, Becker,
C‑104/12
,
EU:C:2013:99
, punto
).
Tuttavia, il diritto alla detrazione è parimenti ammesso a favore del soggetto passivo anche in mancanza di un nesso diretto e immediato tra una specifica operazione a monte e una o più operazioni a valle, che conferiscono il diritto alla detrazione, quando i costi dei servizi in questione fanno parte delle spese generali del suddetto soggetto passivo e, in quanto tali, sono elementi costitutivi del prezzo dei beni o dei servizi che esso fornisce. Costi di tal genere presentano, infatti, un nesso diretto e immediato con il complesso dell’attività economica del soggetto passivo (v. in tal senso, segnatamente, sentenze dell’8 giugno 2000, Midland Bank,
C‑98/98
,
EU:C:2000:300
, punto
, e del 21 febbraio 2013, Becker,
C‑104/12
,
EU:C:2013:99
, punto
).
Inoltre, la circostanza che la determinazione del nesso diretto e immediato sussistente tra una prestazione di servizi e il complesso dell’attività economica imponibile debba avvenire in base al contenuto oggettivo di tale prestazione di servizi non esclude che si possa parimenti tenere conto della causa esclusiva dell’operazione di cui trattasi, dovendosi ritenere che essa costituisca un criterio di determinazione del contenuto oggettivo. Una volta accertato che un’operazione non sia stata effettuata ai fini delle attività imponibili di un soggetto passivo, non si può considerare che detta operazione presenti un nesso diretto e immediato con tali attività ai sensi della giurisprudenza della Corte, anche allorquando tale operazione, in base al suo contenuto oggettivo, sarebbe soggetta all’IVA (sentenza del 21 febbraio 2013, Becker,
C‑104/12
,
EU:C:2013:99
, punto
).
Nel valutare il criterio del nesso diretto ed immediato con il complesso dell’attività economica del soggetto passivo, che è compito delle amministrazioni tributarie e dei giudici nazionali, questi sono tenuti a prendere in considerazione tutte le circostanze in presenza delle quali si sono svolte le operazioni da esaminare (v., in questo senso, sentenza dell’8 giugno 2000, Midland Bank,
C‑98/98
,
EU:C:2000:300
, punto
) e a tenere conto unicamente delle operazioni che sono oggettivamente connesse all’attività imponibile del soggetto passivo (sentenza del 21 febbraio 2013, Becker,
C‑104/12
,
EU:C:2013:99
, punto
).
Dalla domanda di pronuncia pregiudiziale emerge che l’attività economica della sig.ra Baštová consiste nella gestione di una scuderia di cavalli da corsa in cui, in particolare, ella alleva e allena i propri cavalli nonché quelli di terzi. I suoi cavalli sarebbero destinati alla vendita e/o svolgerebbero un ruolo nell’allenamento e nell’agriturismo. Inoltre, essi parteciperebbero a gare ippiche.
Invero, l’allevamento e l’allenamento dei cavalli che appartengono ad una persona che gestisce una scuderia di cavalli da corsa e la loro partecipazione a gare ippiche possono, di per sé, presentare un nesso con una siffatta attività economica. Tuttavia, con riguardo alla giurisprudenza citata al punto 44 della presente sentenza, questa conclusione non basta a giustificare il conferimento di un diritto a detrazione, che postula l’esistenza di un nesso diretto e immediato tra, da una parte, le spese sostenute per ogni operazione collegata alla preparazione di tali cavalli e alla loro partecipazione alle corse e, dall’altra, il complesso di questa attività economica.
Per accertare l’esistenza di un nesso di tal genere, il giudice del rinvio deve segnatamente verificare se i cavalli appartenenti al gestore della scuderia di cavalli da corsa siano effettivamente destinati alla vendita o se la loro partecipazione a gare ippiche costituisca oggettivamente un mezzo per promuovere l’attività economica di tale scuderia. Se ricorre quest’ipotesi, le spese sostenute per la preparazione e la partecipazione di tali cavalli alle gare ippiche presentano un nesso diretto e immediato con il complesso dell’attività economica consistente nella gestione di questa scuderia. Da un lato, infatti, è pacifico che il prezzo di vendita di un cavallo da corsa risulta dallo stato di preparazione alle corse e dall’esperienza, o addirittura dalla fama che esso abbia eventualmente acquisito in forza della partecipazione a gare. D’altro lato, i successi dei suoi cavalli nelle corse possono conferire al gestore della scuderia maggior rinomanza, pubblicità o visibilità, idonee ad incidere sul prezzo dei suoi servizi di allenamento di cavalli appartenenti a terzi, circostanza che spetta al giudice del rinvio verificare.
Nell’ottica di tale accertamento non è invece rilevante la circostanza che le operazioni connesse alla preparazione e alla partecipazione alle gare ippiche dei cavalli appartenenti al gestore della scuderia gli consentano di migliorare e sviluppare i metodi di allenamento, i mangimi e la cura dei cavalli e, pertanto, i servizi forniti a terzi. Tale circostanza, infatti, riflette unicamente un nesso indiretto tra tali operazioni e l’attività economica oggetto del procedimento principale, enunciata supra, al punto 47.
Inoltre, per quanto le operazioni connesse alla preparazione e alla partecipazione alle gare ippiche dei cavalli appartenenti al gestore della scuderia mirino a promuovere gli interessi privati di tale gestore, non si può considerare che tali operazioni presentino un nesso diretto e immediato con il complesso dell’attività economica consistente nella gestione di tale scuderia.
Se ne evince che una persona nella situazione della sig.ra Baštová, gode, a norma degli articoli 167 e 168, lettera a), della direttiva IVA, di un diritto a detrazione dell’integralità dell’IVA che ha gravato sulle spese sostenute per la preparazione e la partecipazione dei suoi cavalli alle corse, laddove tali cavalli siano effettivamente destinati alla vendita o detta partecipazione, oggettivamente, costituisca un mezzo per promuovere l’attività economica della scuderia che ella gestisce. Al contrario, non esiste alcun diritto a detrazione dell’IVA che ha gravato sulle spese sostenute per la preparazione e la partecipazione alla gara dei cavalli del soggetto passivo laddove tali cavalli non siano effettivamente destinati alla vendita, se tale partecipazione non costituisca oggettivamente un mezzo per promuovere l’attività economica della scuderia che esso gestisce e se dette spese non servono per alcun’altra attività del soggetto passivo che si ricolleghi alla sua attività economica, circostanza che spetta al giudice del rinvio verificare.
Infatti, è pacifico che, qualora effettui nel contempo operazioni che danno diritto a detrazione e operazioni che non conferiscono tale diritto, un soggetto passivo può, ai sensi dell’articolo 173, paragrafo 1, primo comma, della direttiva IVA, unicamente detrarre la parte dell’IVA proporzionale all’importo relativo alle operazioni del primo tipo (v., in questo senso, sentenze del 22 febbraio 2001, Abbey National,
C‑408/98
,
EU:C:2001:110
, punto
, e del 26 maggio 2005, Kretztechnik,
C‑465/03
,
EU:C:2005:320
, punto
).
Va infine rilevato che le conclusioni tratte dalla valutazione svolta ai punti da 44 a 52 di questa sentenza sono irrilevanti per quanto concerne la questione, differente, di chiarire se il premio eventualmente vinto dal proprietario del cavallo, soggetto passivo dell’IVA, vada incluso nella base imponibile, questione che dipende dalla circostanza che si qualifichi tale premio come «corrispettivo di una prestazione di servizi». Dall’articolo 73 della direttiva IVA risulta infatti che, per le prestazioni come quelle di cui al procedimento principale, la base imponibile comprende tutto ciò che costituisce il corrispettivo versato o da versare al prestatore per tali operazioni da parte del destinatario o di un terzo, comprese le sovvenzioni direttamente connesse con il prezzo di tali operazioni. Orbene, dalle considerazioni svolte ai punti da 36 a 38 della presente sentenza si evince che il premio eventualmente vinto dal cavallo appartenente al soggetto passivo non può essere qualificato come un corrispettivo effettivo della messa a disposizione del cavallo da parte del suo proprietario all’organizzatore di una gara ippica.
Alla luce dell’insieme delle considerazioni che precedono, occorre rispondere alla prima questione, lettera c), dichiarando che:
—
La direttiva IVA deve essere interpretata nel senso che sussiste un diritto a detrazione dell’IVA assolta a monte nel contesto delle operazioni relative alla preparazione e alla partecipazione alle gare ippiche dei cavalli appartenenti al soggetto passivo, il quale alleva e allena i propri cavalli da corsa nonché quelli di terzi, per il motivo che le spese relative a tali operazioni rientrano nelle spese generali connesse alla sua attività economica, a condizione che le spese sostenute per ciascuna operazione in causa presentino un nesso diretto e immediato con il complesso di tale attività. Ciò può accadere se i costi in tal modo generati siano relativi ai cavalli da corsa effettivamente destinati alla vendita o se la partecipazione di tali cavalli alle corse sia, oggettivamente, un mezzo per promuovere l’attività economica, circostanza che spetta al giudice del rinvio verificare.
—
Qualora un siffatto diritto a detrazione esista, il premio eventualmente vinto dal soggetto passivo per la posizione ottenuta da uno dei suoi cavalli nella gara non deve essere incluso nella base imponibile dell’IVA.
Sulla seconda questione
Con la seconda questione, il giudice del rinvio chiede, in sostanza, se l’articolo 98 della direttiva IVA, in combinato disposto con il punto 14 dell’allegato III di tale direttiva, debba essere interpretato nel senso che una prestazione di servizi complessa unica, composta di diversi elementi relativi, in particolare, all’allenamento dei cavalli, all’uso di impianti sportivi, alla scuderizzazione, alla somministrazione di mangimi e ad altre cure fornite ai cavalli, possa essere assoggettata ad un’aliquota ridotta dell’IVA.
In primo luogo, occorre precisare la portata dell’articolo 98 della direttiva IVA e del punto 14 dell’allegato III di tale direttiva.
A questo proposito, dall’articolo 98 della direttiva IVA risulta che l’applicazione di una o di due aliquote ridotte è una possibilità riconosciuta agli Stati membri in deroga al principio secondo cui si applica l’aliquota ordinaria. Inoltre, secondo tale disposizione, le aliquote ridotte di IVA possono essere applicate unicamente alle cessioni di beni e alle prestazioni di servizi indicate nell’allegato III di detta direttiva.
Quanto all’interpretazione di tale allegato, da un lato occorre ricordare che le disposizioni che hanno carattere di deroga ad un principio devono essere interpretate restrittivamente (v., in questo senso, sentenze del 12 dicembre 1995, Oude Luttikhuis e a.,
C‑399/93
,
EU:C:1995:434
, punto
, nonché del 17 giugno 2010, Commissione/Francia,
C‑492/08
,
EU:C:2010:348
, punto
).
Dall’altro, le nozioni utilizzate nell’allegato III della direttiva IVA devono essere interpretate conformemente al senso abituale delle espressioni di cui trattasi (sentenza del 4 giugno 2015, Commissione/Polonia,
C‑678/13
, non pubblicata,
EU:C:2015:358
, punto
).
Nel caso di specie, dal punto 14 dell’allegato III della direttiva IVA si evince che esso autorizza gli Stati membri ad applicare un’aliquota ridotta dell’IVA al «diritto di uso di impianti sportivi».
Dal termine «diritto di uso» risulta che l’applicazione dell’aliquota ridotta è possibile se l’uso è fatto da un terzo e non dal soggetto passivo che gestisce l’impianto sportivo in questione per le proprie esigenze.
La nozione di «uso di impianti sportivi» è collegata alle prestazioni connesse alla pratica dello sport e dell’educazione fisica, che debbono, per quanto possibile, essere considerate nel loro complesso (v., in questo senso, sentenze del 18 gennaio 2001, Stockholm Lindöpark,
C‑150/99
,
EU:C:2001:34
, punto
, e del 22 gennaio 2015, Régie communale autonome du stade Luc Varenne,
C‑55/14
,
EU:C:2015:29
, punto
).
Orbene, come ha rilevato l’avvocato generale ai paragrafi da 56 a 59 delle conclusioni, la possibilità di assoggettare il diritto di uso degli impianti sportivi ad un’aliquota ridotta mira sostanzialmente a promuovere la pratica di attività sportive e a rendere queste ultime più accessibili ai singoli.
Pertanto, la nozione di «diritto di uso di impianti sportivi» deve essere intesa come riguardante il diritto di usare impianti sportivi destinati alla pratica dello sport e dell’educazione fisica, nonché il loro utilizzo a questi fini.
Ne consegue che, sebbene le prestazioni di servizi connessi all’uso degli impianti sportivi necessari per la pratica degli sport equestri possano rientrare nell’ambito del punto 14 dell’allegato III della direttiva IVA, lo stesso non vale in caso di prestazioni connesse all’uso di impianti destinati al ricovero dei cavalli nella scuderia, al loro nutrimento o alle cure loro fornite, né in caso di spazi di riposo o destinati a magazzino.
È compito del giudice del rinvio appurare se l’elemento della prestazione di servizi in oggetto consistente nell’uso di impianti sportivi, nel senso conferitogli dai contratti stipulati tra la sig.ra Baštová e i proprietari dei cavalli, corrisponda a tale definizione. Se il senso attribuito a quest’elemento da tali contratti non coincide con il «diritto di uso di impianti sportivi» nell’accezione del punto 14 dell’allegato III della direttiva IVA, a detta prestazione non può in alcun caso essere applicata l’aliquota ridotta dell’IVA a norma del citato punto 14.
In secondo luogo, e qualora il giudice del rinvio ritenesse, in esito a tale valutazione, che detto elemento consistente nell’uso di impianti sportivi potesse rientrare nell’aliquota ridotta dell’IVA, per rispondere alla questione sottoposta occorre ricordare che, ai fini dell’IVA, ciascuna operazione dev’essere considerata di regola come autonoma e indipendente, come emerge dall’articolo 1, paragrafo 2, secondo comma, della direttiva IVA (v., in questo senso, sentenze del 27 ottobre 2005, Levob Verzekeringen e OV Bank,
C‑41/04
,
EU:C:2005:649
, punto
, nonché del 27 settembre 2012, Field Fisher Waterhouse,
C‑392/11
,
EU:C:2012:597
, punto
).
Tuttavia, dalla giurisprudenza della Corte emerge che, in talune circostanze, più prestazioni formalmente distinte, che potrebbero essere fornite separatamente e dar così luogo, individualmente, a imposizione o a esenzione, devono essere considerate come un’unica operazione quando non sono indipendenti (v. sentenza del 2 dicembre 2010, Everything Everywhere,
C‑276/09
,
EU:C:2010:730
, punto
e giurisprudenza citata).
Si tratta di un’operazione unica, in particolare, quando due o più elementi o atti forniti dal soggetto passivo sono strettamente connessi a tal punto da formare, oggettivamente, una sola prestazione economica inscindibile la cui scomposizione avrebbe carattere artificioso (sentenze del 27 ottobre 2005, Levob Verzekeringen e OV Bank,
C‑41/04
,
EU:C:2005:649
, punto
, nonché del 29 marzo 2007, Aktiebolaget NN,
C‑111/05
,
EU:C:2007:195
, punto
).
Ciò accade anche nel caso in cui uno o più elementi debbano essere considerati nel senso che costituiscono la prestazione principale, mentre uno o alcuni elementi debbano essere considerati come una prestazione accessoria o più prestazioni accessorie cui si applica la stessa disciplina tributaria della prestazione principale. Una prestazione è considerata accessoria ad una prestazione principale in particolare quando costituisce per la clientela non già un fine a sé stante, bensì il mezzo per fruire nelle migliori condizioni del servizio principale offerto dal prestatore (sentenze del 25 febbraio 1999, CPP,
C‑349/96
,
EU:C:1999:93
, punto
, e del 21 febbraio 2008, Part Service,
C‑425/06
,
EU:C:2008:108
, punto
).
Se tra gli elementi che compongono la prestazione complessa unica non è possibile determinare un elemento principale e uno o più elementi accessori, gli elementi che compongono detta prestazione devono essere considerati equivalenti.
Nell’ambito della cooperazione istituita in forza dell’articolo 267 TFUE, spetta al giudice del rinvio verificare se ricorra tale ipotesi, tenendo conto, nel contesto di una valutazione globale, dell’importanza qualitativa, e non meramente quantitativa, degli elementi rilevanti. Incombe nondimeno alla Corte fornire a tale giudice tutti gli elementi interpretativi attinenti al diritto dell’Unione che possano risultargli utili (v., in questo senso, sentenze del 27 ottobre 2005, Levob Verzekeringen e OV Bank,
C‑41/04
,
EU:C:2005:649
, punto
, nonché del 17 gennaio 2013, BGŻ Leasing,
C‑224/11
,
EU:C:2013:15
, punto
).
Nel caso di specie il giudice del rinvio spiega chiaramente che la prestazione di servizi in oggetto nel procedimento principale – così come è delineata nei contratti stipulati tra la sig.ra Baštová ed i proprietari dei cavalli, e che consta di tre elementi, ossia l’allenamento dei cavalli, l’uso di impianti sportivi e la scuderizzazione dei cavalli, il nutrimento e altre cure loro somministrate – costituisce una prestazione complessa unica. Questa conclusione è infatti inevitabile nei casi in cui i contraenti ricerchino in realtà una combinazione dei tre elementi che comporta tale prestazione, in cui l’utilizzo degli impianti sportivi è oggettivamente necessario per l’allenamento dei cavalli da corsa e le prestazioni connesse alla scuderizzazione, al nutrimento e alle cure dei cavalli sono principalmente destinate ad accompagnare e a facilitare l’allenamento degli stessi e l’uso degli impianti sportivi.
Pertanto, fatta salva la verifica ad opera del giudice del rinvio, dagli elementi della decisione di rinvio sembra in sostanza emergere che i servizi di allenamento e di uso degli impianti sportivi costituiscono due elementi di questa prestazione complessa che rivestono, alla luce del suo obiettivo, un’importanza equivalente, mentre le prestazioni connesse alla scuderizzazione, al nutrimento e alle cure dei cavalli presentano un carattere accessorio rispetto a questi due elementi. Dato che solo l’uso degli impianti sportivi è meritevole dell’aliquota ridotta prevista all’articolo 98 di tale direttiva, in combinato disposto con il punto 14 dell’allegato III della direttiva IVA, detta aliquota ridotta non può essere applicata alla prestazione complessa unica oggetto del procedimento principale (v., per analogia, sentenza del 19 luglio 2012, Deutsche Bank,
C‑44/11
,
EU:C:2012:484
, punti da
a
).
Se il giudice del rinvio, in base ai fatti del procedimento principale, e in particolare ai contratti stipulati tra la sig.ra Baštová e i proprietari di cavalli, dovesse invece pervenire alla conclusione che l’allenamento dei cavalli costituiva l’elemento principale della prestazione complessa unica, la conclusione sarebbe la medesima e neppure in questo caso detta prestazione sarebbe assoggettata all’aliquota ridotta a norma dell’articolo 98 della direttiva IVA, in combinato disposto con il punto 14 dell’allegato III di tale direttiva.
Alla luce delle considerazioni che precedono, occorre rispondere alla seconda questione dichiarando che l’articolo 98 della direttiva IVA, in combinato disposto con il punto 14 dell’allegato III di tale direttiva, deve essere interpretato nel senso che una prestazione di servizi complessa unica, composta di più elementi attinenti, in particolare, all’allenamento dei cavalli, all’uso di impianti sportivi, alla scuderizzazione dei cavalli, al nutrimento e ad altre cure somministrate ai cavalli, non può essere assoggettata ad un’aliquota ridotta dell’IVA quando l’uso di impianti sportivi ai sensi del punto 14 dell’allegato III di tale direttiva e l’allenamento dei cavalli costituiscono due elementi equivalenti di tale prestazione complessa o quando l’allenamento dei cavalli costituisce l’elemento principale di detta prestazione, circostanza che spetta al giudice del rinvio verificare.
Sulle spese
Nei confronti delle parti nel procedimento principale la presente causa costituisce un incidente sollevato dinanzi al giudice nazionale, cui spetta quindi statuire sulle spese. Le spese sostenute da altri soggetti per presentare osservazioni alla Corte non possono dar luogo a rifusione.
Per questi motivi, la Corte (Quarta Sezione) dichiara:
1)
L’articolo 2, paragrafo 1, lettera c), della direttiva 2006/112/CE del Consiglio, del 28 novembre 2006, relativa al sistema comune d’imposta sul valore aggiunto, deve essere interpretato nel senso che la messa a disposizione di un cavallo da parte del suo proprietario, soggetto passivo dell’imposta sul valore aggiunto, all’organizzatore di una gara ippica per far partecipare il cavallo alla corsa, non costituisce una prestazione di servizi effettuata a titolo oneroso, ai sensi della suddetta disposizione, nell’ipotesi in cui essa non comporti il versamento di un compenso per la partecipazione o di un’altra retribuzione diretta e in cui solo i proprietari dei cavalli che si sono classificati in una posizione utile nella corsa ricevano un premio, ancorché determinato in anticipo. Questa messa a disposizione di un cavallo costituisce invece una prestazione di servizi effettuata a titolo oneroso nel caso in cui dia luogo al versamento, da parte dell’organizzatore, di una retribuzione indipendente dalla posizione in classifica ottenuta dal cavallo in oggetto nella corsa.
2)
La direttiva 2006/112 deve essere interpretata nel senso che sussiste un diritto a detrazione dell’imposta sul valore aggiunto assolta a monte nel contesto delle operazioni relative alla preparazione e alla partecipazione alle gare ippiche dei cavalli appartenenti al soggetto passivo, il quale alleva e allena i propri cavalli da corsa nonché quelli di terzi, per il motivo che le spese relative a tali operazioni rientrano nelle spese generali connesse alla sua attività economica, a condizione che le spese sostenute per ciascuna operazione in causa presentino un nesso diretto e immediato con il complesso di tale attività. Ciò può accadere se i costi in tal modo generati sono relativi ai cavalli da corsa effettivamente destinati alla vendita o se la partecipazione di tali cavalli alle corse è, oggettivamente, un mezzo per promuovere l’attività economica, circostanza che spetta al giudice del rinvio verificare.
Qualora un siffatto diritto a detrazione esista, il premio eventualmente vinto dal soggetto passivo per la posizione ottenuta da uno dei suoi cavalli nella gara non deve essere incluso nella base imponibile dell’imposta sul valore aggiunto.
3)
L’articolo 98 della direttiva 2006/112, in combinato disposto con il punto 14 dell’allegato III di tale direttiva, deve essere interpretato nel senso che una prestazione di servizi complessa unica, composta di più elementi attinenti, in particolare, all’allenamento dei cavalli, all’uso di impianti sportivi, alla scuderizzazione dei cavalli, al nutrimento e ad altre cure somministrate ai cavalli, non può essere assoggettata ad un’aliquota ridotta dell’imposta sul valore aggiunto quando l’uso di impianti sportivi ai sensi del punto 14 dell’allegato III di tale direttiva e l’allenamento dei cavalli costituiscono due elementi equivalenti di tale prestazione complessa o quando l’allenamento dei cavalli costituisce l’elemento principale di detta prestazione, circostanza che spetta al giudice del rinvio verificare.
Firme
(
*1
) Lingua processuale: il ceco. | [
"Rinvio pregiudiziale",
"Fiscalità",
"Imposta sul valore aggiunto",
"Direttiva 2006/112/CE",
"Articolo 2, paragrafo 1, lettera c)",
"Nozione di “prestazioni di servizi a titolo oneroso”",
"Messa a disposizione di un cavallo ad un organizzatore di gare ippiche da parte di un soggetto passivo",
"Valutazione del corrispettivo",
"Diritto a detrazione delle spese connesse alla preparazione dei cavalli del soggetto passivo per le corse",
"Spese generali connesse al complesso dell’attività economica",
"Allegato III, punto 14",
"Aliquota ridotta dell’IVA applicabile al diritto di uso di impianti sportivi",
"Applicabilità alla gestione di una scuderia per cavalli da corsa",
"Operazione costituita da una prestazione unica o da più prestazioni indipendenti"
] |
62011CJ0512 | pt | Os pedidos de decisão prejudicial têm por objeto, no essencial, a interpretação da Diretiva 92/85/CEE do Conselho, de 19 de outubro de 1992, relativa à implementação de medidas destinadas a promover a melhoria da segurança e da saúde das trabalhadoras grávidas, puérperas ou lactantes no trabalho (Décima Diretiva especial na aceção do n.
o
1 do artigo 16.
o
da Diretiva 89/391/CEE) (
JO L 348, p. 1
), da Diretiva 96/34/CE do Conselho, de 3 de junho de 1996, relativa ao Acordo‑quadro sobre a licença parental celebrado pela UNICE, pelo CEEP e pela CES (
JO L 145, p. 4
), e da Diretiva 2006/54/CE do Parlamento Europeu e do Conselho, de 5 de julho de 2006, relativa à aplicação do princípio da igualdade de oportunidades e igualdade de tratamento entre homens e mulheres em domínios ligados ao emprego e à atividade profissional (
JO L 204, p. 23
).
Estes pedidos foram apresentados no âmbito de dois litígios que opõem, por um lado, a Terveys‑ ja sosiaalialan neuvottelujärjestö (TSN) ry (Associação de trabalhadores do setor da saúde e da ação social, a seguir «TSN») à Terveyspalvelualan Liitto ry (Associação patronal do setor dos serviços de saúde), estando presente a Mehiläinen Oy (a seguir «Mehiläinen»), e, por outro, o Ylemmät Toimihenkilöt (YTN) ry (Sindicato dos quadros superiores) à Teknologiateollisuus ry (Associação patronal do setor da indústria tecnológica) assim como à Nokia Siemens Networks Oy (a seguir «Nokia Siemens»), a propósito da recusa de pagamento a duas trabalhadoras finlandesas, por parte das suas respetivas entidades patronais, ao abrigo das convenções coletivas que lhes são aplicáveis, de uma remuneração normalmente prevista por essas convenções durante a sua licença de maternidade, pelo facto de as licenças de maternidade dessas trabalhadoras terem interrompido licenças parentais não remuneradas.
Quadro jurídico
Direito da União
Diretiva 92/85
O primeiro e décimo sétimo considerandos da Diretiva 92/85 têm a seguinte redação:
«Considerando que o artigo 118.
o
‑A do Tratado [CEE] prevê que o Conselho adote por meio de diretiva as prescrições mínimas destinadas a promover a melhoria, nomeadamente, das condições de trabalho, proteger a segurança e a saúde dos trabalhadores;
[...]
Considerando, além disso, que as disposições relativas à licença de maternidade não teriam igualmente efeitos úteis se não fossem acompanhadas da manutenção dos direitos ligados ao contrato de trabalho e da manutenção de uma remuneração e/ou do benefício de uma prestação adequada».
O artigo 8.
o
da Diretiva 92/85, intitulado «Licença de maternidade», estabelece, no seu n.
o
1:
«Os Estados‑Membros tomarão as medidas necessárias para que as trabalhadoras referidas no artigo 2.
o
beneficiem de uma licença de maternidade de, pelo menos, 14 semanas consecutivas, a gozar antes e/ou depois do parto em conformidade com as legislações e/ou práticas nacionais.»
O artigo 11.
o
da Diretiva 92/85, intitulado «Direitos decorrentes do contrato de trabalho», dispõe:
«A fim de garantir às trabalhadoras, na aceção do artigo 2.
o
, o exercício dos direitos de proteção da sua segurança e saúde reconhecidos pelo presente artigo, prevê‑se que:
[…]
2.
No caso referido no artigo 8.
o
:
a)
Devem ser garantidos os direitos decorrentes do contrato de trabalho das trabalhadoras referidas no artigo 2.
o
não referidos na alínea b) do presente ponto;
b)
Devem ser garantidos a manutenção de uma remuneração e/ou o benefício de uma prestação adequada às trabalhadoras, na aceção do artigo 2.
o
3.
A prestação referida na alínea b) do ponto 2 é considerada adequada quando garanta um rendimento pelo menos equivalente ao que a trabalhadora em causa receberia no caso de uma suspensão da sua atividade por razões relacionadas com o seu estado de saúde, eventualmente dentro de um limite determinado pelas legislações nacionais.
4.
Os Estados‑Membros dispõem da faculdade de submeter o direito à remuneração ou à prestação referida no ponto 1 e na alínea b) do ponto 2 à condição de a trabalhadora em questão preencher as condições de acesso ao direito a estas vantagens previstas nas legislações nacionais.
Estas condições não podem prever em caso algum períodos de trabalho superiores a 12 meses imediatamente anteriores à data prevista para o parto.»
Diretiva 96/34
A Diretiva 96/34 aplica o Acordo‑Quadro sobre a licença parental, celebrado em 14 de dezembro de 1995, por organizações interprofissionais de vocação geral (a seguir «acordo‑quadro»).
O preâmbulo do acordo‑quadro que consta do anexo da Diretiva 96/34 enuncia:
«O [a]cordo‑quadro […] representa um compromisso da UNICE, do CEEP e da CES para aplicar prescrições mínimas sobre a licença parental e as faltas ao trabalho por motivo de força maior, enquanto meio importante de conciliar a vida profissional e a vida familiar e de promover a igualdade de oportunidades e de tratamento entre homens e mulheres.»
A cláusula 1 do acordo‑quadro, intitulada «Objeto e âmbito de aplicação», tem a seguinte redação:
«1.
O presente acordo enuncia prescrições mínimas para facilitar a conciliação das responsabilidades profissionais e familiares dos trabalhadores com filhos.
2.
O presente acordo é aplicável a todos os trabalhadores, de ambos os sexos, com um contrato ou uma relação de trabalho definidos na legislação, nas convenções coletivas ou nas práticas vigentes em cada Estado‑Membro.»
A cláusula 2 do acordo‑quadro, intitulada «Licença parental», dispõe:
«1.
Por força do presente acordo, e sob reserva do n.
o
2 da presente cláusula, é concedido aos trabalhadores de ambos os sexos um direito individual à licença parental, com fundamento no nascimento ou na adoção de um filho, para dele poderem cuidar durante pelo menos três meses até uma determinada idade, que poderá ir até aos oito anos de idade, a definir pelos Estados‑Membros e/ou pelos parceiros sociais.
[...]
3.
As condições de acesso e as regras de execução da licença parental serão definidas na lei e/ou nas convenções coletivas dos Estados‑Membros, no respeito das prescrições mínimas do presente acordo. [...]
[...]
5.
No termo da licença parental, o trabalhador tem direito a ser reintegrado no seu posto de trabalho ou, em caso de impossibilidade, num trabalho equivalente ou similar, consoante o seu contrato ou a sua relação de trabalho.
6.
Os direitos adquiridos ou em fase de aquisição pelo trabalhador no momento de início da licença parental são mantidos tal como se encontram até ao final da licença parental. […]
7.
Os Estados‑Membros e/ou os parceiros sociais definirão o regime do contrato ou da relação de trabalho para o período de licença parental.
[...]»
A cláusula 4, n.
o
1, do acordo‑quadro prevê que os Estados‑Membros podem manter ou introduzir disposições mais favoráveis do que as previstas no presente acordo.
Direito finlandês
Leis aplicáveis
– Lei relativa aos contratos de trabalho
Por força do capítulo 4, artigo 3.
o
, da Lei relativa aos contratos de trabalho [Työsopimuslaki (55/2001)], os trabalhadores têm direito a uma licença parental para assistência a filhos a fim de se ocuparem dos seus filhos, ou de qualquer outra criança que com eles resida de forma permanente, até esta atingir três anos de idade.
O capítulo 4 dessa lei prevê, no seu artigo 8.
o
, que a entidade patronal não tem de pagar um salário ao trabalhador relativamente aos períodos de licenças por motivos familiares.
– Lei relativa ao seguro de doença
O capítulo 9 da Lei relativa ao seguro de doença [Sairausvakuutuslaki (1224/2004)] prevê, no seu artigo 1.
o
, primeiro parágrafo, que o segurado tem direito a subsídios parentais diários desde que tenha residido na Finlândia pelo menos 180 dias ininterruptos antes da data prevista do parto ou antes da colocação da criança na casa do segurado, na aceção do artigo 11.
o
O capítulo 9 desta lei prevê, no seu artigo 3.
o
, um período de pagamento dos subsídios de maternidade fixado em 105 dias úteis.
O referido capítulo 9 enuncia, no seu artigo 8.
o
, primeiro parágrafo, que o direito a um subsídio parental é adquirido imediatamente após a cessação do pagamento dos subsídios de maternidade. O subsídio parental é concedido quer à mãe quer ao pai, segundo a preferência dos pais.
Convenções coletivas aplicáveis
A Terveyspalvelualan Liitto ry e a TSN celebraram uma convenção coletiva para o período compreendido entre 1 de fevereiro de 2010 e 31 de dezembro de 2011 (a seguir «convenção coletiva do setor dos serviços de saúde»), que é aplicável às partes no processo C‑512/11.
O artigo 21.
o
, n.
o
3, da convenção coletiva do setor dos serviços de saúde dispõe que uma trabalhadora tem direito a receber 72 dias de salário integral desde que tenha trabalhado de modo ininterrupto durante pelo menos três meses antes do início da licença. Se a trabalhadora gozar uma nova licença de maternidade durante uma das licenças não remuneradas previstas pela referida convenção, o salário em questão não é pago durante uma dessas licenças não remuneradas, salvo disposição legal em contrário. No entanto, no termo desta licença, e se a licença de maternidade não tiver sido gozada na totalidade, a remuneração a título de licença de maternidade é paga durante o resto do período desta.
Resulta da decisão de reenvio no processo C‑512/11 que o artigo 21.
o
da convenção coletiva do setor dos serviços de saúde é interpretado no sentido de que, para beneficiar de uma remuneração durante uma licença de maternidade, uma trabalhadora deve passar diretamente da situação de trabalho ou de licença remunerada para a situação de licença de maternidade.
A Teknologiateollisuus ry e a Ylemmät Toimihenkilöt (YTN) ry celebraram uma convenção coletiva que vigora no período compreendido entre 2 de julho de 2007 e 30 de abril de 2010 (a seguir «convenção coletiva do setor da indústria tecnológica), que é aplicável às partes no processo C‑513/11.
O artigo 8.
o
da convenção coletiva do setor da indústria tecnológica enuncia, nomeadamente:
«A trabalhadora beneficia de uma licença de maternidade pelo período que se considera conferir direito a subsídios de maternidade ao abrigo da Lei relativa ao seguro de doença. Durante a licença de maternidade, o salário integral é pago durante três meses desde que a relação laboral tenha existido durante pelo menos seis meses consecutivos antes do parto.»
Resulta da decisão de reenvio no processo C‑513/11 assim como das observações apresentadas ao Tribunal de Justiça pela TSN e pela Nokia Siemens que o artigo 8.
o
da convenção coletiva do setor da indústria tecnológica é objeto de uma aplicação constante no sentido de que, para beneficiar de uma remuneração durante uma licença de maternidade, uma trabalhadora deve passar diretamente da situação de trabalho ou de licença remunerada para a situação de licença de maternidade.
Litígios nos processos principais e questão prejudicial
Processo C‑512/11
Após uma primeira licença de maternidade, N. Kultarinta, enfermeira que trabalha para a Mehiläinen, um dos principais prestadores de serviços de saúde e de serviços sociais na Finlândia, gozou uma licença parental não remunerada para assistência a filhos durante o período compreendido entre 7 de janeiro de 2010 e 11 de abril de 2012.
Tendo voltado a engravidar, informou a sua entidade patronal da sua intenção de interromper a licença parental para assistência a filhos para gozar uma nova licença de maternidade a partir de 9 de abril de 2010.
A Mehiläinen aceitou a interrupção da licença parental para assistência a filhos, mas recusou pagar os 72 dias de subsídios, equivalentes ao seu salário integral, durante esta segunda licença de maternidade uma vez que teve o seu início quando N. Kultarinta estava em licença parental não remunerada para assistência a filhos.
Processo C‑513/11
J. Novamo, que trabalha para a Nokia Siemens, entrou em licença de maternidade em 8 de março de 2008 e gozou, subsequentemente, uma licença parental não remunerada para assistência a filhos durante o período compreendido entre 19 de março de 2009 e 4 de abril de 2011.
Durante o ano de 2010, declarou à sua entidade patronal que estava novamente grávida, que pretendia interromper a sua licença parental não remunerada para assistência a filhos e iniciar uma licença de maternidade em 24 de maio de 2010. A Nokia Siemens aceitou a declaração de J. Novamo relativa à interrupção da sua licença parental para assistência a filhos, mas recusou pagar‑lhe o seu salário durante a licença de maternidade pelo facto de essa nova licença de maternidade ter tido início quando a interessada estava em licença parental não remunerada para assistência a filhos.
Nos dois processos, os recorrentes nos processos principais interpuseram recurso no työtuomioistuin contra as respetivas entidades patronais de N. Kultarinta e de J. Novamo a fim de obter a reparação do prejuízo que estas últimas consideram ter sofrido enquanto vítimas de um tratamento ilícito.
Resulta das decisões de reenvio que o subsídio diário de maternidade, previsto pela Lei relativa ao seguro de doença, a que N. Kultarinta e J. Novamo tinham direito durante a licença de maternidade, era de montante equivalente ao subsídio diário de doença, sendo certo que as suas entidades patronais lhes deviam, em princípio, pagar a diferença entre esse subsídio e o salário previsto pelas convenções coletivas nacionais.
Resulta das decisões de reenvio que, segundo o työtuomioistuin, a Diretiva 92/85 e a Diretiva 2006/54 suscitam questões de interpretação que influenciam a interpretação das convenções coletivas em causa no processo principal ou a apreciação da sua validade. Além disso, o órgão jurisdicional de reenvio considera que a jurisprudência do Tribunal de Justiça não fornece uma orientação consolidada que permita apreciar a situação de uma mulher grávida ou em licença de maternidade à luz da proibição da discriminação em razão do sexo.
Nestas condições, o työtuomioistuin decidiu suspender a instância e submeter ao Tribunal de Justiça, no essencial, a mesma questão prejudicial nos dois processos principais, que é a seguinte:
«A Diretiva 2006/54[…] e a Diretiva 92/85[…] opõem‑se às disposições de uma convenção coletiva nacional, ou à interpretação dessas disposições, nos termos das quais uma trabalhadora que passe de uma situação de licença não remunerada [‘hoitovapaa’] para uma situação de licença de maternidade não tem direito ao pagamento do subsídio de licença de maternidade previsto na convenção coletiva?»
Por despacho do presidente do Tribunal de Justiça de 17 de novembro de 2011, os processos C‑512/11 e C‑513/11 foram apensados para efeitos da fase escrita, da fase oral e do acórdão.
Quanto à questão prejudicial
No âmbito do processo de cooperação entre os órgãos jurisdicionais nacionais e o Tribunal de Justiça instituído pelo artigo 267.
o
TFUE, compete a este dar ao órgão jurisdicional nacional uma resposta útil que lhe permita decidir o litígio que lhe foi submetido. Nesta ótica, cabe ao Tribunal de Justiça, se necessário, reformular as questões que lhe foram apresentadas. Com efeito, o Tribunal de Justiça tem por missão interpretar todas as disposições do direito da União de que os órgãos jurisdicionais nacionais necessitem para decidir dos litígios que lhes são submetidos, ainda que essas disposições não sejam expressamente referidas nas questões que lhe são apresentadas por esses órgãos jurisdicionais (v., designadamente, acórdãos de 8 de março de 2007, Campina,
C-45/06, Colet., p. I-2089
, n.
o
30; de 14 de outubro de 2010, Fuß,
C-243/09, Colet., p. I-9849
, n.
o
39; e de 30 de maio de 2013, Worten, C‑342/12, n.
o
30).
Consequentemente, embora, no plano formal, o órgão jurisdicional de reenvio tenha limitado as suas questões apenas à interpretação das disposições da Diretiva 92/85 e da Diretiva 2006/54, tal circunstância não obsta a que o Tribunal de Justiça lhe forneça todos os elementos de interpretação do direito da União que possam ser úteis para a decisão dos processos que lhe foram submetidos, quer esse órgão jurisdicional lhes tenha ou não feito referência no enunciado das suas questões. A este respeito, cabe ao Tribunal de Justiça extrair de todos os elementos fornecidos pelo órgão jurisdicional nacional, e nomeadamente da fundamentação da decisão de reenvio, os elementos do referido direito que necessitam de interpretação, tendo em conta o objeto do litígio (v., por analogia, acórdãos, já referidos, Fuß, n.
o
40, e Worten, n.
o
31).
No caso em apreço, a fim de responder de forma útil à questão submetida, há que tomar em consideração a Diretiva 96/34 relativa ao acordo‑quadro e à implementação das medidas destinadas a promover a igualdade de oportunidades e de tratamento entre homens e mulheres, oferecendo‑lhes uma possibilidade de conciliar as suas responsabilidades profissionais e as suas obrigações familiares, mesmo que as decisões de reenvio não mencionem explicitamente essa diretiva.
Deste modo, deve considerar‑se que a questão submetida tem como finalidade saber, no essencial, se a Diretiva 96/34 deve ser interpretada no sentido de que se opõe a uma disposição de direito nacional, como a que está prevista nas convenções coletivas em causa nos processos principais, por força da qual uma trabalhadora grávida que interrompe uma licença parental não remunerada na aceção dessa diretiva para gozar, com efeitos imediatos, uma licença de maternidade na aceção da Diretiva 92/85 não beneficia da manutenção da remuneração a que teria direito se essa licença de maternidade tivesse sido precedida de um período mínimo de regresso ao trabalho.
A título preliminar, há que recordar que, embora o artigo 11.
o
, pontos 2 e 3, da Diretiva 92/85 não implique uma obrigação de manter na íntegra a remuneração durante a licença de maternidade, o legislador da União pretendeu, no entanto, garantir que a trabalhadora tenha, durante essa licença, um rendimento de montante pelo menos equivalente ao da prestação prevista pelas legislações nacionais em matéria de segurança social no caso de interrupção das suas atividades por razões de saúde (acórdão de 27 de outubro de 1998, Boyle e o.,
C-411/96, Colet., p. I-6401
, n.
o
32).
Contudo, a referida diretiva, que contém prescrições mínimas, não exclui de forma alguma a faculdade de os Estados‑Membros garantirem uma proteção de grau mais elevado às referidas trabalhadoras, mantendo ou estabelecendo medidas de proteção mais favoráveis às trabalhadoras desde que estas sejam compatíveis com as disposições do direito da União (v., neste sentido, acórdão de 4 de outubro de 2001, Jiménez Melgar,
C-438/99, Colet., p. I-6915
, n.
o
37). Por conseguinte, nenhuma disposição da Diretiva 92/85 impede os Estados‑Membros ou, sendo caso disso, os parceiros sociais de preverem a manutenção de todos os elementos da remuneração a que a trabalhadora grávida tinha direito antes da sua gravidez e da sua licença de maternidade.
No que se refere aos direitos relativos à licença parental prevista pela Diretiva 96/34, incluindo o direito relativo às licenças parentais não remuneradas, como as que estão em causa nos processos principais, há que recordar os dois objetivos distintos dessa diretiva. Por um lado, o acordo‑quadro aplicado pela referida diretiva constitui um compromisso dos parceiros sociais para implementar, por prescrições mínimas, medidas destinadas a promover a igualdade de oportunidades e de tratamento entre homens e mulheres, oferecendo‑lhes a possibilidade de conciliar as suas responsabilidades profissionais e as suas obrigações familiares (acórdãos de 22 de outubro de 2009, Meerts,
C-116/08, Colet., p. I-10063
, n.
o
35, e de 16 de setembro de 2010, Chatzi,
C-149/10, Colet., p. I-8489
, n.
o
56).
Por outro lado, o referido acordo‑quadro permite aos novos pais interromper a sua atividade profissional para se dedicarem às suas responsabilidades familiares, dando‑lhes a garantia, consagrada na cláusula 2, n.
o
5, desse acordo, de que voltarão para o seu posto de trabalho ou, em caso de impossibilidade, para um trabalho equivalente ou similar, consoante o seu contrato ou a sua relação de trabalho. O Tribunal de Justiça considerou que essa disposição obrigava o regresso ao posto de trabalho no final da licença nas mesmas condições que existiam no momento do seu início (v., neste sentido, acórdão de 20 de junho de 2013, Riežniece, C‑7/12, n.
o
32).
No caso em apreço, resulta dos autos de que o Tribunal de Justiça dispõe que, durante a sua primeira licença de maternidade, as trabalhadoras em causa nos processos principais tiveram direito, ao abrigo das convenções coletivas que lhes são aplicáveis, à manutenção da sua remuneração, pelo menos durante um determinado período. Em seguida, tendo gozado uma licença parental não remunerada, essas trabalhadoras interromperam essa licença a fim de poder gozar de imediato uma segunda licença de maternidade relativamente à qual o direito à manutenção da remuneração lhes foi recusado, por essa segunda licença de maternidade ter interrompido uma licença parental não remunerada e, por conseguinte, não ter sido precedida de nenhum período de regresso ao trabalho.
Nestas circunstâncias, há que examinar em que medida o direito da União permite que o gozo da referida licença parental seja suscetível de ter influência nas condições do exercício da licença de maternidade seguinte, no que diz respeito, num processo como os processos principais, à manutenção da remuneração prevista pelas regras de direito nacional em causa.
A este respeito, é jurisprudência constante que uma licença garantida pelo direito da União não pode afetar o direito de gozar outra licença garantida por esse direito (acórdãos de 14 de abril de 2005, Comissão/Luxemburgo,
C-519/03, Colet., p. I-3067
, n.
o
33; de 6 de abril de 2006, Federatie Nederlandse Vakbeweging,
C-124/05, Colet., p. I-3423
, n.
o
24; e de 20 de setembro de 2007, Kiiski,
C-116/06, Colet., p. I-7643
, n.
o
56).
Como resulta dos autos submetidos ao Tribunal de Justiça, as disposições em causa nos processos principais não impediram N. Kultarinta e J. Novamo de interromper a sua licença parental não remunerada para gozar, de seguida, uma licença de maternidade.
No entanto, os recorrentes nos processos principais alegam que os interesses de N. Kultarinta e de J. Novamo foram afetados de forma incompatível com o direito da União, uma vez que, ao utilizar o seu direito a essas duas licenças distintas, essas trabalhadoras foram privadas da manutenção da sua remuneração prevista nas convenções coletivas em causa. Com efeito, o direito à manutenção da remuneração ficaria esvaziado de conteúdo com a aplicação da condição da obrigatoriedade de regresso ao trabalho antes do gozo de outra licença de maternidade.
As recorridas nos processos principais consideram que a disposição controvertida que consta das referidas convenções coletivas pretende proteger as trabalhadoras grávidas. Essa disposição atenua os inconvenientes económicos resultantes do gozo da licença de maternidade e privilegia assim a proteção das relações especiais entre a trabalhadora e o seu filho após a gravidez e o parto.
A Comissão, por sua vez, salienta que os subsídios de maternidade previstos durante a licença de maternidade das trabalhadoras em causa nos processos principais satisfazem as exigências mínimas do artigo 11.
o
, ponto 3, da Diretiva 92/85.
Resulta da jurisprudência recordada nos n.
os
37 e 42 do presente acórdão que as modalidades de aplicação de um regime, como o que está em causa nos processos principais, relativo à remuneração devida a uma trabalhadora durante uma licença de maternidade por força do artigo 11.
o
, ponto 2, da Diretiva 92/85 devem ser compatíveis com as disposições do direito da União, incluindo as relativas à licença parental.
A este respeito, a escolha de uma trabalhadora de gozar o seu direito a uma licença parental não deve afetar as condições de exercício do seu direito de gozar outra licença, no caso em apreço, uma licença de maternidade. No entanto, nos processos principais, o gozo de uma licença parental não remunerada implica obrigatoriamente, para uma trabalhadora que necessita de gozar uma licença de maternidade imediatamente após a referida licença parental, a perda de uma parte da sua remuneração.
Ora, o efeito de uma condição como a que está em causa nos processos principais é obrigar uma trabalhadora, no momento em que toma a decisão de gozar uma licença parental não remunerada, a renunciar antecipadamente a uma licença de maternidade remunerada como a que está prevista nas convenções coletivas aplicáveis, no caso de necessitar de interromper a sua licença parental para gozar imediatamente depois uma licença de maternidade. Por conseguinte, uma trabalhadora seria impelida a não gozar essa licença parental.
Neste contexto e como o Tribunal de Justiça já declarou, há que tomar em consideração o facto de uma nova gravidez nem sempre constituir um acontecimento previsível (v., neste sentido, acórdão Kiiski, já referido, n.
os
40 e 41). Daqui resulta que uma trabalhadora nem sempre está em condições de determinar, no momento da sua decisão de gozar uma licença parental ou no início dessa mesma licença, se necessitará, ao longo da licença, de gozar uma licença de maternidade.
Há que concluir que uma condição como a que está em causa nos processos principais tem por efeito dissuadir uma trabalhadora de tomar a decisão de utilizar o seu direito a uma licença parental tendo em conta o efeito que esta decisão pode ter numa licença de maternidade que tenha lugar durante essa licença parental. Por conseguinte, esta condição prejudica o efeito útil da Diretiva 96/34.
Consequentemente, há que responder à questão submetida que a Diretiva 96/34 deve ser interpretada no sentido de que se opõe a uma disposição de direito nacional, como a que está prevista nas convenções coletivas em causa nos processos principais, por força da qual uma trabalhadora grávida que interrompe uma licença parental não remunerada na aceção dessa diretiva para gozar, com efeitos imediatos, uma licença de maternidade na aceção da Diretiva 92/85 não beneficia da manutenção da remuneração a que teria direito se essa licença de maternidade tivesse sido precedida de um período mínimo de regresso ao trabalho.
Quanto às despesas
Revestindo o processo, quanto às partes nas causas principais, a natureza de incidente suscitado perante o órgão jurisdicional de reenvio, compete a este decidir quanto às despesas. As despesas efetuadas pelas outras partes para a apresentação de observações ao Tribunal de Justiça não são reembolsáveis.
Pelos fundamentos expostos, o Tribunal de Justiça (Terceira Secção) declara:
A Diretiva 96/34/CE do Conselho, de 3 de junho de 1996, relativa ao Acordo‑quadro sobre a licença parental celebrado pela UNICE, pelo CEEP e pela CES, deve ser interpretada no sentido de que se opõe a uma disposição de direito nacional, como a que está prevista nas convenções coletivas em causa nos processos principais, por força da qual uma trabalhadora grávida que interrompe uma licença parental não remunerada na aceção dessa diretiva para gozar, com efeitos imediatos, uma licença de maternidade na aceção da Diretiva 92/85/CEE do Conselho, de 19 de outubro de 1992, relativa à implementação de medidas destinadas a promover a melhoria da segurança e da saúde das trabalhadoras grávidas, puérperas ou lactantes no trabalho (Décima Diretiva especial na aceção do n.
o
1 do artigo 16.
o
da Diretiva 89/391/CEE), não beneficia da manutenção da remuneração a que teria direito se essa licença de maternidade tivesse sido precedida de um período mínimo de regresso ao trabalho.
Assinaturas
(
*1
) Língua do processo: finlandês. | [
"Política social",
"Diretiva 92/85/CEE",
"Proteção da segurança e da saúde dos trabalhadores",
"Trabalhadoras grávidas, puérperas ou lactantes no trabalho",
"Licença de maternidade",
"Manutenção de uma remuneração e/ou do benefício de uma prestação adequada",
"Diretiva 96/34/CE",
"Acordo‑quadro sobre a licença parental",
"Direito individual a uma licença parental, com fundamento no nascimento ou na adoção de um filho",
"Condições de trabalho e de remuneração",
"Convenção coletiva nacional",
"Trabalhadoras que gozaram uma licença de maternidade após interrupção de uma licença parental não remunerada",
"Recusa do pagamento do salário durante a licença de maternidade"
] |
62002TJ0279 | sl | Dejansko stanje
Degussa AG (Düsseldorf) je nemška družba, ustanovljena leta 2000 z združitvijo podjetij SKW Trostberg in Degussa-Hüls, pri
čemer je slednje nastalo leta 1998 s spojitvijo nemških kemičnih podjetij Degussa AG (Frankfurt na Majni) in Hüls AG (Marl)
(v nadaljevanju: Degussa ali tožeča stranka). Proizvaja zlasti krmo za živali in je edino podjetje, ki skupaj proizvaja tri
najpomembnejše esencialne aminokisline: metionin, lizin in treonin.
Esencialne aminokisline so aminokisline, ki jih organizem ne more ustvariti sam in jih je zato treba dodajati živilom. Prva
aminokislina, katere odsotnost ustavi beljakovinsko sintezo drugih aminokislin, se imenuje „prva omejevalna aminokislina“.
Metionin je esencialna aminokislina, dodana mešanicam in premiksom za vse živalske vrste. Uporablja se predvsem v krmi za
perutnino (za katero tvori prvo omejevalno aminokislino), vse bolj pa tudi v krmi za prašiče in v posebni krmi.
Metionin obstaja v dveh glavnih oblikah: DL-metionin (v nadaljevanju: DLM) in metionin s hidroksianalogom (v nadaljevanju: MHA).
DLM se proizvaja v kristalizirani obliki in tvori skoraj 100-odstotno aktivno vsebino. MHA, ki ga je v osemdesetih letih uvedel
proizvajalec Monsanto, predhodnik podjetja Novus International Inc., predstavlja 88-odstotno nominalno aktivno vsebino. Leta
2002 je predstavljal približno 50 % svetovne potrošnje.
V odločilnem obdobju so bili trije glavni svetovni proizvajalci metionina, in sicer podjetja Rhône-Poulenc (sedaj Aventis
SA) – katerega hčerinsko podjetje za proizvodnjo metionina je bilo podjetje Rhône-Poulenc Animal Nutrition (sedaj Aventis
Animal Nutrition SA) –, Degussa in Novus. Podjetje Rhône-Poulenc je proizvajalo metionin v obeh njegovih oblikah, medtem ko
je podjetje Degussa proizvajalo le DLM, Novus pa MHA.
Podjetje Rhône-Poulenc je 26. maja 1999 Komisiji predložilo izjavo, v kateri je priznalo, da je sodelovalo pri omejevalnem
sporazumu o določitvi cen in dodelitvi kvot za metionin ter zahtevalo, da se uporabi Obvestilo Komisije o nenalaganju ali
zmanjševanju glob v primeru kartelov (UL 1996, C 207, str. 4, v nadaljevanju: Obvestilo o ugodni obravnavi).
Uradniki Komisije in Bundeskartellamta (Nemškega zveznega urada za kartele) so 26. junija 1999, na podlagi člena 14(3) Uredbe
Sveta št. 17 z dne 6. februarja 1962, prva Uredba o izvajanju členov [81] in [82] Pogodbe (UL 1962, 13, str. 204), tedaj v
veljavi, opravili preiskave v prostorih družbe Degussa-Hüls v Frankfurtu na Majni.
Neposredno po teh preiskavah je Komisija 27. julija 1999 na družbo Degussa-Hüls, v skladu s členom 11 Uredbe št. 17, naslovila
zahtevo za informacije glede dokumentov, najdenih pri preiskavi. Degussa-Hüls je na to zahtevo odgovorila 9. septembra 1999.
Komisija je 7. decembra 1999 zahteve za informacije ravno tako naslovila na podjetja Nippon Soda Co. Ltd (v nadaljevanju:
Nippon Soda), Novus International Inc. (v nadaljevanju: Novus) in Sumitomo Chemical Co. Ltd (v nadaljevanju: Sumitomo), na
podjetje Mitsui & Co. Ltd pa 10. decembra 1999. Ta podjetja so odgovorila februarja 2000, Nippon Soda pa je 16. maja 2000
predložil dodatno izjavo.
Komisija je 1. oktobra 2001 glede petih proizvajalcev metionina, med katerimi je tožeča stranka, sprejela obvestilo o ugotovitvah
in možnih kršitvah. Enako obvestilo o ugotovitvah in možnih kršitvah je bilo naslovljeno na podjetje Aventis Animal Nutrition
(v nadaljevanju: AAN), hčerinsko družbo v 100-odstotni lasti podjetja Aventis.
Komisija je v svojem obvestilu o ugotovitvah in mogočih kršitvah tem podjetjem očitala, da so od leta 1986 in (v večini primerov)
do začetka leta 1999 sodelovala pri trajajočem sporazumu, ki je v nasprotju s členom 81 ES in členom 53 Sporazuma o evropskem
gospodarskem prostoru (v nadaljevanju: Sporazum EGP) ter velja v vsem EGP-ju. Po mnenju Komisije je zadevni sporazum obsegal
določitev cen metionina, vzpostavitev mehanizma za izvedbo zvišanja cen, razdelitev nacionalnih trgov in kvot za tržne deleže
ter mehanizem za nadzor in izvedbo teh sporazumov.
Vse stranke so v odgovoru na obvestilo o ugotovitvah in mogočih kršitvah Komisije podale svoja pisne pripombe, pri čemer sta
družbi Aventis in AAN Komisijo obvestili, da naj bi podali le en odgovor v imenu obeh družb.
Komisija je odgovore prejela med 10. in 18. januarjem 2002. Podjetja Aventis, AAN (v nadaljevanju, skupaj: Aventis/AAN) in
Nippon Soda so kršitev priznala ter v celoti priznala ugotovljeno dejansko stanje. Degussa je ravno tako priznala kršitev,
vendar le za obdobje od 1992 do1997. Zaslišanje z zadevnimi podjetji je bilo 25. januarja 2002.
Na koncu postopka je Komisija – ob upoštevanju, da so podjetja Aventis/AAN, Degussa, Nippon Soda, Novus in Sumitomo sodelovala
pri trajajočem sporazumu in/ali nadaljevanem usklajenem ravnanju, ki je vključevalo ves EGP, v okviru katerega so se sporazumeli
glede ciljnih cen za metionin in se dogovorili za vzpostavitev mehanizma zvišanja cen, izmenjali informacije glede obsega
prodaje in tržnih deležih ter nadzirali in izvedli te sporazume – sprejela Odločbo 2003/674/ES z dne 2. julija 2002 v zvezi
s postopkom na podlagi člena 81 Pogodbe ES in člena 53 Sporazuma EGP (zadeva C.37.519 – Metionin) (UL 2003, L 255, str. 1,
v nadaljevanju: Odločba).
V točkah od 63 do 81 Odločbe je Komisija omejevalni sporazum opisala kot sporazum, katerega namen je določitev razpona cen
in „absolutno najnižjih cen“. Udeleženci naj bi se sporazumeli o nujnosti dviga svojih cen in ocenili, kaj je trg sposoben
sprejeti. V več zaporednih „kampanjah“ naj bi se nato zvišalo cene, katerih izvedba je bila takoj po tem obravnavana na sestankih
kartela. Poleg tega naj bi udeleženci izmenjali informacije glede količinskega obsega prodaje in proizvodnih zmogljivostih,
kot tudi svoje ocene o celotnem količinskem obsega trga.
Glede izvedbe ciljnih cen je Komisija navedla, da so udeleženci nadzorovali prodajo, saj so bili izmenjani številčni podatki
zbrani in se je o njih razpravljalo na rednih sestankih, ne da bi pri tem obstajal sistem nadzora ustreznega količinskega
obsega, z mehanizmom nadomestila, čeprav je Degussa podala predloge v tem smislu. Redni večstranski (več kot 25 v letih med
1986 in 1999) in dvostranski sestanki naj bi bili bistvena značilnost organizacije kartela. Imeli naj bi obliko „sestankov
na najvišji ravni“ in sestankov bolj tehnične narave na ravni sodelavcev.
Nazadnje naj bi bilo delovanje omejevalnega sporazuma mogoče razdeliti na tri ločena obdobja. Prvo, v katerem so bile cene
najvišje, naj bi trajalo od februarja 1986 do leta 1989, končalo pa naj bi se z umikom podjetja Sumitomo iz omejevalnega sporazuma
ter vstopom podjetja Monsanto z MHA-jem na trg. V drugem obdobju, ki je trajalo od 1989 do 1991, naj bi cene spektakularno
padle. Udeleženci omejevalnega sporazuma so bili v negotovosti, kako naj se najbolje odzovejo na novonastale okoliščine (pridobiti
nazaj tržne deleže ali se osredotočiti na cene), in so po več sestankih leta 1989 in 1990 sklenili, da je treba njihovo prizadevanje
osredotočiti na zvišanje cen. V tretjem in zadnjem obdobju, ki je trajalo od leta 1991 do februarja 1999, naj bi povečanje
prodaje MHA-ja, ki ga proizvaja podjetje Monsanto (Novus od leta 1991), udeležencem omejevalnega sporazuma narekovala ohranitev
ravni cen.
Odločba med drugim vsebuje naslednje določbe:
„Člen 1
Podjetji Aventis […] in [AAN], skupno odgovorni, Degussa […] in Nippon Soda […] so kršila člen 81(1) Pogodbe in člen 53(1)
Sporazuma EGP, s tem da so sodelovala na način in v okviru, opisanem v uvodnih izjavah, pri skupku sporazumov in usklajenih
ravnanj v sektorju metionina.
Kršitev je trajala
– od februarja 1986 do februarja 1999.
[…]
Člen 3
Zaradi kršitve, navedene v členu 1, se podjetjem naložijo naslednje globe:
– Degussa […], globa v višini 118.125.000 evrov,
– Nippon Soda […], globa v višini 9.000.000 evrov
[…]“
Pri izračunu globe je Komisija, ne da bi se na to izrecno sklicevala, uporabila metodo, opisano v Smernicah o načinu določanja
glob, naloženih v skladu s členom 15(2) Uredbe št. 17 in člena 65(5) Pogodbe ESPJ (UL 1998, C 9, str. 3, v nadaljevanju: smernice),
kot tudi Obvestilo o ugodni obravnavi.
Da bi določila osnovni znesek globe, je Komisija najprej upoštevala težo kršitve. Ob upoštevanju narave zadevnega ravnanja,
njegovih učinkov na trgu metionina in obsega zadevnega geografskega trga je ugotovila, da so v Odločbi navedena podjetja zelo
resno kršila člen 81(1) ES in člen 53(1) Sporazuma EGP (uvodne izjave 270 do 293).
S tem ko je med drugim menila, da bi bila potrebna različna obravnava, da bi se upoštevala dejanska gospodarska zmožnost podjetij
za povzročitev večje škode drugim subjektom in potrošnikom in da bi se določila globa na ravni, ki zagotavlja zadosten odvračilni
učinek, je Komisija menila, da je bilo glede na velike razlike v velikosti podjetij treba vzeti za osnovo njihove tržne deleže
na svetovnem trgu metionina in da sta tako podjetji Rhône-Poulenc in Degussa tvorili prvo kategorijo podjetij, podjetje Nippon
Soda pa drugo kategorijo. Zato je Komisija določila izhodiščni znesek globe za podjetji Aventis/AAN in Degussa na 35 milijonov
evrov, izhodiščni znesek globe za podjetje Nippon Soda pa na 8 milijonov evrov (uvodne izjave od 294 do 302).
Da bi zagotovila zadosten odvračilni učinek in upoštevala dejstvo, da imajo običajno velika podjetja pravno in gospodarsko
znanje in infrastrukturo, ki jim omogočata, da lažje spoznajo, da njihovo ravnanje predstavlja kršitev, in se zavedajo posledic,
ki izhajajo iz tega iz prava konkurence, je Komisija nazadnje ocenila, da je bilo treba izhodiščni znesek glob, naložen podjetjema
Aventis/AAN in Degussa ter izračunan glede na relativni pomen podjetja na zadevnem trgu, zvišati zato, da se upošteva obseg
vseh sredstev teh podjetij. Komisija je zato odločila, da se izhodiščni znesek globe za podjetji Aventis/AAN in Degussa zviša
za 100 % na 70 milijonov evrov (uvodne izjave od 303 do 305).
Drugič, glede trajanja kršitve je Komisija ocenila, da so bila podjetja Aventis/AAN, Degussa in Nippon Soda udeležena pri
nadaljevani kršitvi od februarja 1986 do februarja 1999, torej dvanajst let in deset mesecev. Izhodiščni zneski glob, določeni
glede na težo kršitve, so bili zato zvišani za 10 % na leto in za 5 % za polletje, torej za 125 %. Osnovni znesek globe je
bil zato za podjetji Aventis/AAN in Degussa določen na 157,5 milijonov evrov, za podjetje Nippon Soda pa na 18 milijonov (uvodna
izjave od 306 do 312).
Tretjič, Komisija je menila, da se pri podjetjih, ki so bila udeležena pri kršitvi, ne bi smelo upoštevati nobene oteževalne
niti olajševalne okoliščine (uvodne izjave od 313 do 331).
Četrtič in zadnjič, Komisija je ob uporabi Obvestila o ugodni obravnavi, na podlagi naslova B tega obvestila, zmanjšala globo
podjetja Aventis/AAN za 100 %. Po drugi strani pa je ocenila, da podjetji Nippon Soda in Degussa nista izpolnjevali niti pogojev
za bistveno zmanjšanje zneska globe na podlagi naslova B niti pogojev za bistveno zmanjšanje zneska globe na podlagi naslova
C Obvestila o ugodni obravnavi. Vseeno je priznala, da je podjetje Nippon Soda izpolnjevalo pogoje iz naslova D(2), prva in
druga alineja, tega obvestila, podjetje Degussa pa je izpolnjevalo pogoje, določene v naslovu D(2), prva alineja, Obvestila,
zato je zmanjšala znesek globe, naložene tem podjetjem, za 50 % oziroma za 25 % (uvodne izjave od 332 do 355).
Postopek in predlogi strank
Z vlogo, vloženo v sodnem tajništvu Sodišča prve stopnje dne 16. septembra 2002, je tožeča stranka vložila to tožbo.
Svet je 13. decembra 2002 predlagal intervencijo v sporu. S sklepom z dne 13. februarja 2003 je predsednik četrtega senata
Sodišča prve stopnje ugodil predlogu Sveta za intervencijo, v podporo predlogom Komisije.
Z odločbo Sodišča prve stopnje je bil sodnik poročevalec dodeljen tretjemu senatu, ki mu je bila zato dodeljena ta zadeva.
Sodišče prve stopnje je v okviru ukrepov procesnega vodstva, določenih v členu 64 Poslovnika Sodišča prve stopnje, pozvalo
stranke, naj odgovorijo na določena vprašanja in predložijo določene dokumente. Stranke so te zahteve izpolnile.
Na podlagi poročila sodnika poročevalca je Sodišče prve stopnje (tretji senat) odločilo, da bo začelo ustni postopek. Stranke
so na obravnavi 27. aprila 2005 podale ustne navedbe in odgovorile na vprašanja, ki jim jih je postavilo Sodišče prve stopnje.
Tožeča stranka Sodišču prve stopnje predlaga, naj:
– Odločbo razglasi za nično;
– podredno, zmanjša naloženo globo;
– Komisiji naloži plačilo stroškov.
Komisija Sodišču prve stopnje predlaga, naj:
– zavrne tožbo;
– tožeči stranki naloži plačilo stroškov.
Svet Sodišču prve stopnje predlaga, naj:
– zavrne tožbo;
– odloči o stroških v skladu s predpisi.
Pravno stanje
Tožeča stranka v podporo svoje tožbe navaja štiri tožbene razloge. Prvi tožbeni razlog, v okviru katerega tožeča stranka uveljavlja
ugovor nezakonitosti člena 15(2) Uredbe št. 17, je kršitev načela zakonitosti kazni. Drugi tožbeni razlog je napačna presoja
enotnosti in nadaljevanja kršitve ter trajanja kršitve, pri kateri je bila tožeča stranka udeležena. Tretji tožbeni razlog
je napačna presoja, napačne uporabe prava, napačno ugotovljeno dejansko stanje, kot tudi kršitve načela sorazmernosti, prepovedi
retroaktivnosti kazni, enakega obravnavanja in obveznosti obrazložitve pri določitvi zneska globe. Nazadnje, četrti tožbeni
razlog je kršitev načela „varstva poklicne tajnosti“, dobrega upravljanja in domneve nedolžnosti.
I –
Prvi tožbeni razlog: kršitev načela zakonitosti kazni
A –
Ugovor nezakonitosti člena 15(2) Uredbe št. 17
1. 1 Trditve strank
Tožeča stranka uveljavlja ugovor nezakonitosti v smislu člena 241 ES in navaja, da člen 15(2) Uredbe št. 17, ki v primeru
kršitev prava Skupnosti Komisijo pooblašča, da lahko v primeru kršitev konkurenčnega prava Skupnosti naloži globe, krši načelo
zakonitosti kazni kot korelat načela pravne varnosti, ki je splošno načelo prava Skupnosti, ker naj ta določba ne bi dovolj
vnaprej določila prakse odločanja Komisije.
Podredno, tožeča stranka opozarja, da je načelo zakonitosti kazni uzakonjeno v členu 7(1) Evropske konvencije o varstvu človekovih
pravic in temeljnih svoboščin (v nadaljevanju: EKČP), ki določa, da se „ne sme izreči strožja kazen od tiste, ki jo je bilo
mogoče izreči v času, ko je bilo kaznivo dejanje storjeno“. Isto načelo (
nulla poena sine lege
) vsebuje tudi člen 49(1) Listine Evropske unije o temeljnih pravicah, ki je bila razglašena 7. decembra 2000 v Nici (UL C 364,
str. 1; v nadaljevanju: Listina) in je sestavni del ustavnih tradicij držav članic (glej na primer člen 103(2) nemške ustave).
Iz tega načela naj bi, v skladu z razlago Evropskega sodišča za človekove pravice in Sodišča, izhajalo tako načelo prepovedi
retroaktivnosti, kot tudi načelo zakonitosti kazni (glej zlasti sodbo Evropskega sodišča za človekove pravice v zadevi S.
W. proti Združenemu kraljestvu z dne 22. novembra 1995, serija A št. 335, str. 35, in sodbo Sodišča z dne 12. decembra 1996
v zadevi X, C-74/95 in C-129/95, Recueil, str. I-6609, točka 25). V skladu s sodno prakso Sodišča naj bi bilo načelo zakonitosti
kazni izraz načela pravne varnosti, ki je splošno načelo prava Skupnosti (sodbi Sodišča z dne 12. novembra 1981 v zadevi Salumi
in drugi, od 212/80 do 217/80, Recueil, str. 2735, točka 10, in z dne 22. februarja 1984 v zadevi Kloppenburg, 70/83, Recueil,
str. 1075, točka 11) in še posebej zahteva, da je zakonodaja Skupnosti jasna in predvidljiva za interesente, pri čemer ta
zahteva po jasnosti in predvidljivosti še zlasti strogo velja za predpise, ki imajo lahko finančne posledice, kajti interesenti
morajo imeti možnost, da se natančno seznanijo z obsegom njim naloženih obveznosti (glej sodbo Sodišča z dne 13. marca 1990
v zadevi Komisija proti Franciji, C-30/89, Recueil, str. I-691, točka 23, in zgoraj navedeno sodno prakso).
Glede meril, ki omogočajo presojo, ali je „zakon“ v smislu člena 7(1) EKČP dovolj predvidljiv in jasen, je tožeča stranka
spomnila, da naj bi Evropsko sodišče za človekove pravice zahtevalo, da je ta zadevnim osebam dostopen in dovolj natančno
opredeljen, da lahko – po potrebi ob pomoči poučenih svetovalcev – v razumnem obsegu predvidijo posledice, ki bi lahko izhajale
iz določenega pravnega akta. Po mnenju Evropskega sodišča za človekove pravice pa zakon, ki daje pravico do prostega preudarka,
sam po sebi ne krši te zahteve, kolikor so razsežnost in pogoji za izvrševanje tega pooblastila jasno opredeljeni glede na
zadevni upravičeni interes, tako da je posameznik primerno zaščiten pred samovoljo (Evropsko sodišče za človekove pravice,
sodbi v zadevi Margareta in Roger Andersson proti Švedski z dne 25. februarja 1992, serija A št. 226, str. 75, in v zadevi
Malone proti Združenemu kraljestvu z dne 2. avgusta 1984, serija A št. 82, str. 66).
Tožeča stranka navaja, da velja načelo zakonitosti kazni tako za kazenskopravne sankcije, kot tudi za sankcije brez kazenskopravnega
značaja v ožjem smislu in s tem tudi za člen 15(2) Uredbe št. 17, neodvisno od vprašanja pravne narave glob, ki jih je Komisija
naložila na podlagi te določbe. Po mnenju Sodišča „ se sankcijo, tudi če nima kazenskopravnega značaja, lahko naloži[lo] le,
če [je] temelji[la] na jasni in nedvoumni pravni podlagi“ (sodbi Sodišča z dne 25. septembra 1984 v zadevi Könecke, 117/83,
Recueil, str. 3291, točka 11, in z dne 18. novembra 1987 v zadevi Maizena, 137/85, Recueil, str. 4587, točka 15). Opredelitev
iz člena 15(4) Uredbe št. 17, v skladu s katero odločbe Komisije o naložitvi glob zaradi kršitve prava konkurence Skupnosti
„nimajo kazenskega značaja“, naj bi bila v tem pogledu nepomembna, ker za presojo pravnega akta ni odločilna njegova označitev
(Evropsko sodišče za človekove pravice, sodba v zadevi Engel in drugi proti Nizozemski z dne 8. junija 1976, serija A št. 22,
str. 81). Iz velikosti naloženih glob ter njihove represivne in preventivne vloge naj bi, nasprotno, izhajalo, da je njihov
značaj v bistvu kazenski oziroma kazenski v širšem smislu.
Ta razlaga naj bi bila tudi v skladu z razlago Evropskega sodišča za človekove pravice v zvezi s pojmom kazenske obtožbe (Evropsko
sodišče za človekove pravice, sodbe v zadevah Belilos proti Švici z dne 29. aprila 1988, serija A št. 132, str. 62 in 68 ;
v zadevi Öztürk proti Nemčiji z dne 21. februarja 1984, serija A št. 73, str. 46 in naslednje, in v zadevi Engel in drugi
proti Nizozemski, točka 37 zgoraj, str. 80 in naslednje), v skladu s katero imajo tudi nizke globe, naložene v okviru upravnega
postopka, kazenskopravni značaj. Tožeča stranka, a
fortiori,
glede na to, da so te visoke, meni, da to velja tudi za globe, ki jih Komisija naloži zaradi kršitve prava Skupnosti..
Tožeča stranka navaja, da naj bi Sodišče odločilo, da je zahteva po pravni jasnosti „zlasti nujna na področju, na katerem
lahko vsaka negotovost vodi […] do uporabe posebej občutljivih sankcij“ (sodba Sodišča z dne 10. julija 1980 v zadevi Komisija
proti Združenemu kraljestvu, 32/79, Recueil, str. 2403, točka 46, kar pa je v primeru glob, naloženih na podlagi člena 15(2)
Uredbe št. 17, podano.
Poleg tega tožeča stranka poudarja, da iz delitve pristojnosti med Svetom in Komisijo po členih 83 ES in 85 ES izhaja, da
je za sprejetje uredb in direktiv za uveljavitev načel iz členov 81 ES in 82 ES pristojen samo Svet. Na podlagi zahtev, ki
izhajajo iz načela zakonitosti kazni, naj torej Svet ne bi bil pristojen za prenos pristojnosti nalaganja glob na Komisijo,
dokler ne bi obstajala dovolj določena ureditev.
Tožeča stranka navaja, da naj bi bila Komisija hkrati preiskovalni organ, tožilec in sodnik. Taka pooblastila, ki niso v skladu
z ustavnimi tradicijami držav članic, pa bi morala biti opredeljena z jasnimi in nedvoumnimi pravili. Tožeča stranka ocenjuje,
da bi morala Uredba Sveta o izvajanju členov 81 ES in 82 ES natančno opredeliti vsebino, namen in obseg sankcij. Poleg tega
naj bi načelo zakonitosti kazni zahtevalo, da se določi zgornjo mejo, ki ne bi smela biti previsoka, da globe ne bi dobile
kazenskopravnega značaja. Če je lahko globa neomejena, torej ne bi bila vnaprej določena s strani Sveta, temveč s strani Komisije
kot izvršnega organa.
Tožeča stranka ocenjuje, da člen 15(2) Uredbe št. 17 ne izpolnjuje zgoraj opisanih zahtev, ki izhajajo iz načela zakonitosti
kazni.
Prvič, Uredba št. 17 naj ne bi predvidela, v katerih primerih je treba zaradi kršitev členov 81 ES in 82 ES naložiti globo,
in s tem Komisiji prepušča diskrecijsko pravico, da o tem odloči. V zvezi s tem se tožeča stranka sklicuje na sodbo Sodišča
z dne 12. julija 1979 v zadevi BMW Belgium in drugi proti Komisiji (32/78, od 36/78 do 82/78, Recueil, str. 2435, točka 53),
v skladu s katero naj bi bila Komisija pri izvrševanju diskrecijske pravice za odločanje o tem, ali bo ali ne bo naložila
globe, popolnoma svobodna.
Drugič, tožeča stranka navaja, da člen 15(2) Uredbe št. 17 ne vsebuje s številko izražene zgornje meje. Tako naj ta okvir
ne bi bil združljiv z načelom zakonitosti kazni in predstavlja prenos pristojnosti, ki jo ima na podlagi Pogodbe Svet, na
Komisijo. Znesek globe naj v resnici ne bi bil določen vnaprej z Uredbo, temveč izključno s strani Komisije in to na način,
ki ni niti predvidljiv niti preverljiv (glej sodbo v zadevi Komisija proti Franciji, točka 35 zgoraj, točka 23, in zgoraj
navedeno sodno prakso). Nujnost, da se zagotovi odvračilni učinek glob, naj ne bi mogla upravičiti odsotnosti absolutne zgornje
meje, ker je to zahtevo treba uskladiti z načelom zakonitosti kazni, ki je temeljno načelo prava Skupnosti z višjo pravno
veljavo (sodbi v zadevi Kloppenburg, točka 35 zgoraj, točka 11, in v zadevi Salumi in drugi, točka 35 zgoraj, točka 10).
Tretjič, tožeča stranka se sklicuje na to, da zakonodajalec, razen teže in trajanja kršitve, ni opredelil meril za določitev
glob. Vendar pa ta dva kriterija v praksi nimata skoraj nobenega omejujočega učinka za pooblastilo Komisije za odločanje po
prostem preudarku. Poleg tega naj za Komisijo ne bi veljal noben zavezujoči ali izčrpen seznam meril, ki jih je treba upoštevati
v vsakem primeru (sklep Sodišča z dne 25. marca 1996 v zadevi SPO in drugi proti Komisiji, C-137/95 P, Recueil, str. I-1611,
točka 54, in sodba Sodišča z dne 17. julija 1997 v zadevi Ferriere Nord proti Komisiji, C-219/95 P, Recueil, str. I-4411,
točka 33; sodba Sodišča prve stopnje z dne 20. marca 2002 v zadevi HFB in drugi proti Komisiji, T-9/99, Recueil, str. II-1487,
točka 443), po drugi strani pa naj bi Komisija upoštevala številne oteževalne ali olajševalne dejavnike, ki jih naslovniki
norme vnaprej ne morejo poznati.
Poleg tega zahteve, ki izhajajo iz spoštovanja načela enakega obravnavanja, ne omogočajo izravnanja te netočnosti, ker v skladu
z ustaljeno sodno prakso Komisija ni zavezana skrbeti za to, da se v končnem znesku glob izražajo vse razlike v prometu med
zadevnimi podjetji (sodba Sodišča prve stopnje z dne 20. marca 2002 v zadevi LR AF 1998 proti Komisiji, T-23/99, Recueil,
str. II-1705, točka 278).
V prid teze tožeče stranke govori tudi sodba Bundesverfassungsgerichta (Nemško ustavno sodišče), v skladu s katero mora biti
kazenskopravna norma, ki kot zgornjo mejo kazni določa premoženje obsojenega zaradi kršitve načela zakonitosti, razglašena
za nično (sodba z dne 20. marca 2002, BvR 794/95, NJW 2002, str. 1779). V nasprotju s trditvami Sveta naj člen 81(2) nemškega
zakona o preprečevanju omejevanja konkurence (Gesetz gegen Wettbewerbsbeschränkungen (GWB)) ne bi vseboval nobene določbe,
podobne členu 15(2) Uredbe št. 17, ker naj bi se zakonodajalec zavestno odpovedal takemu okviru.
Četrtič, tožeča stranka navaja, da praksa odločanja Komisije ponazarja, da je njena teza pravilna. To prakso naj bi zaznamovale
pomembne razlike med zneski naloženih glob in močno povečanje teh zneskov v zadnjem času. Zlasti naj bi bilo od leta 1998
naloženih deset najvišjih glob, leta 2001 pa naj bi bila naložena rekordna globa v višini 855,23 milijonov evrov, od teh 462
milijonov enemu samemu podjetju v zadevi „Vitamini“ (Odločba Komisije C (2001) 3695, konč., z dne 21. novembra 2001, zadeva
COMP/E-1/37.512). Ta znesek, ki je petnajstkrat presegel povprečne zneske glob, naloženih med leti 1994 in 2000, medtem naj
bi druga najvišja globa iz leta 2001 (Odločba Komisije C (2001) 4573 konč., COMP/E-1/36.212 – Samokopirni papir), še vedno
predstavljal šestkratnik te povprečne vrednosti.
Petič, tožeča stranka ocenjuje, da obstoječega sistema ne bi bilo mogoče upravičiti s potrebnim odvračilnim učinkom glob za
podjetja. Natančnega zneska glob sicer ne bi bilo treba določiti vnaprej, vendar cilj odvračanja ne pooblašča Sveta, da se
odpove „jasni opredelitvi meja pristojnosti, ki so dodeljene Komisiji“. Poleg tega naj bi pomanjkanje minimalne predvidljivosti
glob podjetja v resnici odvrnilo od sodelovanja s Komisijo. Nasprotno pa bi možnost, da se vsaj približno oceni morebitne
posledice ravnanja, po zgledu nacionalnih kazenskih zakonov, bolje zagotovila nameravani odvračilni učinek.
Šestič, tožeča stranka poudarja, da ne bi bilo mogoče izhajati iz tega, da Smernice odtehtajo nezakonitost člena 15(2) Uredbe
št. 17. Po eni strani naj te Smernice ne bi mogle predstavljati pravnega akta v smislu člena 249 ES, po drugi strani pa naj
bi bil v skladu s členom 83 ES le Svet pooblaščen za sprejetje predpisov s tega področja. Zato naj bi bil Svet zavezan k spoštovanju
načela zakonitosti kazni. Iz istih razlogov neomejene pristojnost, ki je Sodišču priznana na podlagi člena 17 Uredbe št. 17,
ne bi mogla odtehtati nezakonitosti člena 15(2) te uredbe. Kljub tej pristojnosti naj bi bila namreč Komisija primarno pristojna
za določitev višine zneska globe in za ugotovitev dejanskega stanja v upravnem postopku. Poleg tega naj bi nedoločnosti člena
15(2) Uredbe št. 17 in pomanjkanje meril za nadzor vodili do tega, da bi neomejena pristojnost, ki jo ima sodišče Skupnosti,
izgubila pomen. Nazadnje naj se od naslovnikov norme ne bi moglo zahtevati, da redno zahtevajo sodno varstvo, ker pravni okvir
za določitev glob ni dovolj natančen. Izravnava napak zakonodajalca s strani sodišč Skupnosti naj bi presegala naloge, za
katere je pristojna sodna oblast, in bi bila z vidika člena 7(1) ES vprašljiva.
Komisija meni, da trditve tožeče stranke niso utemeljene.
Poudarja, da predstavlja člen 15(2) Uredbe št. 17 jasno in nedvoumno pravno podlago, ki podjetjem omogoča, da dovolj natančno
predvidijo mogoče posledice svojih ravnanj.
Poleg tega bi morala svoje pooblastilo za odločanje po prostem preudarku izvrševati ob spoštovanju v tej določbi navedenih
meril glede teže in trajanja, splošnih načel prava Skupnosti, zlasti načel sorazmernosti in enakega obravnavanja ter sodne
prakse Sodišča in Sodišča prve stopnje. Komisija poudarja, da mora spoštovati ta načela vsakič, ko izvršuje svojo diskrecijsko
pravico (v zvezi s spoštovanjem načela enakega obravnavanja glej sodbi Sodišča prve stopnje z dne 20. marca 2002 v zadevi
Brugg Rohrsysteme proti Komisiji, T-15/99, Recueil, str. II-1613, točka 149 in naslednje, in z dne 9. julija 2003 v zadevi
Archer Daniels Midland in Archer Daniels Midland Ingredients proti Komisiji, T-224/00, Recueil, str. II-2597, točke 69, 207,
281 in 308; sklepne predloge generalnega pravobranilca Dámasa Ruiz-Jaraboja Colomerja glede sodbe Sodišča z dne 7. januarja
2004 v zadevi Aalborg Portland in drugi proti Komisiji, C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P in C-219/00 P,
Recueil, str. I-123, str. I-133, točka 96 in naslednje).
V nasprotju s trditvami tožeče stranke iz sodbe v zadevi BMW Belgium in drugi proti Komisiji, navedene zgoraj v točki 43,
ne bi moglo izhajati, da se ta nadzor ne nanaša na odločitev, ali bo globa sploh naložena. Dejstvo, da je Sodišče v tej zadevi
Komisiji priznalo možnost, da globo naloži preprodajalcu, medtem ko ta v prejšnjih zadevah tega ni storila, namreč ne pomeni,
da bi bila pristojnost Komisije, da naloži globo oziroma je ne naloži, neomejena, ker je treba to izvrševati na podlagi objektivnih
razlogov, ki ustrezajo namenu in cilju določbe, ki daje Komisiji to pristojnost.
Tožeča stranka naj se tudi ne bi mogla sklicevati na to, da gre pri Odločbi za „odločbo presenečenja“, ker odvračilni učinek
globe vključuje, da je podjetja vnaprej ne morejo izračunati in primerjati s pričakovanim dobičkom. Vsekakor tožeča stranka
ni mogla upravičeno pričakovati, da ji ne bo naložena globa, ki je višja od najvišjih glob, ki so bile naložene v obdobju
kršitve (sodbi v zadevi LR AF 1998 proti Komisiji, točka 46 zgoraj, točka 241, in Archer Daniels Midland in Archer Daniels
Midland Ingredients proti Komisiji, točka 53 zgoraj, točki 63 in 64).
Poleg tega naj bi stališču tožeče stranke, da je določitev globe samovoljna in netransparentna, nasprotovali neomejena pristojnost
Sodišča prve stopnje, kot tudi sprejem Smernic januarja 1998, ki so bile razglašene za združljive s členom 15(2) Uredbe št. 17.
Svetu naj se tudi ne bi moglo očitati, da je kršil Pogodbo s tem, da je prenesel pristojnosti na Komisijo, ker člen 15(2)
Uredbe št. 17 zaradi v njej navedenih meril, kot jih razlagajo sodišča Skupnosti, in zahteve po spoštovanju splošnih načel
prava Skupnosti, predstavlja dovolj določeno pravno podlago glede na cilje, ki jih ima določanje glob. Očitek, da te Smernice
ne bi mogle nadomestiti pomanjkljive določenosti te določbe, bi bil zato brezpredmeten. Poleg tega naj bi Smernice izboljšale
pravno varnost in preglednost postopka odločanja.
Nazadnje, Komisija v zvezi z zvišanjem glob v zadnjih letih navaja, prvič, da povečanje prometa podjetij od šestdesetih let
samo po sebi upravičuje manevrski prostor, ki je bil prepuščen Komisiji na podlagi izpodbijane določbe, in drugič, da mora
imeti Komisija v skladu z ustaljeno sodno prakso (sodba Sodišča z dne 7. junija 1983 v zadevi Musique diffusion française
in drugi proti Komisiji, od 100/80 do 103/80, Recueil, str. 1825, točki 108 in 109; sodbi Sodišča prve stopnje v zadevi LR AF 1998
proti Komisiji, točka 46 zgoraj, točka 237, ter z dne 12. julija 2001 v zadevi Tate & Lyle in drugi proti Komisiji, T-202/98,
T-204/98 in T-207/98, Recueil, str. II-2035, točki 144 in 145) možnost zvišanja višine glob, da bi okrepila njihov odvračilni
učinek. Vendar naj ta diskrecijska pravica ne bi bila neomejena, ker Sodišče in Sodišče prve stopnje preverita, ali zatrjevani
interes upravičuje zvišanja s strani Komisije (sodbi Sodišča prve stopnje z dne 14. maja 1998 v zadevi Sarrió proti Komisiji,
T-334/94, Recueil, str. II-1439, točke od 323 do 335, in z dne 20. marca 2002 v zadevi Lögstör Rör proti Komisiji, T-16/99,
Recueil, str. II-1633, točka 251). Komisija nazadnje ugotavlja, da so kljub takšnemu zvišanju glob očitne, resne in dolgotrajne
kršitve še vedno razmeroma pogoste.
Svet, ki je intervenient v sporu, meni, da je treba ugovor nezakonitosti iz člena 15 Uredbe št. 17 zavrniti kot neutemeljen.
Priznava, da mora globa, čeprav gre za sankcijo brez kazenskopravnega značaja, temeljiti na jasni in nedvoumni pravni podlagi.
Vendar meni, da člen 15 Uredbe št. 17 izpolnjuje te pogoje. Poleg tega naj bi se načelo
nulla poena sine lege
uporabljalo le za kazenske sankcije, kar pa niso globe, naložene na podlagi 15(2) Uredbe št. 17, v skladu z odstavkom 4 istega
člena. Zahtev, ki izhajajo iz tega načela, se torej v tem primeru ne bi moglo uporabiti (sodba v zadevi Maizena, točka 37
zgoraj, točka 14; Evropsko sodišče za človekove pravice, sodba v zadevi Welch proti Združenemu kraljestvu z dne 9. februarja
1995, serija A št. 307).
Poleg tega Svet meni, da je višina sankcije dovolj določljiva, ker člen 15(2) Uredbe št. 17 določa zgornjo mejo globe, glede
na promet zadevnega podjetja. Absolutna zgornja meja naj bi bila neprimerna, ker se odločbe Komisije nanašajo na posamične
primere. Poleg tega naj bi bilo pooblastilo Komisije za odločanje po prostem preudarku omejeno tudi z obveznim upoštevanjem
meril glede trajanja in teže kršitve, določenih v tem členu, kar je daleč od tega, da bi bilo neomejeno. Poleg tega bi morala
Komisija upoštevati načela sorazmernosti in nediskriminacije.
Svet meni, da bi bilo težko določiti restriktivnejši okvir, ki bi omogočal, da se upošteva okoliščine vsake posamezne kršitve
v njenem kontekstu in zagotovi zadosten odvračilni učinek. V preostalem naj Sodišče prve stopnje ne bi nikoli podvomilo v
veljavnost člena 15(2) Uredbe št. 17, temveč ga je potrdilo (sodba v zadevi Tate & Lyle in drugi proti Komisiji, točka 58
zgoraj, točke od 98 do 101).
Glede očitka tožeče stranke, da prakso Komisije zaznamujejo zelo velike razlike v zneskih naloženih glob in njihovo močno
povečanje v zadnjem času, Svet navaja, da navedbe le kažejo na to, da imajo zadevna podjetja različen promet in da se velikost
zadevnih podjetij veča.
Napačna naj bi bila tudi trditev, da Komisija kopiči funkcije preiskovalnega organa, tožilca in sodnika, ker je podvržena
neomejeni sodni kontroli in je ni mogoče opredeliti kot sodnika v lastni zadevi.
Enako velja za trditev, da naj bi Svet na Komisijo prenesel svojo pristojnost nalaganja glob. Prenos v korist Komisije zadeva
le pristojnost sprejemanja odločb na podlagi člena 15(2) Uredbe št. 17, ki je izraz pristojnosti Sveta. To naj bi bilo v skladu
s členom 202, tretja alineja, ES.
Nazadnje Svet opozarja, da so v nasprotju s trditvami tožeče stranke predpisi na ravni držav članic, zlasti na Švedskem in
v Nemčiji, primerljivi.
2. 2 Presoja Sodišča prve stopnje
Iz sodne prakse Sodišča izhaja, da je načelo zakonitosti kazni korelat načelu pravne varnosti, ki je splošno načelo prava
Skupnosti in zlasti zahteva, da je vsak predpis Skupnosti, zlasti če predpisuje ali dopušča nalaganje sankcij, jasen in določen,
tako da se lahko zadevne osebe nedvoumno seznanijo s svojimi pravicami in dolžnostmi, ki iz njega izhajajo, ter lahko ustrezno
ukrepajo(glej v tem smislu sodbe Sodišča z dne 9. julija 1981 v zadevi Gondrand Frères in Garancini, 169/80, Recueil, str. 1931,
točka 17; v zadevi Maizena, točka 37 zgoraj, točka 15; z dne 13. februarja 1996 v zadevi van Es Douane Agenten, C-143/93,
Recueil, str. I-431, točka 27, in v zadevi X, točka 35 zgoraj, točka 25).
To načelo, ki je del skupnih ustavnih tradicij držav članic in je bilo določeno v različnih mednarodnih pogodbah, zlasti v
členu 7 EKČP, se upošteva tako pri normah s kazenskopravnim značajem, kot tudi pri posebnih upravnopravnih instrumentih, ki
predpisujejo ali dovoljujejo nalaganje upravnopravnih sankcij (glej sodbo v zadevi Maizena, točka 37 zgoraj, točki 14 in 15,
ter zgoraj navedeno sodno prakso). Načelo ne velja samo za norme, ki določajo znake kršitve, temveč tudi za norme, ki opredelijo
posledice, ki izhajajo iz kršitve prvoimenovanih norm (glej v tem smislu sodbo v zadevi X, točka 35 zgoraj, točki 22 in 25).
V zvezi s tem je treba navesti, da člen 7(1) EKČP določa:
„Nihče ne sme biti obsojen za katerokoli dejanje, izvršeno s storitvijo ali z opustitvijo, ki ni bilo določeno kot kaznivo
dejanje po domačem ali po mednarodnem pravu v času, ko je bilo storjeno. Prav tako se ne sme izreči strožja kazen od tiste,
ki jo je bilo mogoče izreči v času, ko je bilo kaznivo dejanje storjeno.“
Po mnenju Evropskega sodišča za človekove pravice izhaja iz te določbe, da mora zakon jasno opredeliti kršitve in kazni, s
katerimi se te kaznujejo. Ta pogoj je izpolnjen, ko lahko naslovnik norme iz besedila zadevne določbe in po potrebi s pomočjo
njene razlage s strani sodišč razbere, za katera dejanja in opustitve mora kazensko odgovarjati (Evropsko sodišče za človekove
pravice, sodba v zadevi Coëme proti Belgiji z dne 22. junija 2000,
Zbirka sodb in odločb
, 2000–,VII, str. 145).
Svet poudarja, da se Sodišče prve stopnje pri preizkusu zakonitosti člena 15(2) Uredbe št. 17 ne bi moglo zgledovati po členu
7(1) EKČP in sodni praksi Evropskega sodišča za človekove pravice, ob upoštevanju, da člen 15(4) Uredbe št. 17 določa, da
odločbe, ki jih sprejme Komisija, zlasti na podlagi odstavka 2 te določbe, nimajo kazenskopravnega značaja.
Ne da bi bilo treba odločiti o vprašanju, ali se zlasti zaradi vrste in stopnje strogosti glob, ki jih je naložila Komisija
na podlagi člena 15(2) Uredbe št. 17, za take sankcije uporabi člen 7(1) EKČP, je treba ugotoviti, da tudi tedaj, ko se ugotovi,
da se člen 7(1) EKČP uporabi tudi za take sankcije, iz sodne prakse Evropskega sodišča za človekove pravice izhaja, da za
izpolnjevanje zahtev te določbe ni treba, da so predpisi, na podlagi katerih so naložene sankcije, tako natančno opredeljeni,
da so mogoče posledice kršitve predpisov predvidljive z absolutno gotovostjo.
Na podlagi sodne prakse Evropskega sodišča za človekove pravice obstoj nedoločnih pojmov v določbi ne predstavlja nujno kršitve
člena 7 EKČP in dejstvo, da daje zakon pooblastilo za odločanje po prostem preudarku, samo po sebi ne pomeni kršitve zahteve
po predvidljivosti, če je obseg in način izvrševanja te pristojnosti, glede na zadevne zakonite cilje, dovolj jasen, da se
posamezniku zagotovi ustrezno varstvo zoper samovoljo (Evropsko sodišče za človekove pravice, sodba v zadevi Margareta in
Roger Andersson proti Švedski, točka 36 zgoraj, str. 75). Pri tem Evropsko sodišče za človekove pravice poleg besedila zakona
upošteva vprašanje, ali je ustaljena in objavljena sodna praksa pojasnila uporabljene nedoločne pojme (sodba v zadevi G. proti
Franciji z dne 27. septembra 1995, serija A št. 325-B, str. 25).
V preostalem upoštevanje skupnih ustavnih tradicij držav članic ne vodi k temu, da se splošno načelo prava Skupnosti, za katero
gre pri načelu zakonitosti kazni, razlaga drugače. Glede trditev tožeče stranke, ki se opirajo na sodbo Bundesverfassungsgerichta
z dne 20. marca 2002 (točka 47 zgoraj), kot tudi glede trditev v zvezi s členom 81(2) GWB, ki naj ne bi vseboval nobene določbe,
podobne členu 15(2) Uredbe št. 17, je treba poudariti, da tudi če bi se prve izkazale za umestne v okviru glob, naloženih
podjetjem zaradi kršitev pravil o konkurenci, skupne ustavne tradicije držav članic ni mogoče izpeljati le iz pravnega položaja
v eni sami državi članici. V tem smislu je, nasprotno, Svet, ki mu tožeča stranka v tej točki ni nasprotovala, pravilno izpeljal,
da upoštevni predpisi drugih držav članic za izrek upravne sankcije, kot so na primer sankcije, izrečene zaradi kršitve nacionalnih
predpisov s področja konkurence, predpisujejo podobne zgornje meje kot člen 15(2) Uredbe št. 17 ali celo podobna ali enaka
merila kot navedena določba Skupnosti; Svet se v zvezi s tem sklicuje na primer Kraljevine Švedske.
Glede veljavnosti člena 15(2) Uredbe št. 17 je treba z ozirom na načelo zakonitosti kazni, kot ga je v skladu z opornimi točkami
iz EKČP in ustavnimi tradicijami držav članic priznalo sodišče Skupnosti, navesti, da Komisija, v nasprotju z navedbami tožeče
stranke, pri določitvi glob zaradi kršitev pravil o konkurenci nima neomejenega pooblastila za odločanje po prostem preudarku.
Člen 15(2) Uredbe št. 17 omejuje pooblastilo Komisije za odločanje po prostem preudarku. Po eni strani s tem, da je v njem
navedeno, da lahko „Komisija […] podjetjem ali podjetniškim združenjem z odločbo naloži globe, v višini od [1000 evrov] do
[1 milijona evrov] ali višjo vsoto, ki pa ne presega 10 % prometa v predhodnem poslovnem letu vsakega podjetja, udeleženega
pri kršitvi“; določa zgornjo mejo glob na podlagi prometa zadevnih podjetij, to je na podlagi objektivnega merila. Tako tožeča
stranka navaja, da čeprav ne obstaja absolutna meja za vse kršitve pravil o konkurenci, pa je globa, ki se sme naložiti, absolutno
omejena in se jo da izračunati za vsako podjetje in za vsak primer kršitve, tako da je najvišji znesek globe, ki se lahko
naloži zadevnemu podjetju, določljiv vnaprej. Po drugi strani je Komisija na podlagi te določbe zavezana, da v vsakem posameznem
primeru določitve globe „upoštev[a] tež[o] in trajanje kršitve“.
Res je sicer, da ti dve merili Komisiji dajeta široko pooblastilo za odločanje po prostem preudarku, vendar to ne spremeni
dejstva, da gre za merili, ki so jih za podobne določbe sprejeli drugi zakonodajalci in ki Komisiji dopuščajo, da naloži sankcije
ob upoštevanju stopnje nezakonitosti zadevnega ravnanja. Zato je treba v tej fazi izhajati iz dejstva, da člen 15(2) Uredbe
št. 17 Komisiji sicer dopušča določeno polje proste presoje, vendar določa merila in meje, ki jih mora ta upoštevati pri izvrševanju
svoje pristojnosti na področju glob.
Poleg tega je treba opozoriti na to, da mora Komisija pri določitvi glob, na podlagi člena 15(2) Uredbe št. 17, zavezana spoštovati
splošna pravna načela, zlasti načelo enakega obravnavanja in sorazmernosti, kot jih je razvila sodna praksa Sodišča in Sodišča
prve stopnje.
V nasprotju s trditvami tožeče stranke veljajo zgoraj opisane meje pooblastila Komisije za odločanje po prostem preudarku
tudi za odločitev o tem, ali naloži globo ali je ne naloži, zlasti če Komisija uporablja Obvestilo o ugodni obravnavi, katerega
veljavnost se ne izpodbija. V tem pogledu dejstvo, da je Sodišče v sodbi, na katero se sklicuje tožeča stranka (sodba v zadevi
BMW Belgium in drugi proti Komisiji, točka 43 zgoraj, točka 53), pripoznalo, da okoliščina – da Komisija v prejšnjih podobnih
primerih naložitve globe določenim gospodarskim subjektom ni štela za potrebno, tej ne odvzame pooblastila, ki ji ga izrecno
daje Uredba št. 17, če so bili izpolnjeni pogoji za njegovo izvrševanje – ne more pomeniti, da ima Komisija diskrecijsko pravico,
da ne naloži globe, ne da bi pri tem morala upoštevati, prvič, samoomejevanje izvrševanja svojega pooblastila, ki izhaja iz
Smernic in Obvestila o ugodni obravnavi, ter zlasti, drugič, splošna pravna načela, posebej načeli enakega obravnavanja in
sorazmernosti, kot tudi polni učinek členov 81 ES in 82 ES v splošnem ter načelo svobodne konkurence, ki izhaja iz člena 4(1)
ES.
Dodati je treba, da Sodišče in Sodišče prve stopnje na podlagi člena 229 ES in člena 17 Uredbe št. 17 odločata z neomejeno
pristojnostjo o tožbah zoper odločbe, s katerimi Komisija določa globe, in tako lahko odločbe Komisije ne le razglasita za
nične, temveč tudi razveljavita, zmanjšata ali povečata naložene globe. Upravna praksa Komisije je tako podvržena neomejenemu
nadzoru sodišča Skupnosti. V nasprotju s trditvami tožeče stranke ta nadzor sodišča Skupnosti ne privede do prekoračitve svojih
pooblastil, s kršitvijo člena 7(1) ES, kajti po eni strani je tak nadzor izrecno predviden v zgoraj navedenih določbah, katerih
veljavnost se ne izpodbija, po drugi strani pa jo sodišče Skupnosti izvršuje ob upoštevanju meril, določenih v členu 15(2)
Uredbe št. 17. Zato je prav nadzor, ki ga izvaja sodišče Skupnosti, z ustaljeno in objavljeno sodno prakso omogočil, da se
natančno opredelijo še nedoločeni izrazi iz člena 15(2) Uredbe št. 17.
Poleg tega je Komisija sama, na podlagi meril iz člena 15(2) Uredbe št. 17 in njihove natančne opredelitve s sodno prakso
Sodišča in Sodišča prve stopnje, razvila znano in dostopno upravno prakso. Čeprav praksa odločanja Komisije ne predstavlja
pravnega okvira za globe v zadevah konkurence (glej sodbo Sodišča prve stopnje z dne 18. julija 2005 v zadevi Scandinavian
Airlines System proti Komisiji, T-241/01, še neobjavljena v ZOdl., točka 87, in zgoraj navedeno sodno prakso), pa Komisija
v skladu z načelom enakega obravnavanja, primerljivih dejanskih stanj ne sme obravnavati različno oziroma različnih dejanskih
stanj enako, če tako obravnavanje ni objektivno utemeljeno (sodba Sodišča z dne 13. decembra 1984 v zadevi Sermide, 106/83,
Recueil, str. 4209, točka 28, in sodba Sodišča prve stopnje z dne 14. maja 1998 v zadevi BPB de Eendracht proti Komisiji,
T-311/94, Recueil, str. II-1129, točka 309).
Poleg tega lahko Komisija, v skladu z ustaljeno sodno prakso, višino glob vedno prilagodi, če to zahteva učinkovita uporaba
skupnostnih pravil o konkurenci (sodbi v zadevi Musique diffusion française in drugi proti Komisiji, točka 58 zgoraj, točka
109, in v zadevi LR AF 1998 proti Komisiji, točka 46 zgoraj, točki 236 in 237), tako da se lahko tako spremembo upravne prakse
šteje za objektivno utemeljeno, s ciljem, da se kršitve skupnostnih pravil o konkurenci na splošno prepreči. Nedavno povečanje
glob, ki ga zatrjuje in izpodbija tožeča stranka, se torej samo po sebi ne more šteti za nezakonito z vidika načela zakonitosti
kazni, ker ostaja v zakonitem okviru, opredeljenem v členu 15(2) Uredbe št. 17, kot ga razlaga sodišče Skupnosti.
Poleg tega je treba upoštevati, da je Komisija v prizadevanjih za transparentnost in povečanje pravne varnost za zadevna podjetja
objavila Smernice, v katerih je pojasnila metodo izračuna, ki jo uporabi v vsakem posameznem primeru. Sicer pa je Sodišče
menilo, da se je Komisija s sprejetjem tovrstnih pravil ravnanja in s tem, da je z njihovo objavo naznanila, da jih bo od
sedaj naprej uporabila za primere, na katere se te nanašajo, sama omejila v izvrševanju pooblastila za odločanje po prostem
preudarku in se od teh pravil ne more oddaljiti, ne da bi bilo to glede na okoliščine primera sankcionirano zaradi kršitve
splošnih pravnih načel, kot sta načeli enakega obravnavanja in varstva zaupanja v pravo. Poleg tega pa Smernice, čeprav niso
pravna podlaga za sporno odločbo, na splošno in abstraktno določajo metodologijo, ki si jo je Komisija določila za potrebe
določitve višine glob, naloženih s to odločbo, in posledično podjetjem zagotavljajo pravno varnost (sodba Sodišča z dne 28.
junija 2005 v zadevi Dansk Rørindustri in drugi proti Komisiji, C-189/02 P, C-202/02 P, od C-205/02 P do C-208/02 P in C-213/02 P,
še neobjavljena v ZOdl., točki 211 in 213). Iz tega izhaja, da, v nasprotju s trditvami tožeče stranke, sprejetja Smernic
s strani Komisije, kolikor je v zakonitem okviru člena 15(2) Uredbe št. 17, ni mogoče šteti kot kršitev pristojnosti, saj
je le prispevalo k natančnejši določitvi meja za izvajanje pooblastila Komisije za odločanje po prostem preudarku, ki izhaja
že iz te določbe.
Tako lahko razumen gospodarski subjekt, glede na zgoraj navedene različne dejavnike, po potrebi s pomočjo pravnega svetovalca
dovolj natančno predvidi način in okvirno višino globe, ki mu grozi za določeno ravnanje. Dejstvo, da ta subjekt vnaprej ne
more poznati natančne višine globe, ki jo Komisija naloži v posameznem primeru, ne predstavlja kršitve načela zakonitosti
kazni, ker zaradi teže kršitev, ki jih mora sankcionirati Komisija, cilj represije in odvračila upravičujejo, da so podjetja
omejena pri oceni prednosti, ki bi jih imela zaradi sodelovanja pri kršitvi, tako da vnaprej upoštevajo višino globe, ki bi
jim bila naložena zaradi tega protipravnega ravnanja.
Tudi če podjetja vnaprej ne morejo natančno poznati višine globe, ki jo Komisija naloži v vsakem posameznem primeru, je treba
opozoriti, da mora Komisija, v skladu s členom 253 ES, v odločbi, s katero je naložena globa, ne glede na njen splošno znani
kontekst, podati obrazložitev, med drugim za višino naložene globe in metodo, ki jo je pri tem uporabila. Iz te obrazložitve
mora biti jasno in nedvoumno razvidna presoja Komisije, tako da je prizadetim omogočena seznanitev z razlogi za sprejeti ukrep,
ki je v pomoč pri presoji smotrnosti predložitve zadeve sodišču Skupnosti in glede na okoliščine primera omogoča izvedbo nadzora.
Nazadnje je neutemeljena trditev, da naj bi Svet z določitvijo okvira za globe v členu 15(2) Uredbe št. 17 ob kršitvi členov
83 ES in 229 ES na Komisijo dejansko prenesel pristojnost, ki jo ima na podlagi Pogodbe.
Po eni strani, kot je bilo navedeno zgoraj, člen 15(2) Uredbe št. 17 prepušča Komisiji široko pooblastilo za odločanje po
prostem preudarku, vendar njegovo izvrševanje omeji z navedbo objektivnih meril, ki jih mora Komisija upoštevati. Po drugi
strani je treba, tako kot je to na glavni obravnavi storil Svet, opozoriti, da je bila Uredba št. 17 sprejeta na podlagi člena
83(1) ES, ki določa, da „ustrezne uredbe ali direktive za uveljavitev načel iz členov 81 in 82 sprejme Svet […] na predlog
Komisije in po posvetovanju z Evropskim parlamentom“. Namen teh uredb ali direktiv je v skladu s členom 83(2)(a) in (d) ES
zlasti „zagotovitev upoštevanja prepovedi iz členov 81(1) in 82 z določitvijo glob in periodičnih denarnih kazni“ ter „opredelitev
nalog Komisije in Sodišča pri uporabi predpisov iz tega odstavka“. Spomniti je treba, da na podlagi člena 211, prvi pododstavek,
ES, Komisija „skrbi za uporabo določb te pogodbe in ukrepov, ki jih institucije sprejemajo v skladu s to pogodbo“ in da ima,
v skladu s tretjim pododstavkom istega člena, „lastno pristojnost odločanja“.
Posledično se ne more izhajati iz tega, da je nalaganje glob v primeru kršitev členov 81 ES in 82 ES izvirna pristojnost Sveta,
ki naj bi to pristojnost oziroma pristojnost za njeno izvajanje prenesel na Komisijo v smislu člena 202, tretji pododstavek,
ES. V skladu z navedenimi določbami Pogodbe je ta pristojnost zajeta v vlogi Komisije, da skrbi za uporabo prava Skupnosti,
pri čemer je bila glede uporabe členov 81 ES in 82 ES ta vloga določena, uokvirjena in formalizirana z Uredbo št. 17. Pristojnost
nalaganja glob, ki jo ta uredba daje Komisiji, izhaja tako iz samih določb Pogodbe in naj bi omogočila učinkovito uporabo
prepovedi, predvidenih v teh členih (glej v tem smislu sodbo v zadevi Tate & Lyle in drugi proti Komisiji, točka 58 zgoraj,
točka 133). Zato je treba trditev tožeče stranke zavrniti.
Iz vseh teh preudarkov sledi, da je treba ugovor nezakonitosti, ki se uveljavlja zoper člen 15(2) Uredbe št. 17, zavrniti
kot neutemeljen.
B –
Razlaga člena 15(2) Uredbe št. 17 v luči načela zakonitosti kazni
Če Sodišče prve stopnje člena 15(2) Uredbe št. 17 ne bi razglasilo za neveljavnega, tožeča stranka podredno navaja, da bi
bilo treba to določbo konkretizirati in razlagati ozko z ozirom na načelo zakonitosti kazni, prakse odločanja Komisije in
sodne prakse v zvezi s členoma 81 ES in 82 ES. V tem pogledu daje nekaj predlogov, ki naj bi omogočili zadostno predvidljivost
glob in predlaga razglasitev ničnosti odločbe.
Komisija in Svet menita, da so te trditve neutemeljene.
V tem smislu zadostuje ugotovitev, da gre pri trditvah tožeče stranke v okviru drugega, podredno navedenega dela tožbenega
razloga kršitve načela zakonitosti kazni le za ponavljanje določenih trditev, razdelanih že v prvem delu tega tožbenega razloga
ter naperjenih proti praksi odločanja Komisije, ki je posledica uporabe Smernic, in proti odločbi, kolikor se v njej ta praksa
kaže. Razen tega, da praksa odločanja Komisije ne more biti predmet ničnostne tožbe, je treba spomniti, da člen 15(2) Uredbe
št. 17, v skladu z navedbami zgoraj, ne krši načela zakonitosti kazni in da so ravno praksa odločanja Komisije in Smernice
pod nadzorom sodišča Skupnosti prispevale k večji pravni varnosti za podjetja. Odločbe se zato ne more šteti za nezakonito
samo zato, ker predstavlja domnevno nezakonito uporabo prakse odločanja Komisije na področju glob. Te očitke je torej treba
zavrniti.
Poleg tega je treba navesti, da kolikor tožeča stranka v okviru tega dela tožbenega razloga navaja trditve glede na domnevno
odsotnost obrazložitve odločbe, zlasti v zvezi z določitvijo osnovnega zneska, dejanskimi učinki kršitve na trg in s povečanjem
globe za zagotovitev zadostnega odvračilnega učinka, te trditve v glavnem spadajo v okvir tretjega tožbenega razloga, ki posebej
zadeva vprašanje obrazložitve Odločbe in jih je zato treba preizkusiti v okviru tega tožbenega razloga.
Nazadnje se preostale trditve tožeče stranke, ki obsegajo splošne in teoretične preudarke, nanašajo na prakso odločanja –
ki bi jo Komisija morala izvajati na podlagi novih določb, ki bi jih moral sprejeti Svet, in na podlagi razvoja sodne prakse,
s katero bi Sodišče moralo začeti –, zato ne predstavljajo nobenega očitka pravne narave zoper Odločbo in jih je treba zavrniti.
V repliki in na obravnavi je tožeča stranka še dodala, da je treba za promet, na katerega se je nanašala zgornja meja globe
v višini 10 % ustvarjenega prometa preteklega poslovnega leta pred izdajo odločbe o globi, šteti promet, ustvarjen na upoštevnem
trgu, in ne celotnega prometa.
Kolikor je bilo iz teh trditev do sedaj mogoče zaključiti, da želi tožeča stranka odločbo izpodbijati, ker naj bi ji bila
naložena globa, ki presega znesek 10 % prometa, ki ga je ustvarila na trgu metionina v zadnjem poslovnem letu pred izdajo
odločbe, zadostuje preudarek – ne da bi bilo treba preveriti, ali je ta trditev glede na člen 48(2) Poslovnika dopustna in
zlasti ali obstaja tesna zveza med njo in enim izmed tožbenih razlogov iz tožbe –, da niti na podlagi Uredbe št. 17 niti sodne
prakse ali Smernic ni treba zneska globe določiti neposredno v funkciji velikost prizadetega trga, ker je ta dejavnik le eden
izmed upoštevnih. V skladu z Uredbo št. 17, kot jo razlaga sodna praksa, mora biti globa, ki je naložena podjetju zaradi kršitve
predpisov na področju konkurence, v sorazmerju s kršitvijo, ki se jo presodi celostno, zlasti ob upoštevanju njene teže (glej
v tem smislu sodbi Sodišča prve stopnje z dne 6. oktobra 1994 v zadevi Tetra Pak proti Komisiji, T-83/91, Recueil, str. II-755,
točka 240, in po analogiji z dne 21. oktobra 1997 v zadevi Deutsche Bahn proti Komisiji, T-229/94, Recueil, str. II-1689,
točka 127). Kot je potrdilo Sodišče v točki 120 sodbe v zadevi Musique diffusion française in drugi proti Komisiji, točka
58 zgoraj, je treba pri oceni teže kršitve upoštevati veliko dejavnikov, katerih značaj in pomen sta odvisna od vrste zadevne
kršitve in posebnih okoliščin posameznega primera (sodba Sodišča prve stopnje z dne 8. julija 2004 v zadevi JFE Engineering
proti Komisiji, T-67/00, T-68/00, T-71/00 in T-78/00, še neobjavljena v ZOdl., točka 532).
Prav tako je v tem okviru treba dodati, da se v skladu z ustaljeno sodno prakso edini izrecni napotek na promet zadevnega
podjetja, in sicer v členu 15(2) Uredbe št. 17 za odmero globe določena zgornja meja 10 % prometa, nanaša na globalni promet
podjetja, ki ga je zadevno podjetje ustvarilo v svetovnem merilu (glej v tem smislu sodbo v zadevi Musique diffusion française
in drugi proti Komisiji, točka 58 zgoraj, točka 119), in ne na promet, ki ga je ustvarilo na trgu, ki so ga prizadele posledice
sankcioniranega protikonkurenčnega ravnanja. Kot izhaja iz iste točke te sodbe, naj bi se s to zgornjo mejo preprečilo, da
bi bile globe v nesorazmerju z velikostjo podjetja (sodba v zadevi JFE Engineering proti Komisiji, točka 95 zgoraj, točka
533).
Posledično je treba drugi del prvega tožbenega razloga zavrniti kot neutemeljen.
Zato je treba prvi tožbeni razlog zavrniti v celoti.
II –
Drugi tožbeni razlog: napačna presoja enotnosti ali nadaljevane narave kršitve in trajanja kršitve
Tožeča stranka oporeka, da je sodelovala pri enotni in nadaljevani kršitvi od februarja 1986 do februarja 1999. Priznava,
da je sodelovala pri kršitvi v času od 1986 do 1988 in po letu 1992, vendar pa naj bi bila protikonkurenčna ravnanja prekinjena
med leti od 1988 do 1992, po drugi strani pa naj bi ta dejanja dokončno prenehala leta 1997. Podredno, meni, da bi Komisija
v vsakem primeru morala upoštevati dejstvo, da so bili sporazumi prekinjeni od 1988 do 1992 in po letu 1997.
A –
Prekinitev kršitve med leti od 1988 do 1992
1. 1 Trditve strank
Tožeča stranka navaja, da so bili „sestanki na najvišji ravni“ in protikonkurenčni sporazumi, neposredno po umiku podjetja
Sumitomo iz omejevalnega sporazuma, prekinjeni leta 1988, nadaljevali pa so se šele leta 1992.
Prvič, tožeča stranka meni, da je Komisija s trditvijo iz uvodne izjave 212 Odločbe – da naj zato, ker udeleženci omejevalnega
sporazuma niso sporočili svojega namena, da se spremeni ali odstopi od sporazumov, ne bi bilo dokazano, da je bil omejevalni
sporazum med leti 1988 in 1992 prekinjen – in s tem – da je v uvodni izjavi 251 in naslednjih Odločbe navedla, da je treba
zato, ker udeleženci omejevalnega sporazuma niso drug drugemu nikoli sporočili namena, da sporazume opustijo, sklepati, da
ni prišlo do oblikovanja novega omejevalnega sporazuma, temveč le do organskega razvoja kompleksne strukture omejevalnega
sporazuma – molče priznala, da nima neposrednih dokazov o obstoju omejevalnega sporazuma med leti 1988 in 1992. S tem naj
bi se ob neupoštevanju zahtev glede izvedbe dokaza in načela
in dubio pro reo
oprla na domneve in ravnanje, ki je po njenem mnenju nujno (sodbe Sodišča z dne 16. decembra 1975 v zadevi Suiker Unie in
drugi proti Komisiji, od 40/73 do 48/73, 50/73, od 54/73 do 56/73, 111/73, 113/73 in 114/73, Recueil, str. 1663, točka 354;
z dne 14. februarja 1978 v zadevi United Brands proti Komisiji, 27/76, Recueil, str. 207, točke od 261 do 266, in z dne 28.
marca 1984 v zadevi CRAM in Rheinzink proti Komisiji, 29/83 in 30/83, Recueil, str. 1679, točka 16). Obojestranska obvestitev
o namenu, da se omejevalni sporazum zaključi, naj ne bi predstavljala pogoja za prenehanje sporazuma, ki je v nasprotju s
pravom konkurence (sodba v zadevi LR AF 1998 proti Komisiji, točka 46 zgoraj, točka 59 in naslednje). Zato naj ne bi bila
dolžnost tožeče stranke dokazati, da v zadevnem časovnem obdobju ni sodelovala pri kršitvi, temveč naj bi bila Komisija tista,
ki bi morala dokazati njeno dejansko udeležbo (sodba Sodišča z dne 17. decembra 1998 v zadevi Baustahlgewebe proti Komisiji,
C-185/95 P, Recueil, str. I-8417, točka 58).
Drugič, tožeča stranka navaja, da je Komisija napačno ocenila različne dokumente, ki naj bi dokazovali obstoj omejevalnega
sporazuma med leti 1988 in 1992.
V podporo svojim trditvam tožeča stranka navaja, prvič, da naj bi bilo v predstavitvi dejanskega stanja s strani podjetja
Nippon Soda v njenih pripombah z dne 23. februarja 2000, na katere se opira Komisija, le na enem mestu omenjeno, da je med
leti 1988 in 1990 prišlo do sestankov, ki naj bi se v takšni ali drugačni obliki in izključno na ravni sodelavcev zgodili
do 13. maja 1998. Komisija pa naj ne bi upoštevala, da izjave podjetja Nippon Soda po eni strani potrjujejo, da so se „sestanki
na najvišji ravni“ končali leta 1988, po drugi strani pa, da naj bi se sestanki na ravni sodelavcev med leti 1988 in 1990
nanašali le na način, kako bi se podjetja ščitila pred konkurentom Monsanto, in na organizacijo izmenjave informacij, kar
ne predstavlja kršitve prava konkurence.
Drugič, glede zabeležke z dne 5. maja 1990, ki jo je podalo podjetje Nippon Soda (v nadaljevanju: zabeležka z dne 5. maja
1990) in iz katere je Komisija razbrala, da je bil leta 1989 sestanek, tožeča stranka nasprotno navaja, da so v tem dokumentu
v uvodu navedeni razlogi, zaradi katerih naj bi bilo leta 1989 pretrgano poslovno sodelovanje, namreč spor s podjetjem Sumitomo
na eni strani ter podjetjema Degussa in Rhône-Poulenc na drugi strani. Poleg tega naj bi zabeležka z dne 5. maja 1990 potrjevala,
da je bil namen sestanka avgusta 1989, da se podjetje Degussa odvrne od prodaje metionina s popusti. Vendar iz te zabeležke
izhaja, da je podjetje Degussa kategorično zavrnilo vse poskuse, da bi se ga odvrnilo od poslovnega cilja konkurirati podjetjema
Monsanto in Sumitomo. Ta sestanek bi lahko šteli kvečjemu kot poskus podjetij Nippon Soda in Rhône-Poulenc, da bi prepričali
tožečo stranko k sodelovanju pri kršitvi, in v vsakem primeru dokazuje, da ta ni imela protikonkurenčnega namena.
V preostalem naj bi Komisija iz zabeležke z dne 5. maja 1990, v uvodnih izjavah od 103 do 106 Odločbe, nepravilno sklepala,
da je prišlo do vprašanja glede možnosti za nov sestanek, vendar naj ne bi bilo znano, ali je do tega sestanka dejansko prišlo,
medtem ko naj bi podjetje Nippon Soda v zabeležki po drugi strani ugotovilo, da ni bilo mogoče doseči skupne ocene glede prodajne
cene, ker tudi podjetje Rhône-Poulenc ni bilo zainteresirano za skupno politiko cen.
Nazadnje naj bi bilo v zabeležki z dne 5. maja 1990 navedeno, da „je vse govorilo v prid, da se podjetje Degussa [ni] preveč
[zanimalo] za to, kaj [je] podjetje Rhône-Poulenc dejansko misli[lo]“. Tožeča stranka si torej zastavlja vprašanje v zvezi
s podlago za trditev Komisije v uvodni izjavi 106 Odločbe, da so se podjetja Degussa, Rhône-Poulenc in Nippon Soda v letih
1989 in 1990 večkrat sestala, da bi razpravljala o cenah in podatkih o trgu ter da bi se dogovorila o skupnem odzivu na nov
položaj na trgu. Podjetje Degussa naj bi, nasprotno, drugim udeleženim podjetjem jasno pokazala svoj namen, da ne želi nadaljevati
z izvajanjem sporazumov.
Tretjič, tožeča stranka poudarja, da Komisija ni pravno zadostno dokazala udeležbe tožeče stranke pri kršitvi med leti 1990
in 1992. Iz dopolnilne izjave podjetja Rhône-Poulenc z dne 5. decembra 2000 izhaja, da naj bi bila na sestanku podjetij Degussa
in Rhône-Poulenc z dne 10. junija 1990 sprejeta le odločitev, da se vzpostavi stik s podjetjem Nippon Soda, da bi se pogovorili
o padcu cen in organizaciji pogostejših sestankov. Trditev Komisije, da omejevalni sporazum iz leta 1986 ni nikoli prenehal
veljati in da je podjetje Nippon Soda že sodelovalo pri sprejemu teh ukrepov, naj bi bila napačna (uvodna izjava 110 Odločbe).
V preostalem naj zabeležka podjetja Nippon Soda glede sestanka v Seulu z dne 7. novembra 1990 (v nadaljevanju: zabeležka glede
sestanka z dne 7. novembra 1990) ne bi vsebovala nobenega podatka v zvezi z dogovorom o objavi povišanja cen oziroma o njegovi
izvedbi, temveč naj bi bilo v njej, nasprotno, navedeno, da podjetji Rhône-Poulenc in Degussa nista hoteli izvesti drugega
zvišanja cen brez udeležbe podjetja Monsanto. V nasprotju z navedbami Komisije iz tega dokumenta tudi ni mogoče sklepati o
prvem povišanju cen, kar potrjuje zabeležka z dne 5. maja 1990. Tožeča stranka poleg tega navaja, da se ni mogoče zanesti
na navedbe v tej zabeležki, ker naj ne bi šlo za izvirnik, temveč za prevod, verjetno iz japonščine, kot dokazuje očitno napačna
navedba letnice pri časovnem okviru „november 1998“.
Komisiji tudi ni uspelo dokazati kakršnegakoli sporazuma za leto 1991. V svoji izjavi z dne 26. maja 1999 naj bi podjetje
Rhône-Poulenc navedlo, da je bil namen sestankov leta 1991 „vzpostavitev in poglobitev zaupanja med tremi konkurenti.“ Ti
sestanki naj bi predstavljali pripravljalna pogajanja, ki pa niso dosegla stopnje poskusa sporazuma ali usklajenega ravnanja.
Ta ocena je bila potrjena tudi v dopolnilni izjavi podjetja Rhône-Poulenc z dne 5. decembra 2000.
Komisija poudarja, da je pravno zadostno dokazala, da je tožeča stranka sodelovala pri enotni in nadaljevani kršitvi od februarja
1986 do februarja 1999 ter ponovila svoje navedbe iz uvodnih izjav od 96 do 115, 212, 255 in 256 Odločbe.
2. 2 Presoja Sodišča prve stopnje
Ugotoviti je treba, da tožeča stranka v tej tožbi ne zanika svoje udeležbe pri dveh, po njenem mnenju ločenih omejevalnih
sporazumih, in sicer od februarja 1986 do jeseni 1988, tj. v obdobju, ko je pri omejevalnem sporazumu sodeloval tudi japonski
proizvajalec Sumitomo, in od marca 1992 do oktobra 1997, ko je kršitev po njenem mnenju prenehala, medtem ko je po navedbah
Komisije kršitev trajala do februarja 1999. Glede obdobja 1988‑1992 tožeča stranka meni, da Komisija ni dokazala obstoja omejevalnega
sporazuma, pri katerem naj bi tožeča stranka sodelovala, in je zato s tem, ko je ocenila, da je sodelovala pri enotni in nadaljevani
kršitvi od marca 1986 do marca 1999, kršila pooblastilo za odločanje po prostem preudarku.
Zato je treba ugotoviti, ali je Komisija pravno zadostno dokazala, da je tožeča stranka v obdobju od jeseni 1988 do marca
1992 sodelovala pri dejanjih, ki so predstavljala kršitev člena 81(1) ES in člena 53 Sporazuma EGP in so bila skupaj z nespornimi
kršitvami pred tem obdobjem in po njem, zaradi svojega identičnega cilja izkrivljanja konkurence na skupnem trgu, del „skupnega
načrta“. S tega vidika je treba za to obdobje preučiti dokaze, ki jih je zbrala Komisija, kot tudi ugotovitve, do katerih
je prišla v uvodni izjavi 95 in nadaljnjih Odločbe.
a) Udeležba tožeče stranke pri sporazumu in/ali usklajenem ravnanju med leti 1988 in 1992
Najprej je treba opozoriti, da tožeča stranka Komisiji v prvi vrsti očita, da je v uvodnih izjavah 212 in 251 ter naslednjih
Odločbe le zato, ker udeleženci omejevalnega sporazuma od 1986 do izstopa podjetja Sumitomo leta 1988 niso izrazili svojih
namenov, da odstopijo od sporazumov, sklepala, da prekinitev omejevalnega sporazuma ni dokazana. S tem, ko se je opirala na
to domnevo, naj bi Komisija obrnila dokazno breme, ki ga načeloma nosi sama.
V tem pogledu je treba spomniti, da v skladu z ustaljeno sodno prakso zahteva po pravni varnosti, ki mora biti zagotovljena
gospodarskim subjektom, pomeni, da mora v primeru spora glede obstoja kršitve pravil o konkurenci Komisija, ki nosi dokazno
breme za kršitve, ki jih sama ugotovi, pravno zadostno dokazati obstoj dejstev, ki tvorijo znake kršitve. Glede zatrjevanega
trajanja kršitve izhaja iz istega načela pravne varnosti, da Komisija, če ni dovolj dokazov za neposredno ugotovitev trajanja
kršitve, navede vsaj dokaze, ki se nanašajo na dejstva, ki so si časovno tako blizu, da se lahko razumno zaključi, da je kršitev
trajala neprekinjeno med dvema konkretno navedenima datumoma (sodba v zadevi Baustahlgewebe proti Komisiji, točka 101 zgoraj,
točka 58, in sodba Sodišča prve stopnje z dne 7. julija 1994 v zadevi Dunlop Slazenger proti Komisiji, T-43/92, Recueil, str. II-441,
točka 79).
Načelo domneve nedolžnosti, kot izhaja zlasti iz člena 6(2) EKČP, se uvršča med temeljne pravice, ki so v skladu s sodno prakso
Sodišča, podprto s preambulo Enotnega evropskega akta in členom 6(2) Pogodbe o Evropski uniji, kot tudi s členom 47 Listine,
priznane kot del pravnega reda Skupnosti. Z vidika narave zadevnih kršitev, kot tudi narave in stopnje strogosti sankcij,
ki so zanje predpisane, se načelo domneve nedolžnosti uporablja zlasti v postopkih v zvezi s kršitvijo pravil o konkurenci,
ki veljajo za podjetja in na podlagi katerih se lahko naloži globe ali periodične denarne kazni (glej v tem smislu zlasti
Evropsko sodišče za človekove pravice, sodbi v zadevi Öztürk proti Nemčiji, točka 38 zgoraj, in v zadevi Lutz proti Nemčiji
z dne 25. avgusta 1987, serija A št. 123-A; sodbi Sodišča z dne 8. julija 1999 v zadevi Hüls proti Komisiji, C-199/92 P, Recueil,
str. I-4287, točki 149 in 150, in v zadevi Montecatini proti Komisiji, C-235/92 P, Recueil, str. I-4539, točki 175 in 176).
V tem primeru je treba navesti, da je Komisija v uvodni izjavi 212 Odločbe izpostavila:
„[…] dejansko je v uvodnih izjavah od 95 do 125 prikazano, da so se udeleženci v letih 1989, 1990 in 1991 še naprej sestajali,
ne da bi se v javnosti od predmetov teh sestankov distancirali. Ker je bila narava prejšnjih sestankov očitno protikonkurenčna,
pomanjkanje dokaza o tem, da namen udeležbe na sestankih ni bil protikonkurenčen, daje podlago za ugotovitev, da se je nezakoniti
načrt nadaljeval […]“
Vendar iz trditev Komisije v uvodnih izjavah od 96 do 125, 212 in 255 Odločbe izhaja, da se nikakor ni opirala samo ali pretežno
na to, da udeleženci omejevalnega sporazuma leta 1986 niso izrazili svojih namenov, da nameravajo tega po letu 1998 odpraviti,
temveč je izvedla podrobno analizo dokaznih listin, ki so ji jih posredovali udeleženci omejevalnega sporazuma, na podlagi
katerih je zaključila, da ti niso izrazili svojih namenov, da odpravijo sporazume, in da poleg tega kartel ni nikoli prenehal
s svojimi dejavnostmi.
Glede na celotno Odločbo se Komisiji torej ne bi moglo očitati, da je svojo presojo – da je šlo za enotno in nadaljevano kršitev,
ki je bila torej podana tudi med leti 1988 in 1992 – utemeljila le na preudarku, da je treba zato ker udeleženci omejevalnega
sporazuma iz leta 1986 niso izrazili svojih namenov, da ga odpravijo, izhajati iz tega, da je bil namen sestankov v času od
1989 do 1991 protikonkurenčen in da so ti predstavljali nadaljevanje prejšnjega omejevalnega sporazuma. Zato trditvi tožeče
stranke, da se ugotovitev Komisije glede obstoja omejevalnega sporazuma po jeseni 1988 opira na eno samo domnevo, ni mogoče
sprejeti.
Nasprotno je treba pojasniti, ali so listinski dokazi, na katere se je opirala Komisija, primerni za pravno zadostno ponazoritev,
da je tožeča stranka sodelovala pri kršitvi predpisov konkurence v letih med 1988 in 1992, in, v primeru pritrdilnega odgovora,
ali ta kršitev predstavlja nadaljevanje prejšnjega omejevalnega sporazuma, obstoj katerega tožeča stranka ni izpodbijala.
Iz preučitve spisa izhaja, da je treba v letih med 1988 in 1992 razlikovati med dvema obdobjema, prvim, ki je trajalo od konca
leta 1988, ko je podjetje Sumitomo izstopilo iz začetnega omejevalnega sporazuma, do konca poletja 1990, in drugim obdobjem,
ki je trajalo od konca poletja 1990 do marca 1992 in za katero tožeča stranka priznava, da je sodelovala pri kršitvi, ki je
po njenem mnenju posebej opredeljena.
Obdobje od konca leta 1988 do konca poletja 1990
Glede obdobja od konca leta 1988 do poletja 1990 je treba spomniti, da je Komisija v uvodnih izjavah od 98 do 106 Odločbe
navedla, da so se podjetja Degussa, Rhône-Poulenc in Nippon Soda, po izstopu podjetja Sumitomo iz prvotnega omejevalnega sporazuma,
v letih med 1989 in 1990 večkrat sestala, da bi razpravljala o cenah in podatkih v zvezi s trgom in da bi se dogovorila glede
skupne reakcije na nov položaj na trgu, do katerega je prišlo po vstopu podjetja Monsanto. Pri tem se je Komisija sklicevala
na naslednje sestanke, za katere tožeča stranka ne trdi, da jih ni bilo:
Datum
Kraj
Udeleženci
avgust 1989
ni naveden
Nippon Soda, Degussa, Rhône-Poulenc
jesen 1989
Japonska
Nippon Soda, Degussa
10. junij 1990
Frankfurt na Majni
Degussa, Rhône-Poulenc
Tožeča stranka je argumentirala, da ti sestanki naj ne bi bili dokaz o nadaljnjem obstoju omejevalnega sporazuma in da dokumenti,
na katere se opira Komisija, nasprotno dokazujejo, da udeleženci sestankov niso bili enotni in da je zlasti tožeča stranka
zavrnila vsak predlog glede omejevalnega sporazuma o cenah.
Iz odgovora podjetja Nippon Soda z dne 23. februarja 2000 na zahtevo za informacije, ki ga je nanj naslovila Komisija (v nadaljevanju:
izjava podjetja Nippon Soda z dne 23. februarja 2000), in zabeležke z dne 5. maja 1990 izhaja, da so se „sestanki na najvišji
ravni“ sicer končali leta 1988, vendar da so se – česar tožeča stranka ne zanika – po navedbah istih dokumentov sestanki na
ravni sodelavcev nadaljevali med leti 1988 in 1998 ter da je bil v določeni meri namen teh sestankov nadomestitev prejšnjih
„sestankov na najvišji ravni“.
Poleg tega, čeprav iz izjav podjetja Nippon Soda z dne 23. februarja 2000 ni mogoče zaključiti, da so se v obdobju od 1989
do 1990 udeleženci sestankov dogovorili glede določitve cen, dodelitvi kupcev ali omejitvi proizvodnih zmogljivosti, je treba
navesti, da je v točkah 2.8 in 2.9 te izjave omenjeno, da se je razvil fleksibilnejši sistem „ciljnih cen“ ter da je bil namen
sestankov zaščita pred konkurenco s strani novega tekmeca na trgu – Monsanto – in izmenjava informacij v ta namen. V točki
6.2, z naslovom „Predmet sestankov po 1. januarju 1990“, podjetje Nippon Soda potrjuje ta opis s tem, da navaja, da so dejavnosti
podjetja Monsanto leta 1990 predstavljale glavno grožnjo za stranke sporazumov, in da so se sestanki, predstavljeni kot redni,
osredotočali na izmenjavo informacij o teh dejavnostih in na razpravljanje o ciljnih cenah.
Iz zabeležke z dne 5. maja 1990 še posebej izhaja, da je bil sestanek podjetij Nippon Soda, Rhône-Poulenc in Degussa avgusta
1989, drugi sestanek podjetij Degussa in Nippon Soda pa jeseni 1989, čemur tožeča stranka ne oporeka. Namen teh sestankov
je bil prepričati podjetje Degussa v prodajo metionina po znižani ceni. V skladu s to zabeležko je navedeni predlog zavrnila,
tako da ni mogoče izhajati iz tega, da so stranke na teh sestankih dosegle sporazum o cenah. Vendar je v zabeležki navedeno,
da je podjetje Degussa ob tej priložnosti med drugim še posebej navedlo, da naj bi bilo znižanje cen potrebno za ohranitev
obsega prodaje in s tem kritja njenih fiksnih stroškov ter, da naj bi bila po njegovem mnenju razumna cena metionina približno
2,80 ameriških dolarjev za kilogram, medtem ko naj bi bila tedanja cena 3 USD/kg previsoka.
Tožeča stranka poudarja, da naj bi ta zabeležka dokazovala, da naj bi bil omejevalni sporazum med udeleženci na sestankih
tedaj nemogoč.
Glede na to je treba pripoznati, da zabeležka z dne 5. maja 1990 razkriva, da je podjetje Degussa od leta 1989 do poletja
1990 bistveno znižalo cene, zlasti zato, da bi prevzelo kupce družbe Monsanto. Prav tako podjetje Nippon Soda potrjuje, da
so se odnosi med podjetjema Degussa in Rhône-Poulenc poslabšali in da naj bi bila kratkoročna strategija podjetja Rhône-Poulenc
najverjetneje taka, da še naprej konkurira podjetjem Monsanto, Degussa, Sumitomo in Nippon Soda.
Čeprav Komisija ni dokazala, da je obstajal sporazum o cenah, pa je vendar treba poudariti, da je dokazala, da je tožeča stranka
v tem času prisostvovala na sestankih s podjetji Nippon Soda in Rhône-Poulenc in da so bile na teh sestankih izmenjane informacije
o pogojih na trgu, razpravljalo se je o ravni cen, udeleženci pa so predstavili načrtovane poslovne strategije glede trga,
pri čemer je tožeča stranka med drugim navedla ceno, za katero je menila, da je bila tedaj razumna, namreč 2,80 USD/kg.
Zato se iz tega kratkega obdobja neenotnosti med udeleženci, in sicer od konca leta 1988 do konca poletja 1990 ne more zaključiti,
da je usklajevanje prenehalo, ker ne le, da so se sestanki redno nadaljevali, ampak je bil njihov predmet tudi dogovarjanje
glede odziva na nov položaj na trgu. Okoliščina, da je tožeča stranka začasno znižala cene, da bi prevzela kupce podjetja
Monsanto, in da je po točkah zavrnila predloge podjetij Nippon Soda in Rhône-Poulenc, naj cen ne zniža, ne more voditi do
zaključka, da se je nameravala odklonilno opredeliti do vsebine sestankov in da je hotela ravnati samostojno, ker si je v
skladu z zabeležko z dne 5. maja 1990 z drugimi udeleženci prizadevala za zvišanje cen že z julijem 1990, pri čemer je bilo
odločilnega pomena prepričati podjetje Rhône-Poulenc, naj se pridruži skupnim prizadevanjem za zvišanje cen.
Sicer pa je treba ugotoviti, da domnevno nesoglasje med podjetjema Degussa in Rhône-Poulenc, o katerem se v zabeležki z dne
5. maja 1990 le domneva, ti podjetji ni oviralo, saj sta se poleti 1990 dvakrat srečali, prvič 10. junija 1990 v prostorih
podjetja Degussa v Frankfurtu na Majni in drugič v Parizu. Ob tem drugem srečanju sta stranki, v skladu z nespornimi navedbami
podjetja Rhône-Poulenc, izmenjali podatke o trgu. Zlasti Rhône-Poulenc je podjetju Degussa predstavilo podatke o svetovni
prodaji, razpravljalo pa se je tudi o prodaji podjetja Degussa, čeprav to ni posredovalo nobenih natančnih številčnih vrednosti.
Iz tega sledi, kot je Komisija v glavnem navedla v uvodni izjavi 103 Odločbe, da je bil sicer prvotni omejevalni sporazum
v času od konca leta 1988 do poletja 1990 podvržen določenim nihanjem zaradi izstopa podjetja Sumitomo in prihoda podjetja
Monsanto na trg, vendar so podjetja Degussa, Rhône-Poulenc in Nippon Soda nadaljevala s sestanki v tem obdobju, da bi se sporazumela
glede skupne strategije za boj proti konkurenci podjetja Monsanto in s tega vidika izmenjala informacije zlasti glede cen
in prodaje podjetij Rhône-Poulenc, Nippon Soda in Degussa, kot tudi podatke o dejavnosti podjetja Monsanto.
V tej fazi zadostuje navedba, da izraz „usklajeno ravnanje“ zajema obliko koordinacije med podjetji, ki sicer še ni v taki
fazi, da bi lahko govorili o obstoju sporazuma v pravem pomenu, vendar hote s praktičnim sodelovanjem nadomešča s tveganji
povezano konkurenco (sodba Sodišča z dne 14. julija 1972 v zadevi ICI proti Komisiji, 48/69, Recueil, str. 619, točka 64).
Merila za zadevno usklajevanje in sodelovanje je treba – pri čemer nikakor ne zahtevajo izdelave dejanskega „načrta“– razumeti
v smislu temeljnega izhodišča določb Pogodbe o konkurenci, po kateri se mora vsak gospodarski subjekt samostojno odločiti,
kakšna bo njegova politika na skupnem trgu. Sicer je res, da ta zahteva po samostojnosti ne izključuje pravice gospodarskih
subjektov, da se na razumen način prilagodijo ugotovljenemu ali pričakovanemu ravnanju svojih konkurentov, vendar močno nasprotuje
vsakršnemu neposrednemu ali posrednemu navezovanju stikov med subjekti, katerih namen ali učinek je vpliv na ravnanje dejanskega
ali potencialnega konkurenta na trgu oziroma razkritje ravnanja, za katero se je sam odločil ali o njem razmišlja, takemu
konkurentu (sodba v zadevi Suiker Unie in drugi proti Komisiji, točka 101 zgoraj, točki 173 in 174; sodba Sodišča prve stopnje
z dne 20. aprila 1999 v zadevi Limburgse Vinyl Maatschappij in drugi proti Komisiji, od T-305/94 do T-307/94, od T-313/94
do T-316/94, T-318/94, T-325/94, T-328/94, T-329/94 in T-335/94, Recueil, str. II-931, točka 720).
Za dokaz usklajenega ravnanja ni treba dokazati, da se je zadevni konkurent enemu ali več drugim konkurentom formalno zavezal
k določenemu ravnanju oziroma da so se konkurenti skupno dogovorili o tem, kako bodo v prihodnje ravnali na trgu (sodba Sodišča
prve stopnje z dne 15. marca 2000 v zadevi Cimenteries CBR in drugi proti Komisiji, T-25/95, T-26/95, od T-30/95 do T-32/95,
od T-34/95 do T-39/95, od T-42/95 do T-46/95, T-48/95, od T-50/95 do T-65/95, od T-68/95 do T-71/95, T-87/95, T-88/95, T-103/95
in T-104/95, Recueil, str. II-491, točka 1852). Zadostuje, da je konkurent z izjavo glede namena odpravil ali vsaj bistveno
zmanjšal negotovost glede ravnanja, ki se ga na trgu od njega pričakuje (sodbi Sodišča prve stopnje z dne 17. decembra 1991
v zadevi BASF proti Komisiji, T-4/89, Recueil, str. II-1523, točka 242, in v zadevi Hercules Chemicals proti Komisiji, T-7/89,
Recueil, str. II-1711, točka 260).
Poleg tega se, kot navaja tožeča stranka, za prenehanje omejevalnega sporazuma ne predvideva, da udeleženci omejevalnega sporazuma
drug drugemu sporočijo svoje namene o njegovem prenehanju, vendar pa se v skladu z ustaljeno sodno prakso za podjetje, ki
na sestankih, katerih predmet je protikonkurenčen, ne sodeluje aktivno in se javno ne opredeli odklonilno do vsebine teh sestankov
ter s tem drugim udeležencem daje povod za domnevo, da soglaša s sklepi sestankov in se bo teh držalo, lahko šteje kot dokazano,
da sodeluje pri omejevalnem sporazumu, ki je rezultat teh sestankov (sodbe Sodišča prve stopnje v zadevi Hercules Chemicals
proti Komisiji, točka 133 zgoraj, točka 232; z dne 10. marca 1992 v zadevi Solvay proti Komisiji, T-12/89, Recueil, str. II-907,
točka 98, in z dne 6. aprila 1995 v zadevi Tréfileurope proti Komisiji, T-141/89, Recueil, str. II-791, točki 85 in 86).
Tudi če iz zgoraj navedenih delov spisa izhaja, da so bila med udeleženci sestankov lahko določena nesoglasja, to ne spremeni
dejstva, da je do sestankov še naprej prihajalo in da se ne more šteti, da se je Degussa do njihove vsebine javno odklonilno
opredelila, zlasti zato ker je navedla, kako namerava ravnati na trgu in za katero ceno meni, da je razumna in ker je pokazala
svoj namen, da poda pobudo za usklajeno dejanje zvišanja cen julija 1990.
Poleg tega iz besedila člena 81(1) ES izhaja, da usklajeno ravnanje, razen usklajevanja med podjetji, vključuje temu ustrezno
vedenje na trgu in vzročno zvezo med tema dvema elementoma (sodbi Sodišča z dne 8. julija 1999 v zadevi Komisija proti Anic
Partecipazioni, C-49/92 P, Recueil, str. I-4125, točka 118, in v zadevi Hüls proti Komisiji, točka 115 zgoraj, točka 161),
pri čemer se, če zadevna podjetja ne dokažejo nasprotno, domneva, da podjetja, ki so udeležena pri usklajevanju in so še naprej
dejavna na trgu, pri odločanju, kako bodo ravnala na trgu, upoštevajo informacije, ki so jih izmenjala s konkurenti (zgoraj
navedeni sodbi Komisija proti Anic Partecipazioni, točka 121, in Hüls proti Komisiji, točka 162). To velja toliko bolj, če
se je usklajevanje dogajalo redno v daljšem časovnem obdobju, kot je bilo v tem primeru, saj je omejevalni sporazum začel
obstajati leta 1986.
Iz zgoraj navedenega je treba zaključiti, da je Komisija v uvodni izjavi 106 Odločbe pravilno zastopala stališče, da „v vsakem
primeru [drži], da so bile stranke … v letih 1989 in 1990 v medsebojnih stikih, si izmenjale informacije o cenah in prodaji
ter [se] dogovarjale o zvišanju cen“, in je iz tega v uvodni izjavi 194 in naslednjih Odločbe, na podlagi zgoraj navedene
sodne prakse, zaključila, da je bila tožeča stranka udeležena pri sporazumu in/ali usklajenem ravnanju v tem obdobju.
Vprašanje, ali bi bilo na podlagi zabeležke podjetja Nippon Soda z dne 7. novembra 1990 mogoče ugotoviti, da je bila „prva“
kampanja zvišanja cen že poleti 1990, je – kot je Komisija pravilno poudarila v uvodni izjavi 106 – v tem pogledu nepomembno,
ker Komisija svojih ugotovitev ne opira na to okoliščino, ki je postransko predstavljena le kot verjetna. Sicer pa se take
domneve ne da šteti za popolnoma neutemeljene ob upoštevanju, da je v uvodu te zabeležke jasno navedeno, da sta bili podjetji
Rhône-Poulenc in Degussa na eni istrani„nervozni zaradi drugega predlaganega zvišanja cen“, na drugi strani pa je podjetje
Degussa že izrazilo svoj namen, da julija 1990 zviša cene, in je zato, da bi organiziralo tristranski sestanek s podjetjema
Rhône-Poulenc in Nippon Soda, stopilo v stik z njima.
Prav tako trditev tožeče stranke – da naj bi iz dopolnilne izjave podjetja Rhône-Poulenc z dne 5. decembra 2000 izhajalo,
da naj bi se njegovi predstavniki 10. junija 1990 prvič srečali s predstavniki podjetja Degussa in da so se ob tej priložnosti
odločili, da stopijo v stik s podjetjem Nippon Soda ter da tako v tem času tudi ni bilo niti dogovora niti nadaljevanja kateregakoli
programa – ne omaje izjav podjetja Nippon Soda, prav tako ne njegove zabeležke, ki jo je posredoval 5. maja 1990 in iz katere
izhaja, da so se sestanki med sodelavci v zadevnem obdobju nadaljevali in da je bil en sestanek podjetij Nippon Soda, Rhône-Poulenc
in Degussa avgusta 1989, drugi, na katerem sta bili podjetji Degussa in Nippon Soda, pa jeseni 1989.
V dopolnilni izjavi podjetja Rhône-Poulenc z dne 5. decembra 2000, na katero se sklicuje tožeča stranka, je navedeno le, da
sta gospoda H. in B. iz podjetja Rhône-Poulenc, vzpodbujala gospoda K., ki je v podjetje prišel aprila 1990, naj stopi v stik
z ga. R iz podjetja Degussa, da bi se ji predstavil za naslednika g. B. Zato naj dejstvo, da sta se g. K. in ga. R. prvič
sestala 10. junija 1990 ne bi pomenilo, da med podjetji Rhône-Poulenc, Degussa in Nippon Soda od konca leta 1988 do tega dneva
ni bilo stikov. Prav tako le iz navedbe v tej izjavi, da naj bi se podjetji Rhône-Poulenc in Degussa na dvostranskem sestanku
dne 10. junija 1990 odločili stopiti v stik s podjetjem Nippon Soda, da bi skupaj razpravljali o padcu cene metionina in možnosti
rednih sestankov, ni mogoče zaključiti, da so ta podjetja, po izstopu podjetja Sumitomo iz omejevalnega sporazuma konec leta
1988, prekinila vsak dvostranski ali tristranski stik.
Obdobje od konca poletja 1990 do marca 1992
Glede obdobja od konca poletja 1990 do marca 1992 je treba najprej spomniti, da je bilo izjavi podjetja Rhône-Poulenc z dne
26. maja 1999 navedeno, da so se podjetja Degussa, Rhône-Poulenc in Nippon Soda sestala v Hongkongu konec poletja 1990, da
bi razpravljala o nedavnem padcu cen metionina, in da so se ob tej priložnosti dogovorila za dvig svojih cen z 2,50 na 2,80 USD/kg.
V skladu z zabeležko podjetja Nippon Soda glede sestanka v Seulu 7. novembra 1990 – glede katerega se Komisija sprašuje, ali
ne gre v resnici za sestanek z 19. novembra 1990, ki ga je podjetje Rhône-Poulenc v svoji dopolnilni izjavi z dne 5. decembra
2000 umestilo v Hongkong – so se udeleženci sporazumeli o naslednjih točkah: prvič, o ohranitvi cen (5,10 DEM/kg), ki obstajajo
na območju, kjer prevladuje nemška marka (DEM), v prvem četrtletju leta 1991, drugič, o naznanilu zvišanja cen za približno
10 % na istem območju, z učinkom od aprila 1991; tretjič, o splošnem dvigu cen z januarjem 1991 v okviru druge kampanje, in
četrtič, o prilagoditvi cen na območju, kjer je bila raven cen nizka (zlasti Kanada), da bi preprodajalce odvrnili od ponovnega
izvoza. Poleg tega bi moral biti v Evropi konec februarja 1991 sestanek, na katerem bi razpravljali o cenah za mesec april
1991 in za obdobje po tem.
Posledično je najpozneje novembra 1990 med udeleženci sestankov obstajala skupna volja za izvedbo zvišanja cen, katerega modalitete
so bile določene, tako da je treba šteti, da je med njimi obstajal sporazum.
V tem pogledu trditve tožeče stranke, ki ne izpodbija vsebine zabeležke podjetja Nippon Soda, ampak izhaja iz tega, da naj
bi, nasprotno, ta zabeležka dokazovala, da podjetje Degussa ni nameravalo zvišati cen brez udeležbe podjetja Monsanto, ni
mogoče sprejeti.
Po eni strani iz te zabeležke in zlasti pod (iii) („Podjetji Rhône-Poulenc in Degussa morata neodvisno stopiti v stik s podjetjem
Monsanto in ga poskušati prepričati, naj se pridruži drugi kampanji zvišanja cen. Da bi bili pripravljeni na drugo predlagano
zvišanje cen v januarju 1991 in po njem, bi morali biti sestanki s podjetjem Monsanto meseca novembra 199[0]“) ne izhaja,
da je bila udeležba podjetja Monsanto potrebna predpostavka za sporazum. V navedeni zabeležki je bilo le omenjeno, da bi morali
podjetji Rhône-Poulenc in Degussa poskušati prepričati podjetje Monsanto, naj pred predlaganim zvišanjem cen januarja 1991
pristopi k omejevalnem sporazumu, ne da bi nakazali, da bi lahko sporazum ob neudeležbi propadel. Zdi se, da je namen predvidenih
prizadevanj bolj zvišanje učinkovitosti sporazuma, kot pa pogoj njegovega obstoja.
Po drugi strani, tudi če se domneva, da bi se ta navedba lahko razumela kot predpostavka za izvedbo sporazuma, to ne spremeni
dejstva, da je med strankami obstajala skupna volja za dvig cen metionina na trgu, tako da je šlo za protikonkurenčni sporazum
(glej v tem smislu sodbo v zadevi Archer Daniels Midland in Archer Daniels Midland Ingredients proti Komisiji, točka 53 zgoraj,
točka 228). Poleg tega je bil del sporazuma, ki je določal prilagoditve cen na območjih, kjer je bila raven cen nizka, da
bi se preprodajalce odvrnilo od ponovnega izvoza, neodvisen od kakršnekoli udeležbe podjetja Monsanto.
Poleg tega domnevni indici, ki jih navaja tožeča stranka in ki naj bi dokazovali, da zabeležka podjetja Nippon Soda z dne
7. novembra 1990 ni izvirnik, temveč prevod, niso le preproste trditve, katerih točnosti sama ni mogla ugotoviti, temveč tudi
nikakor niso take narave, da bi sprožili dvom o dokazni vrednosti tega dokumenta, in jih je treba zato zavrniti kot neutemeljene.
Nazadnje pa je treba v vsakem primer ugotoviti, da tožeča stranka ne izpodbija trditve podjetja Rhône-Poulenc, ki jo je navedlo
v svoji izjavi z dne 26. maja 1999, Komisija pa jo je povzela v odgovoru na tožbo, in sicer da so se podjetja Nippon Soda,
Degussa in Rhône-Poulenc konec poletja 1990 v Hongkongu dogovorila, da bodo zvišala cene z 2,50 na 2,80 USD/kg.
Glede obdobja po sporazumu iz novembra 1990 tožeča stranka ponovno navaja, da Komisija ni dokazala njene udeležbe pri sporazumu
ali usklajenem ravnanju do marca 1992 in da je bil namen sestankov, ki se jih je, priznava, udeležila, le poglobitev zaupanja
med konkurenti.
Ta trditev je očitno neutemeljena. Tožeča stranka ne upošteva, da čeprav je bilo v izjavi podjetja Rhône-Poulenc z dne 26.
maja 1999, kot sama navaja, dejansko omenjeno, da naj bi bil namen sestankov vsako četrtletje v različnih evropskih in azijskih
mestih, ki so se začeli v začetku leta 1991, poglobitev zaupanja med strankami, pa je bilo v istem dokumentu navedeno, da
so udeleženci sestankov „razpravljali o proizvodnji konkurentov na Kitajskem in v Aziji, o kupcih in najnovejših pogodbah“
in da so „pogosto izmenjali številčne podatke o prodaji, izračunane na regionalni ravni ali na ravni države“. Nadalje, „čeprav
ni nikoli prišlo do razdelitve strank, se je stalno prizadevalo, da se ohrani cene“. Dopolnilna izjava podjetja Rhône-Poulenc
z dne 5. decembra 2000 dopolnjuje to predstavitev z navedbo, da so se na teh četrtletnih sestankih izmenjale informacije o
strategiji cen in vprašanjih proizvodnje ter da so bile ciljne cene dogovorjene po regijah. Poleg tega je navedeno, da so
stranke, če se je udeleženec pritoževal nad ravnanjem drugega konkurenta na trgu, poskušale nesoglasje odpraviti. Nazadnje
podjetje Rhône-Poulenc navaja, da naj bi obstajalo soglasje o tem, da se ne uporabi drastičnih ukrepov, zlasti bistvenega
znižanja cen.
Tako je Komisija v točkah od 115 do 123 Odločbe ob tem, da se je oprla na zgoraj opisane dokumente, v točki 125 Odločbe zavrnila
navedbe podjetja Degussa, da njena udeležba na sestankih s protikonkurenčnim namenom ni bila dokazana pred letom 1992.
Res je, da v Odločbi za leto 1991 ni natančnih navedb v zvezi s časom in krajem teh srečanj. Vendar izjavi podjetja Rhône-Poulenc,
ki jima tožeča stranka ne oporeka, jasno nakazujeta, da je bila odločitev, da bodo sestanki vsako četrtletje, sprejeta v začetku
leta 1991. Poleg tega tako podjetje Nippon Soda kot podjetje Rhône-Poulenc te sestanke opisujeta kot ustaljeno prakso od 1991
do 1998. Le dejstvo, ki ga navaja tožeča stranka, da natančnega časa in krajev sestankov kartela v letu 1991 ni bilo mogoče
dokazati, ne dopušča zaključka, da so dejavnosti kartela v tem obdobju prenehale, ker je bilo dokazano, da je bil že konec
leta 1990 sprejet sporazum, tožeča stranka pa svoje udeležbe pri sporazumu iz marca 1992 ne izpodbija.
Spomniti je treba, da mora Komisija, ob pomanjkanju dokazov, s katerimi bi lahko neposredno dokazali trajanje kršitve, predložiti
vsaj dokaze, ki se nanašajo na dejstva, ki so časovno tako blizu, da je mogoče razumno zaključiti, da je ta kršitev med dvema
konkretnima datumoma trajala neprekinjeno (sodbi Sodišča prve stopnje v zadevi Dunlop Slazenger proti Komisiji, točka 114
zgoraj, točka 79, in z dne 6. julija 2000 v zadevi Volkswagen proti Komisiji, T‑62/98, Recueil, str. II-2707, točka 188).
Ker je Komisija pravilno dokazala obstoj nezakonitega sporazuma novembra 1990, ker tožeča stranka ne izpodbija obstoja kršitve
od leta 1992 in ker so bila nazadnje v skladnih izjavah podjetij Rhône-Poulenc in Nippon Soda omenjeni redni četrtletni sestanki
od začetka leta 1991, se šteje, da so te zahteve v tem primeru izpolnjene.
Iz vsega navedenega izhaja, da je Komisija pravilno zastopala stališče, da je tožeča stranka od konca leta 1988 do marca 1992
sodelovala pri sporazumu in/ali usklajenem ravnanju.
b) Enotna in nadaljevana narava kršitve
Spomniti je treba, da lahko kršitev člena 81(1) ES izhaja ne le iz izoliranega dejanja, temveč iz več dejanj ali iz nadaljevanega
ravnanja. Te razlage ne bi izpodbijalo, da lahko eden ali več znakov dejanj ali nadaljevanega ravnanja, sam po sebi in obravnavan
izolirano, ravno tako predstavlja kršitev teh določb (glej v tem smislu sodbo v zadevi Komisija proti Anic Partecipazioni,
točka 136 zgoraj, točka 81). Kadar se različna dejanja vključijo v „enotni načrt“ zaradi identičnega namena izkrivljanja konkurence
na skupnem trgu, je Komisija upravičena naložiti odgovornost za dejanja, glede na udeležbo pri kršitvi, upoštevani kot celoti
(sodba Sodišča z dne 7. januarja 2004 v zadevi Aalborg Portland in drugi proti Komisiji, C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P,
C-213/00 P, C-217/00 P in C-219/00 P, Recueil, str. I-123, točka 258).
Omejevalni sporazumi, pri katerih je tožeča stranka, kot sama priznava, sodelovala pred koncem leta 1988 in od marca 1992,
so imeli z izjemo podjetja Sumitomo, ki je izstopilo leta 1988, iste udeležence in isti cilj kot omejevalni sporazum, pri
katerem je bila tožeča stranka udeležena med leti 1988 in 1992, namreč usklajeno ravnanje na trgu metionina v EGP-ju, kot
tudi izmenjavo podatkov o cenah, tržnih deležih in obsegu prodaje.
Komisija je v točkah od 206 do 212 Odločbe pravilno prišla do zaključka, da je treba kršitev, pri kateri so sodelovala podjetja
Degussa, Rhône-Poulenc in Nippon Soda, opredeliti kot enotno in nadaljevano.
Očitek tožeče stranke, da naj bi bila kršitev od konca leta 1988 do marca 1992 prekinjena, je torej treba zavrniti.
B –
Prenehanje kršitve
1. 1 Trditve strank
Tožeča stranka meni, da Komisiji ni uspelo dokazati njene udeležbe pri omejevalnem sporazumu po jeseni 1997, ko naj bi omejevalni
sporazum prenehal zaradi odhoda g. H iz podjetja Rhône-Poulenc, čigar naslednik g. Z se je odločil prekiniti vse stike s konkurenti.
Ponovno obnovo stikov naj bi g. G., novi generalni direktor podjetja Rhône-Poulenc, marca 1998 odobril samo zato, da bi prekinil
omejevalni sporazum in se s tem izognil prevelikim motnjam na trgu.
Nazadnje, naj obstoj sporazuma med podjetji Degussa in Rhône-Poulenc o zvišanju cen ne bi bil dokaz za ponovno vzpostavitev
dejavnosti v okviru prvotnega omejevalnega sporazuma, pri katerem naj bi bila udeležena podjetja Degussa, Rhône-Poulenc in
Nippon Soda.
Komisija ocenjuje, da ugovori tožeče stranke glede pomanjkanja dokazov za njene trditve, navedene v uvodnih izjavah od 180
do 185 Odločbe, niso utemeljeni.
2. 2 Presoja Sodišča prve stopnje
Prvič, navesti je treba, kot je navedla Komisija v uvodni izjavi 180 Odločbe, da je po odhodu g. H jeseni 1997 njegov naslednik
g. Z dejansko odredil, da podjetje Rhône-Poulenc v celoti preneha komunicirati s svojimi konkurenti (dopolnilna izjava z dne
5. decembra 2000, stran 226 vloge), vendar je ugotovljeno, da je že marca 1998 naslednik g. Z, namreč g. G, odobril ponovno
vzpostavitev stikov s konkurenti, da bi omogočil „mehak pristanek“ in se izognil prevelikim motnjam na trgu, hkrati pa je
odredil, naj se redni četrtletni sestanki prenehajo.
Preudarek, da je bil namen stikov med udeleženci omejevalnega sporazuma, po mnenju generalnega direktorja podjetja Rhône-Poulenc,
ki ni sodeloval pri sestankih, omogočiti mehko prenehanje omejevalnega sporazuma, ni dokaz za to, da je bilo dejansko tako,
temveč dokazuje nasprotno, da so se podjetje Rhône-Poulenc in njegovi konkurenti do kasnejšega, dokončnega prenehanja omejevalnega
sporazuma, še naprej nameravali usklajevati. Sicer pa to potrjuje še predmet sestankov po tem, ko je g. G dal odobritev, kot
bo tudi obravnavano v nadaljevanju.
Okoliščina, da je Komisija v uvodni izjavi 181 Odločbe kot mogočo okoliščino za prenehanje četrtletnih sestankov navedla dejstvo,
da so bili ti zelo opazni in da je zaradi napredovanja preiskave ameriških organov, pristojnih za konkurenco v sektorju vitaminov
v tistem obdobju, obstajala nevarnost njihovega razkritja, je v tem pogledu nepomembna. To pojasnilo predstavlja po eni strani
domnevo, na podlagi katere Komisija na tožečo stranko ne prelaga nobene posledice, po drugi strani pa nima nobenega vpliva
na pravilnost ugotovitve Komisije, da je g. G, generalni direktor podjetja Rhône-Poulenc, že marca 1988 ponovno dovolil vzpostavitev
stikov s konkurenti.
Drugič, Sodišče prve stopnje navaja, da tožeča stranka ne zanika naslednjih sestankov:
Datum
Kraj
Udeleženci
maj 1998
Frankfurt na Majni ali Düsseldorf
Degussa, Rhône-Poulenc, Nippon Soda
Konec poletja/začetek jeseni 1998
Heidelberg
Degussa, Rhône-Poulenc
oktober 1998
Pariz (zvečer)
Nippon Soda, Rhône-Poulenc
oktober 1998
Frankfurt na Majni
Nippon Soda, Degussa
jesen 1998
Tokio
Nippon Soda, Degussa
4. februarja 1999
Nancy
Degussa, Rhône-Poulenc
4. februarja 1999 (zvečer)
Pariz
Nippon Soda, Rhône-Poulenc
Prav tako je treba ugotoviti, da sta se v obdobju od jeseni 1997 do februarja 1999 podjetji Degussa in Rhône-Poulenc dvakrat
sestali, prvič konec poletja ali v začetku jeseni 1998 v Heidelbergu, drugič pa 4. februarja 1999 v Nancyju. Po navedbah Komisije
sta se podjetji Degussa in Rhône-Poulenc ob teh dveh priložnostih dogovorili za zvišanje cene in določitev ciljne cene (3,20 USD/kg
ali 5,30 DEM/kg).
Tožeča stranka tega izrecno ne zanika, vendar trdi, da Komisija teh okoliščin ne bi mogla šteti kot dokaz nadaljnjega obstoja
prvotnega omejevalnega sporazuma, pri katerem naj bi sodelovali trije udeleženci (Degussa, Rhône-Poulenc in Nippon Soda).
Tem trditvam ni mogoče pritrditi.
Kot Komisija namreč pravilno navaja, iz izjave podjetja Rhône-Poulenc izhaja, da so od aprila 1998 do 4. februarja 1999 obstajali
dvostranski stiki, zlasti telefonski, med podjetjema Rhône-Poulenc in Degussa po eni strani ter podjetjema Rhône-Poulenc in
Nippon Soda po drugi strani.
V preostalem podjetje Nippon Soda v izjavah zlasti navaja (priloga 7, str. 259), da se je na večerji oktobra 1998 v Parizu
srečalo s predstavnikom podjetja Rhône-Poulenc in da se je s predstavniki podjetja Degussa prvič sestalo v Frankfurtu na Majni
oktobra 1998, drugič pa v Tokiu jeseni 1998. Po navedbah podjetja Nippon Soda je bil namen teh sestankov razpravljati o pogojih
na trgu in tendencah cen. Po navedbah v tem dokumentu sta se podjetji Rhône-Poulenc in Nippon Soda sestali 4. februarja 1999
v Parizu, in to isti večer, ko sta se sestali podjetji Degussa in Rhône-Poulenc v Nancyju, ter ob tej priložnosti razpravljali
o povpraševanju in pogojih na trgu metionina (uvodna izjava 183 odločbe).
Nazadnje tožeča stranka tudi ne zanika dejstva, da je maja 1998 prišlo do tristranskega sestanka (po navedbah podjetja Rhône-Poulenc
v Frankfurtu na Majni, po navedbah podjetja Nippon Soda v Düsseldorfu), na katerem je, v skladu z izjavama podjetja Rhône-Poulenc,
ki ju tožeča stranka ne izpodbija, podjetje Nippon Soda potrdilo, da bi sodelovalo pri vsakem zvišanju cen.
Iz navedenega izhaja, da tožeča stranka ne more trditi, da Komisija ni pravno zadostno dokazala sodelovanja podjetja Nippon
Soda pri omenjenem usklajevanju v obdobju med jesenjo 1997 in februarjem 1999. V tem obdobju sta bila tako podjetje Rhône-Poulenc
kot tožeča stranka še naprej v stiku s podjetjem Nippon Soda, da bi razpravljala o pogojih na trgu in ravni cen, medtem ko
je podjetje Nippon Soda na zadnjem tristranskem srečanju maja 1998 izrazil načelni pristanek na vsako zvišanje cen. V teh
okoliščinah dejstvo, da po tem sestanku med temi tremi družbami ni prišlo do tristranskega sestanka, očitno ne more voditi
do zaključka, da je omejevalni sporazum v tem obdobju prenehal.
V tem pogledu trditev tožeče stranke, da iz točke 184 Odločbe izhaja, da je Komisija svojo presojo oprla na preprosto domnevo,
da naj bi se po sestanku maja 1998 dvostranski stiki nadaljevali, očitno ni utemeljena. Iz uvodnih izjav od 182 do 184 izhaja,
da je Komisija na podlagi ujemajočih se izjav podjetij Rhône-Poulenc in Nippon Soda dokazala, da so ti stiki obstajali, kot
je bilo natančno prikazano zgoraj. Edina domneva Komisije v uvodni izjavi 184 zadeva vprašanje, na katerem tristranskem sestanku
so udeleženci sklenili, da prekinejo s tristranskimi stiki, kar pa nima nobenega vpliva na pravilnost teh ugotovitev.
Tudi če ne bi bilo mogoče dokazati, da je podjetje Nippon Soda sodelovalo pri omejevalnem sporazumu po jeseni 1997, to ne
bi spremenilo dejstva, da tožeča stranka ne oporeka, da je imela s podjetjem Rhône-Poulenc dva sestanka, prvega konec poletja
ali na začetku jeseni 1998 v Heidelbergu, drugega pa 4. februarja 1999 v Nancyju, na katerih sta se dogovorili o ciljnih cenah
in zvišanju cen, kot izhaja tudi iz dopolnilne izjave podjetja Rhône-Poulenc z dne 5. decembra 2000. Domnevni umik podjetja
Nippon Soda iz prvotnega omejevalnega sporazuma ne bi vplival niti na očitno protikonkurenčni značaj teh sestankov niti na
dejstvo, da je pri njih šlo za nadaljevanje omejevalnega sporazuma, v skladu s sodno prakso, navedeno v točki 155 zgoraj.
Iz navedenega izhaja, da je treba zavrniti očitek tožeče stranke v zvezi z datumom, ko naj bi kršitev po mnenju Komisije prenehala.
C –
Prekinitev omejevalnega sporazuma
Tožeča stranka podredno navaja, da bi, če se kršitev šteje za enotno in nadaljevano, Komisija morala upoštevati, da je bila
kršitev prekinjena vsaj od konca leta 1988 do marca 1992 in od začetka jeseni 1997, kot se je upoštevalo v zadevi „predizolirane
cevi“ (Odločba Komisije 1999/60/ES z dne 21. oktobra 1998 v zvezi s postopkom izvajanja člena 85 Pogodbe ES (IV/35.691/E-4
– Predizolirane cevi; UL 1999, L 24, str. 1).
V tem pogledu je treba najprej ugotoviti, da je očitek v celoti brezpredmeten, kolikor zadeva obdobje po jeseni 1997. Za prekinitev
omejevalnega sporazuma bi šlo le, če bi bila enotna in nadaljevana kršitev v kratkem obdobju prekinjena, tako da se tega obdobja
ne more šteti v celotno trajanje kršitve, pri čemer se je omejevalni sporazum nato v celoti nadaljeval. Ta metoda omogoča
združljivost uporabe pojma enotne in nadaljevane kršitve z zahtevami, ki izhajajo iz natančnejše določitve trajanja kršitve,
in ker je določitev globe med drugim odvisna od tega merila, z načelom sorazmernosti globe.
Tožeča stranka trdi, da je bil omejevalni sporazum prekinjen od jeseni 1997 do 4. februarja 1999, ko je po mnenju Komisije
kršitev prenehala. Te trditve izpodbijajo navedbe glede časa, kdaj je kršitev prenehala, in s z njimi torej ponavljajo trditve
tožeče stranke v tem pogledu. Očitek tožeče stranke v zvezi s prekinitvijo omejevalnega sporazuma po jeseni 1997 je treba
zato zavrniti zaradi razlogov, navedenih v točkah od 163 do 176 zgoraj, iz katerih izhaja, da so po zadnjem tristranskem sestanku
maja 1998 dvostranski stiki med podjetjema Nippon Soda in Rhône-Poulenc ter tožečo stranko obstajali do 4. februarja 1999.
Glede obdobja od konca leta 1988 do marca 1992 je treba spomniti, da praksa odločanja Komisije ne predstavlja pravnega okvira
za globe v zadevah s področja konkurence (glej zlasti sodbo v zadevi Scandinavian Airlines System proti Komisiji, točka 80
zgoraj, točka 87, in zgoraj navedena sodna praksa). Poleg tega je treba ugotoviti, da je Sodišče prve stopnje v sodbi v zadevi
Lögstör Rör proti Komisiji, točka 58 zgoraj (točke od 59 do 65), le navedlo, da je Komisija v odločbi glede omejevalnega sporazuma
v zadevi „predizolirane cevi“ sama navedla in upoštevala okoliščino, da je bil omejevalni sporazum prekinjen od oktobra 1993
do marca 1994 in da tožeči stranki, v nasprotju z njenimi trditvami, ni očitala udeležbe pri protikonkurenčnem ravnanju v
tem obdobju.
Posledično okoliščina, da je Komisija v zadevi predizolirane cevi upoštevala dejstvo, da je bil po njenem mnenju omejevalni
sporazum prekinjen, kot taka ne more biti dokaz, da je ta Odločba protipravna, ker Komisija v njej ni postopala na enak način.
Poleg tega je treba razlikovati med tem primerom in zadevo predizolirane cevi, na katero se sklicuje tožeča stranka. V tej
je namreč Komisija v uvodni izjavi 152 svoje odločbe zavzela stališče, da je bil v obdobju šestih mesecev, od oktobra 1993
do marca 1994, omejevalni sporazum, opredeljen kot enoten in trajajoč, prekinjen. Glede na to je po eni strani upoštevala,
da so proizvajalci napovedali „cenovno vojno“ in da se je raven cen na glavnih trgih dejansko znižala za 20 %, po drugi strani
pa, da so se proizvajalci v tem obdobju sicer na dvostranski ali tristranski ravni še naprej srečevali, vendar razen zahteve
za povračilo podjetja Tarco, ki ga je zavrnilo podjetje Lögstör, ni bilo na razpolago nobene podrobnosti v zvezi s predmetom
teh sestankov (uvodna izjava 52).
V tem primeru sicer iz zabeležke podjetja Nippon Soda z dne 5. maja 1990 izhaja, da je podjetje Degussa začasno znižalo ceno
metionina, vendar se podobnost z zadevo predizolirane cevi s to ugotovitvijo izčrpa. V nasprotju z okoliščinami v slednji
zadevi je Komisija v predloženi zadevi razpolagala z dokazili o tem, da je bil – tudi če udeležencem omejevalnega sporazuma
najkasneje pred novembrom 1990 ni uspelo doseči dogovora o zvišanju cen – namen sestankov v obdobju od konca leta 1988 do
novembra 1990, na katerih je tožeča stranka sodelovala, dogovor o skupni reakciji na vstop podjetja Monsanto na trg in izmenjava
informacij o njegovih dejavnostih, obsegu prodaje in ceni metionina, kot je bilo ugotovljeno zgoraj.
Poleg tega, drugače kot v zadevi predizolirane cevi, iz izjave podjetja Rhône-Poulenc z dne 26. maja 1999 izhaja, da cene
metionina poleti 1989 niso padle zato, ker je bila med konkurenti ponovno vzpostavljena prosta konkurenca, temveč zaradi vstopa
na trg podjetja Monsanto z MHA-jem, kot tudi zaradi splošnega zmanjšanja povpraševanja. Prav tako iz zabeležke podjetja Nippon
Soda z dne 5. decembra 1990 izhaja, da je podjetje Degussa ravno zato, da bi prevzela kupce podjetja Monsanto, najprej znižala
cene in nato predlagala udeležencem omejevalnega sporazuma zvišanje cen z julijem 1990, ker je tudi podjetje Monsanto napovedalo
zvišanje cen v juliju 1990.
Nazadnje, Komisija je, kot je bilo že predhodno ugotovljeno, pravilno ugotovila, da je bil pozno poleti in/ali novembra 1990
po četrtletnih sestankih, na katerih so bile izmenjane informacije o trgu in določene ciljne cene, sklenjen sporazum o zvišanju
cen.
Z vidika dokazil, ki jih je predložila Komisija, je treba očitek tožeče stranke, da je bila kršitev prekinjena vsaj med leti
1988 in 1992, zavrniti kot neutemeljen. Ta zaključek ne vpliva na vprašanje, katere konkretne učinke je imela kršitev v tem
obdobju na trgu.
Iz vsega navedenega izhaja, da je treba drugi tožbeni razlog v celoti zavrniti.
III –
Tretji tožbeni razlog: napačna presoja, napačna uporaba prava in zmotna ugotovitev dejanskega stanja, kršitve načel sorazmernosti,
enakega obravnavanja in prepovedi povratne veljave kazenskih sankcij, kot tudi obveznost obrazložitve pri določitvi zneska
globe
Tretji tožbeni razlog je sestavljen iz štirih delov, ki se nanašajo na težo kršitve, zvišanje globe zaradi zagotovitve zadostnega
odvračilnega učinka, sodelovanje tožeče stranke in kršitev načela prepovedi povratne veljave kazenskih sankcij.
A –
Teža kršitve
Tožeča stranka navaja tri očitke, ki se nanašajo, prvič, na nezadostno obrazložitev pri ugotovitvi teže kršitve, drugič, na
napako pri presoji obsega upoštevnega geografskega trga, in tretjič, na napako pri presoji v zvezi z učinki, ki jih je kršitev
imela na trg.
1. 1 Utemeljitev teže kršitve
a) Trditve strank
Tožeča stranka navaja, da presoja Komisije, da je kršitev zelo resna, ni dovolj obrazložena, zlasti glede dejstva, da je osnovni
znesek globe (35 milijonov evrov) višji od zneska 20 milijonov evrov, ki v skladu s Smernicami velja za zelo resne kršitve.
Poudarja, da bi v skladu z načelom zakonitosti kazni Komisija, pri opredelitvi kršitve kot zelo resne in določitvi osnovnega
zneska, morala pretehtati različne dejavnike.
Komisija meni, da ta očitek ni utemeljen.
b) Presoja Sodišča prve stopnje
V skladu z ustaljeno sodno prakso mora biti v obrazložitvi posamične odločbe jasno in nedvoumno podano sklepanje institucije,
ki je sporni akt izdala, tako da se lahko zainteresirane stranke seznanijo z razlogi sprejetega ukrepa in da lahko pristojno
sodišče opravi nadzor. Zahteva po obrazložitvi se presoja glede na okoliščine primera. Ne zahteva pa se, da se v obrazložitvi
navedejo vse upoštevne pravne ali dejanske okoliščine, saj je treba pri vprašanju, ali akt izpolnjuje zahteve člena 253 ES,
opraviti presojo njegovega besedila in vseh pravnih pravila, ki urejajo zadevno področje (sodba Sodišča z dne 2. aprila 1998
v zadevi Komisija proti Sytraval in Brink’s France, C-367/95 P, Recueil, str. I-1719, točka 63).
Zlasti glede izračuna zneska glob, ki jih je naložila Komisija zaradi kršitve konkurenčnega prava Skupnosti, je treba navesti,
da je v skladu z ustaljeno sodno prakso bistvena postopkovna zahteva, za katero gre pri obveznosti obrazložitve, izpolnjena,
ko Komisija v svoji odločbi navede elemente presoje, na podlagi katerih je lahko ocenila težo in trajanje kršitve (sodba Sodišča
z dne 16. novembra 2000 v zadevi Sarrió proti Komisiji, C-291/98 P, Recueil, str. I-9991, točka 73). Nadalje je treba pri
obsegu obveznosti obrazložitve upoštevati, da se pri ugotavljanju teže kršitve upošteva veliko število dejavnikov, ne da bi
obstajal zavezujoči ali izčrpni seznam meril, ki jih je treba obvezno upoštevati (sklep v zadevi SPO in drugi proti Komisiji,
točka 45 zgoraj, točka 54; sodbi Sodišča prve stopnje v zadevi LR AF 1998 proti Komisiji, točka 46 zgoraj, točka 378, in z
dne 30. septembra 2003 v zadevi Atlantic Container Line in drugi proti Komisiji, T-191/98, od T-212/98 do T-214/98, Recueil,
str. II-3275, točka 1532).
Prav tako je treba spomniti, da obveznost obrazložitve Komisiji ne nalaga, da v svoji odločbi navede številčne podatke v zvezi
z načinom izračuna glob, temveč samo vidike, ki so ji omogočili, da oceni težo in trajanje kršitve (sodbi v zadevi Sarrió
proti Komisiji, točka 193 zgoraj, točki 73 in 76, ter v zadevi Atlantic Container Line in drugi proti Komisiji, točka 193
zgoraj, točka 1558).
V tem primeru pa je Komisija v uvodnih izjavah od 271 do 275 najprej ponazorila, da je treba kršitev, in sicer razdelitev
trga in določitev cen, ki je najpomembnejši dejavnik konkurence, po naravi kvalificirati za zelo resno. Komisija je nato v
uvodnih izjavah od 276 do 291 navedla razloge, zaradi katerih je menila, da je imela kršitev dejanske posledice na trg. Nato
je v uvodni izjavi 292 navedla, da je zadevni geografski trg predstavljala Skupnost v celoti, po njegovi vzpostavitvi pa ves
EGP. Nazadnje je v uvodnih izjavah od 294 do 300 navedla, da je bilo treba upoštevati dejansko sposobnost podjetij, da bistveno
škodijo konkurenci, in tako z vidika tržnih deležev udeležencev omejevalnega sporazuma podjetja razdeliti v dve kategoriji:
prvo, v kateri sta podjetji Degussa in Rhône-Poulenc, in drugo, ki vključuje podjetje Nippon Soda. Komisija je nazadnje iz
tega v uvodni izjavi 302 zaključila, da je treba osnovni znesek glob glede na težo določiti na 35 milijonov evrov za podjetji
Degussa in Rhône-Poulenc ter na 8 milijonov evrov za podjetje Nippon Soda.
Ravno tako je treba v luči dejanskih elementov, ki opisujejo delovanje omejevalnega sporazuma in ki so navedeni v uvodnih
izjavah od 79 do 185, zaključiti, da je Komisija v pravno zadostni meri predstavila razloge, ki so po njenem mnenju utemeljevali
opredelitev, da je kršitev „zelo resna“. V skladu s sodno prakso, navedeno v točkah 193 in 194 zgoraj, zahteva po obrazložitvi
Komisije ne zavezuje k pojasnitvi računske ocene meril, ki jih je upoštevala pri določitvi teže kršitve. Trditev tožeče stranke
– da naj bi Komisija s tem, ko ni navedla računskih ocen meril, upoštevanih v tem pogledu, in sicer narave kršitve, obsega
zadevnega geografskega trga in dejanskih posledic kršitve na trgu, kršila načelo zakonitosti, katerega izraz je tudi obveznost
obrazložitve – je torej treba zavrniti.
Nazadnje je treba v zvezi s trditvijo tožeče stranke, da v Odločbi niso navedeni razlogi, ki utemeljujejo določitev višjega
zneska od zneska, ki je kot najnižji predviden s Smernicami za zelo resne kršitve, spomniti, da so v skladu s točko 1 A, tretja
alineja, teh smernic, katere zakonitosti tožeča stranka ne izpodbija, „predvideni“ zneski za kršitev, kvalificirano za zelo
resno, „nad 20 milijonov [evrov]“. Komisija si je hotela s tem, v skladu s širokim pooblastilom za odločanje po prostem preudarku,
ki ga ima na področju glob, pridržati možnost določitve osnovnega zneska, ki je višji od tega zneska, ob upoštevanju okoliščin
vsakega primera. V teh okoliščinah ni razloga za to, da se od nje zahteva predstavitev posebnih razlogov, zaradi katerih je
določila osnovni znesek v višini nad 20 milijonov evrov, če iz njene Odločbe pravno zadostno izhajajo razlogi, ki kot taki
opravičujejo določitev osnovnega zneska na ravni, določeni z Odločbo. Kot izhaja iz točke 196 zgoraj, je treba upoštevati,
da je Komisija pravno zadostno predstavila vidike, ki po njenem mnenju opravičujejo, da je bil osnovni znesek globe, na podlagi
teže kršitve, določen na 35 milijonov evrov.
Očitek tožeče stranke, da sta opredelitev kršitve kot zelo resne in določitev osnovnega zneska globe, ob upoštevanju teže
kršitve, na 35 milijonov evrov nezadostno utemeljeni, je torej treba zavrniti kot neutemeljen.
2. 2 Obseg upoštevnega geografskega trga
a) a) Trditve strank
Tožeča stranka poudarja, da v nasprotju s tem, kar trdi Komisija v svojem odgovoru na tožbo, iz določenih delov Odločbe posredno
izhaja, da naj bi bil omejevalni sporazum svetovnega obsega. Komisija naj bi zlasti navedla, da naj bi se o zvišanju cene
razpravljalo „za vsako regijo in vsako državo“ (uvodna izjava 128), in naj bi se na različnih mestih Odločbe sklicevala na
druge regije sveta kot na EGP (uvodne izjave 138, 139, 155 in 158). Vendar naj ta ugotovitev ne bi bila podprta z dokazi.
Po drugi strani naj bi Komisija z domnevo, da naj bi bila kršitev svetovnega obsega, kršila načelo
ne bis in idem
, in precenila učinke omejevalnega sporazuma.
Komisija meni, da ta trditev ni utemeljena.
b) b) Presoja Sodišča prve stopnje
Sodišče prve stopnje navaja, da čeprav vsebujejo določeni deli Odločbe kratke omembe neevropskih držav (glej zlasti uvodne
izjave 87, 138 in 139), iz uvodne izjave 2 Odločbe vseeno jasno izhaja, da se je Komisija pri ugotovitvi kršitve omejila na
celotni EGP. To se potrdi v uvodni izjavi 292, v zvezi s preizkusom obsega upoštevnega geografskega trga.
Trditev tožeče stranke, da naj bi Komisija izhajala iz svetovnega obsega omejevalnega sporazuma, je torej nepravilna. Tudi
če bi bilo tako, je treba opozoriti, da Komisija pri določitvi zneska globe v uvodnih izjavah od 268 do 312 na noben način
ni upoštevala morebitnega svetovnega značaja omejevalnega sporazuma, medtem ko so nekateri zgoraj navedeni vidiki – iz katerih
naj bi bilo razvidno, da naj bi se izhajalo iz takega značaja – vsebovani le mimogrede v opisu delovanja omejevalnega sporazuma
(uvodne izjave od 79 do 185). Nasprotno, iz uvodnih izjav 272, 275 in 293, kot tudi iz samega naslova dela v zvezi s „konkretnimi
učinki kršitve na trg metionina v EGP“ izhaja, da se je pri določitvi zneska globe upoštevalo le elemente kršitve, ki zadevajo
skupni trg in, po njegovi vzpostavitvi, EGP.
Prav tako je treba zaključiti, da Komisija, v nasprotju z navedbami tožeče stranke, domnevno svetovnega značaja omejevalnega
sporazuma ni uporabila kot oteževalne okoliščine. Ta očitek je treba zato zavrniti.
3. 3 Presoja učinkov kršitve na trg
a) a) Trditve strank
Tožeča stranka meni, da Komisija ni v pravno zadostni meri izkazala konkretnega učinka, ki ga je imela kršitev na trgu.
Navaja, da omejevalni sporazum ni predvideval nobenega mehanizma za zvišanje cen in da naj bi bile določene le ciljne cene.
Prav tako naj ne bi za zagotovitev ciljnih cen obstajal noben mehanizem za razdelitev kvot, obsega prometa ali kupcev, niti
mehanizem nadzora in nadomestila.
Tožeča stranka poudarja, da naj bi Komisija ugotovila, da je bilo zaradi neudeležbe podjetja Novus pri omejevalnem sporazumu
nemogoče doseči ciljne cene (uvodna izjava 276 in naslednje) in da naj bi se cene v letih od 1992 do 1997 kljub kršitvi znižale
(uvodna izjava 287 in naslednje), ter napačno ocenila, da te okoliščine ne dokazujejo, da izvršitev sporazumov ni vplivala
na strukturo in nihanje cen na trgu metionina, s tem pa naj bi tudi napačno ocenila konkretne učinke kršitve na trg.
Komisija naj bi ugotovila le učinke kršitve za trg in s tem kršila Smernice, ki v točki 1.A, tretji pododstavek, v zvezi s
kategorijami kršitev in v skladu z njihovo težo določajo, da bo „[z]notraj vsake izmed teh kategorij in zlasti glede resnih
in zelo resnih kršitev […] sprejeta lestvica višin glob omogočila uporabo različnega obravnavanja podjetij, v skladu z naravo
storjenih kršitev“. Čeprav Komisija priznava, da je šlo pri kršitvi za večplasten položaj, saj se je med leti prilagajal dejanskim
pogojem na trgu, naj ne bi izvedla diferenciacije konkretnih posledic tega večplastnega položaja.
Komisija naj bi s tem, da ni navedla dokazov za konkretne učinke omejevalnega sporazuma, narobe ocenila zahteve v zvezi z
dokaznim bremenom. Tožeča stranka v zvezi s tem poudarja, da je Komisija v točki 287 Odločbe navedla, da udeležena podjetja
niso podala dokazov za to, da uveljavitev sporazuma ni vplivala na določitev in nihanje cen na trgu metionina. Stvar Komisije
naj bi bila, da sama dokaže tako razsežnost posledic, kot tudi obstoj kršitve (sodbi v zadevi Hüls proti Komisiji, točka 115
zgoraj, točka 154, in v zadevi Baustahlgewebe proti Komisiji, točka 101 zgoraj, točka 58). Ker Komisija po mnenju tožeče stranke
ni dokazala razsežnosti konkretnih posledic na trgu, je treba izhajati iz dejstva, da teh ni bilo, zaradi česar bi globa morala
biti nižja. V teh okoliščinah tožeča stranka ocenjuje, da bi bil sprejemljiv le minimalni znesek, predviden za zelo resne
kršitve, v višini 20 milijonov evrov.
Komisija meni, da ta trditev ni utemeljena.
Najprej opozarja, da v delu Odločbe v zvezi s konkretnimi posledicami kršitve nikakor ne zatrjuje, da so za zagotovitev ciljnih
cen obstajali mehanizmi za zvišanje cen ali razdelitev kvot, obsega prodaje ali kupcev, niti mehanizem nadzora in nadomestila,
tako da so trditve tožeče stranke v tem pogledu neutemeljene.
Nadalje trdi, da naj bi poleg konkretnih učinkov na trg upoštevala naravo kršitve in obseg zadevnega geografskega trga, česar
tožeča stranka ne zanika.
Poleg tega naj bi bili protikonkurenčni sporazumi uveljavljeni, kupci pa naj bi za ciljne cene na splošno izvedeli prek strokovnega
tiska. Te objave naj bi neizogibno imele posledice na trg (sodba Sodišča prve stopnje z dne 14. maja 1998 v zadevi Cascades
proti Komisiji, T-308/94, Recueil, str. II-925, točka 177). Trud udeležencev omejevalnega sporazuma, da bi po prihodu podjetja
Monsanto na trg preprečili padec cen in zmanjšanje povpraševanja, naj bi bil uspešen.
Komisija na podlagi tega zaključuje, da ne obstaja dvom, da je imel omejevalni sporazum konkretne učinke na trg, ki se jih
lahko oceni tudi tedaj, ko ni mogoče ugotoviti, v kolikšni meri so se dejanske cene oddaljile od tistih, ki bi se oblikovale
brez usklajevanja. Smernice naj bi namreč predvidevale, da Komisija upošteva konkretni učinek kršitve na trg in ne razsežnosti
posledic.
b) b) Presoja Sodišča prve stopnje
Nato je treba ugotoviti, da Komisija Smernic v Odločbi sicer ni izrecno omenila, vendar je znesek globe, naložen tožeči stranki,
kljub temu določila ob uporabi v njih določene metode izračuna.
V Smernicah (točka 1(A), prvi pododstavek) je navedeno, da je treba „[p]ri ocenjevanju teže kršitve […] upoštevati njen dejanski
vpliv na trg, kjer se to lahko meri“.
V skladu s sodno prakso je Komisija zavezana izvesti tako oceno, če se te posledice lahko meri (sodba v zadevi Archer Daniels
Midland in Archer Daniels Midland Ingredients proti Komisiji, točka 53 zgoraj, točka 143).
V tem kontekstu se je Komisija opirala na dejstvo, da naj bi kršitev imela konkretne posledice na trg metionina v EGP-ju (točke
od 276 do 291).
Podredno je treba upoštevati, da v tem primeru za nadzor presoje, ki jo je izvedla Komisija o učinkih kršitve, zadostuje ocena
presoje učinkov omejevalnega sporazuma na cene.
Po eni strani je treba opozoriti na to, da je Komisija kršitev opisala kot omejevalni sporazum za ohranitev ali zvišanje cen,
v okviru katerega so bile izmenjane informacije o obsegu prodaje in tržnih deležih, medtem ko so bili učinki kršitve na trgu
ocenjeni le z vidika njenih posledic na cene. Po drugi strani ocena posledic omejevalnega sporazuma v vsakem primeru omogoča
presojo, ali je bil namen izmenjave informacij o obsegu prodaje in tržnih deležih dosežen, ker naj bi ravno izmenjava omogočala
učinkovito izvršitev omejevalnega sporazuma na cene (glej v tem smislu sodbo v zadevi Archer Daniels Midland in Archer Daniels
Midland Ingredients proti Komisiji, točka 53 zgoraj, točka 148, in zgoraj navedeno sodno prakso).
Poleg tega je treba v odgovor na trditev tožeče stranke, da odsotnost mehanizma za zvišanje cen, razdelitev obsega prodaje
ali kupcev in za nadzor in nadomestilo, česar Komisija v okviru tega očitka ne izpodbija, dokazuje neobstoj konkretnih učinkov
kršitve na trg, poudariti, da je neobstoj takih mehanizmov sicer lahko pojasnilo za to, da kršitev ni imela konkretnih učinkov
na cene, vendar če je treba ugotoviti, da ti ne obstajajo, ni dopustno domnevati, da je bila kršitev brez takih učinkov. Zato
je treba preizkusiti elemente, ki jih je navedla Komisija kot dokazilo za obstoj takih učinkov.
V tem okviru je Komisija menila, da je udeležencem omejevalnega sporazuma v celotnem času trajanja omejevalnega sporazuma
uspelo obdržati cene na višji ravni, kot bi bilo to mogoče brez nezakonitih dogovorov (uvodna izjava 289).
Spomniti je treba, da je pri določitvi teže kršitve treba upoštevati zlasti normativni in gospodarski kontekst očitanega ravnanja
(sodbi v zadevi Suiker Unie in drugi proti Komisiji, točka 101 zgoraj, točka 612, in v zadevi Ferriere Nord proti Komisiji,
točka 45 zgoraj, točka 38). Iz sodne prakse izhaja, da se mora Komisija pri presoji konkretnih učinkov kršitve na trg opirati
na konkurenco, ki bi normalno obstajala, če ne bi bilo kršitve (glej v tem smislu sodbo v zadevi Suiker Unie in drugi proti
Komisiji, zgoraj navedena zadeva, točki 619 in 620; sodbi Sodišča prve stopnje z dne 14. maja 1998 v zadevi Mayr-Melnhof proti
Komisiji, T-347/94, Recueil, str. II-1751, točka 235, in z dne 11. marca 1999 v zadevi Thyssen Stahl proti Komisiji, T-141/94,
Recueil, str. II-347, točka 645).
Posledično lahko Komisija – če pri omejevalnem sporazumu glede cen ugotovi, da so sporazumi zadevnim podjetjem dejansko omogočili,
da so dosegla višje transakcijske cene, kot bi sicer obstajale brez omejevalnega sporazuma – pri določitvi zneska globe upošteva
pomen škodljivih učinkov kršitve na trg in glede na težo kršitve določi višje globe, kot pa bi bile določene brez take ugotovitve.
V okviru te presoje mora Komisija upoštevati vse objektivne pogoje na zadevnem trgu, glede na gospodarski in morebitni normativni
kontekst. Upoštevati je treba „objektivne gospodarske dejavnike“, iz katerih izhaja, da se cene pri „prosti konkurenci“ ne
bi gibale na enak način kot dejanske cene (sodbi v zadevi Cascades proti Komisiji, točka 212 zgoraj, točki 183 in 184, in
v zadevi Mayr-Melnhof proti Komisiji, točka 222 zgoraj, točki 234 in 235).
V tej zadevi je Komisija v podporo svojim predlogom navedla tri bistvene vidike v zvezi z dejanskimi učinki omejevalnega sporazuma
na raven cen.
Prvič, po eni strani je menila, da naj bi kršitev storila podjetja, ki so v zadevnem obdobju imela „levji tržni delež“, po
drugi strani pa so imeli razkriti sporazumi neizbežno dejanske učinke na trg, ob upoštevanju, da sta bila njihov namen dvig
cen na višjo raven, kot bi se sicer ustalile, in omejitev obsega prometa ter da so se izvajali več kot deset let (uvodne izjave
276, 278, 281 in 287).
V tem okviru je Komisija ugotovila, da so bili tajni sporazumi izvršeni in da so stranke v celotnem času trajanja sporazuma
izmenjale podatke o prodaji, da bi se dogovorile o novih ciljnih cenah. Komisija dodaja, da naj bi bile nove ciljne cene kupcem
dejansko naznanjene v strokovnem tisku (uvodna izjava 278).
Drugič, Komisija je ugotovila, da so udeleženci v prvih letih omejevalnega sporazuma poskušali predvsem zvišati cene metionina.
Po prihodu podjetja Monsanto na trg leta 1989 in splošnem zmanjšanju povpraševanja naj bi udeležencem omejevalnega sporazuma
s skupnimi močmi uspelo obrniti negativni trend padanja cenah. V nadaljevanju pa naj bi svoj trud usmerili predvsem v ohranitev
obstoječe ravni cen (uvodna izjava 279).
To naj bi potrdila tudi zabeležka podjetja Nippon Soda glede sestanka z dne 17. maja 1993, iz katere naj bi izhajalo, da se
je cena metionina dvigala. Podjetju Degussa naj bi podjetju Cebeco, enemu njegovih največjih kupcev, uspelo prodati metionin
po ceni 6,80 DEM/kg. Pred sestankom, ki je potekal 7. novembra 1990, so bile cene še 2,50 USD/kg (4,03 DEM/kg). Poleg tega
naj bi se udeleženci sporazuma na sestanku novembra 1990 dogovorili za zvišanje cen z 2,50 na 2,80 USD/kg (4,51 DEM/kg). Podjetje
Nippon Soda naj bi omenilo višje cene: s prvim zvišanjem januarja 1991 naj bi se cena dvignila na 3,30 do 3,50 USD/kg (torej
na povprečno 5,10 DEM/kg, po podatkih, ki jih je posredovalo podjetje Nippon Soda, in na cenovni razpon od 5,31 do 5,64 DEM/kg,
po navedbah Evropskega statističnega urada (Eurostat)), z drugim zvišanjem pa na 3,60 do 3,70 USD/kg oziroma na 5,80 do 5,92 DEM/
kg (uvodna izjava 280).
Tretjič in zadnjič, Komisija je v uvodni izjavi 290 Odločbe navedla, da tudi zaradi stroškov, povezanih s tem, ni predstavljivo,
da so se predstavniki podjetij redno srečevali po vsem svetu, da bi določili ciljne cene, če bi menili, da omejevalni sporazum
ne bi imel vpliva oziroma le zelo majhen vpliv na trg metionina.
Najprej je treba opozoriti, kot je v bistvu navedla Komisija v uvodni izjavi 277 Odločbe, da se je dokaz konkretnih učinkov
kršitve na trg v določenih primerih izkazal kot težek, ker zahteva primerjavo položaja, ki izhaja iz te kršitve, s položajem,
ki bi nastal brez kršitve in je po naravi hipotetičen. V tem okviru je treba pri presoji vidikov, na katere se je Komisija
oprla, da bi dokazala učinek na trg, upoštevati, prvič, da sega kršitev daleč nazaj (kot je Komisija ugotovila, tožeča stranka
pa tega ne izpodbija, se je kršitev začela v začetku leta 1986) in, drugič, da je šlo za težnjo padanja cen v obdobju po letu
1993 (zlasti zaradi konkurence s strani podjetja Novus), tako da Komisiji ni bilo treba dokazati, da so se cene zaradi dogovora
zviševale, temveč da bi brez dogovora padle še bolj, kot se je dejansko zgodilo.
Glede prve skupine vidikov, ki jih navaja Komisija, je treba ugotoviti, da sta dejstvo, da so imeli udeleženci sporazuma večinski
tržni delež, in okoliščina – ki zadeva predmet in ne učinkov omejevalnega sporazuma, in sicer da je bil posebni namen tajnih
sporazumov zvišanje cen nad raven, na kateri bi se te sicer ustalile, in omejitev prodajnih količin – le pokazatelja, da bi
lahko kršitev imela pomembne protikonkurenčne učinke, ne pa da bi do teh prišlo. Poleg tega je treba poudariti, da se je v
skladu z ugotovitvami Komisije od takrat, ko je vstopilo na trg podjetje Monsanto, tržni delež udeležencev omejevalnega sporazuma
postopno zmanjšal in proti koncu omejevalnega sporazuma znašal 60 %, medtem ko je podjetje Novus (nekdanje podjetje Monsanto)
v tem obdobju postalo glavni proizvajalec metionina z več kot 30-odstotnim tržnim deležem (uvodna izjava 44), kar je konec
leta 1993 povzročilo zaskrbljenost udeležencev omejevalnega sporazuma (uvodna izjava 150).
Vendar je treba med drugim navesti, da je Komisija v pravno zadostni meri dokazala, da so bili sporazumi izvršeni in še posebej,
kot je navedeno v uvodni izjavi 278, da so bile cene prilagojene pogojem na trgu (uvodne izjave 88, 128, 130, 139, 150 in
154), glede obdobij od leta 1986 do 1988 ter od 1992 do 1995 pa zlasti, da so bile nove ciljne cene sporočene kupcem, navadno
v strokovnem tisku (uvodne izjave 88, 136, 157 in 167). Kot tudi navaja Komisija, ta naznanila cen vplivajo na trg in na obnašanje
različnih tržnih udeležencev, tako z vidika ponudbe, kot tudi povpraševanja, ob upoštevanju tega, da predstavljajo ta naznanila
referenco v primeru individualnih pogajanj glede transakcijskih cen s kupci (glej v tem smislu sodbo Sodišča prve stopnje
z dne 14. maja 1998 v zadevi Finnboard proti Komisiji, T-338/94, Recueil, str. II-1617, točka 342), katerih pogajalski prostor
pri cenah je bil nujno omejen (glej v tem smislu sodbo z dne 20. aprila 2002 v zadevi Limburgse Vinyl Maatschappij in drugi
proti Komisiji, točka 132 zgoraj, točka 745).
Nasprotno je treba navesti, da uveljavitev tajnih sporazumov glede cen in naznanitev ciljnih cen nista bili dokazani za obdobje
od jeseni 1988 do poletja 1990, pri čemer Komisija navaja, da je v času, ko je prišlo na trg podjetje Monsanto, med udeleženci
omejevalnega sporazuma obstajalo nesoglasje (uvodna izjava 100).
Glede analize zvišanja cen, ki jo je izvedla Komisija v uvodni izjavi 280, je treba ugotoviti, da na prepričljiv način omogoča
ugotovitev, da so se ciljne cene, ki so jih določili udeleženci omejevalnega sporazuma med leti 1990 in 1993, zvišale. Spomniti
je treba, da iz zabeležke z dne 5. maja 1990 izhaja, da so cene metionina leta 1989 bistveno padle in dosegle 2,00 USD/kg.
Komisija opozarja, da je bila cena metionina, v skladu z izjavama podjetja Rhône-Poulenc, konec poletja 1990 2,50 USD/kg (4,03 DEM/kg)
in da bi morala biti zvišana do 2,80 USD/kg (4,51 DEM/kg). Poleg tega podjetje Nippon Soda v zabeležki s sestanka z dne 7.
novembra 1990 navaja, da so bile cene v tem obdobju na območju, kjer je prevladoval vpliv nemške marke, od 3,40 do 3,50 USD/kg.
V zabeležki z dne 17. maja 1993 podjetje Nippon Soda navaja, da naj bi imele cene naraščajočo težnjo in da je podjetje Degussa
v drugem četrtletju leta 1993 enemu izmed svojih kupcev metionin prodalo po ceni 6,80 DEM/kg. Poleg tega iz uvodnih izjav
od 132 do 152, katerih vsebine tožeča stranka ne izpodbija, izhaja, da so se ciljne cene med letoma 1992 in 1993 zvišale s
6,05 (uvodna izjava 132) na 6,20 DEM/kg (uvodna izjava 137), pri čemer naj bi zadnji znesek, čeprav z določenimi izjemami,
ostal v veljavi do tretjega četrtletja leta 1993 (uvodna izjava 144). Čeprav ti cilji niso bili vedno doseženi, iz uvodne
izjave 136 izhaja, da je bila v Evropi povprečna cena metionina v četrtem četrtletju leta 1992 5,60 DEM/kg (oziroma 3,35 USD/kg)
in v prvem četrtletju leta 1993 5,20 DEM/kg (oziroma 3,23 USD/kg). Iz tega izhaja, da so se od poletja 1990, medtem ko je
bila pred tem težnja cen padajoča, ciljne in transakcijske cene zvišale ter v določeni meri ustalile, iz česar je Komisija
pravilno zaključila, da je skupni trud udeležencev omejevalnega sporazuma v tem časovnem obdobju imel konkreten učinek na
trg.
Vseeno je treba navesti, da Komisija ni na isti način pojasnila vpliva, ki ga je imel omejevalni sporazum pred poletjem 1990
– kar se zdi, da je izrecno pripoznala zlasti za obdobje od jeseni 1988 do poletja 1990 –, kot tudi njegovega vpliva na padajočo
težnjo cen od leta 1993.
Glede obdobja od jeseni 1988 do poletja 1990 je bilo že navedeno, da je bil omejevalni sporazum zaradi odstopa podjetja Sumitomo,
prihoda na trg podjetja Monsanto in splošnega zmanjšanja povpraševanja podvržen določenim nihanjem, ki so se med drugim izrazila
v bistvenem padcu cen podjetja Degussa, ki je nameravalo predvsem pridobiti nazaj tržne deleže podjetja Monsanto, pri čemer
je imel ta padec učinek na ves trg.
Prav tako iz uvodnih izjav od 152 do 179, glede obdobja od leta 1993 do prenehanja omejevalnega sporazuma, izhaja, da so ciljne
cene postopno padle in da so udeleženci ugotovili, da ti cilji niso bili doseženi (uvodne izjave 152, 153 in 160). Med drugim
je treba ugotoviti, da je Komisija sama ugotovila, da ciljne cene niso bile dosežene in da lahko to okoliščino pojasni trditev
podjetja Degussa, namreč nesodelovanje družbe Novus pri omejevalnem sporazumu in odsotnost mehanizma za zvišanje cen, za razdelitev
obsega prodaje oziroma kupcev in nadzora (uvodne izjave od 284 do 287). Ravno tako je priznala, da znižanje cen metionina
v tem času ponazarja probleme ki so jih imeli udeleženci z zvišanjem cen v težavnem obdobju na trgu (uvodna izjava 288).
Kljub tem ugotovitvam je Komisija v uvodni izjavi 289 zaključila, da je udeležencem omejevalnega sporazuma v celotnem času
trajanja tega uspelo obdržati cene na višji ravni, kot bi bilo to mogoče brez nezakonitih dogovorov.
Končno je treba glede vidika – ki ga je Komisija navedla nazadnje in v okviru te zadeve ponovila, in sicer da se udeleženci
omejevalnega sporazuma ne bi redno sestajali v celotnem obdobju obstoja omejevalnega sporazuma, če ta sporazum ne bi imel
nobenih učinkov na trg – navesti, da temelji na čistih domnevah in ne na objektivnih ekonomskih merilih. Ker je brez vsake
dokazne moči, ga je treba zavrniti (sodba v zadevi Archer Daniels Midland in Archer Daniels Midland Ingredients proti Komisiji,
točka 53 zgoraj, točka 159).
V skladu z vsem navedenim je Komisija le delno dokazala dejanski učinek omejevalnega sporazuma na trg metionina v letih od
1986 do 1999. Zlasti bi Komisija morala upoštevati dejstvo, da je od jeseni 1988 do poletja 1990 nesoglasje med udeleženci
omejevalnega sporazuma, skupaj s konkurenco novega tekmeca na trgu in splošnim padcem povpraševanja, imelo za posledico bistveni
padec cen, kar je omajalo dokaze konkretnih učinkov usklajevanja v celotnem obdobju in podkrepilo hipotezo, da teh učinkov
ni bilo. To velja toliko bolj, ker kot se je izkazalo pri obravnavi trajanja kršitve, ni bilo mogoče dokazati, da bi bil v
tem obdobju sklenjen kakršenkoli sporazum o cenah.
Iz Odločbe ne izhaja, da bi Komisija posebej upoštevala ta dejavnik. Nasprotno, v uvodnih izjavah 97 in 255 je potrdila, da
so se dejavnosti kartela nadaljevale z enako intenzivnostjo. Ravno tako iz uvodne izjave 291 izhaja, da je Komisija zavrnila
ugovore tožeče stranke glede tega in menila, da ravnanje te v navedenem obdobju ni pomenilo, da udeleženci omejevalnega sporazuma
niso izvajali tajnega sporazuma. Kot je bilo pred tem predstavljeno, Komisija ni dokazala niti da je bil med jesenjo 1988
in poletjem 1990 sklenjen kakršenkoli nov dogovor o cenah niti da je bil uveljavljen predhodni dogovor po umiku podjetja Sumitomo
s trga konec leta 1988.
Poleg tega je treba ugotoviti, da so se cene metionina od leta 1993 do prenehanja kršitve postopno znižale in da v tem časovnem
obdobju ciljne cene niso bile dosežene, zlasti zaradi konkurence s strani podjetja Novus, ki je imel ob koncu kršitve 30-odstotni
svetovni tržni delež metionina (od 25 do 26 % na ravni EGP-ja, v skladu z uvodno izjavo 286), in kot so udeleženci omejevalnega
sporazuma domnevali že konec leta 1993, je bil na poti, da si prilasti največji tržni delež metionina (uvodna izjava 150).
V preostalem je Komisija sicer dokazala, da so bile ciljne cene, glede katerih so se dogovorili udeleženci omejevalnega sporazuma,
do začetka leta 1995 naznanjene v strokovnem tisku (uvodne izjave 136, 155, 157 in 167), kar je neizbežno imelo določene učinke
na potek določitve cen. Po drugi strani pa je treba poudariti, da v Odločbi od tega datuma ni nobene navedbe v zvezi z objavo
cen. Zato je treba ugotoviti, da Komisija, v nasprotju s svojimi trditvami iz uvodne izjave 289, ni v celoti dokazala, da
so bile cene po obdobju 1992/1993 na višji ravni, kot bi se ustalile brez nezakonitih sporazumov, pri čemer zlasti manjkajo
dokazi za obdobje od začetka leta 1995 do prenehanja kršitve.
Sodišče prve stopnje mora zato v okviru svoje neomejene pristojnosti pri globah obravnavati pomen te ugotovitve.
4. 4 Sklep v zvezi z določitvijo zneska globe glede na težo kršitve
Kot je bilo prej navedeno, je treba ugotoviti, da je Komisija, zlasti za obdobje od jeseni 1988 do poletja 1990 in od 1995
do prenehanja kršitve, le delno dokazala njene konkretne učinke na trg.
Kljub temu je treba poudariti, da je Komisija v uvodni izjavi 289 Odločbe navedla, da je v celotnem času trajanja kršitve,
zlasti po obdobju 1992/1993, udeležencem omejevalnega sporazuma uspelo ohraniti cene na višji ravni, kot bi se ustalile brez
tajnega sporazuma. V svojem sklepu v zvezi s težo kršitve (uvodna izjava 293) je Komisija upoštevala dejstvo, da je ravnanje,
ki se ga je očitalo udeležencem omejevalnega sporazuma, imelo konkretno posledico na trg.
Iz tega sledi, da je Komisija določila znesek globe glede na težo kršitve, pri čemer je upoštevala, da je kršitev imela konkretne
učinke na trg, čeprav teh ni bilo mogoče dokazati za ves čas trajanja omejevalnega sporazuma.
V teh okoliščinah Sodišče prve stopnje ocenjuje, da mora na podlagi svoje neomejene pristojnosti glede glob zmanjšati znesek
globe, določene glede na težo kršitve, ki ga je Komisija v uvodni izjavi 302 določila na 35 milijonov evrov.
Vseeno je treba v tem okviru upoštevati, da je bila kršitev, kot je navedla Komisija, v uvodni izjavi 273 Odločbe „po svoji
naravi“ kvalificirana za zelo resno, pri čemer je Komisija opozorila, da naj bi kršitev predstavljala razdelitev trga in določitev
cen „ki po svoji naravi predstavljajo najbolj resno vrsto kršitve člena 81(1) […] ES in člena 53(1) Sporazuma EGP“ (uvodna
izjava 271). V preostalem je Komisija v uvodni izjavi 275 navedla: „[N]i dvoma, da nezakoniti omejevalni sporazumi, katerih
predmet je določitev cen in razdelitev trga, že po svoji naravi ogrožajo dobro delovanje enotnega trga.“
Sodišče prve stopnje je že v svoji sodbi z dne 30. septembra 2003 v zadevi Michelin proti Komisiji (T-203/01, Recueil, str. II-4071,
točki 258 in 259) odločilo, da se težo kršitve lahko določi glede na naravo in cilj ravnanj, pri katerih je podana zloraba,
in da so lahko v skladu z ustaljeno sodno prakso elementi, ki zadevajo cilj določenega ravnanja, za določitev globe večjega
pomena kot elementi, ki zadevajo njegove učinke (sodbi Sodišča prve stopnje v zadevi Thyssen Stahl proti Komisiji, točka 222
zgoraj, točka 636, in z dne 13. decembra 2001 v zadevi Krupp Thyssen Stainless in Acciai speciali Terni proti Komisiji, T-45/98
in T-47/98, Recueil, str. II-3757, točka 199).
Sodišče je potrdilo ta pristop s tem, da je navedlo, da učinek protikonkurenčnega ravnanja pri presoji primerne višine globe
ni odločilno merilo. Elementi, ki zadevajo cilj nekega ravnanja, imajo lahko večji pomen kot tisti, ki zadevajo njegove učinke,
predvsem če gre za kršitve, ki so to po svoji sami naravi, kot sta določitev cen in razdelitev trgov (sodba Sodišča z dne
2. oktobra 2003 v zadevi Thyssen Stahl proti Komisiji, C-194/99 P, Recueil, str. I-10821, točka 118).
Poleg tega je treba spomniti na to, da se je horizontalne omejevalne sporazume vedno štelo med najresnejše kršitve prava konkurence
Skupnosti (sodbi Sodišča prve stopnje v zadevi Tate & Lyle in drugi proti Komisiji, točka 58 zgoraj, točka 103, in z dne 13.
marca 2003 v zadevi CMA CGM in drugi proti Komisiji, T-213/00, Recueil, str. II-913, točka 262).
Nazadnje je treba še poudariti, da Komisija merilu dejanskega učinka kršitve na trg ni pripisala odločilne vloge pri določitvi
osnovnega zneska globe. Svojo presojo je namreč utemeljila tudi na drugih elementih, in sicer na ugotovitvi, da je treba kršitev
že po njeni naravi kvalificirati kot zelo resno (uvodne izjave od 271 do 275) in da je zadevni geografski trg predstavljala
Skupnost v celoti, po njegovi vzpostavitvi pa ves EGP (uvodna izjava 292).
Zato z vidika vsega navedenega Sodišče prve stopnje meni, da je Komisija kršitev pravilno kvalificirala kot zelo resno. Ker
so bili konkretni učinki kršitve dokazani le delno, je treba glede na težo kršitve znižati znesek globe s 35 na 30 milijonov
evrov.
B –
Povečanje globe zaradi zagotavljanja zadostnega odvračilnega učinka
Tožeča stranka v tem okviru navaja, prvič, zmotno uporabo prava in napačno ugotovljeno dejansko stanje pri ugotovitvi njenega
prometa, drugič, kršitev načela zakonitosti kazni, obveznosti obrazložitve in načela enakega obravnavanja pri določitvi stopnje
povečanja, in, tretjič, napako pri presoji glede odvračilnega učinka z vidika ravnanja tožeče stranke po odpravi kršitve.
1. 1 Zmotna uporaba prava in nepravilno ugotovljeno dejansko stanje glede prometa tožeče stranke
a) Trditve strank
Tožeča stranka navaja, prvič, da je znesek prometa, ki ga je Komisija upoštevala za leto 2000, napačen. Ta znesek naj ne bi
znašal 16,9, temveč 10,715 milijarde evrov, kot je bilo Komisiji v odgovoru na njeno zahtevo z dne 28. maja 2002s poročeno
z dopisom tožeče stranke z dne 5. junija 2002. Glede na neposredno zvezo med cilji, ki jih je imelo povečanje glob, in prometom
podjetij naj bi bila napaka Komisije v tem, da ni upoštevala bistvenih okoliščin, katerih upoštevanje bi privedlo do druge
odločitve. Zato naj bi Komisija storila napako pri presoji, ki po naravi opravičuje razveljavitev Odločbe.
Drugič, tožeča stranka ocenjuje, da je Komisija pri izračunu zneska globe napačno upoštevala položaj novega podjetja Degussa
AG (Düsseldorf). To je namreč nastalo po združitvi med podjetjema Degussa-Hüls in SKW, ki je bila izvedena leta 2000 (glej
točko 1 zgoraj), kar je po navedbah tožeče stranke po prenehanju kršitve. Poleg tega naj bi družba Degussa-Hüls nastala z
združitvijo med podjetjema Degussa AG (Frankfurt na Majni) in Hüls AG (Marl), izvedeno leta 1998 (glej isto točko), kar je
po mnenju tožeče stranke prav tako po prenehanju očitanega protikonkurenčnega ravnanja. Kršitev naj bi torej storilo podjetje
Degussa AG (Frankfurt na Majni), na katero bi se Komisija morala sklicevati pri izračunu zneska globe. Promet tega podjetja
v poslovnem letu 1997/1998 naj bi znašal 15,905 milijard DEM.
Tožeča stranka priznava, da je nov gospodarski subjekt, ki je izšel iz združitve, načeloma odgovoren za kršitve subjektov,
ki so se združili. Vendar naj bi se ta odgovornost omejevala na prvotno kršitev in s tem povzročeno protipravnost. Komisija
naj bi s tem, da je upoštevala obseg prometa subjekta, ki je nastal z združitvijo, kršila „načelo krivdne odgovornosti“ (
nulla poena sine culpa
), ki ga priznava kazensko pravo držav članic in člen 6(2) EKČP, kot tudi člen 49(3) Listine, v skladu s katerim mora biti
naložena sankcija v sorazmerju s krivdo zadevnega podjetja. Tudi sodna praksa Sodišča naj bi priznala to načelo, ki izhaja
delno iz načela sorazmernosti, kot odločilnega elementa pri odmeri kazni (sodbe Sodišča z dne 19. oktobra 1983 v zadevi Lucchini
proti Komisiji, 179/82, Recueil, str. 3083, točka 27; z dne 14. februarja 1984 v zadevi Alfer proti Komisiji, 2/83, Recueil,
str. 799, točki 17 in 18, in z dne 17. maja 1984 v zadevi Estel proti Komisiji, 83/83, Recueil, str. 2195, točka 39 in naslednje).
Tožeča stranka iz dejstva, da je namen globe kaznovanje nezakonitega ravnanja, kot tudi preprečitev njegove ponovitve (sodba
Sodišča z dne 15. julija 1970 v zadevi Chemiefarma proti Komisiji, 41/69, Recueil, str. 661, točke od 172 do 176), zaključuje,
da naj bi bila kršitev predpostavka tako za obstoj sankcije, kot tudi za njeno višino.
S tem, da je Komisija upoštevala položaj podjetja po prenehanju kršitve, naj bi izračun zneska globe utemeljila le na cilju
odvračanja in preprečevanja ter tako pozabila upoštevati razmerje med sankcijo in težo povzročene protipravnosti.
Glede prvega očitka Komisija priznava, da je svetovni promet tožeče stranke v letu 2000 znašal 10,715 milijard evrov, v skladu
z navedbami v dopisu z dne 5. junija 2002. Vendar je ta znesek očitno napačen.
V tem okviru se Komisija sklicuje: prvič, da je tožeča stranka v svojem poslovodskem poročilu za leto 2000 navedla promet
v višini 16,9 milijarde evrov; ta znesek naj bi bil povzet v obvestilu o ugotovitvah in mogočih kršitvah, nato pa, ker tožeča
stranka v svojem odgovoru na to obvestilo ni podala nobenega ugovora, v Odločbi.
Drugič, Komisija poudarja, da poslovodsko in letno poročilo za leto 2000 navajata promet
pro forma
v višini 20,3 milijard evrov in promet brez trgovanja s plemenitimi kovinami v višini 16,9 milijard evrov. V izvlečku izkaza
poslovnega izida skupine Degussa, ki vključuje poslovne rezultate podjetja Degussa-Hüls med 1. januarjem in 31. decembrom
2000 in podjetja SKW od 1. julija do 31. decembra 2000, naj bi bili do 31. decembra 2000 navedeni prihodki v višini 18,198
milijard evrov. Komisija iz tega zaključuje, da je promet v višini 10,715 milijard evrov, ki ga je navedla tožeča stranka
v svojem dopisu z dne 5. junija 2002, pri čemer naj bi šlo za promet podjetja Degussa-Hüls, vključno s prometom, ki ga je
ustvarilo podjetje SKW v prvih šestih mesecih po združitvi med tema dvema podjetjema, napačen.
Poleg tega naj bi tožeča stranka v svojem letnem poročilu navedla, da se je oceno poslovnih rezultatov
pro forma
, ki vključuje rezultate podjetij Degussa-Hüls in SKW za obdobje dvanajstih mesecev, štelo za „z gospodarskega vidika pomembnejšo“
od formalne in dokončne presoje, pri kateri naj bi bili rezultati podjetja SKW vknjiženi le za obdobje šestih mesecev. Notranje
upravljanje in strateško orientacijo podjetja naj bi se ravno tako vzpostavilo na podlagi teh podatkov. V teh okoliščinah
Komisija meni, da ji tožeča stranka ne bi mogla očitati, da je upoštevala promet, ki ga je tožeča stranka z gospodarskega
vidika štela za pomembnejšega in ga je navedla v svojem poslovodskem poročilu, namenjenem javnosti.
V vsakem primeru Komisija navaja, da bi upoštevanje prometa, ki izključuje rezultate
pro forma
(okoli 2 milijardi evrov) podjetja SKW za prvo polovico leta 2000, zelo malo spremenilo rezultat.
Komisija nazadnje domneva, da hoče tožeča stranka navesti, da je bila združitev med podjetjema Degussa-Hüls in SKW vpisana
v sodni register šele 9. februarja 2001 in da bi se za poslovno leto 2000 moralo upoštevati le promet podjetja Degussa-Hüls,
ki je morda znašal 10,715 milijard evrov. Po eni strani tožeča stranka v takem primeru v svojem dopisu z dne 5. junija 2002
ne bi smela navesti, da je znesek v višini 10,715 milijard evrov vključeval promet podjetja SKW, ustvarjen v šestih mesecih
po združitvi s podjetjem Degussa-Hüls, po drugi strani pa, da sta se, v skladu s poslovodskim poročilom tožeče stranke, obe
podjetji z retroaktivnim začetkom veljave spojili 30. junija 2000, kar naj bi potrjevala tudi okoliščina, da je tožeča stranka
31. decembra 2000 lahko naredila zaključni račun za skupino, s tem da je vključila zaključne račune podjetij Degussa-Hüls
in SKW.
Glede drugega očitka Komisija, prvič, navaja, da je na podlagi teže kršitve pri izračunu zneska globe poleg prometa tožeče
stranke upoštevala udeležbo tožeče stranke pri zelo resni kršitvi (uvodna izjava 293) in njen tržni delež v svetovnem obsegu
in EGP-ju za leto 1998.
Drugič, Komisija navaja, da naj bi kršitev trajala do februarja 1999, torej po spojitvi podjetij Degussa in Hüls (uvodna izjava
306). V tem okviru naj bi tožeča stranka v upravnem postopku za poslovno leto 1998/99 navedla promet v višini 12,354 milijard
evrov.
Po mnenju Komisije naj bi promet v višini 8,1; 10,715; 12,354 ali 16,9 milijard evrov v vsakem primeru opravičeval opredelitev
tožeče stranke kot veliko podjetje in s tem povečanje zneska globe iz razlogov, navedenih v uvodni izjavi 303.
b) Presoja Sodišča prve stopnje
Tožeča stranka Komisiji po eni strani očita, da je nepravilno ugotovila dejansko stanje glede vrednosti prometa za leto 2000,
po drugi strani pa, da je zmotno uporabila pravo, ker je pri določitvi povečanja zneska globe upoštevala promet v letu 2000,
medtem ko je kršitev po navedbah v Odločbi prenehala februarja 1999.
Najprej je treba obravnavati drugi očitek.
Upoštevanje prometa tožeče stranke v letu 2000
Pri določitvi zneska globe zaradi kršitve prava konkurence mora Komisija upoštevati ne le težo kršitve, temveč tudi kontekst,
v katerem je bila kršitev storjena, in zagotoviti njen odvračilni učinek, zlasti za kršitve, ki škodijo uresničevanju ciljev
Skupnosti (glej v tem smislu sodbo v zadevi Musique diffusion française in drugi proti Komisiji, točka 58 zgoraj, točka 106).
V tem okviru Smernice med drugim predvidevajo, da je treba poleg narave kršitve, njenih konkretnih učinkih na trg in njegovem
geografskem obsegu upoštevati dejansko sposobnost kršiteljev, da bistveno škodijo drugim subjektom, zlasti potrošnikom, in
določiti znesek globe na ravni, ki zagotavlja zadosten odvračilni učinek (točka 1(A), četrti pododstavek).
Ravno tako se lahko upošteva dejstvo, da lahko velika podjetja lažje ocenijo, ali njihovo ravnanje predstavlja kršitev in
posledice, ki iz njega izhajajo (točka 1(A), peti pododstavek).
V tem primeru je Komisija, ne da bi se izrecno sklicevala na navedene Smernice, v uvodni izjavi 303 navedla, da je treba „zagotoviti,
[da imajo globe] zadostni odvračilni učinek, in upoštevati dejstvo, da imajo velika podjetja običajno pravno in gospodarsko
znanje in infrastrukturo, ki jim omogočata, da lažje spoznajo, da njihovo ravnanje predstavlja kršitev in se zavedajo posledic,
ki izhaja iz prava konkurence“. Zato je v uvodnih izjavah 304 in 305 zastopala stališče, da je bilo treba glede na svetovni
promet podjetij Aventis, Degussa in Nippon Soda (in sicer 22,3 milijard evrov, 16,9 milijard evrov in 1,6 milijard evrov v
poslovnem letu 2000) za 100 % povečati izhodiščni znesek, glede na relativni pomen na zadevnem trgu, da bi upoštevali velikost
in vsa sredstva podjetij Aventis in Degussa.
V smislu Odločbe je Komisija, kot je bilo ugotovljeno zgoraj, pravilno ugotovila, da je kršitev prenehala februarja 1999.
Ugotoviti pa je treba, kot navaja tožeča stranka, da je Komisija svojo presojo povečanja osnovnega zneska utemeljila na prometu,
ki ga je zadevno podjetje ustvarilo v poslovnem letu 2000 (uvodna izjava 304), torej po prenehanju kršitve. V nasprotju s
trditvami tožeče stranke pa ta okoliščina ni taka, da bi omajala metodo izračuna, ki jo je uporabila Komisija.
Iz uvodne izjave 303 izhaja, da je Komisija upoštevala dva argumenta, da bi upravičila povečanje osnovnega zneska za 100 %
glede podjetij Aventis in Degussa. Tako povečanje naj bi bilo potrebno, prvič, za zagotovitev odvračilnega učinka globe, in,
drugič, za upoštevanje dejstva, da imajo velika podjetja običajno pravno in gospodarsko znanje in infrastrukturo, ki jim omogočata,
da lažje spoznajo, da njihovo ravnanje predstavlja kršitev.
Glede prvega vidika je treba spomniti, da je cilj odvračanja, ki ga sme Komisija zasledovati pri določitvi zneska globe, da
se zagotovi, da podjetja pri opravljanju dejavnosti na področju Skupnosti ali EGP-ja upoštevajo v Pogodbi določena pravila
o konkurenci. Po mnenju Sodišča prve stopnje se lahko ta cilj doseže le ob upoštevanju položaja podjetja na dan, ko je naložena
globa.
Razlikovati je treba med razsežnostjo kršitve na trgu in delom odgovornosti, ki jo nosi vsak udeleženec omejevalnega sporazuma
(na kar se nanaša točka 1(A), četrti in šesti pododstavek smernic), ter med odvračilnim učinkom, ki ga morajo imeti globe.
Glede razsežnosti kršitve na trgu in dela odgovornosti, ki ga nosi vsak udeleženec omejevalnega sporazuma, je bilo razsojeno,
da lahko del prometa, ki je bil ustvarjen z blagom, na katero se nanaša kršitev, da primerno informacijo o razsežnosti kršitve
na zadevnem trgu (glej zlasti sodbi v zadevi Musique diffusion française in drugi proti Komisiji, točka 58 zgoraj, točka 121,
in v zadevi Mayr-Melnhof proti Komisiji, točka 222 zgoraj, točka 369) in da promet, ustvarjen s proizvodi, ki so predmet omejevalnega
ravnanja, predstavlja objektivni kriterij, ki pravilno pokaže, kako škodljivo ta praksa vpliva na normalno konkurenco (sodba
Sodišča prve stopnje z dne 11. marca 1999 v zadevi British Steel proti Komisiji, T-151/94, Recueil, str. II-629, točka 643).
Ta pristop je poleg tega uporabila Komisija v uvodnih izjavah od 294 do 302, pri določitvi zneska globe glede na težo kršitve.
Komisija je ob tej priložnosti upoštevala svetovni tržni delež in tržni delež v EGP-ju za vsako od podjetij, prisotnih na
trgu metionina leta 1998, tj. v zadnjem koledarskem letu kršitve, ter iz tega zaključila, da sta podjetji Aventis in Degussa
predstavljali prvo kategorijo, podjetje Nippon Soda pa drugo kategorijo, tako da se jih mora obravnavati različno. Tudi Tožeča
stranka ne oporeka temu sklepu.
Zato je treba v tej fazi zaključiti, da ni utemeljena trditev tožeče stranke, da naj bi Komisija upoštevala le promet novega
subjekta Degussa AG (Düsseldorf), ki je nastal leta 2000, in naj bi svojo presojo oprla samo na cilj odvračanja, ne da bi
upoštevala protikonkurenčne motnje, ki izhajajo iz njenega ravnanja v obdobju kršitve.
Vendar drugi od teh pojmov – namreč potreba po zagotovitvi zadostnega odvračilnega učinka globe, medtem ko z njo ni mogoče
utemeljiti splošnega zvišanja glob v okviru izvedbe politike konkurence – zahteva, da se globo prilagodi, da bi se upoštevalo
zaželeni učinek na podjetje, ki mu je naložena, in to tako, da globa v skladu z zahtevami, ki izhajajo, po eni strani, iz
nujnosti, da se zagotovi učinkovitost globe in, po drugi strani, spoštovanja načela sorazmernosti zlasti z vidika finančnih
sposobnosti zadevnega podjetja, ni nepomembna, oziroma nasprotno pretirana.
Sodišče prve stopnje je tudi že navedlo, da bi eno od zadevnih podjetij „zaradi svojega bistveno večjega prometa (v razmerju
do drugih udeležencev omejevalnega sporazuma) lažje zbralo potrebna sredstva za plačilo globe, kar bi z vidika odvračilnega
učinka upravičilo uporabo multiplikatorja“ (sodba Sodišča prve stopnje z dne 29. aprila 2004 v zadevi Tokai Carbon in drugi
proti Komisiji, T-236/01, T-239/01, od T-244/01 do T-246/01, T-251/01 in T-252/01, še neobjavljena v Recueil, točka 241).
Zlasti zaradi razdruževanja ali združevanja bi se lahko skupni viri podjetja v relativno kratkem času, zlasti med prenehanjem
kršitve in sprejemom odločbe, s katero se nalaga globa, bistveno spreminjali, in sicer povečali ali zmanjšali. Iz tega izhaja,
da je treba te vire, da bi se ob upoštevanju načela sorazmernosti pravilno zagotovilo odvračilni učinek, oceniti na dan, ko
se naloži globa. V zvezi s tem je treba iz istih razlogov opozoriti, da je v smislu člena 15(2) Uredbe št. 17 najvišji znesek
globe, ki je določen na 10 % prometa zadevnega podjetja, ugotovljen glede na ustvarjen promet v predhodnem poslovnem letu
pred izdajo odločbe (sodba v zadevi Sarrió proti Komisiji, točka 193 zgoraj, točka 85).
Posledično ni mogoče izhajati iz tega, da je Komisija zmotno uporabila pravo s tem, da se je oprla na promet v poslovnem letu
po prenehanju kršitve. Vendar je treba navesti, da bi Komisija v skladu s tem, kar je bilo navedeno prej, in ob upoštevanju
tega, da je bila Odločba sprejeta 2. julija 2002, za zagotovitev zadostnega odvračilnega učinka globe načeloma morala upoštevati
promet, ki so ga ustvarili različni naslovniki Odločbe v poslovnem letu 2001. V odgovor na vprašanje Sodišča prve stopnje
je Komisija na obravnavi vseeno navedla, da po eni strani promet podjetij Sumitomo in Nippon Soda v tem poslovnem letu v času
izdaje odločbe ni bil na razpolago in da je bil po drugi strani promet, ki so ga zadevna podjetja ustvarila leta 2000, predmet
revizije. Upoštevati je treba, da lahko te okoliščine, ki jih tožeča stranka ne izpodbija, upravičijo dejstvo, da Komisija
ni upoštevala prometa, ki so ga leta 2001 ustvarila zadevna podjetja, temveč najnovejši promet, ki ji je bil na razpolago,
namreč promet v poslovnem letu 2000.
Iz tega izhaja, da se Komisiji ne more očitati, da je pri določanju povečanja zaradi odvračilnega učinka upoštevala promet,
ki ga je tožeča stranka ustvarila v poslovnem letu 2000.
Trditev tožeče stranke – da naj bi Komisija napačno upoštevala promet, ki izhaja iz spojitev med podjetjema Degussa in Hüls
leta 1998 ter podjetjema Degussa-Hüls in SKW leta 2000, izvedenih po prenehanju kršitve, čeprav to v zadevi deloma ne drži,
ker je kršitev dokazano prenehala februarja 1999 – je v tem okviru torej neumestna. V preostalem je treba ugotoviti, da ravno
okoliščine primera ponazarjajo, da je nujno presojati vsa sredstva zadevnega podjetja glede na njegove zadnje razpoložljive
podatke o prometu.
Glede drugega elementa, ki ga je Komisija upoštevala v okviru povečanja osnovnega zneska globe, torej glede pravne in gospodarske
infrastrukture, s katerima razpolagajo podjetja, da lažje spoznajo, da njihovo ravnanje predstavlja kršitev, je treba navesti,
da bi bilo treba v nasprotju s tem, kar je bilo navedeno prej, velika podjetja kaznovati bolj, ker se pričakuje, da razpolagajo
z zadostnim znanjem in strukturnimi sredstvi, da bi se lahko zavedala protipravnosti svojega ravnanja in ocenila morebitne
koristi.
Ob tej predpostavki se mora promet, na podlagi katerega je Komisija ugotovila velikost zadevnih podjetij in torej njihovo
sposobnost, da ugotovijo naravo in posledice svojega ravnanja, navezati na njihov položaj v trenutku kršitve. V tem primeru
Komisija zato v okviru teh vidikov ni smela upoštevati prometa, ki ga je tožeča stranka ustvarila v letu 2000, ker je kršitev
prenehala februarja 1999.
Vendar ta ugotovitev sama po sebi ne more spremeniti veljavnosti sklepa Komisije, pri čemer je bilo treba osnovni znesek globe,
naložene tožeči stranki, povečati za 100 %.
Po eni strani, se namreč besedilo uvodnih izjav od 303 do 305 Odločbe glasi:
„Zadosten odvračilni učinek
(303) Da bi zagotovili zadosten odvračilni učinek glob in upoštevali dejstvo, da imajo velika podjetja pravno in gospodarsko
znanje ter infrastrukturo, ki jim omogočata, da lažje spoznajo, da njihovo ravnanje predstavlja kršitev, in se zavedajo posledic,
ki izhajajo iz tega iz prava konkurence, bo Komisija razen tega preverila, ali je v primeru posameznega podjetja treba izhodiščni
znesek popraviti.
(304) S svetovnim prometom v obsegu 22,3 milijarde evrov in 16,9 milijard evrov v letu 2000 sta podjetji Aventis in Degussa
pomembnejša subjekta na trgu kot podjetje Nippon Soda (svetovni promet v višini 1,6 milijard evrov leta 2000). V tem okviru
Komisija meni, da je treba povečati izhodiščni znesek, izračunan glede na relativni pomen na zadevnem trgu, da se upošteva
velikost podjetij Aventis in Degussa ter vsa njuna sredstva.
(305) Komisija meni, da je za zagotovitev odvračilnega učinka podjetij Degussa in Aventis treba povečati osnovni znesek, določen
v uvodni izjavi 302, za 100 % (× 2) na 70 milijonov evrov […]“
Iz navedenega izhaja, da je Komisija vidik pravno-gospodarske infrastrukture sicer omenila, dejansko pa je povečanje osnovnega
zneska upravičila z nujnostjo, da se zagotovi odvračilni učinek globe, kot je navedeno v uvodni izjavi 305 in samem naslovu
te rubrike.
Po drugi strani je treba opozoriti na to, da je bil ves promet tožeče stranke v poslovnem letu 1997/1998, v skladu s podatki,
ki jih je predložila, 15,9 milijard DEM. Zato ni mogoče sprejeti, da tožeča stranka ni razpolagala z gospodarsko in s pravno
infrastrukturo, s katerima razpolagajo velika podjetja, česar pa niti ne zatrjuje. Upoštevanje prometa tožeče stranke v letu
2000 (ki ga je Komisija ocenila na 16,9 milijard evrov) nima nobenega vpliva na presojo Komisije, da je bilo treba povečati
osnovni znesek za to, da se upošteva dejstvo, da je tožeča stranka razpolagala s potrebnimi viri, na podlagi katerih je lahko
ocenila, v kolikšnem obsegu je njeno ravnanje predstavljalo kršitev in katere posledice so iz tega sledile.
Posledično tožbeni razlog, na katerega se sklicuje tožeča stranka, in sicer da je Komisija zmotno uporabila pravo s tem, da
je za obrazložitev povečanja zneska globe, določene glede na teže kršitve, upoštevala njen promet v poslovnem letu 2000, ne
more imeti za posledico niti ničnosti Odločbe niti znižanje zneska globe.
Nepravilno ugotovljeno dejansko stanje glede prometa tožeče stranke v letu 2000
Tožeča stranka navaja, da je promet za leto 2000 (16,9 milijard evrov), ki ga je upoštevala Komisija, napačen; v resnici naj
bi namreč znašal 10,715 milijard evrov, kot izhaja iz dopisa, ki ga je naslovila na Komisijo 5. junija 2002 kot odgovor na
njeno zahtevo z dne 28. maja 2002.
V svojih odgovorih na pisna vprašanja Sodišča prve stopnje in na obravnavi je tožeča stranka navedla, da je bil promet 10,715
milijard evrov edini, ki so ga potrdili revizorji bilanc kot skladnega s splošno uveljavljenimi računovodskimi načeli Združenih
držav (United States generally accepted accounting principles). Poudarja, da pravna varnost ob pomanjkanju predpisov Skupnosti,
ki določajo izračun prometa podjetij, zahteva, da se upošteva le promet, ki je bil dokazan in potrjen v skladu z načeli, ki
veljajo za zadevna podjetja, v tem primeru računovodskimi načeli.
Komisija navaja, da znesek v višini 16,9 milijard evrov, ki ga je upoštevala, izhaja iz poslovodskega poročila tožeče stranke,
sestavljenega za leto 2000. Vendar je Komisija na obravnavi priznala, da mora promet, ki ga je treba upoštevati, izražati
dejanski položaj podjetja in da se posledično, glede na to, da je bila združitev med tožečo stranko in podjetjem SKW 1. julija
,
prometa
pro forma
v času od 1. januarja do 30. junija 2000 ne upošteva.
Iz spisa in zlasti iz odgovorov tožeče stranke na pisna vprašanja Sodišča prve stopnje izhaja:
– znesek 16,9 milijard evrov, ki ga je Komisija upoštevala, vključuje promet
pro forma
podjetja SKW od 1. januarja do 31. decembra 2000 in promet, ustvarjen v treh pomožnih sektorjih dejavnosti (dmc², Dental in
Phenolchemie), ki jih je tožeča stranka odtujila leta 2001 (v nadaljevanju: promet, ustvarjen v treh sektorjih dejavnosti,
odtujenih leta 2001);
– znesek 10,715 milijard evrov, ki ga navaja tožeča stranka, vključuje promet podjetja SKW v obdobju od 1. julija do 31. decembra
2000 in izključuje promet, ustvarjen v treh sektorjih dejavnosti, odtujenih leta 2001;
– promet, ustvarjen v treh sektorjih dejavnosti, odtujenih leta 2001, je znašal 4,131 milijard evrov.
Stranke so se na obravnavi o teh podatkih strinjale, Sodišče prve stopnje pa je to upoštevalo.
Iz navedenega izhaja, da se razlika med zneski prometa, ki jih navajajo stranke, pojasnjuje s tem, da zneski ne vključujejo
istih elementov. Medtem ko je v znesku, ki ga je upoštevala Komisija, vključen promet, ki ga je ustvarila družba SKW od 1.
januarja do 31. decembra 2000, in promet v treh sektorjih dejavnosti, odtujenih leta 2001, pa vsebuje znesek, ki ga je navedla
tožeča stranka, le promet družbe SKW v obdobju od 1. julija do 31. decembra 2000, ne vključuje pa prometa, ustvarjenega v
treh sektorjih dejavnosti, odtujenih leta 2001.
Kot je bilo navedeno prej, Sodišče prve stopnje meni, da je treba v okviru določitve mogočega povečanja zneska globe, da bi
se zagotovilo odvračilni učinek, upoštevati finančne zmogljivosti in dejanska sredstva podjetja v času naložitve globe, ne
pa fiktivne ocene
pro forma
iz njene bilance, ki izhaja iz uporabe računovodskih pravil, ki jih je zadevno podjetje upoštevalo.
Zato se ne upošteva niti prometa
pro forma
družbe SKW v obdobju od 1. januarja do 30. junija 2000 niti odštevanja formalnega prometa
pro forma
, ustvarjenega v treh sektorjih dejavnosti, odtujenih leta 2001.
V poslovnem letu 2000, ki bi ga bilo treba upoštevati pri določitvi povečanja zneska globe, da bi se zagotovil odvračilni
učinek te, v skladu s tem, kar je bilo navedeno prej, tožeča stranka po eni strani ni prejela prometa, ki ga je ustvarila
družba SKW od 1. januarja do 30. junija 2000, ker je bila združitev te družbe s tožečo stranko 1. julija 2000, vendar pa je
po drugi strani prejela promet, ki izhaja iz treh sektorjev dejavnosti, odtujenih leta 2001.
Posledično gre pri prometu, ki je v tem primeru upošteven, za znesek, ki je seštevek prometa, v višini 10,715 milijard evrov,
ki ga navaja tožeča stranka, in prometa, v znesku 4,131 milijard evrov, ustvarjenega v treh sektorjih dejavnosti, odtujenih
leta 2001, torej za 14,846 milijard evrov.
Nobena od trditev Komisije, ki je poleg tega na obravnavi navedla, da se je v odločbi upoštevalo napačni promet, ne bi omajala
tega sklepa.
Prvič, dejstvo, da tožeča stranka v svojem odgovoru z dne 10. januarja 2002 na obvestilo o ugotovitvah o mogočih kršitvah
z dne 1. oktobra 2001 (v nadaljevanju: OUK) ni podala nobenega ugovora glede upoštevanja zneska 16,9 milijard evrov, kot tako
ne le da ni odločilno, temveč je tudi nepomembno, ker je Komisija ta znesek omenila le v delu OUK, ki opisuje udeležence omejevalnega
sporazuma, medtem ko v preostalem ne vsebuje nobenih ocen mogoče globe. Če bi Komisija v vsakem primeru hotela upoštevati
znesek, naveden v OUK, bi se v zvezi s tem postavilo vprašanje, zakaj je 28. maja 2002 na tožečo stranko naslovila zahtevo
po informacijah, da bi dobila podatke o njenem prometu. V preostalem je treba ugotoviti, da je tožeča stranka v odgovoru na
to zahtevo po informacijah 5. junija 2002 izrecno omenila, da navedeni znesek 10,715 milijard evrov za poslovno leto 2000
vključuje le promet, ki ga je ustvarilo podjetje SKW od 1. julija do 31. decembra 2000. Posledično je Komisija lahko ugotovila
neskladnost med tem zneskom in zneskom 16,9 milijard, navedenim v OUK. V teh okoliščinah bi Komisija lahko oziroma morala
pridobiti dodatne informacije od tožeče stranke, da bi se prepričala o pravilnosti upoštevanega zneska.
Drugič, Komisija ni podala nobenega dokaza, da je v poslovodskem poročilu tožeče stranke omenjeno oceno
pro forma
z gospodarskega vidika štela za najbolj pomembno, kar pa tudi ne more spremeniti sklepa, da mora Komisija pri presoji potrebnega
odvračilnega učinka globe upoštevati dejanski položaj podjetja v času izračuna globe, ki jo namerava naložiti, kar je poleg
tega priznala na obravnavi.
Tretjič in zadnjič, v nasprotju s predpostavkami Komisije je treba poudariti, da tožeča stranka ne trdi, da je bilo treba
pri določitvi njenega prometa v letu 2000 upoštevati le promet podjetja Degussa-Hüls, ne pa prometa podjetja SKW, ker je bila
združitev vpisana v sodni register šele 9. februarja 2001. V dopisu tožeče stranke Komisiji z dne 5. junija 2002 je med drugim
izrecno navedeno, da navedeni promet vključuje promet, ki ga je ustvarilo podjetje SKW v zadnjih šestih mesecih leta 2000.
Trditev Komisije, ki se opira na to izjavo, je torej napačna.
Iz navedenega izhaja, da je promet, ki ga je upoštevala Komisija pri določitvi povečanja zneska, da bi se zagotovil odvračilni
učinek globe, napačen. Vendar ta znesek ne predstavlja obvezne podlage za to, da Komisija ugotovi kršitev, pri kateri je sodelovala
tožeča stranka. Zmota Komisije bi imela lahko posledice le za določitev zneska globe, glede katere ima neomejeno pristojnost
Sodišče prve stopnje. Iz tega izhaja, da dejstvo, da je Komisija upoštevala napačen promet, nima za posledico razglasitve
ničnosti Odločbe. Zahtevo tožeče stranke je treba glede tega torej zavrniti.
Vendar mora Sodišče prve stopnje preizkusiti, ali ima ta okoliščina za posledico kršitev načela enakega obravnavanja in zato
opravičuje zmanjšanje globe, ki je bila naložena tožeči stranki.
2. 2 Kršitev načela zakonitosti kazni, obveznosti obrazložitve in načel sorazmernosti ter enakega obravnavanja pri povečanju
zneska globe zaradi zagotavljanja odvračilnega učinka
a) a) Kršitev načela zakonitosti kazni in obveznosti obrazložitve
Trditve strank
Tožeča stranka poudarja, da Komisija pri določitvi povečanja osnovnega zneska ni izpolnila svoje obveznosti obrazložitve,
iz katere morajo biti razvidna merila za odmero globe (sodba Sodišče prve stopnje z dne 14. maja 1998 v zadevi Buchmann proti
Komisiji, T-295/94, Recueil, str. II-813, točka 173). Razen tega ugovarja 100-odstotnemu povišanju osnovnega zneska, ki ga
je izvedla Komisija, da bi zagotovila odvračilen učinek globe, kar se kaže kot samovoljno, njegove zakonitosti pa se ne da
preveriti. Ta metoda bi vodila do tega, da se Komisiji dopusti popolno svobodo odločanja pri določitvi zneska globe in to
neodvisno od prvotno določenega osnovnega zneska.
Komisija meni, da je ta trditev neutemeljena. Poudarja, da so razlogi, zaradi katerih je v primeru tožeče stranke podvojila
osnovni znesek, jasno navedeni v uvodnih izjavah od 303 do 305 te Odločbe.
Presoja Sodišča prve stopnje
Najprej je treba glede domnevne kršitve obveznosti obrazložitve s strani Komisije ugotoviti, da je v uvodnih izjavah od 303
do 305 Odločbe jasno navedeno, da 100-odstotno povečanje osnovnega zneska globe tožeče stranke, določene glede na težo kršitve,
utemeljuje nujnost, da se zagotovi zadosten odvračilni učinek, ob upoštevanju vseh sredstev tožeče stranke in okoliščine,
da imajo velika podjetja pravno in gospodarsko znanje in infrastrukturo, ki jim omogočata lažje spoznati naravo in posledice
njihovega ravnanja. V Odločbi je nadalje za utemeljitev povečanja osnovnega zneska globe izrecno naveden promet, ki ga je
tožeča stranka ustvarila leta 2000.
Iz Odločbe jasno izhajajo preudarki Komisije, ki tožeči stranki omogočajo, da se seznani z elementi presoje, ki so bili upoštevani
pri povečanju zneska globe, in izpodbija njihovo utemeljenost, Sodišče prve stopnje pa lahko opravi nadzor. Očitek tožeče
stranke v zvezi s kršitvijo obveznosti obrazložitve je v tej točki torej treba zavrniti.
Kolikor tožeča stranka poleg tega meni, da je metoda, ki je bila uporabljena pri podvojitvi osnovnega zneska, arbitrarna in
predstavlja kršitev načela zakonitosti kazni, je treba spomniti, da je nujnost zagotovitve zadostnega odvračilnega učinka
globe legitimni cilj, ki ga Komisija sme zasledovati pri določitvi zneska globe in naj bi zagotovil, da podjetja upoštevajo
pravila o konkurenci iz Pogodbe. Vendar mora Komisija, kot je bilo navedeno v okviru prvega tožbenega razloga, upoštevati
splošna pravna načela, še posebej načeli enakega obravnavanja in sorazmernosti, kar velja ne le pri določitvi osnovnega zneska,
temveč tudi pri njegovem povečanju, zaradi zagotovitve zadostnega odvračilnega učinka globe.
Posledično je pooblastilo Komisije, čeprav ima ta dejansko pri določitvi stopnje povečanja zaradi odvračilnega učinka potrebno
polje proste presoje, vseeno omejeno z upoštevanjem navedenih načel, kar je lahko podvrženo sodnemu nadzoru, v okviru katerega
sicer Sodišče prve stopnje razpolaga z neomejeno pristojnostjo. Očitek tožeče stranke je torej treba zavrniti.
b) b) Kršitev načel sorazmernosti in enakega obravnavanja
Trditve strank
Tožeča stranka poudarja, da predstavlja 100-odstotno povečanje zneska globe za zagotovitev zadostnega odvračilnega učinka,
glede na težo kršitve (35 milijonov evrov), s strani Komisije kršitev načela enakega obravnavanja.
Po njenih ocenah naj njena velikost leta 2000 ne bi dosegala niti polovice velikosti podjetja Aventis. S tem, da je dvema
podjetjema v istem obsegu povečala globo, naj bi Komisija kršila načelo enakega obravnavanja, pa čeprav bi se upošteval znesek,
na katerega se je napačno oprla. Ob tem, da naj bi bil promet tožeče stranke v med prometom podjetja Nippon Soda in prometom
podjetja Aventis, tožeča stranka poudarja, da bi moralo biti povečanje pri njej le pol tako visoko kot pri podjetju Aventis,
to je v znesku 27,5 milijonov evrov.
Poleg tega tožeča stranka meni, da predstavlja podvojitev osnovnega zneska kršitev načela sorazmernosti kazni, ker bi se glede
na kršitev, ki ji je očitana, cilju odvračanja pripisalo čezmeren pomen.
Komisija poudarja, da podvojitev osnovnega zneska globe podjetjema Aventis in Degussa kaže na dejstvo, da sta ti podjetji
glede na svojo velikost in sredstva bistveno pomembnejši kot podjetje Nippon Soda (uvodna izjava 304).
Glede na to spominja, da povečanje osnovnega zneska ustreza nujnosti, da se zagotovi zadosten odvračilni učinek globe in eventualno
upošteva okoliščino, da imajo velika podjetja gospodarsko znanje in veliko infrastrukturo (uvodna izjava 303). V tem primeru
bi se bilo treba ravnati po razlikah v velikosti med tožečo stranko in podjetjem Aventis na eni strani ter podjetjem Nippon
Soda na drugi strani (uvodna izjava 304). Če naj bi se upoštevalo znesek, ki ga je navedla tožeča stranka, bi promet te ustrezal
6,7-kratnemu prometu podjetja Nippon Soda, medtem ko naj bi promet podjetja Aventis predstavljal le dvakratni promet tožeče
stranke. Zato bi Komisija v vsakem primeru morala enako obravnavati tožečo stranko in podjetje Aventis. Poleg tega Komisija
spominja, da ni treba uporabiti aritmetične formule, ki predvideva povečanje zneska globe sorazmerno prometu zadevnega podjetja,
ker se lahko cilje, ki jih zasledujejo povišanja glob, doseže že z razdelitvijo podjetij po kategorijah glede na njihovo velikost
(sodba z dne 15. oktobra 2002 v zadevi Limburgse Vinyl Maatschappij in drugi proti Komisiji, C-238/99 P, C-244/99 P, C-245/99
P, C-247/99 P, C-250/99 P do C-252/99 P in C-254/99 P, Recueil Str. I-8375, točka 464).
Presoja Sodišča prve stopnje
Glede očitka tožeče stranke v zvezi s kršitvijo načela enakega obravnavanja je treba spomniti, da se, kot je navedla Komisija,
uvrstitve udeležencev omejevalnega sporazuma v več kategorij, kar vodi k izračunanju pavšala osnovnega zneska, določenega
za podjetja ene kategorije, načelno ne bi kritiziralo, čeprav ne upošteva razlik v velikosti med podjetji iste kategorije
(sodba v zadevi Tokai Carbon in drugi proti Komisiji, točka 284 zgoraj, točke od 217 do 221). Komisija namreč pri določitvi
zneska glob ni dolžna skrbeti za to, da se v končnih zneskih glob, ki so naložene več podjetjem, udeleženim pri isti kršitvi,
izražajo vse razlike med zadevnimi podjetji (glej sodbo v zadevi CMA CGM in drugi proti Komisiji, točka 252 zgoraj, točka
385, in zgoraj navedena sodna praksa).
Vendar je treba v skladu s sodno prakso pri taki razdelitvi upoštevati načelo enakega obravnavanja, v skladu s katerim je
prepovedano obravnavati primerljiva dejanska stanja različno in različna dejanska stanja enako, kolikor tako obravnavanje
ni objektivno upravičeno (sodba v zadevi CMA CGM in drugi proti Komisiji, točka 252 zgoraj, točka 406). Glede na to Smernice
v točki 1(A), šesti pododstavek, določajo da lahko zlasti „znatno“ neskladje med velikostjo podjetij, ki zagrešijo kršitve
iste vrste, upraviči različno obravnavanje pri presoji teže kršitve. Sicer pa mora biti v skladu z ustaljeno sodno prakso
znesek globe vsaj v sorazmerju z dejavniki, ki se jih je upoštevalo pri oceni teže kršitve (sodba v zadevi Tate & Lyle in
drugi proti Komisiji, točka 58 zgoraj, točka 106).
Posledično mora biti določitev praga, ko Komisija zaradi določitve zneska globe zadevna podjetja razdeli v kategorije, za
vsako izmed na ta način ustvarjenih kategorij dosledna in objektivno upravičena (sodbi v zadevi CMA CGM in drugi proti Komisiji,
točka 252 zgoraj, točka 416, in v zadevi LR AF 1998 proti Komisiji, točka 46 zgoraj, točka 298).
V tem primeru je treba poudariti, da je Komisija v uvodnih izjavah od 294 do 301 Odločbe podjetja razdelila v kategorije z
upoštevanjem njihovih tržnih delov. Tožeča stranka tej razdelitvi ni ugovarjala, v uvodni izjavi 302 pa je ta razdelitev privedla
do tega, da se glede na težo kršitve osnovne zneske globe določi na 35 milijonov evrov za podjetji Degussa in Aventis ter
na 8 milijonov evrov za podjetje Nippon Soda.
Tožeča stranka vseeno izpodbija dejstvo, da je Komisija zaradi zagotovitve odvračilnega učinka globe pri podjetjema Degussa
in Aventis uporabila isto stopnjo povečanja (100 %), ob upoštevanju svetovnega prometa teh dveh podjetij, čeprav teh prometov
po mnenju tožeče stranke ni mogoče primerjati.
Poudariti je treba, da bi morala določitev stopnje povečanja osnovnega zneska zaradi zagotovitve zadostnega odvračilnega učinka
globe – glede na cilj, ki ga zasleduje, namreč prilagoditev globe ob upoštevanju vseh sredstev podjetja in njegove sposobnosti,
da zbere sredstva, potrebna za plačilo te globe – služiti bolj temu, da se zagotovi učinkovitost globe, kot pa da se ponazori
škodljivost kršitve za normalno konkurenco in teža kršitve.
Posledično je treba zahtevo po objektivni utemeljitvi metode, ki jo tvori razdelitev podjetij v kategorije, razlagati ozko,
če ta razdelitev ni izvedena zaradi določitve zneska globe glede na težo kršitve, temveč zaradi določitve povečanja osnovnega
zneska, da bi se zagotovil zadosten odvračilni učinek naložene globe.
V skladu s sodno prakso je namreč v okviru določitve zneska globe glede na težo, tudi če je zaradi razdelitve v skupine pri
določenim podjetjem kljub njihovi različni velikosti odmerjen enak osnovni znesek, to različno obravnavanje objektivno opravičeno,
ker je narava kršitve pri določitvi njene teže veliko bolj pomembna kot velikost podjetja (glej v tem smislu sodbo Sodišče
z dne 8. novembra 1983 v zadevi IAZ in drugi proti Komisiji, od 96/82 do 102/82, 104/82, 105/82, 108/82 in 110/82, Recueil,
str. 3369, točke od 50 do 53, in sodbo v zadevi CMA CGM in drugi proti Komisiji, točka 252 zgoraj, točka 411).
Vendar ta utemeljitev ne velja za določitev povečanja, ki naj bi zagotovilo zadostni odvračilni učinek globe, ker to bistveno
in objektivno temelji na velikosti in sredstvih podjetij, ne pa na naravi kršitve. Med drugim je treba poudariti, da je bila
v Odločbi stopnja povečanja, katere namen je zagotovitev odvračilnega učinka globe, določena po odmeri osnovnega zneska glede
na težo kršitve (uvodna izjava 303).
Poleg tega iz uvodne izjave 304 Odločbe – v kateri je navedeno, da je „osnovni znesek globe, izračunan glede na relativni
pomen na zadevnem trgu, […] treba povečati zaradi upoštevanja velikosti in vseh sredstev podjetij Aventis in Degussa“ – izhaja,
da Komisija med drugim ne omenja nobenega drugega faktorja, – razen tega, da ima tožeča stranka pravno in gospodarsko znanje
in infrastrukturo, ki ji omogočata spoznati protikonkurenčno naravo in posledice svoje kršitve –, ki bi lahko objektivno upravičil,
da so bili osnovni zneski tožeče stranke in podjetja Aventis povečani v istem obsegu.
V teh okoliščinah in ob upoštevanju tega, da se je Komisija v uvodni izjavi 304 izrecno oprla na svetovni promet zadevnih
podjetij, je treba ugotoviti, da bi morala stopnja povečanja zneska globe, določene glede na težo kršitve, vsaj približno
izražati bistveno razliko med navedenimi zneski prometov.
Komisija je sicer lahko štela promet podjetij Degussa (16,9 milijard evrov) in Aventis (22,3 milijard evrov) leta 2000 kot
dokaz za to, da je bil „pomembnejši od prometa podjetja Nippon Soda“ (1,6 milijarde evrov), tako da pri slednjem ni bilo potrebno
povečanje zaradi zagotavljanja odvračilnega učinka naložene globe, vendar je pri podjetjema Degussa in Aventis uporabila isto
stopnjo povečanja, čeprav je bil v skladu z njenimi zneski promet podjetja Degussa približno za 25 % nižji od prometa podjetja
Aventis. Ta razlika se zviša celo nad 33 %, če se upošteva promet 14,846 milijard evrov, kot je bilo navedeno v točkah od
302 do 305 zgoraj.
Komisija zato zneska globe, določene glede na težo kršitve, ni mogla povečati v istem obsegu kot pri podjetju Aventis, ne
da bi kršila načelo enakega obravnavanja.
Nobena izmed trditev Komisije ne more omajati tega sklepa.
Prvič, sicer drži, da je bilo treba upoštevati bistveno razliko v velikosti med podjetjema Degussa in Aventis na eni strani
ter podjetjem Nippon Soda na drugi strani, ki je upravičevala dejstvo, da globa podjetja Nippon Soda ni bila povečana, vendar
ta sklep Komisije ne bi mogel oprostiti, da upošteva tudi razliko v velikosti med podjetjema Degussa in Aventis. Ta presoja
velja toliko bolj, saj je bila razlika v resnici še večja, kot je bilo videti na podlagi napačnega prometa, ki ga je Komisija
uporabila.
Drugič, kot je bilo že navedeno, čeprav drži, da Komisija pri določitvi zneska globe, če se globe naloži več podjetjem za
isto kršitev, ni zavezana zagotoviti, da se v končnih zneskih glob izražajo vse razlike, ki obstajajo med zadevnimi podjetji
glede njihovega svetovnega prometa (glej sodbo v zadevi CMA CGM in drugi proti Komisiji, točka 252 zgoraj, točka 385, in zgoraj
navedena sodna praksa), to ne spremeni, da mora biti razdelitev podjetij v kategorije v skladu z načelom enakega obravnavanja
objektivno utemeljena, pri čemer je treba to zahtevo razlagati ožje, če razdelitev ni izvedena zaradi določitve specifične
teže kršitve vsakega podjetja, temveč zaradi določitve povečanja, ki je namenjeno zagotovitvi zadostnega odvračilnega učinka
globe, katere cilj je različen in samostojen ter temelji na objektivni zmožnosti podjetja, da zagotovi potrebna sredstva za
plačilo globe.
Posledično Sodišče prve stopnje meni, da mora pri izvrševanju svoje neomejene pristojnosti zmanjšati stopnjo povečanja zneska
globe, določene glede na težo kršitve tožeče stranke tako, da izraža bistveno razliko v velikosti med podjetjema Degussa in
Aventis (glej v tem smislu sodbo v zadevi Tokai Carbon in drugi proti Komisiji, točka 284 zgoraj, točke od 244 do 249).
V tem pogledu je treba vseeno ugotoviti, da je Komisija, čeprav se je pri določitvi stopnje povečanja globe oprla predvsem
na nujnost, da se zagotovi zadosten odvračilni učinek globe, kot izhaja iz naslova rubrike, ki jo sestavljajo uvodne izjave
303 do 305 Odločbe, in tudi iz samih uvodnih izjav od 304 do 305, čeprav je v uvodni izjavi 303 upoštevala tudi, da imajo
velika podjetja pravno in gospodarsko znanje in infrastrukturo, ki jim omogočata, da lažje spoznajo, da njihovo ravnanje predstavlja
kršitev, in se zavedajo posledic, ki izhajajo iz tega. Kot navaja Komisija in kot je bilo prej ugotovljeno, v tem okviru ni
treba razlikovati med podjetjema, katerih promet v vsakem primeru upravičuje njuno uvrstitev med velika podjetja, ki razpolagajo
z navedeno infrastrukturo.
Posledično je treba ob upoštevanju tega vidika izhajati iz dejstva, da skupna značilnost podjetij Aventis in Degussa, ki se,
kot je bilo navedeno prej, izraža v tem, da zaradi svoje velikosti razpolagata z gospodarsko in s pravno infrastrukturo, upravičuje,
da se v stopnji povečanja ne izraža celotna razlika med prometoma teh podjetij.
Ob upoštevanju vsega navedenega Sodišče prve stopnje v izvrševanju neomejene pristojnosti meni, da je treba v skladu s točko
254 zgoraj znesek globe, ki je bil naložen tožeči stranki in določen glede na težo kršitve v višini 30 milijonov evrov, povečati
za 80 %, in sicer na 54 milijonov evrov.
V teh okoliščinah, glede drugega očitka, ki ga je v zvezi s kršitvijo načela sorazmernosti v repliki navedla tožeča stranka,
Sodišče prve stopnje meni, da se 80-odstotno povečanje osnovnega zneska globe ne šteje za nesorazmerno glede na njeno odgovornost
znotraj omejevalnega sporazuma in njeno zmožnost, da bistveno škodi konkurenci, ki izhaja iz njenega velikega tržnega deleža
na trgu metionina v času trajanja kršitve (približno 25 % na trgu EGP-ja leta 1998), ki ga je Komisija pravilno upoštevala
(uvodne izjave od 297 do 301). Tako povečanje naj torej cilju odvračilnega učinka ne bi dajalo prevelikega pomena v razmerju
do ravnanja, ki se ga očita tožeči stranki. Ta očitek je torej treba zavrniti.
3. 3 Napačna presoja odvračilnega učinka globe glede na ravnanje tožeče stranke po prenehanju kršitve
a) a) Trditve strank
Tožeča stranka poudarja, da naj bi Komisija, ko je zastopala stališče, da je treba osnovni znesek globe podvojiti, dala prevelik
pomen odvračilnemu učinku te globe, saj ni upoštevala dejstva, da je podjetje Degussa prenehalo s kršitvijo, še preden je
Komisija uvedla postopek, in da je takoj nato sprejela ukrepe v obliki „Programa za uskladitev ravnanja“. Zlasti naj bi Komisija
v uvodni izjavi 330 Odločbe nepravilno zavrnila ta prizadevanja tožeče stranke s trditvijo, da naj pri tem ne bi šlo za olajševalne
okoliščine v smislu Smernic. S takim pristopom namreč ne bi bila nagrajena podjetja, ki želijo upoštevati določbe prava konkurence,
in zato ni potrebe, da se zoper njih sprejmejo nadaljnji ukrepi z odvračilnim učinkom.
Tožeča stranka opozarja, da bi bile Smernice – če bi jih bilo treba razlagati v smislu, da ravnanje tožeče stranke v tem primeru
ni imelo nobenega vpliva na višino globe – v nasprotju z načelom sorazmernosti kaznivega ravnanja s kaznijo, ki kot splošno
priznano načelo pravne države, v skladu s členom 6(1) EU, velja v pravu Skupnosti.
Nazadnje tožeča stranka ugotavlja, da vključuje pojem odvračanja preventivni vidik glede storilca kršitve (specialna prevencija),
kot tudi glede drugih gospodarskih subjektov, ki bi v prihodnosti lahko storili podobno kršitev (generalna prevencija). V
tem primeru bi bila posebna prevencija zagotovljena že s tem, da je tožeča stranka sprejela program za uskladitev ravnanja.
Če bi Komisija menila, da se mora povečanje ravnati le po preudarku generalne prevencije, bi bilo to v nasprotju s sodno prakso
Sodišča in Sodišča prve stopnje (sodbe Sodišča z dne 28. oktobra 1975 v zadevi Rutili, 36/75, Recueil, str. 1219, točke od
51 do 53; z dne 27. oktobra 1977 v zadevi Bouchereau, 30/77, Recueil, str. 1999, točke od 27 do 30, in z dne 10. februarja
2000 v zadevi Nazli in drugi, C-340/97, Recueil, str. I-957, točka 63).
Komisija ocenjuje, da ta očitek ni utemeljen.
b) b) Presoja Sodišča prve stopnje
Tožeča stranka Komisiji v glavnem očita, da pri presoji zadostnega odvračilnega učinka globe ni upoštevala dejstva, da je
s kršitvijo prenehala, še preden je Komisija uvedla postopek, in da je vzpostavila interni program za uskladitev s pravom
konkurence Skupnosti.
V zvezi s prvim vidikom zadostuje navedba, da je kršitev, v skladu z navedbami v Odločbi februarja 1999, sicer prenehala februarja
1999, torej pred uvedbo postopka 1. oktobra 2001, vendar se je to zgodilo, kot je navedeno v uvodni izjavi 185, na pobudo
podjetja Rhône-Poulenc. Poleg tega se tožeča stranka, ki te ugotovitve resno ne izpodbija, v vsakem primeru omejuje na trditev,
da je kršitev prenehala konec leta 1997 zaradi odhoda g. H iz podjetja Rhône-Poulenc in politike, ki so jo vodili njegovi
nasledniki. Zato se ne more sklicevati na to okoliščino, da bi zahtevala zmanjšanje povečanja, potrebnega za zagotovitev odvračilnega
učinka globe. Poleg tega dejstvo, da je kršitev že prenehala, ko se je uvedel postopek, nikakor ne predstavlja trdnega zagotovila,
da je tožeča stranka v prihodnosti definitivno nameravala upoštevati pravila Skupnosti o konkurenci. Cilj specialne prevencije,
ki jo zasleduje naložitev globe, kar omenja tožeča stranka, ni le v tem, da se kršitev odpravi, temveč tudi, da se prepreči,
da bi njeni storilci kasneje svoje ravnanje ponovili.
Glede drugega vidika izhaja iz ustaljene sodne prakse, da je sicer pomembno, da je podjetje sprejelo ukrepe za preprečevanje
novih kršitev prava konkurence Skupnosti s strani svojih zaposlenih, vendar to ne spremeni dejstva, da je bila ugotovljena
kršitev dejansko storjena. Le dejstvo, da je Komisija v svoji praksi odločanja kot olajševalno okoliščino v določenih primerih
upoštevala vzpostavitev programa za uskladitev ravnanja, posledično ne pomeni, da je v konkretnem primeru zavezana k enakemu
pristopu (sodbe Sodišča prve stopnje v zadevi Hercules Chemicals proti Komisiji, točka 133 zgoraj, točka 357; z dne 14. maja
1998 v zadevi Mo och Domsjö proti Komisiji, T-352/94, Recueil, str. II-1989, točki 417 in 419, in v zadevi Archer Daniels
Midland in Archer Daniels Midland Ingredients proti Komisiji, točka 53 zgoraj, točka 280).
V skladu s to sodno prakso Komisija tako ni zavezana upoštevati takega dejavnika kot olajševalne okoliščine, kolikor spoštuje
načelo enakega obravnavanja, ki predpostavlja, da se podjetij, na katera se odločba nanaša, glede tega vprašanja ne obravnava
različno (sodba v zadevi Archer Daniels Midland in Archer Daniels Midland Ingredients proti Komisiji, točka 53 zgoraj, točka
281).
Čeprav tožeča stranka navaja to okoliščino v okviru povečanja osnovnega zneska globe, zaradi zagotavljanja odvračilnega učinka,
ne pa formalno kot olajševalne okoliščine, veljajo v tem primeru isti preudarki.
Iz Odločbe nikakor ne izhaja, da je Komisija tri podjetja, na katera se ta odločba nanaša, glede tega vprašanja različno obravnavala,
česar tožeča stranka poleg tega tudi ne zatrjuje.
Posledično se Komisiji ne more očitati, da ni upoštevala dejstva, da je tožeča stranka po prenehanju kršitve uvedla program
za uskladitev ravnanja s pravom konkurence Skupnosti.
Nobena izmed trditev tožeče stranke te ugotovitve ne omaje.
Prvič, je treba glede domnevne kršitve načela sorazmernosti, v skladu z zgoraj navedeno sodno prakso, poudariti, da ravnanje
tožeče stranke po kršitvi v ničemer ne spreminja obstoja in teže kršitve (glej v tem smislu sodbo v zadevi Dansk Rørindustri
in drugi proti Komisiji, točka 82 zgoraj, točka 373), ki predstavlja trajno in očitno kršitev člena 81(1) ES. Ob upoštevanju
teh okoliščin Komisija v skladu z načelom sorazmernosti – ki pomeni, da naložene globe ne smejo biti v nesorazmerju z značilnostmi
kršitve – ni zavezana upoštevati ravnanja tožeče stranke po prenehanju te kršitve.
Iz tega sledi, da ni mogoče šteti, da Odločba ali Smernice, ki v vsakem primeru ne določajo niti ne izključujejo upoštevanja
takih okoliščin, zaradi tega kršijo načelo sorazmernosti.
Drugič, glede trditve, da naj bi se Komisija s tem, da ni upoštevala, da je tožeča stranka sprejela program za uskladitev
ravnanja, v nasprotju s sodno prakso Sodišča napačno sklicevala izključno na posebno prevencijo, je treba dodati, da sodna
praksa, na katero se je sklicevala tožeča stranka, zadeva ukrepe za izgon državljanov držav članic iz drugih držav članic
zaradi javnega reda. V tem okviru je Sodišče razsodilo, da so taki ukrepi – v skladu s členom 3 Direktive Sveta 64/221/EGS
z dne 25. februarja 1964 o usklajevanju posebnih ukrepov, ki zadevajo gibanje in prebivanje tujih državljanov, utemeljenih
z javno politiko, javno varnostjo ali zdravjem prebivalstva (UL 1964, 56, str. 850) – utemeljeni le tedaj, ko se nanašajo
izključno na osebno vedenje upoštevne osebe (glej pred nedavnim izdano sodbo Sodišča z dne 29. aprila 2004 v zadevi Orfanopoulos
in Oliveri, C-482/01 in C-493/01, Recueil, str. I-5257, točka 66). Sodišče je iz tega zaključilo, da pravo Skupnosti nasprotuje
izgonu državljana države članice, utemeljenem na splošnih preventivnih razlogih, namreč odvračanju drugih državljanov, zlasti
ko je ta ukrep izrečen avtomatično po kazenski obsodbi, ne da bi se upoštevalo osebno ravnanje storilca kršitve ali nevarnost,
ki jo je predstavljal za javni red (sodbe Sodišča z dne 26. februarja 1975 v zadevi Bonsignore, 67/74, Recueil, str. 297,
točka 7; v zadevi Nazli in drugi, točka 346 zgoraj, točka 59, in v zadevi Orfanopoulos in Oliveri, zgoraj navedeno, točka
68).
Iz tega izhaja, da prepoved splošnih preventivnih razlogov nikakor ne predstavlja splošnega načela, temveč velja v primeru
posebnih ukrepov, s katerimi države članice zaradi javnega reda odstopajo od načela prostega gibanja državljanov Unije iz
člena 18(1) ES. Te prepovedi ne bi bilo mogoče popolnoma in preprosto prenesti na področje glob, ki jih je naložila Komisija
zaradi kršitev konkurenčnega prava Skupnosti.
Nasprotno, iz ustaljene sodne prakse izhaja, da sme Komisija upoštevati dejstvo, da so protikonkurenčna ravnanja kot v tem
primeru, čeprav je njihova nezakonitost znana od začetka politike konkurence Skupnosti, relativno pogosta zaradi dobička,
ki ga imajo od tega določena podjetja, in da lahko zato poveča obseg glob, da bi okrepila njihov odvračilni učinek (glej na
primer sodbo Musique diffusion française in drugi proti Komisiji, točka 58 zgoraj, točka 108), kar vsaj delno ustreza nujnosti,
da se zagotovi odvračilni učinek pri drugih podjetjih.
Poleg tega je treba ugotoviti, da le uvedba programa za uskladitev ravnanja s pravom Skupnosti s strani podjetja brez dvoma
ne predstavlja tehtnega ali gotovega jamstva, da bodo ta pravila v prihodnosti spoštovana, tako da tak program Komisije ne
more siliti k zmanjšanju globe, ker je bil cilj prevencije, ki ga Komisija zasleduje, delno že izpolnjen. V preostalem, v
nasprotju z navedbami tožeče stranke, iz Odločbe ne izhaja, da je Komisija povečanje osnovnega zneska utemeljila izključno
na podlagi nujnosti, da se zagotovi odvračilni učinek pri drugih podjetjih.
Po eni strani predstavljata namreč upoštevanje velikosti tožeče stranke, v uvodnih izjavah od 303 do 305 Odločbe, in povečanje
osnovnega zneska, ki iz tega izhaja, vidik, namenjen prilagoditvi globe glede na njej lastne dejavnike. Po drugi strani izhaja
iz uvodne izjave 330, da Komisija ni upoštevala uvedbe Programa za uskladitev ravnanja kot olajševalne okoliščine, z obrazložitvijo,
da je „ta pobuda prišla prepozno, in ker gre za preventivni ukrep, Komisija ne more opustiti dolžnosti, da sankcionira kršitev
predpisov konkurence, ki jo je podjetje že storilo“. To je treba razumeti kot ustrezno ponovno navedbo tega, kar je navedla
tožeča stranka v okviru ugovora nezakonitosti iz člena 15(2) Uredbe št. 17, in sicer da je cilj, ki ga zasledujejo globe,
ne le preventiven, temveč tudi represiven. Komisija je zavrnila trditev tožeče stranke v zvezi s tem vprašanjem ne le z namenom
odvračanja podjetij, ki pri kršitvi niso sodelovala, ampak ker je ocenila, da program za uskladitev ravnanja ni utemeljeval
zmanjšanja sankcije za storjeno kršitev.
Okoliščina, da se tožeča stranka sedaj sklicuje na to trditev v okviru presoje odvračilnega učinka globe in ne v okviru olajševalnih
okoliščin, pri tem ne igra nobene vloge, ker nujnost, da se tak učinek zagotovi, ne ustreza ne le – kot se zdi, da ga sprejema
tožeča stranka – cilju prevencije, ki ga zasleduje globa, temveč tudi cilju represije.
Iz navedenega izhaja, da je treba očitek tožeče stranke, da naj bi Komisija storila očitno napako pri presoji odvračilnega
učinka globe, glede na ravnanje tožeče stranke po prenehanju kršitve, zavrniti kot neutemeljen.
C –
Sodelovanje tožeče stranke
1. 1 Trditve strank
Tožeča stranka Komisiji očita, da ji na podlagi oddelka D, točka 2, druga alineja, Obvestila o ugodni obravnavi ni odobrila
zmanjšanja globe, ker naj bi v OUK navedeno dejansko stanje izpodbijala v zvezi s trajanjem omejevalnega sporazuma. Tožeča
stranka poudarja, da je predložene dokazne listine sprejela in le zaradi njihove razlage s strani Komisije izrazila drugačno
mnenje, ki naj bi vodilo k drugačni pravni presoji in sklepom. Tako naj opredelitev trajanja kršitve v tem primeru ne bi predstavljala
ugotovitve dejstev, temveč naj bi bila vprašanje pravne presoje, te pojme naj bi Komisija v naslovu C OUK zamešala.
Komisija meni, da ta očitek ni utemeljen.
2. 2 Presoja Sodišča prve stopnje
Poudariti je treba, da je bil osnovni znesek globe tožeče stranke, v smislu uvodnih izjav 353 in 354 Odločbe, zmanjšan za
25 %, v skladu z naslovom D(2), prva alineja, Obvestila o ugodni obravnavi.
Naslov D Obvestila o ugodni obravnavi se glasi:
„1. Podjetju, ki sodeluje ne da bi bili izpolnjeni vsi pogoji iz naslovov B in C, se znesek globe, ki bi mu moral biti naložen
v primeru nesodelovanja, zmanjša od 10 do 50 %.
2. To velja zlasti, ko:
– podjetje pred izdajo obvestila o ugotovitvah o mogočih kršitvah posreduje Komisiji informacije, dokumente ali druge dokaze,
ki pripomorejo k potrditvi obstoja kršitve,
– podjetje po sprejemu obvestila o ugotovitvah o mogočih kršitvah obvesti Komisijo, da ne ugovarja resničnosti dejstev, na katera
Komisija opira svoje obtožbe.“
Komisija je v uvodni izjavi 354 vseeno zastopala stališče, da je podjetje Degussa izpodbijalo dejstva, predstavljena v OUK,
kar zadeva trajanje omejevalnega sporazuma. Iz tega je zaključila, da to ni izpolnilo pogojev, določenih v naslovu D(2), druga
alineja, Obvestila o ugodni obravnavi, tako da nadaljnje zmanjšanje njegove globe iz tega naslova ni mogoče.
Zato je treba ugotoviti, ali je bilo v Odločbi nepravilno ugotovljeno dejansko stanje glede vprašanja, ali je tožeča stranka
v skladu z OUK izpodbijala dejansko stanje, na katerem je Komisija utemeljila svoje očitke.
V ta namen je treba preizkusiti odgovor tožeče stranke na OUK.
Prvič, kot navaja tožeča stranka, je v dokumentu navedeno, da se dejanskega stanja, kot je bilo predstavljeno v OUK, „v bistvu
ne izpodbija“ (str. 3 in 9 odgovor na OUK). Vendar v nasprotju z razlago tožeče stranke ravno ta ugotovitev dokazuje, da so
bila dejstva delno izpodbijana in Komisiji poleg tega niso omogočala, da z gotovostjo ugotovi, katera dejstva so bila izpodbijana
in katera ne. Sicer pa to presojo med drugim potrjuje navedba tožeče stranke (str. 9 odgovora na OUK), da so bila dejstva,
ki jih je podala Komisija glede trajanja kršitve, delno netočna. V točki 12 (str. 14) svojega odgovora na OUK je tožeča stranka
potrdila, da je bilo dejansko stanje pravilno predstavljeno šele od sredine leta 1992, ko je bilo podjetje Degussa udeleženo
pri kršitvi, s tem, da se je udeležilo srečanja v Barceloni, in pojasnila, da je bil omejevalni sporazum omejen na leta od
1992 do 1997 (str. 33 odgovora na OUK).
Čeprav ti formalni vidiki kot taki ne morejo voditi do zaključka, da je tožeča stranka v bistvu izpodbijala dejansko stanje,
kot ga je podala Komisija v OUK, v vsakem primeru zadostujejo kot dokaz, da tožeča stranka ni pozitivno označila dejstva,
da ga ni izpodbijala v celoti. Tožeča stranka je, nasprotno, za Komisijo ustvarila nejasnost glede vprašanja, ali izpodbija
dejansko stanje, in če ga izpodbija, katera dejstva natančno izpodbija.
Drugič, tožeča stranka je sicer pod naslovom „D. Dejstva“ (str. 9 odgovora na OUK) zoper stališče Komisije podala komentarje,
vendar je treba priznati, da se večina teh v bistvu ne nanaša neposredno na dejansko stanje (zlasti izvedba srečanj in njihov
predmet), temveč na njihovo razlago s strani Komisije in zoper njihove zaključke, v zvezi z obstojem kršitve pred letom 1992
in po letu 1997.
Res je, da ni mogoče primerjati izpodbijanja pravne presoje, ki jo je izvedla Komisija v zvezi z določenimi dejstvi, z izpodbijanjem
obstoja teh dejstev, tudi če v tem primeru obeh ni mogoče med seboj jasno razdvojiti.
Vendar je v vsakem primeru treba ugotoviti, kot je navedla tudi Komisija v točki 13 svojega odgovora na OUK (str. 14 in 15),
da je tožeča stranka potrdila, da naj po sestanku „na vrhu“ v Köbenhavnu leta 1997 ne bi bilo več nobenega sestanka, na katerem
bi se dogovorili o ciljnih cenah. Iz točke 61 OUK izhaja, da je Komisija jasno navedla, da sta se podjetji Degussa in Rhône-Poulenc
konec poletja ali na začetku jeseni 1998 sestali v Heidelbergu in da je bil ob tej priložnosti dosežen dogovor o zvišanju
cen. Komisija je dodala, da je drug sestanek med tema podjetjema v Nancyju 4. februarja 1999 vodil k določitvi ciljnih cen,
in sicer v višini 3,20 USD/kg (5,30 DEM/kg). Vsaj v tem, pravkar opisanem obsegu, je torej tožeča stranka po prejemu OUK izpodbijala
dejansko stanje, kot ga je opisala Komisija.
Poleg tega je tožeča stranka v svojem odgovoru pod naslovom „E. Pravna presoja“, v delu glede trajanja kršitve navedla, da
ni imela nobenih informacij o sestankih v obdobju 1989/1990 in da zato ne bi mogla izrecno niti zanikati (str. 29 odgovora
na OUK) niti potrditi (str. 30 odgovora na OUK), da je do takih srečanj prišlo. Komisija je v točkah od 22 do 29 OUK tri sestanke,
ki naj bi se jih v tem obdobju udeležilo podjetje Degussa (avgusta 1989 na neimenovanem kraju, 10. junija 1990 v Frankfurtu
na Majni in novembra 1990 v Hongkongu in/ali v Seulu), podrobno opisala. Večpomenske navedbe tožeče stranke ponovno ne dopuščajo
zaključka, da je zanikala, da je do teh sestankov prišlo, vendar Komisiji tudi ne omogočajo, da izhaja iz tega, da je tožeča
stranka dejstva v tem pogledu priznala.
Ravno tako je Komisija v OUK navedla, da se je omejevalni sporazum začel februarja 1986 (glej zlasti točke od 18 do 21 in
97), medtem ko tožeča stranka v svojem odgovoru na OUK ni izrecno zavzela stališča do trditev Komisije v zvezi z obdobjem
od februarja 1986 do konca leta 1988, temveč je pojasnila, da je po njenem mnenju omejevalni sporazum trajal od leta 1992
do leta 1997.
Iz tega sledi, da Komisija ni zmotno ugotovila dejanskega stanja s tem, ko je ugotovila, da je tožeča stranka delno oporekala
dejanskemu stanju, ki je bilo predstavljeno v OUK.
Glede vprašanja – ali sme Komisija na tej osnovi zastopati stališče, da zneska globe tožeče stranke v skladu z naslovom D(2),
druga alineja, Obvestila o ugodni obravnavi ni mogoče še dodatno znižati – je treba spomniti, da v skladu s sodno prakso zmanjšanje
glob v primeru sodelovanja podjetij, ki so bila udeležena pri kršitvah skupnostnega prava konkurence, temelji na preudarku,
da tako sodelovanje Komisiji olajša njeno nalogo (sodbe v zadevi BPB de Eendracht proti Komisiji, točka 80 zgoraj, točka 325,
in v zadevi Finnboard proti Komisiji, točka 233 zgoraj, točka 363, v pritožbenem postopku potrjena s sodbo Sodišča z dne 16.
novembra 2000 v zadevi Finnboard proti Komisiji, C-298/98 P, Recueil, str. I-10157, in sodba v zadevi Mayr-Melnhof proti Komisiji,
točka 222 zgoraj, točka 330).
Vendar je bilo v tem pogledu razsojeno, da podjetje, ki se je v upravnem postopku omejilo na to, da ne zavzame stališča glede
navedb v zvezi z dejstvi, ki jih je podala Komisija, in s tem ne prizna njihove resničnosti, ne prispeva učinkovito k lažji
nalogi Komisije (sodba Sodišča z dne 16. novembra 2000 v zadevi SCA Holding proti Komisiji, C-297/98 P, Recueil, str. I-10101,
točka 37).
Prav tako ne zadostuje splošno pojasnilo podjetja, da ne izpodbija dejanskega stanja, kot je ugotovljeno v Obvestilu o ugodni
obravnavi, če je to pojasnilo v okoliščinah konkretnega primera brez vsake koristi za Komisijo (sodba Sodišče prve stopnje
z dne 8. julija 2004 v zadevi Corus UK proti Komisiji, T-48/00, še neobjavljena v ZOdl., točka 193).
Nazadnje je lahko zmanjšanje na podlagi Obvestila o ugodni obravnavi utemeljeno le, če se podane informacije in, splošneje,
ravnanje zadevnega podjetja, v tem pogledu lahko to šteje kot znak njegovega pravega sodelovanja. Iz samega izraza sodelovanje,
kot je navedeno v besedilu Obvestila o ugodni obravnavi in zlasti v uvodu poglavja D, točka 1, tega obvestila, jasno izhaja,
da je mogoče znižanje na podlagi omenjenega obvestila dodeliti samo, če obnašanje zadevnega podjetja priča o taki vrsti sodelovanja
(sodba v zadevi Dansk Rørindustri in drugi proti Komisiji, točka 82 zgoraj, točki 395 in 396).
Iz vsega navedenega izhaja, da v tem primeru večpomensko priznanje določenih dejstev, navedenih v OUK s strani tožeče stranke,
ob istočasnem izpodbijanju drugih dejstev, ni dovolj učinkovito pripomoglo k temu, da bi bila naloga Komisije lažja in da
bi se to priznanje v okviru uporabe Obvestila lahko upoštevalo. Komisija tako ni storila očitne napake pri presoji, ko je
zastopala stališče, da to priznanje ni primerno za utemeljitev zmanjšanja globe, glede na to, kako Obvestilo razlaga sodna
praksa.
Posledično je treba očitek, ki temelji na zmotni ugotovitvi dejanskega stanja in/ali očitni napaki v presoji glede sodelovanja
tožeče stranke med upravnim postopkom, zavrniti kot neutemeljen.
D –
Kršitev načela prepovedi retroaktivnosti kazni
Na obravnavi je tožeča stranka poudarila, da je Komisija kršila načelo prepovedi retroaktivnosti kazni, s tem da je nova merila
za določitev glob iz smernic uporabila za kršitve pred sprejemom Smernic leta 1998.
Ne da bi se bilo treba spuščati v vprašanje dopustnosti teh trditev, navedenih na obravnavi glede na člen 48(2) Poslovnika
Sodišča prve stopnje in zlasti glede vprašanja, ali gre za nove razloge ali preprosto za razširitev v tožbi navedenega razloga,
ki je z njim v tesni zvezi, zadostuje ugotovitev, da sta Sodišče in Sodišče prve stopnje že sprejeli stališče glede utemeljenosti
teh trditev.
V smislu točk od 224 do 231 sodbe v zadevi Dansk Rørindustri in drugi proti Komisiji, točka 82 zgoraj, je treba zaradi nadzora
spoštovanja načela prepovedi retroaktivnosti preveriti, ali je bila sprememba splošne konkurenčne politike Komisije na področju
glob, kot izhaja zlasti iz Smernic, razumno predvidljiva, ko so bile zadevne kršitve storjene.
V tem oziru je treba ugotoviti, da je bistvena novost Smernic, da kot izhodišče za izračun zneska globe uporabijo osnovni
znesek, določen v okviru v ta namen predvidenega razpona, pri čemer ti razponi ustrezajo različnim stopnjam teže kršitev,
kot taki pa nimajo nobene zveze z upoštevnim prometom. Ta metoda temelji predvsem na – relativni in prilagodljivi – določitvi
tarif glob.
Preizkusiti je torej treba, ali je bila ta nova metoda izračuna glob v času storitve zadevnih kršitev dovolj predvidljiva,
ob predpostavki, da se oteževalno izraža v višini naložene globe,
Iz ustaljene sodne prakse Sodišča izhaja, da Komisija s tem, da je v preteklosti za določene vrste kršitev nalagala globe
v določeni višini, ni omejena, da v okviru meja, navedenih v Uredbi št. 17, globe poveča, če je to potrebno za izvedbo politike
konkurence Skupnosti; medtem ko učinkovita uporaba pravil Skupnosti o konkurenci zahteva, da lahko Komisija obseg glob kadarkoli
prilagodi potrebam te politike (sodbi Sodišča v zadevi Musique diffusion française in drugi proti Komisiji, točka 58 zgoraj,
točka 109, in z dne 2. oktobra 2003 v zadevi Aristrain proti Komisiji, C-196/99 P, Recueil, str. I-11005).
Iz tega izhaja, da podjetja, ki so v upravnem postopku, v okviru katerega se lahko naložijo globe, ne morejo imeti upravičenih
pričakovanj, da Komisija ne bo presegla prej uporabljenega obsega glob, niti v metodo njihovega izračuna.
Posledično morajo ta podjetja upoštevati možnost, da lahko Komisija, ob upoštevanju za svoje ukrepanje merodajnih predpisov,
kadarkoli sklene, da glede na prej naložene globe poveča njihovo višino.
To velja ne le tedaj, ko Komisija poveča višino glob, naloženih s posameznimi odločbami, temveč tudi tedaj, ko se povečanje
izvrši tako, da se uporabi norme ravnanja splošne veljave, kot so Smernice.
Sicer pa iz sodne prakse Evropskega sodišča za človekove pravice izhaja, da predvidljivost zakona ne nasprotuje temu, da je
zadevna oseba prisiljena poiskati strokovni nasvet, da lahko v okoliščinah konkretnega primera primerno presodi, katere posledice
lahko izhajajo iz določenega ravnanja. To velja zlasti za strokovnjake, ki so navajeni pri svojih poslih pokazati večjo stopnjo
skrbnosti. Od njih se zato lahko pričakuje posebej skrben preudarek o tveganosti njihovih dejavnosti (sodba v zadevi Cantoni
proti Franciji z dne 15. novembra 1996,
Recueil des arrêts et décisions,
1996–, V, § 35).
Iz tega je treba zaključiti, da so bile Smernice in zlasti v njih predvidena nova metoda izračuna glob, ob predpostavki, da
so se oteževalno izražale v višini naložene globe, za podjetja in tožečo stranko v času storitve zadevnih kršitev dovolj predvidljive.
Zato Komisija s tem, ko je Smernice v Odločbi uporabila za kršitev, storjeno pred njihovim sprejetjem, ni kršila načela prepovedi
retroaktivnosti.
Iz tega izhaja, da je treba očitek tožeče stranke glede kršitve prepovedi retroaktivnosti kazni zavrniti kot neutemeljen.
IV –
Četrti pritožbeni razlog: kršitev poklicne tajnosti, načela dobrega upravljanja in domneve nedolžnosti
A –
Trditve strank
Tožeča stranka navaja, da naj bi Komisija že pred sprejemom Odločbe tisku posredovala zaupne informacije, s čimer naj bi kršila
poklicno tajnost, ki jo varuje člen 287 ES, načela dobrega upravljanja in domneve nedolžnosti.
V torek, 2. julija 2002, je časopis „Handelsblatt“ objavil članek z naslovom „Degussa mora plačati čez 100 milijonov“. V članku
je bilo navedeno, da je bil časopis obveščen iz krogov Komisije v Bruslju in da je „M. Monti priznal, da je bila kemijska
skupina iz Düsseldorfa vodilna sila pri omejevalnem sporazumu na področju aminokislin, ki je v preteklem desetletju s sistematičnimi
dogovori o cenah razdelila trg dodatkov za živalsko krmo“.
Objavljenih informacij ne bi bilo mogoče pridobiti brez sodelovanja uradnika Komisije, kar naj bi predstavljalo kršitev obveznosti
spoštovanja poklicne tajnosti, določene v členu 287 ES. Sodišče prve stopnje naj bi odločilo, da sta v kontradiktornih postopkih,
ki lahko vodijo do izreka kazni, način in višina predlagane sankcije varovana s poklicno tajnostjo, kolikor sankcija ni bila
dokončno sprejeta in izrečena. To načelo izhaja zlasti iz nujnosti, da se spoštuje ugled in dostojanstvo prizadetega, dokler
mu ni bila izrečena sankcija (sodba v zadevi Volkswagen proti Komisiji, točka 153 zgoraj, točka 281).
Tožeča stranka meni, da je način, na kateri je Komisija obvestila tisk, nepomemben, ker je pomembno le dejstvo, da je Komisija
ustvarila okoliščine, v v okviru katerih je podjetje za natančno vsebino sankcije, ki mu bo po vsej verjetnosti naložena,
izvedelo iz tiska (sodba v zadevi Volkswagen proti Komisiji, točka 153 zgoraj, točka 281). Komisija naj ne bi izrecno oporekala
dejstvu, da je eden od njenih uradnikov razkril zadevne zaupne informacije. V vsakem primeru bi bila lahko le Komisija odgovorna
za razkritje. V teh okoliščinah bi bila dolžnost Komisije dokazati nasprotno, zlasti ker naj bi zadevni članek omenil, da
izhaja informacija iz „krogov Komisije v Bruslju“.
Tožeča stranka tudi trdi, da naj bi Komisija kršila načelo dobrega upravljanja iz člena 41(1) Listine, na podlagi katere ima
„[v]sakdo […] pravico, da institucije in organi Unije njegove zahteve obravnavajo nepristransko, pravično in v razumnem roku“.
Razkritje, ki izhaja s strani Komisije, bi namreč pokazalo njeno pristranskost do tožeče stranke.
Nazadnje naj bi Komisija kršila načelo domneve nedolžnosti iz člena 6(2) EKČP in člena 48(1) Listine, in je del temeljnih
pravic pravnega reda Skupnosti (sodba v zadevi Hüls proti Komisiji, točka 115 zgoraj, točka 149). V skladu s sodno prakso
Evropskega sodišča za človekove pravice, Sodišča in Sodišča prve stopnje naj bi to načelo veljalo tudi v postopku zoper kršitve
prava konkurence (sodbe v zadevi Öztürk proti Nemčiji, točka 38 zgoraj, str. 46; v zadevi Hüls proti Komisiji, točka 115 zgoraj,
točka 50, in v zadevi Volkswagen proti Komisiji, točka 153 zgoraj, točka 281). S tem, ko je seznanila tisk z vsebino odločbe,
preden je bila predložena v razpravo kolegiju komisarjev, torej pred obsodbo podjetja, naj bi Komisija očitno kršila načelo
domneve nedolžnosti.
Tožeča stranka zavrača trditve Komisije, da se ne more pripisati njej, da je prišlo do razkritja zadevnih informacij v tisku.
Pri tem ne igra nobene vloge, ali so bili podatki podani uradno. V skladu s členom 288 ES naj bi bila Komisija odgovorna za
kršitev, ki jo je storil njen uradnik, če je bila ta kršitev storjena v neposredni zvezi z opravljanjem njegovih nalog (sodba
Sodišča z dne 10. julija 1969 v zadevi Sayag in drugi, 9/69, Recueil, str. 329), kar naj bi bilo v tem primeru podano. Vprašanje,
ali je Komisija kršitev odobrila ali ne, bi bilo torej brez pomena, analogno s tem, da je bila podjetju pripisana kršitev
konkurence, ki so jo storili njegovi zaposleni (sodba v zadevi Musique diffusion française in drugi proti Komisiji, točka
58 zgoraj, točke od 37 do 70 in točka 112).
Tožeča stranka na podlagi tega zaključuje, da učinkovito varstvo temeljnih pravic zahteva, da se Odločbo na tej podlagi razglasi
za nično (sodba Sodišča z dne 15. maja 1986 v zadevi Johnston, 222/84, Recueil, str. 1651, točka 19). To naj bi bilo potrebno
zato, ker se tovrstne kršitve s strani Komisije kopičijo (sodbe v zadevi Suiker Unie in drugi proti Komisiji, točka 101 zgoraj,
točka 90; v zadevi Dunlop Slazenger proti Komisiji, točka 114 zgoraj, točka 27, in v zadevi Volkswagen proti Komisiji, točka
153 zgoraj). Poleg tega sodna praksa, v skladu s katero bi taka nepravilnost upravičevala razglasitev ničnosti Odločbe le
takrat, ko se dokaže, da bi bila odločba brez nje vsebinsko drugačna, očitno nima nobenega odvračilnega učinka in od podjetja
zahteva dokaz, ki ga ne more zagotoviti. Ta sodna praksa naj torej ne bi zadostila zahtevam po učinkoviti zaščiti teh pravic,
zadevno podjetje pa bi ob neupoštevanju načela „enakosti orožja“ postavila v neugoden položaj do njegovih strank, sodelavcev,
delničarjev in medijev.
Po mnenju tožeče stranke zadostuje ponazoritev, da ne bi moglo biti izključeno, da bi bila brez predčasne razglasitve zadevnih
informacij odločba vsebinsko drugačna, kot naj bi bilo odločeno glede kršitve postopka (sodba Sodišča z dne 23. februarja
1988 v zadevi Združeno kraljestvo proti Svetu, 68/86, Recueil, str. 855, točka 49; sodba Sodišča prve stopnje z dne 23. februarja
1994 v zadevi CB in Europay proti Komisiji, T-39/92 in T-40/92, Recueil, str. II-49, točka 58). Tako naj bi bilo v tem primeru,
ob upoštevanju, da je razkritje vsebine Odločbe pred njenim sprejetjem Komisiji onemogočilo sprejem odločitve, drugačne od
objavljene v tisku, ker bi bilo to težko predstavljivo zanikanje komisarja, pristojnega za konkurenco.
Komisija meni, da je ta tožbeni razlog neutemeljen.
B –
Presoja Sodišča prve stopnje
Spomniti je treba, da člen 287 ES člane in uradnike institucij Skupnosti zavezuje k temu, da „ne smejo razkrivati informacij,
za katere velja obveznost varovanja poslovne skrivnosti, zlasti informacij o podjetjih, njihovih poslovnih odnosih ali sestavinah
stroškov“. Čeprav se ta določba v prvi vrsti nanaša na podatke, prejete od podjetij, prislov „zlasti“ kaže, da gre za splošno
načelo, ki velja tudi za druge zaupne informacije (sodba Sodišča z dne 7. novembra 1985 v zadevi Adams proti Komisiji, 145/83,
Recueil, str. 3539, točka 34, in sodba Sodišča prve stopnje z dne 18. septembra 1996 v zadevi Postbank proti Komisiji, T-353/94,
Recueil, str. II-921, točka 86).
Poudariti je treba, da sta v kontradiktornih postopkih, ki lahko vodijo do izreka kazni, način in višina predlagane sankcije
po naravi varovana s poklicno tajnostjo, kolikor sankcija ni bila dokončno sprejeta in izrečena. To načelo izhaja zlasti iz
nujnosti, da se spoštuje ugled in dostojanstvo prizadetega, dokler mu ni bila izrečena sankcija (sodba v zadevi Volkswagen
proti Komisiji, točka 153 zgoraj, točka 281).
Dolžnost Komisije, da tisku ne posreduje informacij o konkretnih načrtovanih sankcijah, se pokriva ne le z dolžnostjo spoštovanja
poklicne tajnosti, temveč tudi z njeno dolžnostjo dobrega upravljanja. Nazadnje je treba spomniti, da velja načelo domneve
nedolžnosti tudi v postopku zaradi kršitve pravil o konkurenci s strani podjetij, ki lahko vodi k naložitvi glob (sodbe v
zadevi Hüls proti Komisiji, točka 115 zgoraj, točka 150; v zadevi Öztürk proti Nemčiji, točka 38 zgoraj, in v zadevi Lutz
proti Nemčiji, točka 115 zgoraj). Komisija te domneve nedolžnosti očitno ni upoštevala, ko je razsodbo, ki jo je treba pred
formalno naložitvijo sankcije obtoženemu podjetju posredovati v razpravo posvetovalnemu odboru in kolegiju komisarjev, sporočila
tisku (sodba v zadevi Volkswagen proti Komisiji, točka 153 zgoraj, točka 281).
Vendar je treba v tem primeru ugotoviti, da v nasprotju z okoliščino, ki je povod za sodbo v zadevi Volkswagen proti Komisiji,
točka 153 zgoraj, ni bilo dokazano, da je Komisija odgovorna za razkritje vsebine Odločbe v tisku. Medtem ko je bilo v zgoraj
navedeni zadevi ugotovljeno, da naj bi član Komisije, tedaj pristojen za področje konkurence, že pred sprejemom Odločbe v
tisku razkril višino globe, naložene Volkswagnu, tožeča stranka v tem primeru sama zaključuje, da zadevni člen omenja le informacijo
iz krogov Komisije („Kommissionskreisen“). Poleg tega je treba v nasprotju z navedbami tožeče stranke ugotoviti, da Komisija
v tem pogledu ni priznala svoje odgovornosti. Sicer je verjetno, da bi za to razkritje lahko bila odgovorna Komisija, vendar
ta verjetnost, v nasprotju s trditvami tožeče stranke, ne zadostuje, da se Komisiji naloži, da mora dokazati nasprotno.
Tudi če bi bile službe Komisije dejansko odgovorne za razkritje informacij v članku, na katerega se sklicuje tožeča stranka,
to ne bi vplivalo na zakonitost Odločbe.
Po eni strani je treba glede trditve tožeče stranke, da naj bi to razkritje kazalo na pristranskost Komisije do nje, opozoriti
na to, da obstoja dejansko dokazane kršitve po zaključku upravnega postopka ni mogoče omajati s tem, da je Komisiji dokazano,
da je svoje prepričanje o obstoju kršitve in višini globe, ki jo namerava posledično naložiti podjetju, izrazila prezgodaj.
V preostalem je bilo pri preizkusu različnih tožbenih razlogov tožeče stranke prikazano, da je Odločba dejansko in s pravnega
vidika pravilno utemeljena.
Razen tega ni mogoče trditi, da je Komisijino razkritje vsebine odločbe na koncu upravnega postopka in malo pred njenim formalnim
sprejemom samo po sebi primerno kot dokaz, da je Komisija v zadevi prenagljeno odločila ali pristransko izvedla preiskavo
(glej v tem smislu sodbo v zadevi Volkswagen proti Komisiji, točka 153 zgoraj, točke od 270 do 272).
Po drugi strani lahko v skladu z ustaljeno sodno prakso nepravilnost, ki jo zatrjuje tožeča stranka, vodi k razglasitvi ničnosti
zadevne odločbe, če je dokazano, da bi bila odločba brez nje vsebinsko drugačna (sodbe v zadevi Suiker Unie in drugi proti
Komisiji, točka 101 zgoraj, točka 91; v zadevi Dunlop Slazenger proti Komisiji, točka 114 zgoraj, točka 29, in v zadevi Volkswagen
proti Komisiji, točka 153 zgoraj, točka 283).
V tem primeru pa tožeča stranka takega dokaza ni predložila. Kajti ni mogoče trditi, da bi kolegij komisarjev višino globe
ali vsebino odločbe v primerjavi s predlogom spremenil, če zadevne informacije ne bi bile razkrite,. Poleg tega v nasprotju
s čisto hipotetičnimi navedbami tožeče stranke, ob upoštevanju kolegijskega načela, ki mu mora ustrezati odločba Komisije,
ni mogoče izhajati iz tega, da bi bili člani Komisije pogojeni z občutkom solidarnosti do svojih kolegov, pristojnih za konkurenco,
oziroma bi bili zaradi tega omejeni z naložitvijo nižjega zneska globe.
Iz tega izhaja, da je treba ta tožbeni razlog zavrniti.
Nobena izmed trditev tožeče stranke ne bi omajala tega sklepa.
Tožeča stranka navaja, da naj zgoraj citirana sodna praksa ne bi zadostila zahtevam, ki izhajajo iz načela učinkovitega sodnega
varstva. To načelo naj bi nalagalo, da se za razglasitev ničnosti odločbe šteje kot zadosten dokaz, da ni mogoče izključiti,
da bi bila lahko odločba brez razkritja vsebinsko drugačna.
V tem pogledu je treba spomniti, da morajo imeti v skladu z ustaljeno sodno prakso posamezniki možnost učinkovitega sodnega
varstva pravic, ki izhajajo iz pravnega reda Skupnosti, pri čemer je pravica do takega varstva del splošnih pravnih načel,
ki izhajajo iz skupnih ustavnih tradicij držav članic. Ta pravica je bila opredeljena tudi v členih 6 in 13 EKČP (glej zlasti
sodbe Sodišča v zadevi Johnston, točka 406 zgoraj, točka 18; z dne 27. novembra 2001 v zadevi Komisija proti Avstriji, C-424/99,
Recueil, str. I-9285, točka 45, in z dne 25. julija 2002 v zadevi Unión de Pequeños Agricultores proti Svetu, C-50/00 P, Recueil,
str. I-6677, točka 39).
Vendar je treba to načelo uskladiti z načelom pravne varnosti in z za ravnanje organov Skupnosti veljavno domnevo zakonitosti
(sodba Sodišča z dne 15. junija 1994 v zadevi Komisija proti BASF in drugi, C-137/92 P, Recueil, str. I-2555, točka 48), ki
določa, da mora tisti, ki se sklicuje na neveljavnost takega ravnanja, za to predložiti dokaz.
Kot je bilo prikazano zgoraj, domnevno razkritje vsebine Odločbe s strani Komisije pred njenim formalnim sprejetjem samo po
sebi, drugače kot bistvena kršitev postopka, ne bi moglo imeti nobenih učinkov na zakonitost te odločbe.
Poleg tega je treba ugotoviti, da po eni strani rešitev, razdelana v sodni praksi, navedeni v točki 416 zgoraj, tožeče stranke
ne omejuje v tem, da priskrbi dokaz, da je Odločba zaradi ugotovljenih nepravilnosti protipravna in tudi tega dokaza prekomerno
ne oteži, ter da lahko tožeča stranka po drugi strani, tudi če ji ne uspe dokazati, da bi bila odločba brez nepravilnosti
drugačna, na podlagi člena 288, drugi odstavek, ES, zahteva odškodnino za škodo, ki jo je s tem povzročila Skupnost.
Zato ni mogoče zavzeti stališča, da načelo učinkovitega sodnega varstva nasprotuje zahtevam, da mora tožeča stranka pri nepravilnosti,
kot je zatrjevana v tem primeru, za utemeljitev razglasitve ničnosti Odločbe dokazati, da bi bila odločba brez nepravilnosti
vsebinsko drugačna.
Iz navedenega izhaja, da je treba zavrniti tožbeni razlog kršitve poklicne tajnosti, načela dobrega upravljanja in domneve
nedolžnosti.
Sklepna ugotovitev
V skladu s točko 254 zgoraj Sodišče prve stopnje meni, da je glede na težo kršitve tožeče stranke treba znesek globe znižati
s 35 na 30 milijonov evrov. V skladu s točko 343 zgoraj je treba ta znesek, kar zadeva tožečo stranko, povečati za 80 %, na
54 milijonov evrov, da bi zagotovili zadosten odvračilni učinek globe.
Poleg tega je Komisija pravilno ugotovila trajanje kršitve, ki upravičuje povečanje zneska za 125 %. Nazadnje je treba upoštevati
zmanjšanje globe za 25 %, ki ga je Komisija odobrila na podlagi naslova D(2), prva alineja, Obvestila o ugodni obravnavi.
Iz vsega navedenega izhaja, da je treba znesek globe, naložene tožeči stranki, zmanjšati na 91.125.000 evrov.
Stroški
V skladu s členom 87(3) Poslovnika lahko Sodišče prve stopnje stroške razdeli ali odloči, da vsaka stranka nosi svoje stroške,
kadar stranki deloma uspeta, pri čemer v skladu s členom 87(4) države članice in institucije, ki so se kot intervenienti udeležile
postopka, nosijo svoje stroške. Ker je bilo tožbi le deloma ugodeno, glede na okoliščine zadeve tožeča stranka nosi svoje
stroške in 75 % stroškov, ki jih je priglasila Komisija, le-ta pa nosi 25 % svojih stroškov.
Iz teh razlogov je
SODIŠČE PRVE STOPNJE (tretji senat)
razsodilo:
1)
Globa, naložena tožeči stranki v členu 3 Odločbe Komisije 2003/674/ES z dne 2. julija 2002 v zvezi s postopkom na podlagi
člena 81 Pogodbe ES in člena 53 Sporazuma EGP (zadeva C.37.519 – Metionin), se zmanjša na 91.125.000 evrov.
2)
V preostalem se tožba zavrne.
3)
Tožeča stranka nosi svoje stroške in 75 % stroškov, ki jih je priglasila Komisija.
4)
Komisija nosi 25 % svojih stroškov.
5)
Svet nosi svoje stroške.
Jaeger
Tiili
Czúcz
Razglašena na javni obravnavi v Luxembourgu, 5. aprila 2006.
Sodna tajnica
Predsednik
E. Coulon
M. Jaeger
Stvarno kazalo
Dejansko stanje
Postopek in predlogi strank
Pravno stanje
I – Prvi tožbeni razlog: kršitev načela zakonitosti kazni
A – Ugovor nezakonitosti člena 15(2) Uredbe št. 17
1. 1 Trditve strank
2. 2 Presoja Sodišča prve stopnje
B – Razlaga člena 15(2) Uredbe št. 17 v luči načela zakonitosti kazni
II – Drugi tožbeni razlog: napačna presoja enotnosti ali nadaljevane narave kršitve in trajanja kršitve
A – Prekinitev kršitve med leti od 1988 do 1992
1. 1 Trditve strank
2. 2 Presoja Sodišča prve stopnje
a) Udeležba tožeče stranke pri sporazumu in/ali usklajenem ravnanju med leti 1988 in 1992
Obdobje od konca leta 1988 do konca poletja 1990
Obdobje od konca poletja 1990 do marca 1992
b) Enotna in nadaljevana narava kršitve
B – Prenehanje kršitve
1. 1 Trditve strank
2. 2 Presoja Sodišča prve stopnje
C – Prekinitev omejevalnega sporazuma
III – Tretji tožbeni razlog: napačna presoja, napačna uporaba prava in zmotna ugotovitev dejanskega stanja, kršitve načel
sorazmernosti, enakega obravnavanja in prepovedi povratne veljave kazenskih sankcij, kot tudi obveznost obrazložitve pri določitvi
zneska globe
A – Teža kršitve
1. 1 Utemeljitev teže kršitve
a) Trditve strank
b) Presoja Sodišča prve stopnje
2. 2 Obseg upoštevnega geografskega trga
a) a) Trditve strank
b) b) Presoja Sodišča prve stopnje
3. 3 Presoja učinkov kršitve na trg
a) a) Trditve strank
b) b) Presoja Sodišča prve stopnje
4. 4 Sklep v zvezi z določitvijo zneska globe glede na težo kršitve
B – Povečanje globe zaradi zagotavljanja zadostnega odvračilnega učinka
1. 1 Zmotna uporaba prava in nepravilno ugotovljeno dejansko stanje glede prometa tožeče stranke
a) Trditve strank
b) Presoja Sodišča prve stopnje
Upoštevanje prometa tožeče stranke v letu 2000
Nepravilno ugotovljeno dejansko stanje glede prometa tožeče stranke v letu 2000
2. 2 Kršitev načela zakonitosti kazni, obveznosti obrazložitve in načel sorazmernosti ter enakega obravnavanja pri povečanju
zneska globe zaradi zagotavljanja odvračilnega učinka
a) a) Kršitev načela zakonitosti kazni in obveznosti obrazložitve
Trditve strank
Presoja Sodišča prve stopnje
b) b) Kršitev načel sorazmernosti in enakega obravnavanja
Trditve strank
Presoja Sodišča prve stopnje
3. 3 Napačna presoja odvračilnega učinka globe glede na ravnanje tožeče stranke po prenehanju kršitve
a) a) Trditve strank
b) b) Presoja Sodišča prve stopnje
C – Sodelovanje tožeče stranke
1. 1 Trditve strank
2. 2 Presoja Sodišča prve stopnje
D – Kršitev načela prepovedi retroaktivnosti kazni
IV – Četrti pritožbeni razlog: kršitev poklicne tajnosti, načela dobrega upravljanja in domneve nedolžnosti
A – Trditve strank
B – Presoja Sodišča prve stopnje
Sklepna ugotovitev
Stroški
*
Jezik postopka: nemščina. | [
"Konkurenca",
"Člen 81 ES",
"Omejevalni sporazumi",
"Trg metionina",
"Enotna in nadaljevana kršitev",
"Globa",
"Smernice o načinu določanja glob",
"Teža in trajanje kršitve",
"Sodelovanje v upravnem postopku",
"Člen 15(2) Uredbe št. 17/62",
"Domneva nedolžnosti"
] |
62010TJ0189 | ro | )
Istoricul cauzei
Prezentul litigiu privește Decizia C(2010) 727 a Comisiei din 8 februarie 2010 (denumită în continuare „decizia atacată”) de modificare a Deciziei C(2009) 8682 final a Comisiei din 11 noiembrie 2009 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38589 – Stabilizatori termici) (denumită în continuare „prima decizie”). Prima decizie a fost atacată de reclamantă, GEA Group AG, în cauza T‑45/10, GEA Group/Comisia.
[omissis]
Procedura și concluziile părților
Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 aprilie 2010, reclamanta a formulat o acțiune împotriva deciziei atacate.
[omissis]
În prezenta cauză, reclamanta solicită Tribunalului:
—
anularea articolului 1 din decizia atacată în măsura în care i‑a fost aplicată o amendă;
—
în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată prin articolul 1 din decizia atacată;
—
obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
Comisia solicită Tribunalului:
—
respingerea acțiunii;
—
obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Tot astăzi, prin Hotărârea GEA Group/Comisia (T‑45/10), Tribunalul a respins acțiunea formulată împotriva primei decizii.
În drept
Prin prezenta acțiune, reclamanta solicită Tribunalului, cu titlu principal, anularea deciziei atacate și, în subsidiar, reducerea cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată.
În susținerea acțiunii sale, reclamanta invocă cinci motive.
În cadrul primului motiv invocat, reclamanta susține că, în speță, Comisia i‑a încălcat dreptul la apărare întrucât, înainte de adoptarea deciziei atacate, nici nu a fost ascultată și nici nu a avut acces la dosar și că, în privința sa, Comisia a încălcat obligația de neutralitate care îi revine.
[omissis]
În vederea aprecierii primului motiv al acțiunii, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că dreptul de a fi ascultat, care este o componentă esențială a dreptului la apărare, constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene, care trebuie respectat în orice procedură, chiar și cu caracter administrativ, care poate conduce la sancțiuni, printre care amenzi, și că acest principiu impune printre altele ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii interesate să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia, 85/76, Rec.,
EU:C:1979:36
, punctul 9, Hotărârea din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec.,
EU:C:1983:158
, și Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec.,
EU:C:2004:6
, punctele 64‑66).
Trebuie să se amintească de asemenea că dreptul de acces la dosar, corolar al principiului dreptului la apărare, presupune totodată ca întreprinderii interesate să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a examina toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigare și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia, C‑199/99 P, Rec.,
EU:C:2003:531
, punctele 125-128, Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 67 de mai sus,
EU:C:2004:6
, punctul 68, și Hotărârea din 29 iunie 1995, Solvay/Comisia, T‑30/91, Rec.,
EU:T:1995:115
, punctul 81).
Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 reflectă acest principiu în măsura în care prevede transmiterea către părți a unei comunicări privind obiecțiunile care trebuie să conțină în mod clar toate elementele esențiale pe care se bazează Comisia în acest stadiu al procedurii pentru a permite persoanelor interesate să ia cunoștință în mod efectiv de comportamentele care le sunt reproșate de Comisie, precum și de elementele de probă de care aceasta dispune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec.,
EU:C:2002:582
, punctele 315 și 316, și Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 67 de mai sus,
EU:C:2004:6
, punctele 66 și 67).
Pe de altă parte, respectarea dreptului la apărare impune printre altele ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii care face obiectul unei investigații să i se ofere posibilitatea să își prezinte în mod util punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 67 de mai sus,
EU:C:1983:158
, punctul 10, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, Rep.,
EU:C:2007:53
, punctul 44, și Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C‑328/05 P, Rep.,
EU:C:2007:277
, punctul 71).
Or, în circumstanțele din prezenta cauză trebuie să se constate că reclamanta nu a fost nici ascultată și nici nu a avut acces la dosar.
În consecință, trebuie anulată decizia atacată, în măsura în care reclamanta a demonstrat suficient nu că, în lipsa neregularităților procedurale, cu alte cuvinte, dacă ar fi fost ascultată și dacă ar fi avut acces la dosar, decizia atacată ar fi avut un conținut diferit, ci că și‑ar fi putut asigura mai bine apărarea în lipsa acestor neregularități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2013, Fluorsid și Minmet/Comisia, T‑404/08, Rep.,
EU:T:2013:321
, punctul 110 și jurisprudența citată), cu precizarea că, în acest scop, se impune situarea la momentul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate, respectiv înainte de data adoptării deciziei atacate, și anume 8 februarie 2010 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia, T‑329/01, Rec.,
EU:T:2006:268
, punctul 377).
În primul rând, în această privință trebuie subliniat că la momentul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate se putea dezbate chestiunea care erau obligațiile care reveneau Comisiei în privința raporturilor de solidaritate dintre societățile codebitoare solidare, dacă acestea constituiseră o singură întreprindere în sensul articolului 101 TFUE.
Astfel, abia printr‑o hotărâre din 3 martie 2011, cu alte cuvinte, la mai mult de un an de la data adoptării deciziei atacate, Tribunalul a statuat că, în cadrul exercitării competenței sale de a aplica amenzi în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisiei îi revine obligația exclusivă de a stabili cota‑parte atribuită fiecărei societăți în ceea ce privește cuantumurile la care au fost obligate la plata în solidar, dacă acestea făceau parte din aceeași întreprindere, și că această sarcină nu putea fi lăsată instanțelor naționale (Hotărârea din 3 martie 2011, Siemens și VA Tech Transmission & Distribution/Comisia, T‑122/07-T‑124/07, Rep.,
EU:T:2011:70
, punctul 157).
Această chestiune putea fi dezbătută cu atât mai mult la momentul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate cu cât Hotărârea Siemens și VA Tech Transmission & Distribution/Comisia, punctul 74 de mai sus (
EU:T:2011:70
), a fost anulată de Curte, care a decis că repartizarea amenzii între codebitorii solidari este în competența exclusivă a instanțelor naționale (Hotărârea Siemens, punctul 41 de mai sus,
EU:C:2014:256
, punctul 62).
Astfel, reclamanta ar fi putut contesta, la momentul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate și înainte de pronunțarea Hotărârii Siemens, punctul 41 de mai sus (
EU:C:2014:256
), faptul că nu a beneficiat de reducerea cuantumului amenzii aplicate ACW, alături de care a fost obligată în solidar, pentru încălcarea comisă de către aceasta din urmă, deoarece, la momentul încălcării, ele constituiseră o întreprindere, în sensul articolului 101 TFUE.
[omissis]
În al doilea rând și cu titlu suplimentar, trebuie arătat că, prin decizia atacată, amenda aplicată reclamantei este în cuantum mai mare decât cel al amenzii aplicate filialelor sale, deși răspunderea sa derivă în întregime din răspunderea acestora.
Astfel, în aplicarea primei decizii, cuantumul total al amenzii pe care trebuia să îl plătească reclamanta se ridica la 3346200 de euro, iar cuantumul cumulat al filialelor sale, la 5278171 de euro (1913971 de euro pentru CPA și 3346200 de euro pentru ACW), în condițiile în care aceste cuantumuri sunt de 3346200 de euro și, respectiv, de 3000100 de euro (1913971 de euro pentru CPA și 1086129 de euro pentru ACW).
Or, la momentul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate se putea dezbate chestiunea dacă, pentru conduita ilicită a filialei sale, se poate aplica unei societăți‑mamă o amendă într‑un cuantum mai mare decât cel al amenzii aplicate filialei, în condițiile în care răspunderea acestei societăți‑mamă deriva în întregime din răspunderea filialei sale.
Această chestiune putea fi dezbătută cu atât mai mult cu cât, în primul rând, s‑a decis, ulterior adoptării deciziei atacate, că, atunci când răspunderea societăților‑mamă pentru încălcarea săvârșită derivă în întregime din cea a unei filiale care le‑a aparținut succesiv, suma totală a cuantumurilor la plata cărora sunt obligate societățile‑mamă nu poate depăși cuantumul la plata căruia este obligată această filială (Hotărârea Areva, punctul 42 de mai sus,
EU:C:2014:257
, punctele 137 și 138, și Hotărârea din 24 martie 2011, Tomkins/Comisia, T‑382/06, Rep.,
EU:T:2011:112
, punctul 57).
În al doilea rând, ulterior adoptării deciziei atacate, Curtea a trebuit să considere de asemenea că, în ceea ce privește plata unei amenzi aplicate pentru încălcarea normelor de concurență, raportul de solidaritate care există între două societăți care constituie o entitate economică nu se poate reduce la o formă de garanție furnizată de societatea‑mamă pentru a garanta plata amenzii aplicate filialei și că o argumentație potrivit căreia această societate‑mamă nu putea fi obligată la plata unei amenzi având un cuantum superior celui al amenzii aplicate filialei sale este astfel nefondată (Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Kendrion/Comisia, C‑50/12 P, Rep.,
EU:C:2013:771
, punctul 58, și Hotărârea din 19 iunie 2014, FLS Plast/Comisia, C‑243/12 P, Rep.,
EU:C:2014:2006
, punctul 107).
Astfel, reclamanta ar fi putut contesta la momentul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate cuantumul amenzii prevăzute în privința sa în raport cu cuantumurile amenzilor aplicate filialelor sale pentru conduita lor ilicită.
[omissis]
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a patra)
declară și hotărăște:
1)
Anulează Decizia C(2010) 727 a Comisiei din 8 februarie 2010 de modificare a Deciziei C(2009) 8682 final a Comisiei din 11 noiembrie 2009 privind o procedură în temeiul articolului 81 CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38589 – Stabilizatori termici) în măsura în care privește GEA Group AG.
2)
Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată.
M. Prek
I. Labucka
V. Kreuschitz
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 15 iulie 2015.
Semnături
(
*1
) Limba de procedură: germana.
(
) Sunt redate numai punctele din prezenta hotărâre a căror publicare este considerată utilă de către Tribunal. | [
"Concurență",
"Înțelegeri",
"Piețele europene ale stabilizatorilor termici",
"Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE",
"Încălcare comisă de filiale",
"Amenzi",
"Răspundere solidară a filialelor și a societății‑mamă",
"Depășirea plafonului de 10 % pentru una din filiale",
"Decizie de readoptare",
"Reducerea cuantumului amenzii pentru respectiva filială",
"Imputarea obligației de plată a cuantumului redus al amenzii unei alte filiale și societății‑mamă",
"Dreptul la apărare",
"Dreptul de a fi ascultat",
"Dreptul de acces la dosar"
] |
61994CJ0279 | it | Motivazione della sentenza
1 Con atto introduttivo depositato nella cancelleria della Corte il 13 ottobre 1994, la Commissione delle Comunità europee ha proposto, ai sensi dell'art. 169 del Trattato CE, un ricorso diretto a far dichiarare che, avendo emanato la legge 27 marzo 1992, n. 257, recante norme relative alla cessazione dell'impiego dell'amianto (Gazzetta ufficiale della Repubblica italiana, Supplemento ordinario n. 87 del 13 aprile 1992, pag. 5; in prosieguo: la «legge n. 257/92»), senza notificarla previamente alla Commissione allo stato di progetto, la Repubblica italiana è venuta meno agli obblighi ad essa incombenti ai sensi dell'art. 8, n. 1, primo comma - o, in subordine, dell'art. 9, n. 1 -, della direttiva del Consiglio 28 marzo 1983, 83/189/CEE, che prevede una procedura di informazione nel settore delle norme e delle regolamentazioni tecniche (GU L 109, pag. 8), come modificata dalla direttiva del Consiglio 22 marzo 1988, 88/182/CEE (GU L 81, pag. 75; in prosieguo: la «direttiva»).
2 La legge n. 257/92 contiene in particolare le seguenti disposizioni:
«Art. 1 - Finalità
1. La presente legge concerne l'estrazione, l'importazione, la lavorazione, l'utilizzazione, la commercializzazione, il trattamento e lo smaltimento, nel territorio nazionale, nonché l'esportazione dell'amianto e dei prodotti che lo contengono e detta norme per la dismissione dalla produzione e dal commercio, per la cessazione dell'estrazione, dell'importazione, dell'esportazione e dell'utilizzazione dell'amianto e dei prodotti che lo contengono, per la realizzazione di misure di decontaminazione e di bonifica delle aree interessate dall'inquinamento da amianto, per la ricerca finalizzata all'individuazione di materiali sostitutivi e alla riconversione produttiva e per il controllo sull'inquinamento da amianto.
2. A decorrere da trecentosessantacinque giorni dalla data di entrata in vigore della presente legge sono vietate l'estrazione, l'importazione, l'esportazione, la commercializzazione e la produzione di amianto, di prodotti di amianto e di prodotti contenenti amianto, ivi compresi quelli di cui alle lettere c) e g) della tabella allegata alla presente legge (...).
Art. 3 - Valori limite
1. La concentrazione di fibre di amianto respirabili nei luoghi di lavoro ove si utilizza o si trasforma o si smaltisce amianto, nei luoghi ove si effettuano bonifiche, negli ambienti delle unità produttive ove si utilizza amianto e delle imprese o degli enti autorizzati alle attività di trasformazione o di smaltimento dell'amianto o di bonifica delle aree interessate, non può superare i valori limite fissati dall'articolo 31 del decreto legislativo 15 agosto 1991, n. 277, come modificato dalla presente legge.
2. I limiti, le procedure e i metodi di analisi per la misurazione dei valori dell'inquinamento da amianto, compresi gli effluenti liquidi e gassosi contenenti amianto, si intendono definiti secondo la direttiva 87/217/CEE del Consiglio del 19 marzo 1987. Il termine per l'emanazione del decreto legislativo per l'attuazione della predetta direttiva, di cui agli articoli 1 e 67 della legge 29 dicembre 1990, n. 428, è differito al 30 giugno 1992.
3. Eventuali aggiornamenti o modifiche dei limiti di cui ai commi 1 e 2 del presente articolo sono disposti, anche su proposta della commissione di cui all'articolo 4, con decreto del Ministro della sanità, di concerto con il Ministro dell'ambiente e con il Ministro dell'industria, del commercio e dell'artigianato.
4. La lettera a) del comma 1 dell'articolo 31 del decreto legislativo 15 agosto 1991, n. 277, è sostituita dalla seguente:
`a) 0,6 fibre per centimetro cubo per il crisotilo'.
5. Il comma 2 dell'articolo 31 del decreto legislativo 15 agosto 1991, n. 277, è abrogato.
(...)
Art. 8 - Classificazione, imballaggio, etichettatura
1. La classificazione, l'imballaggio e l'etichettatura dell'amianto e dei prodotti che contengono amianto sono disciplinati dalla legge 29 maggio 1974, n. 256, e successive modificazioni e integrazioni, e dal decreto del Presidente della Repubblica 24 maggio 1988, n. 215».
3 La nozione di regola tecnica, cui si riferisce l'art. 8 della direttiva, è definita all'art. 1, punto 5, della stessa direttiva in questi termini:
«(...) le specificazioni tecniche, comprese le disposizioni che ad esse si applicano, la cui osservanza è obbligatoria de jure o de facto, per la commercializzazione o l'utilizzazione in uno Stato membro o in una parte importante di esso, ad eccezione di quelle fissate dalle autorità locali».
4 L'art. 8, n. 1, primo comma, della direttiva dispone:
«1. Gli Stati membri comunicano immediatamente alla Commissione qualsiasi progetto di regola tecnica, salvo che si tratti di una semplice trasposizione integrale di una norma internazionale o europea, nel qual caso è sufficiente una semplice informazione sulla norma stessa; essi le comunicano brevemente anche i motivi che rendono necessario adottare tale regola tecnica a meno che non risultino già dal progetto. Se del caso, gli Stati membri comunicano simultaneamente il testo delle disposizioni legislative e regolamentari di base principalmente e direttamente interessate, se la conoscenza di questi testi è necessaria per valutare la portata del progetto di norma tecnica».
5 Ritenendo che la legge n. 257/92 contenesse norme tecniche che, ai sensi dell'art. 8, n. 1, primo comma, della direttiva, avrebbero dovuto esserle notificate allo stato di progetto, la Commissione, con lettera di diffida 18 novembre 1992, ha chieso al governo italiano di presentarle le sue osservazioni.
6 Senza rispondere formalmente a questa lettera, il governo italiano, con telecopia 23 marzo 1993, ha informato la Commissione che revocava la notifica della legge n. 257/92 da esso effettuata nell'ambito della procedura relativa agli aiuti di Stato. Tuttavia, è pacifico tra le parti che la legge n. 257/92 non è mai stata comunicata alla Commissione in applicazione della direttiva.
7 Successivamente, il 3 novembre 1993, la Commissione ha inviato alla Repubblica italiana un parere motivato nel quale la invitava a conformarvisi entro il termine di due mesi a decorrere dalla notifica dello stesso.
8 La Repubblica italiana non ha risposto al parere motivato e non vi ha dato alcun seguito.
9 In considerazione di questa situazione, la Commissione ha proposto il ricorso in esame.
Sulla ricevibilità
10 Con atto separato, depositato nella cancelleria della Corte il 19 gennaio 1995, la Repubblica italiana, a norma dell'art. 91 del regolamento di procedura, ha eccepito l'irricevibilità del ricorso.
11 L'11 luglio 1995 la Corte ha deciso di esaminare l'eccezione di irricevibilità unitamente al merito della causa.
12 A sostegno dell'eccezione di irricevibilità la Repubblica italiana deduce tre motivi.
Sul primo motivo
13 La Repubblica italiana deduce che la lettera di diffida non è valida poiché in essa la Commissione non avrebbe identificato esattamente le disposizioni della legge n. 257/92 costituenti «regole tecniche» ai sensi della direttiva. La qualifica di «regola tecnica» si riferirebbe non alla legge, bensì alle disposizioni che essa contiene. Non essendo stata definita la materia del contendere, il governo italiano sostiene di non essere stato in grado di difendersi correttamente, non potendo identificare le regole tecniche contenute nella legge e, quindi, le inosservanze di cui gli si fa carico.
14 Si deve ricordare che, ai sensi dell'art. 169 del Trattato, la Commissione può adire la Corte con un ricorso per inadempimento solo dopo aver posto lo Stato membro interessato in grado di presentare le sue osservazioni. Pertanto, secondo una costante giurisprudenza, nella fase precontenziosa del procedimento per inadempimento la lettera di diffida ha lo scopo di circoscrivere l'oggetto del contendere e di fornire allo Stato membro, invitato a presentare le sue osservazioni, i dati che gli occorrono per predisporre la propria difesa (v., in particolare, sentenza 17 settembre 1996, causa C-289/94, Commissione/Italia, Racc. pag. I-4405, punto 15).
15 Mentre il parere motivato di cui all'art. 169 del Trattato deve contenere un'esposizione coerente e particolareggiata dei motivi che hanno condotto la Commissione alla convinzione che lo Stato interessato è venuto meno a uno degli obblighi che gli incombono ai sensi del Trattato, la lettera di diffida non deve soddisfare requisiti di esaustività così rigidi, dato che, necessariamente, può consistere solo in un primo e succinto riassunto degli addebiti. Nulla impedisce dunque alla Commissione di precisare, nel parere motivato, gli addebiti da essa già esposti in maniera più globale nella lettera di diffida (v. sentenza Commissione/Italia, già citata, punto 16).
16 Nella fattispecie la lettera di diffida identificava sufficientemente l'inadempimento addebitato alla Repubblica italiana, consistente nell'emanazione della legge n. 257/92, che, secondo la Commissione, pur se conteneva regole tecniche, non le era stata previamente notificata allo stato di progetto, come prescritto dalla direttiva. La detta lettera ha consentito perciò al governo italiano di essere informato sulla natura degli addebiti che gli venivano mossi e di presentare la propria difesa. Inoltre era stata preceduta da una telecopia inviata il 26 febbraio 1992, che manifestava già la posizione della Commissione.
17 Ne consegue che il primo motivo di irricevibilità va disatteso.
Sul secondo motivo
18 La Repubblica italiana sostiene che anche il parere motivato è invalido. Nel parere motivato la Commissione ha identificato tre regole tecniche che avrebbero dovuto venire comunicate. Tale identificazione, tardiva e priva di motivazione adeguata, di queste tre regole tecniche costituirebbe una violazione dei diritti della difesa e priverebbe lo Stato destinatario del diritto di conoscere con la dovuta precisione gli addebiti mossi nei suoi confronti ed i mezzi per far cessare l'inadempimento contestato.
19 A questo proposito si deve ricordare che il parere motivato deve contenere un'esposizione coerente e dettagliata dei motivi che hanno formato nella Commissione il convincimento che lo Stato interessato è venuto meno a uno degli obblighi che ad esso incombono in forza del Trattato (v. sentenza 11 luglio 1991, causa C-247/89, Commissione/Portogallo, Racc. pag. I-3659, punto 22).
20 Emerge dal tenore del parere motivato che l'atto è conforme a tale requisito. Infatti, la Commissione vi ha precisato gli addebiti contenuti nella lettera di diffida, identificando le disposizioni della legge n. 257/92 che, a suo giudizio, costituivano regole tecniche. Ne consegue che il parere motivato ha sufficientemente precisato l'oggetto del ricorso.
21 Quindi, il secondo motivo di irricevibilità va del pari disatteso.
Sul terzo motivo
22 La Repubblica italiana sostiene che il ricorso è irricevibile in quanto vi è una divergenza fra il suo contenuto e quello del parere motivato. A suo avviso, la materia del contendere non è identica nel parere motivato e nel ricorso. La Commissione avrebbe dichiarato nel parere motivato che la Repubblica italiana era venuta meno agli obblighi ad essa incombenti ai sensi degli artt. 8 e 9 della direttiva, mentre nel ricorso avrebbe concluso nel senso di una violazione dell'art. 8 della direttiva, relativo all'obbligo di notifica, o, in subordine, dell'art. 9, inerente all'obbligo di statu quo che incombe agli Stati membri allorché hanno comunicato il progetto. Di conseguenza, sostenendo che la Repubblica italiana aveva violato solo l'art. 8 e non l'art. 9, la Commissione avrebbe modificato la materia del contendere.
23 La Commissione ribatte di aver correttamente riformulato la sua domanda alla luce della giurisprudenza della Corte. Ritiene che il richiamo all'art. 9 non sia pertinente quando è evidente che, non essendovi stata comunicazione, si è contravvenuto solo all'art. 8. Tuttavia, la Commissione avrebbe inteso premunirsi contro l'eventuale sviluppo dell'argomento difensivo del governo italiano consistente nel richiamo alla notifica del disegno di legge, prima della fase precontenziosa, ai sensi dell'art. 93 del Trattato CE, relativo agli aiuti di Stato. A questo scopo la Commissione non avrebbe aggiunto l'addebito concernente l'art. 9 - che già era stato formulato nel parere motivato - ma l'avrebbe relegato ad un ruolo subordinato.
24 E' vero che, secondo la giurisprudenza della Corte, l'oggetto del ricorso proposto a norma dell'art. 169 del Trattato è definito dal procedimento precontenzioso previsto da tale disposizione e che, di conseguenza, il parere motivato della Commissione e il ricorso devono fondarsi sulle stesse censure (v. sentenza 10 settembre 1996, causa C-11/95, Commissione/Belgio, Racc. pag. I-4115, punto 73).
25 Ciò non significa tuttavia che debba sussistere in ogni caso una perfetta coincidenza tra l'esposizione dell'oggetto della controversia nel parere motivato e le conclusioni del ricorso, dal momento che l'oggetto della controversia non è stato ampliato o modificato ma, al contrario, semplicemente ridotto.
26 Ne consegue che anche il terzo motivo di irricevibilità deve venire disatteso, sicché il ricorso è ricevibile.
Nel merito
27 La Commissione ritiene che la legge n. 257/92 contenga regole tecniche che rientrano nella sfera di applicazione della direttiva. Anzitutto il semplice fatto di vietare, all'art. 1, n. 2, della legge n. 257/92, l'importazione, l'esportazione, la commercializzazione e la produzione di amianto, di prodotti di amianto e di prodotti che contengono amianto, come menzionati nell'allegato della legge, costituirebbe di per sé una regola tecnica ai sensi dell'art. 1 della direttiva. Inoltre l'art. 3 della stessa legge conterrebbe regole tecniche, poiché definisce i valori limite del tenore di amianto ammesso nonché le procedure e i metodi di misurazione di tali valori. Infine l'art. 8 della legge n. 257/92 prescriverebbe di applicare all'amianto e ai prodotti che contengono amianto le disposizioni della legge 29 maggio 1974, n. 256 (in prosieguo: la «legge n. 256/74»), e del decreto presidenziale 24 maggio 1988, n. 215 (in prosieguo: il «decreto n. 215/88»), per la loro classificazione, il loro imballaggio e la loro etichettatura. Di conseguenza quest'ultima disposizione costituirebbe del pari una regola tecnica poiché instaurerebbe regole applicabili ai prodotti, nel senso dell'art. 1, punti 1 e 5, della direttiva. La Commissione ne conclude che, allorché un provvedimento generale, come la legge n. 257/92, contiene regole tecniche, l'insieme organico della legge va comunicato. Se ciò non avvenisse, le sarebbe più difficile, se non impossibile, vagliare la portata delle regole tecniche e, in particolare, valutare se esse possano creare ostacoli per gli scambi.
28 Senza nemmeno pronunciarsi sull'argomento della Commissione secondo il quale gli artt. 1, 3 e 8 della legge n. 257/92 costituiscono regole tecniche, la Repubblica italiana sostiene che, in ogni caso, ciò non basta a rendere obbligatoria la notifica del testo completo della legge n. 257/92 in quanto regola tecnica globale. Infatti, anche supponendo che le dette disposizioni costituiscano regole tecniche, ciò non può implicare l'obbligo di notificare tutta la legge. Risulterebbe invero dall'art. 9 della direttiva che, allorché una regola tecnica è notificata allo stato di progetto, si dovrebbe sospendere l'iter legislativo nazionale fino alla conclusione della procedura prevista dalla direttiva. Quindi, nell'ipotesi in cui il testo completo della legge n. 257/92 fosse stato notificato, il Parlamento italiano avrebbe dovuto astenersi dall'approvare e dal mettere in vigore disposizioni che non riguardano affatto regole tecniche.
29 Occorre accertare anzitutto se, come sostiene la Commissione, gli artt. 1, 3 e 8 della legge n. 257/92 costituiscano regole tecniche ai sensi della direttiva.
30 Per quanto riguarda l'art. 1, n. 2, della legge n. 257/92, si deve ricordare che questa disposizione vieta, a decorrere da un anno dopo l'entrata in vigore della legge medesima, l'estrazione, l'importazione, l'esportazione, la commercializzazione e la produzione di amianto, di prodotti di amianto e di prodotti che contengono amianto. Tale disposizione, per il fatto di vietare la commercializzazione e l'impiego dell'amianto, costituisce una regola tecnica che il governo italiano avrebbe dovuto comunicare conformemente all'art. 8, n. 1, primo comma, della direttiva.
31 Quanto all'art. 3 della legge n. 257/92, il n. 1 fissa in particolare valori limite di concentrazione delle fibre di amianto respirabili nei luoghi di lavoro nei quali, segnatamente, si impiega, si trasforma o si smaltisce l'amianto. Il n. 2 stabilisce limiti, procedure e metodi d'analisi per la misurazione dei valori dell'inquinamento dell'ambiente ad opera dell'amianto. Il n. 3 attribuisce al ministro della Sanità competenza ad aggiornare o modificare i nn. 1 e 2. I nn. 4 e 5 modificano o abrogano valori limite vigenti in precedenza.
32 L'art. 8 della legge n. 257/92, poi, dispone che la classificazione, l'imballaggio e l'etichettatura dell'amianto e dei prodotti che contengono amianto sono disciplinati dalla legge n. 256/74, come successivamente modificata e integrata, e dal decreto n. 215/88.
33 Si deve rilevare che la Commissione, quando chiede alla Corte di dichiarare che uno Stato è venuto meno agli obblighi che gli incombono in forza del Trattato, è tenuta a fornire essa stessa la prova del preteso inadempimento (sentenza 16 dicembre 1992, causa C-210/91, Commissione/Grecia, Racc. pag. I-6735, punto 22).
34 Orbene, secondo l'art. 1, punto 5, della direttiva, occorre intendere per regola tecnica «(...) le specificazioni tecniche, comprese le disposizioni che ad esse si applicano, la cui osservanza è obbligatoria, de jure o de facto, per la commercializzazione o l'utilizzazione in uno Stato membro (...)». Ai sensi dell'art. 1, punto 1, della direttiva, «specificazione tecnica» è una specificazione che figura in un documento che definisce le caratteristiche prescritte per un prodotto, come i livelli di qualità o di idoneità all'impiego e la sicurezza. L'art. 3, n. 1, della legge n. 257/92 stabilisce valori limite della concentrazione di fibre di amianto respirabili nei luoghi di lavoro. Poiché non precisa una caratteristica prescritta per un prodotto, questa disposizione non rientra, a priori, nella definizione di specificazione tecnica e non può quindi essere considerata una regola tecnica da notificare alla Commissione conformemente all'art. 8, n. 1, primo comma, della direttiva. Anche se l'osservanza dei valori limite della concentrazione di fibre di amianto respirabili prescritti dall'art. 3 della legge n. 257/92 può avere conseguenze sulle caratteristiche del prodotto in questione, quali previste dall'art. 1, n. 1, della direttiva, si deve rilevare che la Commissione non ha dimostrato come ciò potesse verificarsi.
35 La Commissione sostiene che l'art. 8 della legge n. 257/92 estende all'amianto l'applicazione di disposizioni che in precedenza non si applicavano a questo prodotto. Secondo la Repubblica italiana, invece, si tratta solo di un richiamo delle disposizioni già applicabili all'amianto.
36 Ora, se la Commissione afferma che l'art. 8 della legge n. 257/92 costituisce una regola tecnica nuova senza nemmeno dimostrare come e perché detta disposizione produca effetti giuridici distinti rispetto alla legge n. 256/74 e al decreto n. 215/88, citati nel detto art. 8, è giocoforza constatare che tale affermazione non è corroborata da un minimo di prove. Di conseguenza l'argomentazione della Commissione su questo punto va disattesa e si deve del pari concludere che non è stato dimostrato che la detta disposizione costituisca una regola tecnica ai sensi dell'art. 1, punto 5, della direttiva.
37 Da quanto precede risulta che, avendo adottato l'art. 1 della legge n. 257/92 senza notificarlo alla Commissione allo stato di progetto, la Repubblica italiana è venuta meno agli obblighi ad essa incombenti ai sensi dell'art. 8, n. 1, primo comma, della direttiva.
38 Quanto all'obbligo, per il governo italiano, di notificare il testo completo della legge n. 257/92, ivi comprese le disposizioni che non costituiscono regole tecniche, si deve ricordare che dall'art. 8, n. 1, primo comma, ultima frase, della direttiva risulta che gli Stati membri devono comunicare del pari alla Commissione il testo delle disposizioni legislative e regolamentari di base principalmente e direttamente coinvolte se la conoscenza del detto testo è necessaria per valutare la portata del progetto di regola tecnica.
39 A questo proposito si deve ricordare che da quanto precede risulta che varie disposizioni della legge n. 257/92 non costituiscono regole tecniche ai sensi dell'art. 1, punto 5, della direttiva e nemmeno disposizioni legislative e regolamentari di base che riguardano principalmente e direttamente la regola tecnica contenuta nella detta legge, ai sensi dell'art. 8, n. 1, primo comma, della stessa direttiva.
40 Occorre precisare, però, che la finalità dell'art. 8, n. 1, primo comma, ultima frase, della direttiva è quella di consentire alla Commissione di disporre di informazioni quanto più possibile complete su tutto il progetto di regola tecnica quanto al suo contenuto, alla sua portata e al suo contesto generale onde consentirle di esercitare, nel modo più efficace possibile, i poteri che le sono conferiti dalla direttiva.
41 Orbene, si deve rilevare che solo una comunicazione integrale della legge n. 257/92 poteva consentire alla Commissione di valutare la portata esatta delle regole tecniche eventualmente contenute nella detta legge, che, come indica il suo titolo, riguarda la cessazione dell'impiego dell'amianto.
42 Va precisato, tuttavia, che il semplice fatto di portare a conoscenza della Commissione il complesso delle disposizioni contenute nella legge n. 257/92 non impedisce alla Repubblica italiana di mettere in vigore immediatamente, e quindi senza attendere i risultati della procedura d'esame prevista dalla direttiva, le disposizioni che non costituiscono regole tecniche.
43 Di conseguenza, si deve dichiarare che, avendo emanato la legge n. 257/92 senza notificarla previamente alla Commissione allo stato di progetto, la Repubblica italiana è venuta meno agli obblighi ad essa incombenti ai sensi dell'art. 8, n. 1, primo comma, della direttiva.
Decisione relativa alle spese
Sulle spese
44 Ai sensi dell'art. 69, n. 2, del regolamento di procedura, la parte soccombente è condannata alle spese. La Repubblica italiana è rimasta soccombente sulla maggioranza dei suoi motivi e quindi va condannata alle spese.
Dispositivo
Per questi motivi,
LA CORTE
(Sesta Sezione)
dichiara e statuisce:
1) Avendo emanato la legge 27 marzo 1992, n. 257, relativa alla cessazione dell'impiego dell'amianto, senza notificarla previamente alla Commissione allo stato di progetto, la Repubblica italiana è venuta meno agli obblighi ad essa incombenti ai sensi dell'art. 8, n. 1, primo comma, della direttiva del Consiglio 28 marzo 1983, 83/189/CEE, che prevede una procedura di informazione nel settore delle norme e delle regolamentazioni tecniche, come modificata dalla direttiva del Consiglio 22 marzo 1988, 88/182/CEE.
2) La Repubblica italiana è condannata alle spese. | [
"Inadempimento di uno Stato",
"Obbligo di notifica previa ai sensi della direttiva 83/189/CEE"
] |
61993CJ0319 | el | για τα δικαστικά έξοδα
Επί των δικαστικών εξόδων
38 Τα έξοδα στα οποία υποβλήθηκαν η Ολλανδική, η Γαλλική και η Δανική Κυβέρνηση και η Επιτροπή των Ευρωπαϊκών Κοινοτήτων, οι οποίες κατέθεσαν παρατηρήσεις στο Δικαστήριο, δεν αποδίδονται. Δεδομένου ότι η παρούσα διαδικασία έχει ως προς τους διαδίκους της κύριας δίκης τον χαρακτήρα παρεμπίπτοντος που ανέκυψε ενώπιον του εθνικού δικαστηρίου, σ' αυτό εναπόκειται να αποφανθεί επί των δικαστικών εξόδων.
Διατακτικό
Για τους λόγους αυτούς,
ΤΟ ΔΙΚΑΣΤΗΡΙΟ,
κρίνοντας επί των ερωτημάτων που του υπέβαλε με διάταξη της 12ης Μαΐου 1993 (C-319/93) το Gerechtshof te Leeuwarden και με διατάξεις της 21ης Ιανουαρίου και 29ης Ιουλίου 1994 (C-40/94 και C-224/94) το Arrondissementsrechtbank te 's-Hertogenbosch, αποφαίνεται:
1) Η μη εφαρμογή του άρθρου 85 της Συνθήκης στις συμφωνίες, αποφάσεις και πρακτικές των παραγωγών γεωργικών προϊόντων, των ενώσεων των παραγωγών ή των ενώσεων των ενώσεων αυτών εξαρτάται αποκλειστικά από τις προϋποθέσεις του άρθρου 2, παράγραφος 1, δεύτερη φράση, του κανονισμού 26. Αν μια συμφωνία ή μια απόφαση εμπίπτει στο πεδίο εφαρμογής του άρθρου 85, παράγραφος 1, της Συνθήκης και δεν πληροί τις προϋποθέσεις παρεκκλίσεως του άρθρου 2, παράγραφος 1, δεύτερη φράση, του κανονισμού 26 ούτε της χορηγείται απαλλαγή σύμφωνα με το άρθρο 85, παράγραφος 3, είναι αυτοδικαίως άκυρη και η ακυρότητα αυτή παράγει αναδρομικά αποτελέσματα.
2) Το εθνικό δικαστήριο, ενώπιον του οποίου γίνεται επίκληση της ακυρότητας της ρήτρας που περιλαμβάνεται στο καταστατικό γεωργικού συνεταιρισμού για παράβαση του άρθρου 85, παράγραφος 1, της Συνθήκης, ενώ ο συνεταιρισμός επικαλείται το άρθρο 2, παράγραφος 1, του κανονισμού 26, μπορεί να συνεχίσει τη διαδικασία και να αποφανθεί επί της διαφοράς που εκκρεμεί ενώπιόν του στις περιπτώσεις κατά τις οποίες είναι πρόδηλον ότι οι προϋποθέσεις εφαρμογής του άρθρου 85, παράγραφος 1, δεν πληρούνται ή ακόμη να διαπιστώσει την ακυρότητα της επίδικης ρήτρας κατ' εφαρμογήν του άρθρου 85, παράγραφος 2, εάν έχει σχηματίσει την πεποίθηση ότι η ρήτρα αυτή δεν πληροί τις προϋποθέσεις για να τύχει της απαλλαγής του άρθρου 2, παράγραφος 1, του κανονισμού 26 ούτε απαλλαγής δυνάμει του άρθρου 85, παράγραφος 3. Σε περίπτωση αμφιβολίας, το εθνικό δικαστήριο μπορεί, όταν τούτο αποδεικνύεται σκόπιμο και σύμφωνο προς τις εθνικές δικονομικές διατάξεις, να ζητήσει πρόσθετες πληροφορίες από την Επιτροπή ή να παράσχει στους διαδίκους τη δυνατότητα να ζητήσουν από την Επιτροπή να αποφανθεί επί της επίδικης ρήτρας. | [
"Ανταγωνισμός",
"Καταστατικά των συνεταιρισμών γαλακτοπαραγωγών",
"Καθεστώς αποζημιώσεως λόγω εξόδου",
"Ερμηνεία του άρθρου 2 του κανονισμού 26"
] |
62013CJ0648 | bg | С исковата си молба Европейската комисия иска от Съда да приеме за установено, че като не е транспонирала или не е транспонирала правилно член 2, точки 19, 20, 26 и 27, член 8, параграф 1, член 9, параграф 2, член 10, параграф 3 и член 11, параграф 5 от Директива 2000/60/EО на Европейския парламент и на Съвета от 23 октомври 2000 година за установяване на рамка за действията на Общността в областта на политиката за водите (
ОВ L 327, стр. 1
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 15, том 6, стр. 193), изменена с Директива 2008/32/ЕО на Европейския парламент и на Съвета от 11 март 2008 г. (
ОВ L 81, стр. 60
, наричана по-нататък „Директива 2000/60“), както и раздели 1.3, 1.3.4, 1.3.5, 1.4 и 2.4.1 от приложение V и част А, раздели 7.2—7.10 от приложение VII към посочената директива, Република Полша не е изпълнила задълженията си съгласно посочените разпоредби и член 24 от същата директива.
Правна уредба
Правото на Съюза
Член 2 от Директива 2000/60, озаглавен „Определения“, предвижда в точки 19, 20, 26 и 27:
„[…]
19.
„Състояние на подземните води“ е общ израз за състоянието на подземните водни обекти, определено от най-лошото му количествено състояние и химичното му състояние.
20.
„Добро състояние на подземните води“ означава състоянието, достигнато от подземния воден обект, когато и количественото, и химичното му състояние са поне добри.
[…]
26.
„Количествено състояние“ е израз на степента, в която подземен воден обект е засегнат от директно или индиректно черпене.
27.
„Налични ресурси на подземните води“ означава дългосрочната средна годишна степен на цялостното възстановяване на подземния воден обект, от която се вади дългосрочната годишна степен на изискуемия поток за постигане на екологичните качествени стандарти за свързаните повърхностни води, определени в член 4, за да се избегне всяко значително влошаване на екологичното състояние на тези води, както и за да се избегне всяка значителна вреда на свързаните с тях земни екосистеми.
[…]“.
Член 4 от Директива 2000/60, озаглавен „Екологични цели“ гласи:
„1. За постигане пълна ефективност на програмите от мерки, установени в плановете за управление на речните басейни:
a)
за повърхностни води
i)
при спазване на параграфи 6 и 7 и без да се засяга параграф 8, държавите членки изпълняват необходимите мерки за предпазване състоянието на всички повърхностни водни обекти от влошаване;
ii)
всички водни обекти за повърхностни води [да] бъдат опазвани, разширявани и възстановявани от държавите членки, при спазване на прилагането на подточка iii), за изкуствени и силно модифицирани водни обекти, с цел постигане доброто им състояние най-много до 15 години от датата на влизане в сила на настоящата директива, в съответствие с разпоредбите на приложение V, при спазване на удължаванията, определени в съответствие c параграф 4, и при прилагане на параграфи 5, 6 и 7, и без да се засяга параграф 8,
iii)
държавите членки опазват и разширяват всички изкуствени и силно модифицирани водни обекти с цел постигане на добър екологичен потенциал и добро химично състояние на повърхностните води най-късно до 15 години от датата на влизане в сила на настоящата директива в съответствие с разпоредбите на приложение V, при спазване на удължаванията, определени в съответствие c параграф 4, и при прилагане на параграфи 5, 6 и 7, и без да се засяга параграф 8;
iv)
държавите членки ще прилагат необходимите мерки в съответствие с член 16, параграфи 1 и 8 с цел постепенното намаляване на замърсяването с приоритетни вещества и пълното или поетапното елиминиране на емисиите, заустванията и уврежданията от приоритетни опасни вещества,
без това да влияе на съответните международни споразумения по член 1 за съответните страни;
б)
за подземни води
i)
държавите членки изпълняват необходимите мерки за опазване или ограничаване на замърсителите в подземните води, както и по отношение опазване състоянието на всички подземни водни обекти по параграфи 6 и 7 от влошаване, без да се засяга параграф 8 от настоящия член и съобразно прилагането на член 11, параграф 3, буква й);
ii)
държавите членки опазват, разширяват и възстановяват всички подземни водни обекти, като осигурят баланс между водочерпене и водосбор на подземни води, с цел постигане доброто им състояние най-късно до 15 години от датата на влизане в сила на настоящата директива, в съответствие с разпоредбите на приложение V, при спазване на yдължaванията, определени в съответствие с параграф 4, и при прилагане на параграфи и 5, 6 и 7, без да се засяга параграф 8 от настоящия член, и съобразно прилагането на член 11, параграф 3, буква й);
iii)
държавите членки изпълняват всички необходими мерки за отстраняване на всякакви значителни и устойчиви възходящи тенденции в концентрацията на замърсители, произтичащи от човешка дейност, с цел прогресивно намаляване замърсяването на подземните води;
мерките за постигане на горната цел трябва да се прилагат в съответствие с член 17, параграфи 2, 4 и 5, като се вземат предвид приложимите стандарти, установени в съответното законодателство на Общността, и в съответствие с приложението на параграфи 6 и 7, без да се засяга параграф 8;
в)
за защитените територии
държавите членки ще постигнат съответствие с всички стандарти и цели най-късно до 15 години от датата на влизане в сила на настоящата директива, освен ако друго не е установено в законодателство на Общността, установяващо защитените територии.
2. В случай че за един и същ воден обект е приложима повече от една цел по параграф 1, трябва да бъде приложена по-строгата.
3. Държавите членки могат да определят даден воден обект като изкуствен или силно модифициран, когато:
а)
промените в хидроморфологичните характеристики на обекта, за който трябва да се достигне добро състояние, ще имат значителен отрицателен ефект върху:
i)
околната среда като цяло;
ii)
навигацията, пристанищните съоръжения или рекреацията;
iii)
дейности, за които водата се съхранява, като доставка на питейна вода, производство на енергия или напояване;
iv)
регулиране на водите, предпазване от наводнения, почвени дренажи; или
v)
други, също толкова значими човешки дейности по развитието;
б)
благоприятните цели за изкуствени или силно модифицирани характеристики на водния обект не могат по технически причини или непропорционалност на разходите да бъдат достигнати по разумен начин с други средства, които са значително по-добри като екологична възможност.
Всички подобни случаи и причините за тях се описват подробно в плановете за управление на речните басейни по член 13, като се преразглеждат на всеки 6 години.
4. Сроковете, установени в параграф 1, могат да бъдат удължавани за целите на поетапното постигане на целите за водни обекти, за които е доказано, че липсва по-нататъшно влошаване на състоянието, при условие че са спазени всички изброени по-долу условия:
а)
държавите членки установят, че всички необходими подобрения в състоянието на водните обекти не биха могли да бъдат разумно постигнати в сроковете по този параграф поради поне една от следните причини:
i)
мащабът на необходимите подобрения може да бъде достигнат единствено в сроковете, превишаващи посочените, по технически причини;
ii)
завършването на подобренията в срок би било непропорционално скъпо;
iii)
естествените условия не позволяват подобренията в състоянието на водния обект да бъдат направени в срок.
б)
удължаването на сроковете, както и причините за това, са изрично посочени и обяснени в плана за управление на речния басейн по член 13;
в)
продължаването на сроковете трябва да се ограничи максимум до 2 актуализации на плана за управление на речния басейн, освен в случаите, когато естествените условия са такива, че целите не могат да бъдат постигнати в този период;
г)
в плана за управление на речния басейн са посочени: обобщение на мерките по член 11, за които се счита, че е необходимо да се приложат с цел прогресивното достигане на добро състояние в продължения срок, причините за всяко значимо забавяне в действието на тези мерки, както и очакваните срокове за прилагането им. Преглед на прилагането на мерките и резюме на всички допълнителни мерки трябва да бъдат включени в актуализациите на плана.
5. Държавите членки могат да се стремят към по-малко строги екологични цели от изискуемите по параграф 1 за определени водни обекти, когато те са до такава степен засегнати от човешката дейност по член 5, параграф 1, или естествените им условия са такива, че постигането на тези цели е технически невъзможно или непропорционално скъпо и са [изпълнени] всички условия, изброени по-долу:
а)
екологичните и социо-икономически нужди, обслужвани от човешките дейности, не могат да бъдат постигнати с други средства, които са значително по-добрата екологична възможност и не са необходими непропорционални разходи;
б)
държавите членки осигурят:
—
достигането на възможно най-добро екологично и химично състояние на повърхностните води, съобразно естествените условия, човешката дейност или замърсяване;
—
най-малките възможни промени в доброто състояние на подземните води, съобразно естествените условия, човешката дейност или замърсяване;
в)
в състоянието на засегнатия воден обект не се наблюдава по-нататъшно влошаване;
г)
установяването на най-либерални екологични цели, както и причините за това, са изрично посочени в плана за управление на речния басейн, изискуем по член 13, и тези цели се преразглеждат на всеки 6 години.
6. Временното влошаване на състоянието на водните обекти няма да бъде нарушение на изискванията на настоящата директива, ако е в резултат на естествени причини или обстоятелства, свързани с непреодолима сила, които са изключителни или не са могли да бъдат предсказани, и особено силни наводнения и продължителни засушавания, или пък са в резултат на обстоятелства, предизвикани от непредсказуеми инциденти и при положение, че са изпълнени всички следващи условия:
а)
предприети са всички практически действия за предпазване от по-нататъшно влошаване състоянието на водния обект, така че да бъдат достигнати целите на настоящата директива за другите водни обекти, незасегнати от тези обстоятелства;
б)
условията, съгласно които тези обстоятелства са изключителни или не са могли да бъдат предвидени, да са декларирани, включително приемането на съответни индикатори, и записани в плана за управление на речния басейн;
в)
мерките, които следва да се предприемат при такива извънредни обстоятелства да са включени в програмите от мерки и да не противоречат на възстановяване качеството на водния обект след отминаване на тези обстоятелства;
г)
ефекта от такива извънредни или непредвидими обстоятелства да се разглежда веднъж годишно и, съобразно причините по параграф 4, буква a), да се предприемат всички практически мерки за възстановяване на водния обект до състоянието му преди тези обстоятелства възможно най-скоро; и
д)
обобщение на последствията от обстоятелствата и предприетите съобразно букви a) и г) мерки да се включат в следващото актуализиране на плана за управление на речния басейн.
7. Държавите членки не са в нарушение разпоредбите на настоящата директива, когато:
—
невъзможността за достигане на добро състояние на подземния воден обект, доброто екологично състояние или, където е необходимо, добър екологичен потенциал, или за опазване повърхностния или подземен воден обект от влошаване на състоянието му, е в резултат на нови модификации на физическите характеристики на повърхностния или промени в нивото на подземния воден обект, или
—
невъзможността за предпазване на отличното състояние на повърхностен воден обект от влошаване е в резултат от нови устойчиви човешки дейности по развитието
и всички следващи условия са спазени:
а)
предприети са всички практически действия за намаляване отрицателния ефект върху състоянието на водния обект;
б)
причините за тези модификации или промени в нивото са изрично посочени и обяснени в плана за управление на речния басейн по член 13, като целите се преразглеждат всеки 6 години.
в)
причините за тези промени или модификации са от преимуществен обществен интерес и/или ползите за околната среда и обществото от постигане на целите по параграф 1 са по-незначими от ползите от новите модификации или промени в нивото за човешкото здраве, за поддържане на човешката безопасност или за устойчивото развитие; и
г)
полезните цели, обслужвани от тези модификации или промени в нивото на водния обект, не могат по технически причини или непропорционалност на разходите да бъдат постигнати с други средства, които са по-добрата екологична възможност.
8. При прилагането на параграфи 3, 4, 5, 6 и 7, държавите членки осигуряват, че то не изключва постоянно или не е в противоречие с постигането на целите на настоящата директива за други водни обекти в рамките на същия район на речен басейн, както и съответствието с останалото екологично законодателство на Общността.
9. Трябва да се предприемат стъпки, гарантиращи при прилагането на новите разпоредби, включително параграфи 3, 4, 5, 6 и 7, поне такова ниво на опазване, каквото е осигурено от съществуващото законодателство на Общността“.
Член 8 от Директива 2000/60, озаглавен „Мониторинг на състоянието на повърхностните, подземните води и защитените територии“, в параграф 1 предвижда:
„Държавите членки трябва да осигурят програми за мониторинг на състоянието на водите, с цел събирането на подробна информация за него на територията на всеки район на речен басейн:
—
за повърхностните води тези програми трябва да покриват:
i)
обема и нивото на потока, в степен, релевантна за екологичното и химическо състояние и екологичния потенциал; и
ii)
екологичното и химическо състояние и екологичния потенциал;
—
за подземните води тези програми трябва да покриват мониторинга на химическото и количествено състояние;
—
за защитените територии тези програми трябва да бъдат [допълнени със] спецификациите, съдържащи се в законодателството на Общността, съгласно което е определена съответната защитена територия“.
Член 9, параграфи 1 и 2 от Директива 2000/60 гласи:
„1. Държавите членки се съобразяват с принципа за възвръщаемост на разходите за водни услуги, включително екологичните и суровинни разходи, като се вземе предвид икономическият анализ, проведен съгласно приложение III, и особено в съответствие с принципа „замърсителят плаща“.
До 2010 г. държавите членки осигуряват:
—
водните ценови стратегии да осигуряват адекватни мотивации за ефективното използване на водните ресурси от ползвателите, което да допринесе за екологичните цели на настоящата директива,
—
адекватен принос във възстановяването на разходите за водни услуги на различните ползватели на вода, разпределени най-малко на промишлени, домашни и селскостопански, основаващ се на икономическия анализ по приложение III и предвиждащ прилагането на принципа „замърсителят плаща“.
При гореспоменатите дейности, държавите членки могат да вземат предвид социалните, екологични и икономически последствия от възвръщаемостта, както и географските и климатични условия на засегнатите области или област.
2. В плановете за управление на речните басейни, държавите членки трябва да докладват за планираните стъпки за прилагане на параграф 1, които ще допринесат за постигане екологичните цели на настоящата директива, както и за принос[а] на различните водоползватели във възвращаемостта на разходите за водни услуги“.
Член 10 от Директива 2000/60, озаглавен „Комбиниран подход за точкови и дифузни източници“, гласи:
„1. Държавите членки контролират всички зауствания в повърхностни води по параграф 2, в съответствие с комбинирания подход, установен в този член.
2. Държавите членки установяват и/или прилагат:
а)
контрол на емисиите, основаващ се на най-добрите налични технологии; или
б)
съответни норми за допустими емисии; или
в)
в случаите на дифузни влияния, контролът да включва най-добрите екологични практики;
установени във:
—
Директива 96/61/ЕО на Съвета от 24 септември 1996 г. за комплексно предотвратяване и контрол на замърсяването, [
ОВ L 257, стр. 26
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 15, том 3, стр. 183]
—
Директива 91/271/ЕИО на Съвета от 21 май 1991 г. за пречиствателните станции за градски отпадъчни води, [
ОВ L 135, стр. 40
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 15, том 2, стр. 43]
—
Директива 91/676/ЕИО на Съвета от 12 декември 1991 г. за опазване на водите от замърсяване с нитрати от [селскостопански] източници [
ОВ L 375, стр. 1
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 15, том 2, стр. 81],
—
директивите, приети по член 16 на настоящата директива,
—
директивите, изброени в приложение IX,
—
всяко друго съответно законодателство на Общността
най-късно 12 години след датата на влизане в сила на настоящата директива, освен ако е предписано друго в споменатото законодателство.
3. Ако цел за качество или качествен стандарт, установени по настоящата директива, директивите, изброени в приложение IX, или някакво друго законодателство на Общността изискват по-строги условия от произтичащите от прилагането на параграф 2, трябва да бъде установен съответно по-строгият контрол на емисиите“.
Член 11 от Директива 2000/60 е озаглавен „Програми от мерки“ и параграф 5 от него предвижда:
„В случай, че данни от мониторинг или друга информация сочат, че целите, установени по член 4 за даден воден обект не биха могли да бъдат постигнати, държавите членки трябва да гарантират, че:
—
се изследват причините за възможен неуспех;
—
съответните разрешителни, включително предварителните се проверяват и подновяват когато е необходимо;
—
програмите за мониторинг се обновяват и уточняват, когато и както е необходимо; и
—
предприемат се допълнителни мерки, когато е необходимо за достигане на целите, включително установяване на по-строги екологични качествени стандарти съгласно процедурите в приложение V.
Когато тези причини са резултат на естествени или форсмажорни обстоятелства, които са извънредни и не биха могли да бъдат предвидени, като силни наводнения и продължителни засушавания, държавите членки могат да не прилагат на практика допълнителните мерки при спазване на член 4, параграф 6“.
Раздели 1.3, 1.3.4, 1.3.5, 1.4 и 2.4.1 от приложение V към Директива 2000/60 предвиждат:
„1.3. Moниторинг на екологичното състояние и химическото състояние на повърхностните води
В съответствие с изискванията на член 8 се създава мрежа за мониторинг на повърхностните води. Мониторинговата мрежа трябва да бъде така устроена, че да осигурява подробни и детайлни обобщения на екологичното и химическо състояние в рамките на всеки речен басейн и да осигурява класификацията на водните обекти в пет класа в съответствие с нормативните определения в раздел 1.2. Държавите членки ще предоставят карти на мрежите за мониторинг на повърхностни води в плана за управление на речни басейни.
На база характеризирането и оценка на влиянието, провеждани съобразно член 5 и приложение II, за всеки период, покрит от плана за управление на речни басейни държавите членки установят програми за наблюдаващ мониторинг и за оперативен мониторинг. В някои случаи може да се наложи установяването от държавите членки на програми за проучвателен мониторинг.
Държавите членки ще наблюдават параметрите, показателни за състоянието на всеки съответен качествен елемент. При избора на параметри за биологичните качествени елементи, държавите членки ще определят подходящи таксономични нива, изискуеми за постигане съответна надеждност и прецизност в класификацията на качествените елементи. Изчисленията на нивата на надеждност и прецизност от резултатите, получени от програмите за мониторинг, трябва да присъстват в плана.
[…]
1.3.4 Честота на мониторинга
За периода на наблюдаващия мониторинг се прилагат честотите за мониторинг на параметрите, показателни за физико-химичните качествени елементи дадени по-долу, освен ако не са установени по-големи интервали на базата на техническите познания и експертната преценка. За биологичните или хидроморфологичните качествени елементи, мониторинг се провежда поне веднъж за периода на наблюдаващия мониторинг.
Що се отнася до оперативния мониторинг, честотите, изискуеми за всеки параметър се определят от държавите членки така че да осигурят достатъчно данни за надеждна оценка на състоянието на съответния качествен елемент. Като ръководна линия, мониторинг се провежда на интервали, ненадвишаващи дадените в таблицата по-долу, освен ако не са установени по-дълги на базата на техническите познания и експертната преценка.
Честотите се избират така че да достигнат приемливо ниво на надеждност и прецизност. Изчисленията на надеждността и прецизността, получени чрез използваната мониторингова система се посочват в плана за управление на речния басейн.
Честотите за мониторинг се избират като се държи сметка за променливостта на параметрите вследствие както на естествени, така и на антропогенни условия. Времето, в което се провежда мониторинг се избира така че да минимизира влиянието на сезонните промени в резултата, като по този начин се осигури отразяването от резултатите на промените във водния обект в резултат на промени поради антропогенни натоварвания. Трябва да се провежда допълнителен мониторинг през различните сезони на годината за достигането на тази цел.
Качествен елементРекиЕзераПреходниКрайбрежни
Биологични
Фитопланктон:6 месеца6 месеца6 месеца6 месецаДруга водна флора3 години3 години3 години3 годиниМакро безгръбначни3 години3 години3 години3 годиниРиби3 години3 години3 години
Хидроморфологични
Общности6 годиниХидрологиянепрекъснат1 месецМорфология6 години6 години6 години6 години
Физико-химични
[Температура]3 месеца3 месеца3 месеца3 месецаОкисляемост3 месеца3 месеца3 месеца3 месецаСоленост3 месеца3 месеца3 месецаХранително състояние3 месеца3 месеца3 месеца3 месецаКиселинно състояние3 месеца3 месецаДруги замърсители3 месеца3 месеца3 месеца3 месецаПриоритетни вещества1 месец1 месец1 месец1 месец
1.3.5 Допълнителни изисквания за мониторинг на защитени територии
Програмите за мониторинг, изисквани по-горе, трябва да бъдат допълнени с цел изпълнение на следните изисквания:
Точки за водочерпене на питейна вода
Повърхностни водни обекти, определени по член 7 и осигуряващи повече от средно 100 м
на ден, се определят като пунктове за мониторинг и да се подложат на допълнителен мониторинг за да отговарят на изискванията на посочения член. Такива обекти се подлагат на мониторинг за всички приоритетни вещества, както и за други вещества, зауствани в значителни количества, които могат да повлияят на състоянието на водния обект и които се контролират от разпоредбите на Директивата за питейните води. Мониторингът се провежда в съответствие с честотите, дадени по-долу:
Обслужвана общинаЧестота< 100004 пъти годишно10000 до 300008 пъти годишно> 3000012 пъти годишно
Области на защита на местообитания и видове
Водните обекти, формиращи тези области се включват в програмата за оперативен мониторинг, спомената по-горе, когато на основата на оценка на влиянията от наблюдаващия мониторинг те са били определени като рискови по отношение постигането на екологичните цели по член 4. Мониторингът се провежда с цел оценка големината и влиянието на всички съответни значителни товари върху тези обекти и, когато е необходимо, оценка на промените в състоянието на тези обекти в следствие програмите от мерки. Мониторингът трябва да продължи до момента, в който областите удовлетворят изискванията на законодателството по отношение на водите, съгласно които те са били определени и достигнат целите по член 4.
[…]
1.4. Класификация и представяне на екологичното състояние
1.4.1. Сравнимост на резултатите от биологичния мониторинг
i)
Държавите членки ще установят мониторингови системи за целите на установяването на стойностите на биологичните качествени елементи, определени за всяка категория повърхностни води или силно модифицирани или изкуствени повърхностни водни обекти. При прилагане на установената по-долу процедура към силно модифицираните или изкуствени водни обекти препоръките към екологичното състояние се разглеждат като препоръки към екологичния потенциал. Такива системи могат да използват определени видове или групи от видове, представителни за качествения елемент като цяло.
ii)
За да се осигури сравнимост на такива мониторингови системи, резултатите от системите на държавите членки се изразяват като отношения на екологично качество за целите на класификацията на екологичното състояние. Тези отношения представят съотношението между стойностите на наблюдаваните биологични параметри за даден повърхностен воден обект и стойностите на параметрите в препоръчителните условия, приложими към този обект. Отношението се изразява като цифрова стойност между нула и единица, като отличното екологично състояние е представено от стойности близки до единицата, а лошото екологично състояние — от стойности, близки до нула.
iii)
Всяка държава членка разделя скалата на отношенията на екологичното качество за собствената си мониторингова система за всяка категория повърхностни води на пет класа — от отлично до лошо екологично състояние, както е определено в раздел 1.2, като даде цифрови стойности на всяка граница между класовете. Стойностите на границата между класовете на отлично и добро състояние и на границата между добро и средно състояние се установява посредством вътрешнокалибрационната процедура, описана по-долу.
iv)
Тази вътрешнокалибрационна процедура ще бъде подпомогната от Комисията за да се осигури установяването на границите за тези класове съобразно нормативните определения на раздел 1.2 и сравнимостта им между държавите членки.
v)
Като част от тази процедура, Комисията ще подпомогне обмена на информация между държавите членки, което да доведе до определянето на всички обекти за определен екорегион на Общността; тези именно обекти ще формират вътрешнокалибрационната мрежа. Мрежата ще се състои от обекти, избрани от цяла гама типове повърхностни водни обекти, представени във всеки екорегион. За всеки тип избран повърхностен воден обект, мрежата ще се състои от поне два обекта, отговарящи на границата между нормативните определения за отлично и добро състояние и поне два обекта, отговарящи на границата между нормативните определения за добро и средно състояние. Обектите ще бъдат избрани посредством експертна преценка, базирана на съвместни инспекции и всякаква друга достъпна информация.
vi)
Мониторинговата система на всяка държава членка се прилага към тези обекти във вътрешнокалибрационната мрежа, които са както в екорегионите, така и част от типовете повърхностни водни обекти, към които ще се приложи системата поради изискванията на настоящата директива. Резултатите от това прилагане ще се използват за установяване цифровите стойности за съответните граници на класовете за мониторинговата система на всяка държава членка.
vii)
Комисията изготвя проект за регистър на обектите, които образуват вътрешнокалибрационната мрежа. Окончателният регистър на обектите се изработва в съответствие с процедурата по регулиране, предвидена в член 21, параграф 2.
viii)
Комисията и държавите членки ще завършат вътрешнокалибрационната процедура до 18 месеца от датата на публикуване на окончателния регистър.
ix)
Резултатите от вътрешнокалибрационната процедура и стойностите, установени за класификация на мониторинговите системи на държавите членки в съответствие с подточки i)—viii) и предназначени да изменят несъществени елементи на настоящата директива чрез допълването ѝ, се приемат в съответствие с процедурата по регулиране с контрол, посочена в член 21, параграф 3, и се публикуват до шест месеца от завършването на вътрешнокалибрационната процедура.
1.4.2. Представяне на резултатите от мониторинга и класификация на екологичното състояние и екологичния потенциал
i)
Класификацията на екологичното състояние за категориите повърхностни води ще се представи от най-ниската от стойностите за биологичните и физико-химични резултати от мониторинга на съответните качествени елементи, класифицирани в съответствие с първата колона на таблицата по-долу. Държавите членки ще предоставят карта на всеки район на речен басейн, попадащ в класификацията на екологичното състояние за всеки воден обект, снабдена със съответни цветни кодове съобразно втората колона от долната таблица, отразяващи класификацията на екологичното състояние на водния обект.
ii)
Класификацията на екологичния потенциал на водния обект за силно модифицирани или изкуствени водни обекти се представя от най-ниската от стойностите на биологичните и физико-химични резултати от мониторинга на съответните качествени елементи, класифицирани в съответствие с първата колона на таблицата по-долу. Държавите членки ще предоставят карта на всеки район на речен басейн, илюстрираща класификацията на екологичния потенциал на всеки воден обект, снабдена със съответни цветни кодове съобразно втората колона от долната таблица, а по отношение на силно модифицираните водни обекти — третата ѝ колона.
Класификация на екологичното състояние
Цветен код
Отлично
Син
Добро
Зелен
Средно
Жълт
Недобро
Оранжев
Лошо
Червен
iii)
С черни точки на картата държавите членки ще определят също и тези водни обекти, за които недостигането на добро екологично състояние или добър екологичен потенциал е в следствие несъответствие с един или повече екологични качествени стандарти, установени за този воден обект в съответствие със специфичните синтетични или несинтетични замърсители (съобразно режима на съответствие, установен от държавата членка).
1.4.3. Представяне на резултатите от мониторинга и класификация на химичното състояние
Когато воден обект постигне съответствие с всички екологични качествени стандарти, установени в приложение IX, член 16 и друго съответно законодателство на Общността, установяващо такива стандарти, той ще бъде регистриран като постигнал добро химично състояние. В противен случай, водния обект ще се регистрира като непостигнал добро химично състояние.
[…]
2.4. Moниторинг на химичното състояние на подземните води
2.4.1. Мрежа за мониторинг на подземни води
Мрежата за мониторинг на подземни води се установява в съответствие с изискванията на член 7 и 8. Мрежата за мониторинг е устроена така, че да осигурява подробни и детайлни данни за химичното състояние на подземните води в рамките на всеки речен басейн и да открива присъствието на дългосрочни антропогенно предизвикани възходящи тенденции в замърсителите.
На база характеризирането и оценка на въздействието, проведени в съответствие с член 5 и приложение II, държавите членки ще установят програма за наблюдаващ мониторинг за всеки период на приложение на плана за управление на речния басейн. Резултатите от тази програма ще се използват за установяването на програма за оперативен мониторинг, която да се прилага за оставащия период на плана.
Изчисленията на нивата на надеждност и прецизност на резултатите, получени от програмите за мониторинг, трябва да бъдат дадени в плана.
[…]“.
Приложение VII към Директива 2000/60, озаглавено „Планове за управление на речни басейни“ предвижда в част А, раздели 7.2—7.10:
„A.
Плановете за управление на речни басейни включват следните елементи:
[…]
7.2.
доклад за практическите стъпки и мерки, предприети за прилагане принципа на възстановяване на разходите за водоползване в съответствие с член 9;
7.3.
обобщение на мерките, предприети за отговаряне на изискванията на член 7;
7.4.
обобщение на начините за контрол над водочерпенето и съхранението на вода, включително препратка към регистрите и определянията на случаите, в които са правени изключения по член 11, параграф 3, буква д);
7.5.
обобщение на начините за контрол, приети за зауствания от точкови източници и други дейности с въздействие върху състоянието на водите в съответствие с разпоредбите на член 11, параграф 3, буква ж) и член 11, параграф 3, буква и);
7.6.
определяне на случаите, в които са разрешени директни зауствания в подземните води, в съответствие с разпоредбите на член 11, параграф 3, буква й);
7.7.
обобщение на мерките предприети в съответствие с член 16 за приоритетните вещества по отношение на подземните води;
7.8.
обобщение на мерките, предприети за опазване от или намаляване въздействието на инцидентни замърсявания;
7.9.
обобщение на мерките, предприети по член 11, параграф 5 за водните обекти, които не могат да достигнат целите, установени по член 4;
7.10.
детайли за допълнителните мерки, определени като необходими за да се достигнат установените екологични цели;
[…]“.
Полското право
Закон за водите
Член 113 от Закона за водите от 18 юли 2001 г. (Dz. U. от 2001 г., бр. 115, позиция 1229), в приложимата към 28 август 2010 г. редакция (наричан по-нататък „Законът за водите“) гласи:
„[…]
4. Регистърът на защитените територии съдържа списъци на:
1)
зоните, определени за водоснабдяване на населението с питейна вода,
2)
териториите, определени за такива с цел опазване на икономически значими водни видове,
3)
водните обекти, определени като води за рекреация, включително като зони за къпане,
4)
чувствителните зони, подложени на еутрофикация, причинена от замърсяване от градски източници,
5)
зоните, уязвими от замърсяване с нитрати от селскостопански източници,
6)
териториите, определени като територии за защита на местообитания или видове съгласно Закона за опазване на природата, в които поддържането или подобряването на състоянието на водите е важен фактор за тяхното опазване.
[…]“.
Член 113a от Закона за водите предвижда:
„[…]
2. Основните мерки, посочени в параграф 1, имат за цел да се изпълнят минималните изисквания и включват:
[…]
2)
действия за прилагане на принципа за възстановяване на разходите за водни услуги,
[…]
4. При изработване на националната програма за водите и околната среда се извършват икономически анализи на водоползването, като се вземат предвид принципът за възстановяване на разходите за водни услуги и дългосрочните прогнози за задоволяване на потребностите с оглед на използването на водните ресурси в речните басейни.
[…]“.
Член 114 от Закона за водите гласи:
„1. Планът за управление на речните басейни включва:
1)
общо описание на характеристиките на района на речния басейн, включващо по-специално:
а)
списък на повърхностните водни обекти, като се посочат техният тип и установените референтни условия,
б)
списък на подземните водни обекти,
2)
обобщение на установяването на значителни антропогенни товари и на оценката на въздействието им върху състоянието на повърхностните и подземните води,
3)
списък на защитените територии, посочени в член 113, параграф 2, точка 5, и карти на тези територии,
4)
карта на мрежите за мониторинг с представяне на програмите за мониторинг,
5)
списък на екологичните цели, определени за водните обекти и защитените територии,
6)
обобщение на резултатите от икономическия анализ за водоползването,
7)
обобщение на действията, предвидени в националната програма за водите и околната среда, съсредоточени върху средствата за постигане на определените екологични цели,
8)
списък на всякакви по-подробни програми и планове за управление, приети за речните басейни, по отношение на подбасейните, секторите, проблемите или типовете води, заедно с обобщение на съдържанието им,
9)
обобщение на мерките за информиране и консултации с обществеността, резултатите от тях и промените в плана, направени като последици от това,
10)
списък на компетентните органи в областта на управлението на водите за района на речния басейн,
11)
информация за условията и процедурите за достъп до данните и референтните документи, използвани при изработване на плана, и информация за очакваните резултати от прилагането им.
[…]
4. Актуализацията на плана за управление на речните басейни, освен посочената в параграф 1 информация, трябва да съдържа:
1)
кратко представяне на всички изменения или актуализации, направени след публикуването на предходния план за управление на речния басейн,
2)
оценка на постигнатия напредък по отношение на достигането на екологичните цели, включително представяне на резултатите от мониторинга за периода на предишния план и обяснение за всяко непостигане на екологичните цели;
3)
обяснение за всички мерки, предвидени в по-ранен вариант на плана за управление на речните басейни, които не са били предприети,
4)
описание на допълнителните мерки, необходими за прилагането на плана.
[…]“.
Член 155a от Закона за водите предвижда:
„1. Мониторингът на водите цели да се получи информация за състоянието на повърхностните и подземните води за нуждите на планираното управление на водите и за оценката на степента на постигане на екологичните цели.
2. Анализът и оценката на състоянието на повърхностните и подземните води се извършва в рамките на националния мониторинг на околната среда.
3. Регионалният инспектор по опазване на околната среда извършва анализи на повърхностните води по отношение на физико-химичните, химичните и биологичните параметри.
4. Националната служба по метеорология и хидрология извършва анализи на повърхностните води по отношение на хидроложките и морфологичните параметри.
5. Националната служба по метеорология и хидрология анализира и оценява състоянието на подземните води по отношение на физико-химичните параметри и качества.
6. В надлежно обосновани случаи регионалният инспектор по опазване на околната среда извършва, със съгласието на националната служба по метеорология и хидрология, допълнителни анализи на физико-химичните параметри на подземните води и чрез главния инспектор по опазване на околната среда предоставя резултатите от тези анализи на националната служба по метеорология и хидрология.
7. В надлежно обосновани случаи главният инспектор по опазване на околната среда, със съгласието на председателя на националната администрация на водите, изготвя въз основа на резултатите от посочените в параграфи 3—6 анализи всеобхватна оценка на състоянието на водите в речните басейни, като отчита разделението на водни зони, и ако особеностите на анализа го изискват, извършва посочените в параграф 2 анализи“.
Закон за опазване на околната среда
Член 25, параграф 2 от Закона за опазване на околната среда от 27 април 2001 г. (Dz. U. бр. 62, позиция 627, наричан по-нататък „Законът за опазване на околната среда“) предвижда, че държавният мониторинг на околната среда се състои в система от мерки, оценка и диагностика на екологичното състояние и събиране, обработване и разпространение на информация за околната среда.
Съгласно член 25, параграф 3 от този закон държавният мониторинг на околната среда подпомага мерките за опазване на околната среда чрез системно информиране на администрацията и обществеността относно:
„[…]
1)
качеството на компонентите на околната среда, спазването на определените в законодателството стандарти за качество на околната среда и на посочените в член 3, точка 28, букви b) и c) стойности, както и относно териториите, където тези стандарти и стойности са надвишени,
2)
измененията в качеството на компонентите на околната среда и причините за тези изменения, включително причинно-следствената връзка между емисиите и състоянието на околната среда“.
Закон за опазване на природата
Съгласно член 112 от Закона за опазване на природата от 14 май 2013 г. (консолидиран текст на закона от 16 април 2004 г., Dz. U. от 2013 г., позиция 627, наричан по-нататък „Законът за опазване на природата“) държавният мониторинг на околната среда включва мониторинг на биологичното и ландшафтното разнообразие на природата.
Параграф 2 от този член предвижда, че мониторингът на околната среда се състои в наблюдение и оценка на състоянието и измененията на компонентите на биологичното и ландшафтното разнообразие, включително на типовете естествени местообитания и видовете, които са от интерес за Европейския съюз, и по-специално приоритетните типове естествени местообитания и приоритетните видове, както и оценка на ефикасността на методите за опазване на природата.
Наредба от 3 октомври 2005 г.
Наредбата на министъра на околната среда от 3 октомври 2005 г. за специфичните условия, на които трябва да отговарят хидроложките и инженерно-геоложките документи (Dz. U. бр. 201, наричана по-нататък „Наредбата от 3 октомври 2005 г.“), предвижда в член 2, параграф 1, точка 13 и параграф 2:
„1. По смисъла на настоящата наредба:
[…]
13)
разполагаеми ресурси е количеството подземни води, което може да се черпи в балансирана зона при определени екологични и хидроложки условия, без посочване на определено място, нито на технически или икономически условия за водочерпене.
[…]
2. Разполагаемите ресурси на подземни води в балансирана зона, определена в хидрогеоложката документация, позволяват:
1)
да се оцени степента на експлоатация на подземните води и количеството на разполагаемите резерви или недостига на водни ресурси в балансираната зона, включително във водната зона или подбасейна.
2)
да се определят потенциалните места за съоръженията за водохващане на подземните води,
3)
да се извърши преглед и проверка на ресурсите в териториите с интензивно и концентрирано използване на подземни води,
4)
да се изготви преглед на управлението на водите за определяне на условията за използване на водите във водната зона или в подбасейна.
[…]“.
Наредба от 23 юли 2008 г.
Член 2, параграф 1 от Наредба на министъра на околната среда от 23 юли 2008 г. за критериите и условията за оценка на състоянието на подземните води (Dz. U. бр. 143, позиция 896, наричана по-нататък „Наредбата от 23 юли 2008 г.“) гласи:
„Класификацията на състоянието на подземните води съгласно физико-химичните параметри се основава на следните пет класа на качество:
[…]
2)
Клас II — води в добро качество, в които:
a)
стойностите на някои физико-химични параметри са високи поради естествени процеси, протичащи в подземните води,
b)
стойностите на физико-химичните параметри не сочат въздействие от човешка дейност или показват много слабо въздействие,
[…]“.
Член 8, параграфи 2—4 от посочената наредба предвижда:
„2. Оценката на количественото състояние на подземните води се изготвя за конкретен единен подземен воден обект.
[…]
3. Оценката на количественото състояние на подземните води се извършва чрез определяне на количеството на запасите от ресурси в единен подземен воден обект и чрез интерпретация на резултатите от пробите за огледалното състояние на подземните води.
[…]
4. Количеството на запасите от подземни водни ресурси се определя чрез сравняване на реалното средно водочерпене за няколко години от пункт за водохващане на подземни води, изразено в m
/ден, с обема, изразен в m
/ден, на разполагаемите запаси от подземни води за ползване, определени въз основа на разполагаемите ресурси, установени за балансираната зона, в която се намира съответният единен подземен воден обект; когато съответният подземен воден обект не е изцяло покрит от балансираната зона, за която са определени разполагаемите ресурси, може да се извърши сравняване на базата на изчисление на използването на прогнозните подземни водни ресурси докато се определят разполагаемите ресурси за този воден обект“.
Наредба от 20 август 2008 г.
Наредбата на министъра на околната среда от 20 август 2008 г. за условията за класификация на състоянието на единните повърхностни водни обекти (Dz. U. бр. 162, позиция 1008, наричана по-нататък „Наредбата от 20 август 2008 г.“) предвижда в част В, точка XIV от приложение 6:
„Класификация на екологичното състояние на повърхностни водни обекти и интерпретация на резултатите от анализите на показателите за качество на водата в зависимост от физико-химичните, биологичните и хидроморфологичните параметри.
[…]
B.
Интерпретация на резултатите от анализите на показателите за качество на водата в зависимост от физико-химичните, биологичните и хидроморфологичните параметри.
[…]
XIV.
До разработването на методи за оценка на екологичното състояние въз основа на хидроморфологични параметри, класификацията на екологичното състояние на водите може да се извършва, без да се вземат предвид тези параметри. В този случай действие 4 отпада и повърхностният воден обект, който отговаря на посочените за действие 3, точка 1 критерии, попада в първия клас на екологично състояние“.
Част В, точка XV от приложение 7 към Наредбата от 20 август 2008 г. предвижда:
„Класификация на екологичния потенциал на изкуствени и силно модифицирани повърхностни водни обекти и интерпретация на резултатите от анализите на показателите за качество на водата в зависимост от физико-химичните, биологичните и хидроморфологичните параметри.
[…]
B.
Интерпретация на резултатите от анализите на показателите за качество на водата в зависимост от физико-химичните, биологичните и хидроморфологичните параметри.
[…]
XV.
До разработването на методи за оценка на екологичния потенциал въз основа на хидроморфологични параметри, класификацията на екологичния потенциал на водите може да се извършва без да се вземат предвид тези параметри. В този случай действие 2 отпада“.
Наредба от 13 май 2009 г.
Член 5, параграф 2, точка 3 от Наредба на министъра на околната среда от 13 май 2009 г. за формата и условията на мониторинг на единните повърхностни и подземни водни обекти (Dz. U. бр. 81, позиция 685, наричана по-нататък „Наредбата от 13 май 2009 г.“) гласи:
„Оперативният мониторинг на повърхностните водни обекти се извършва с цел:
[…]
3)
да се определи състоянието на повърхностните води в териториите, включени в списъците, посочени в член 113, параграф 4 от Закона за водите […],
[…]“.
Приложение 1 към Наредбата от 13 май 2009 г. предвижда:
„[…]
2.
Критерии за подбор на повърхностни водни обекти, които да се поставят под оперативен мониторинг:
[…]
6)
класиране на повърхностните водни обекти сред водите, които са местообитания на риби, ракообразни и мекотели, или връзка на взаимна зависимост между водния обект и защитените територии, посочени в член 113, параграф 4 от Закона за водите […]
[…]“.
„Бележки към таблица 2“, които се съдържат в Наредбата от 13 май 2009 г., гласят:
„[…]
2)
Обхватът и честотата на анализите относно отделните параметри за класификация, извършени в съответните пунктове за мониторинг, които не са разположени в повърхностни водни обекти, определени като води за рекреация, включително като зони за къпане, включват само показателите и честотите, установени в обвързващите Република Полша международни споразумения и в действащите специални разпоредби, по-специално приетите в съответствие член 50, параграфи 1 и 2 от Закона за водите […], а при липса на такива, отговарят на критериите за пунктове за оперативен мониторинг.
[…]
4)
Когато в повърхностен воден обект се установи или е установен източник на замърсяване, който може да изпуска изключително вредни за водната среда вещества, по-специално посочените в таблица 1 приоритетни вещества в групата на химичните показатели, характерни за наличието на особено вредни за водната среда вещества, или когато резултатите от наблюдаващия мониторинг сочат, че едно от тези вещества е в количество над пределните концентрации, анализът в пункта за оперативен мониторинг, разположен в този воден обект, се извършва, като се включат веществата, чието наличие във водата е установено или е възможно. В този случай оперативният мониторинг на съответния воден обект за тези вещества се извършва годишно във всеки пункт за мониторинг. Честотата на проверката на биологичните параметри не се променя. В определен воден обект честотата на мониторинг на всяко от веществата, посочени в таблица 1 в групата на приоритетните вещества в областта на политиката за водите и на показателите за други замърсители […], може да се намали, когато получените през първия пълен годишен цикъл от цикъла на планиране от шест години резултати показват, че концентрацията на такива вещества не надвишава пределно допустимите стойности. Анализът за наличие на особено опасни вещества в пункт за оперативен мониторинг може да не се извършва, когато всички получени в този пункт резултати през изтеклата година в рамките на оперативния мониторинг сочат, че това вещество не присъства във водата или не са изпълнени действията за подобряване на състоянието на водата.
Наредба от 18 юни 2009 г.
Член 3, параграф 1 от Наредба на Министерския съвет от 18 юни 2009 г. за условията за изработване на планове за управление на речните басейни (Dz. U. бр. l06, позиция 882, наричана по-нататък „Наредбата от 18 юни 2009 г.“) гласи:
„За изработване на плановете за управление на речните басейни са необходими следните конкретни данни:
[…]
2)
списък на водните обекти, изготвен съгласно член 113, параграф 2, точка 1 от Закона за водите […];
[…]
7)
данни за резервоарите на вътрешнотериториалните повърхностни и подземни води с предварителна оценка, извършена с оглед на тяхното ползване за снабдяване на населението с питейна вода;
[…]
9)
резултатите от проучването за въздействието на измененията на нивото на подземните водни обекти;
[…]“.
Член 3, параграф 1, точка 11 от Наредбата от 18 юни 2009 г. предвижда, че конкретните данни, необходими за изработване на плановете за управление на речните басейни, включват обобщение на мерките, съдържащи се в националната програма за водите и околната среда, понастоящем предвидени в член 113b от Закона за водите.
Член 5 от тази наредба предвижда:
„При определянето на екологичните цели за водните обекти и защитените територии се спазват следните изисквания:
[…]
3)
обосновка на причините за удължаване на сроковете за постигане на екологичните цели по отношение на повърхностните и подземните водни обекти за следващите цикли на планиране, като се отчитат икономическите, социалните и природните аспекти,
[…]“.
Наредба от 15 ноември 2011 г.
Съгласно член 4, параграф 1 от Наредба на министъра на околната среда от 15 ноември 2011 г. за условията на мониторинг на единните повърхностни и подземни водни обекти (Dz. U. бр. 258, позиция 1550, наричана по-нататък „Наредбата от 15 ноември 2011 г.“) един от начините за мониторинг на единни повърхностни водни обекти е мониторингът на защитените територии.
Член 5, параграф 4 от Наредба от 15 ноември 2011 г. гласи:
„Мониторингът на защитените територии има за цел:
1)
да определи състоянието на единните повърхностни водни обекти в защитените територии,
2)
да определи степента на изпълнение на допълнителните изисквания, установени за тези територии в специалните разпоредби,
[…]
4)
да оцени изменението в състоянието на единните повърхностни водни обекти в защитените територии […],
[…]“.
Съгласно раздел 1, точка 7 от приложение 1 към посочената наредба, един от критериите за подбор на единните повърхностни водни обекти, които трябва да бъдат подложени на мониторинг в рамките на наблюдаващия мониторинг, отчита наличието на единни водни обекти върху защитени територии, определени за защита на местообитания или видове, в които поддържането или подобряването на състоянието на водите е важен фактор за тяхното опазване, като посочените в член 113, параграф 4, точка 6 от Закона за водите.
Съгласно раздел 2, точка 9 от приложение 1 към Наредбата от 15 ноември 2011 г. един от критериите за подбор за подлагане на мониторинг в рамките на оперативния мониторинг е единните повърхностни водни обекти да се намират в защитена територия по член 113, параграф 4, точка 6 от Закона за водите и въз основа на оценка на значителното въздействие на антропогенните натоварвания върху състоянието на повърхностните води и наблюдаващия мониторинг да е установено наличието на опасност те да не постигнат екологичните цели.
Съгласно част V, точка 25 от приложение 2 към посочената наредба мониторинг на защитените територии се извършва, докато териториите удовлетворят предвидените в специалните разпоредби изисквания, въз основа на които са определени, и достигнат екологичните цели, посочени в член 38d, параграфи 1 и 2 и член 38f от Закона за водите.
Приложение 3 към същата наредба определя обхвата и честотата на проучванията за различните параметри за класификация на екологичното и химичното състояние на единните повърхностни водни обекти, както и обхвата на проучванията на различните параметри за класификация на екологичния потенциал и химичното състояние на единните изкуствени и силно модифицирани повърхностни водни обекти, чиито единни водни обекти попадат в защитени територии. Таблица 1 от посоченото приложение 3 предвижда списък на показателите и параметрите за проучване на наблюдаващия мониторинг, който включва:
„a)
22 показателя за проучване на биологичните елементи: фитопланктон (изобилие или количество, таксономична структура, честота на цъфтеж и интензитет, биомаса, хлорофил а), фитобентос (изобилие или количество, таксономична структура), бентосна макро безгръбначна фауна (изобилие, таксономична структура, наличие на чувствителни към нарушения видове, разнообразие), макроалгии и покритосеменни (количество, таксономична структура, разнообразие, наличие на чувствителни към нарушения видове), макрофити (изобилие или количество, таксономична структура), рибна фауна (изобилие или количество, таксономична структура, жизнен цикъл или възрастова структура, наличие на чувствителни към нарушения видове),
b)
3 показателя за проучване на хидроморфологичните елементи, като хидроложки режим (на заливаемост), непрекъснатост на ручеите, реките, потоците, големите реки или каналите и морфологичните условия,
c)
52 показателя за проучване на физико-химичните елементи: специфични показатели за физическото състояние, включително температурни условия (температура на водата, цвят, прозрачност, общо количество на материали в процес на разтваряне), кислороден баланс [разтворен кислород, биохимична потребност от кислород за 5 дни (БПК5), химична потребност от кислород (ХПК) — Mn (показател за перманганат), общ органичен въглерод, % на насищане на водата с кислород, химична потребност от кислород ХПК-Cr], соленост (соленост, проводимост при 20 °C, разтворени вещества, сулфати, хлориди, калций, магнезий, обща твърдост), киселинно състояние (pH), общо алкално число, концентрация на хранителни вещества [амонуим, азот (Kjeldahl), нитратен азот, нитритен азот, общ азот, фосфати PO
, общ фосфор, силиций] и специфични синтетични и несинтетични замърсители [формалдехид, арсен, барий, бор, шествалентен хром, общ хром (сбор от Cr3 и Cr6), цинк, мед, летливи феноли — фенолен показател, нефтени въглеводороди — показател за минерално масло, алуминий, свободни цианиди, свързани цианиди, молибден, селен, сребро, талий, титан, ванадий, антимон, флуорид, берилий, кобалт и калай],
d)
33 приоритетни вещества в областта на политиката за водите, като алахлор, антрацен, антразин, бензен, бромиран дифенилетер (дифенил оксид, пентабромо дериват; конгенери с номера 28, 47, 99, 100, 153 и 154), кадмий и неговите съединения, алкани C10-C13, хлорирани, хлорфенвинфос, хлорпирифос (хлорпирифос-етил), 1,2-дихлороетан (етилен дихлорид), дихлорметан, бис(2-етилхексил) фталат (DEHP), диурон, ендосулфан, флуорантен, хексахлорбензол (HCB), хексахлоробутадиена (HCBD), хексахлорциклохексан (НСН), изопротурон, олово и неговите съединения, живак и неговите съединения, нафтален, никел и неговите съединения, нонилфенол (p-нонилфенол), октилфенол, 4-(1,1',3,3'-тетраметилбутил)-фенол, пентахлоробензен, пентахлорофенол (PCP), полициклични ароматни въглеводороди (ПАВ), бензо(а)пирен, бензо(b)флуорантен, бензо(k)флуорантен, бензо(ghi)перилен, индено(1,2,3-cd)пирен, симазин, съединения на трибутилкалай (трибутилкалаен катион), трихлорбензоли (TCB), трихлорометан (хлороформ), трифлуралин, и
e)
8 други замърсители (тетрахлорометан, алдрин, диелдрин, ендрин, изодрин, ДДТ — параизомер, общо ДДТ, трихлоретилен (TRI), тетрахлороетилен (PER)“.
Досъдебната процедура
На 27 юни 2008 г. Комисията изпраща на Република Полша официално уведомително писмо, в което посочва слабости в националните мерки за транспониране на Директива 2000/60 и твърди, че държавата членка не е изпълнила задълженията си по членове 2—11, 13, 14 и 24, както и по приложения II—V, VII и VIII към тази директива.
Република Полша отговаря на това официално уведомително писмо с писмо от 22 август 2008 г.
На 7 май 2009 г. Република Полша уведомява Комисията за Наредбата от 23 юли 2008 г. като мярка за транспониране на Директива 2000/60.
На 10 юли същата година Република Полша уведомява Комисията за Наредбата от 18 юни 2009 г.
На 6 октомври 2009 г. Република Полша уведомява Комисията за други три наредби, а именно от 20 август 2008 г., 13 май 2009 г. и 22 юли 2009 г.
На 28 юни 2010 г. Комисията изпраща на Република Полша мотивирано становище, като приканва държавата членка в двумесечен срок от получаването му да приеме необходимите мерки за съобразяване с него. Този срок е изтекъл на 28 август 2010 г.
В мотивираното становище Комисията посочва, че полското право не гарантира пълно и подходящо транспониране на разпоредбите на Директива 2000/60, посочени в официалното уведомително писмо.
Република Полша отговаря на мотивираното становище с писмо от 24 август 2010 г.
На 28 септември 2010 г. транспонирането на Директива 2000/60 е обсъдено от службите на Комисията и полските органи. Работните срещи по този въпрос се провеждат на 12 октомври 2010 г. и 22 март 2011 г.
На 23 февруари 2011 г., тоест след изтичане на дадения в мотивираното становище срок, Република Полша уведомява Комисията за Закона от 5 януари 2011 г. за изменение на Закона за водите и някои други закони (Dz. U. бр. 32, позиция 159, наричан по-нататък „Законът от 5 януари 2011 г.“), който влиза в сила на 18 март 2011 г.
На 30 ноември и 7 декември 2011 г. Република Полша уведомява Комисията и за следните наредби за транспониране на Директива 2000/60:
—
Наредба на министъра на околната среда от 9 ноември 2011 г. за класификацията на екологичното състояние, екологичния потенциал и на химичното състояние на единните повърхностни и подземни водни обекти (Dz. U. бр. 258, позиция 1549),
—
Наредба на министъра на околната среда от 9 ноември 2011 г. за условията за класификация на състоянието на единните повърхностни водни обекти и стандартите за качество на околната среда за приоритетните вещества (Dz. U. бр. 257, позиция 1545, наричана по-нататък „Наредбата от 9 ноември 2011 г. за условията за класификация на състоянието на единните повърхностни водни обекти“) и
—
Наредба от 15 ноември 2011 г.
Макар тези наредби и Законът от 5 януари 2011 г. да са приети след изтичането на дадения в мотивираното становище срок, а именно на 28 август 2010 г., Комисията ги взема предвид, при условие че новите разпоредби отстраняват посоченото преди това неизпълнение на задълженията.
На 29 март 2013 г. Република Полша уведомява Комисията за Наредба на Министерския съвет от 29 март 2013 г. за условията за изработване на планове за управление на речните басейни (Dz. U. позиция 578, наричана по-нататък „Наредбата от 20 май 2013 г.“), която влиза в сила на 20 май 2013 г. Комисията взема предвид тази наредба, доколкото тя отстранява посоченото преди това неизпълнение на задълженията.
С оглед на отговорите и съобщените законодателни актове Комисията, която се отказва от част от своите твърдения за нарушения, счита, че що се отнася до транспонирането на Директива 2000/60, положението остава незадоволително и поради това решава да предяви настоящия иск.
На 20 ноември 2014 г. секретариатът на Съда изпраща на страните призовки за съдебното заседание на 15 януари 2015 г., с които по-специално Комисията е поканена да представи на езика на производството и на френски език, най-късно до 8 декември, пълния текст на релевантните национални разпоредби, които могат да установят неправилното или непълното транспониране на Директива 2000/60, които са били в сила към момента на изтичане на дадения в мотивираното становище срок.
С писмо от 3 декември 2014 г. Комисията изпраща поисканите документи и освен това уведомява Съда, че в исковата молба в настоящото производство не се посочва наличието на допълнително мотивирано становище, което тя е изпратила на Република Полша на 28 февруари 2012 г. (наричано по-нататък „допълнителното мотивирано становище“). С допълнителното мотивирано становище Република Полша е приканена да вземе необходимите мерки, за да изпълни задълженията си в срок от един месец от получаването му, което също е на 28 февруари 2012 г.
В допълнителното мотивирано становище, след като прави преценка на Наредбата от 15 ноември 2011 г., освен посочените в мотивираното становище от 28 юни 2010 г. твърдения за нарушения Комисията установява неправилно транспониране на член 8, параграф 1, първо тире, подточка i) и параграф 2 от Директива 2000/60, както и на раздели 1.1 и 1.3 от приложение V към Директивата.
След представените на 28 март 2012 г. обяснения от Република Полша в отговор на допълнителното мотивирано становище обаче Комисията решава да не предявява пред Съда изложеното в това становище твърдение за нарушение.
По иска
По дадения в допълнителното мотивирано становище срок
Следва да се отбележи, че в съдебното заседание Република Полша изтъква, че по отношение на всички твърдения за нарушения, а не само за посоченото в допълнителното мотивирано становище твърдение за нарушение, в настоящото производство Съдът следва да разгледа наличието на твърдяното неизпълнение на задължения към датата на изтичане на дадения в допълнителното мотивирано становище срок, а именно 28 март 2012 г., а не към края на срока, даден в първоначалното мотивирано становище.
Комисията твърди, че след представените от Република Полша обяснения в отговор на допълнителното мотивирано становище е решила да не предявява пред Съда самостоятелните твърдения за нарушения, изложени в това становище, и поради това то не е посочено в исковата молба.
В това отношение следва да се отбележи, че Комисията действително е изпратила на Република Полша допълнително мотивирано становище, в което е определила дата, различна от определената в мотивираното становище от 28 юни 2010 г., за да изпълни тази държава членка задълженията си по Директива 2000/60.
От текста на допълнителното мотивирано становище обаче е видно, че последното се отнася само до точно определено твърдение за нарушение, различно от тези, посочени в мотивираното становище от 28 юни 2010 г., и че даденият от Комисията в допълнителното мотивирано становище срок е изключително и неразривно свързан само с това твърдение, без да се преразглежда срокът, даден в мотивираното становище от 28 юни 2010 г.
Следователно в настоящия случай посоченото в допълнителното мотивирано становище твърдение за нарушение не е предмет на настоящия иск и наличието на неизпълнение на задължения следва да се преценява в зависимост от положението на държавата членка към момента на изтичането на срока, даден в първоначалното мотивирано становище, а именно 28 август 2010 г.
По първото твърдение за нарушение относно непълно и неправилно транспониране на определенията, съдържащи се в член 2, точки 19, 20, 26 и 27 от Директива 2000/60
Доводи на страните
С първото си твърдение за нарушение Комисията поддържа, че някои от определенията, посочени в член 2 от Директива 2000/60, не са транспонирани в националното право. В това отношение тя счита, че определенията, съдържащи се в член 2, точки 19, 20, 26 и 27 от Директивата, следва да се възпроизведат буквално в националните актове за транспонирането ѝ, за да се гарантира правилното прилагане на Директивата в съответната държава членка.
Що се отнася до определенията на понятията „състояние на подземните води“, „добро състояние на подземните води“ и „количествено състояние“, съдържащи се в член 2, точки 19, 20 и 26 от Директива 2000/60, Комисията припомня, че в досъдебното производство Република Полша не е оспорила твърдението за нарушение относно липсата на отделно транспониране на тези определения и е заявила, че „прави всичко възможно, за да изпълни задълженията си, като въведе подходящи определения в закона или в разпоредбите за прилагането му“.
Що се отнася по-специално до определението на понятието „състояние на подземните води“, Комисията твърди, че макар Наредбата от 23 юли 2008 г. да въвежда определение на понятията „добро химично състояние на подземните води“ и „добро количествено състояние“, липсва определение на понятието „състояние на подземните води“, което е необходимо за правилното транспониране и за прилагането на член 8 от Директива 2000/60 във връзка с раздел 2.5 от приложение V към нея. Транспонирането на това определение е особено важно с оглед на изискването, че състоянието на подземните води е определено от най-лошото му количествено състояние и химичното му състояние.
Що се отнася до определението на понятието „добро състояние на подземните води“, Комисията счита, че член 2, параграф 1 от Наредбата от 23 юли 2008 г. не транспонира правилно посоченото понятие, тъй като предвижда, че в клас II спадат води, в които първо стойностите на някои физико-химични параметри са високи поради естествени процеси, протичащи в подземните води, и второ, стойностите на физико-химичните параметри не сочат въздействие от човешка дейност или показват много слабо въздействие.
Според Комисията обаче член 2, точка 20 от Директива 2000/60 е максимално ясен, че „добро състояние на подземните води“ означава състоянието, достигнато от подземния воден обект, когато и количественото, и химичното му състояние са поне добри. Следователно съдържащото се в Наредбата от 23 юли 2008 г. определение, доколкото се отнася само до физико-химичните параметри, но не до количественото състояние на водите, не съответства на по-широкия обхват на определението, съдържащо се в посочената директива.
Определението „добро състояние на подземните води“ обаче е от съществено значение, за да се гарантират правилното транспониране и изпълнението на задължението по член 4, параграф 1, буква б), подточка ii) от Директива 2000/60, който предвижда, че държавите членки следва да постигнат добро състояние на подземните водни обекти. Според Комисията транспонирането на посоченото определение е от съществено значение и за прилагането на дерогациите от това задължение, тоест дерогацията, позволяваща да се постигнат по-малко строги екологични цели, предвидена в член 4, параграф 5 от Директива 2000/60, или тази, позволяваща да се извършат нови модификации или промени в нивото на подземния воден обект, предвидена в член 4, параграф 7 от посочената директива. Без определение на понятието „добро състояние на подземните води“ не е възможно да се въведат дерогации от посоченото задължение без риск да не се постигнат екологичните цели.
Що се отнася до определението на понятието „количествено състояние“, което съгласно член 2, точка 26 от Директива 2000/60 „е израз на степента, в която подземен воден обект е засегнат от директно или индиректно черпене“, Комисията твърди, че то е неправилно транспонирано с член 8 от Наредбата от 23 юли 2008 г. Член 8, параграф 2 предвижда, че „оценката на количественото състояние на подземните води се изготвя за конкретен единен подземен воден обект“, докато член 8, параграф 3 гласи, че „оценката на количественото състояние на подземните води се извършва чрез определяне на количеството на запасите от ресурси в единен подземен воден обект и чрез интерпретация на резултатите от пробите за огледалното състояние на подземните води“.
Според Комисията посочените разпоредби от полското право не се позовават на директно или индиректно черпене, нито на въздействието му върху подземните водни обекти. Понятието „количествено състояние“ обаче е от съществено значение, за да се гарантира правилно транспониране и прилагането на изискванията по член 8 от Директива 2000/60 във връзка с приложение V към нея с оглед както на класификацията на количественото състояние на водите, така и на мониторинга на това състояние, съгласно раздели 2.1 и 2.2 от посоченото приложение.
Що се отнася до определението на понятието „налични ресурси на подземните води“ по член 2, точка 27 от Директива 2000/60, Комисията припомня, че в отговора на мотивираното становище Република Полша е потвърдила, че понятието като такова не се среща в полското законодателство. Член 2, параграф 1, точка 13 от Наредбата от 3 октомври 2005 г. съдържа понятието „разполагаеми водни ресурси“, което е „количеството подземни води, което може да се черпи в балансирана зона при определени екологични и хидроложки условия, без посочване на определено място, нито на технически или икономически условия за водочерпене“.
Според Комисията обаче от анализа на полското право ясно следва, че в него не се съдържат някои от елементите на определението по член 2, точка 27 от Директива 2000/60.
Освен това няма никаква връзка между понятието „налични ресурси на подземните води“, съдържащо се в Директива 2000/60, и понятието, съдържащо се в Наредбата от 3 октомври 2005 г., а именно „водочерпене“. Първото съответства всъщност на естествените процеси без намесата на човека. Посочената намеса, която характеризира водочерпенето, попада в член 2, точка 28 от Директивата. Комисията твърди, че следва да се добави, че понятието „налични ресурси на подземните води“ в член 2, точка 27 от посочената директива препраща към задължението за мониторинг, посочено в раздел 2.2.1 от приложение V към нея, което се отнася както до естествените процеси, така и до тези, предизвикани от човешка дейност. Ако тези две категории не се отграничат, има опасност последиците от намесата на човека да не бъдат обхванати. Следователно ще бъде трудно да се определят адекватно мерките, които следва да се вземат, за да гарантира добро състояние на водите съгласно член 4 от Директива 2000/60.
Според Комисията посочените понятия от Директива 2000/60 обаче са съществени за правилното транспониране и прилагането на член 8 от тази директива във връзка с приложение V към нея, по-специално за извършване на правилна класификация на състоянието на водите, както е установено в раздел 1.4 от приложение V към посочената директива, така и за правилния мониторинг на количественото състояние на подземните води, както е предвидено в раздел 2.2 от приложение V към нея.
По отношение на първото твърдение за нарушение Република Полша най-напред припомня, че съгласно постоянната практика на Съда транспонирането на дадена директива във вътрешното право не изисква непременно формално и текстово възпроизвеждане на разпоредбите ѝ в изрична и конкретна законова или подзаконова разпоредба, и че целите им могат да бъдат постигнати чрез една обща правна уредба, при условие че същата осигурява ефективно цялостното прилагане на Директивата по достатъчно ясен и точен начин.
Според Република Полша Комисията не е представила нито един довод, от който да се установи, че държавите членки са длъжни да транспонират буквално понятията, определени в член 2, точки 19, 20, 26 и 27 от Директива 2000/60, и не е уточнила по какъв начин нетранспонирането на тези понятия би могло да попречи на постигането на целите на посочената директива. Освен това, макар да припомня съществуващата връзка между тези понятия и материалноправните разпоредби от Директива 2000/60, Комисията изобщо не поставя под въпрос правилното транспониране на тези материалноправни разпоредби.
В допълнение Република Полша подчертава, че понятията, които Комисията твърди, че не са транспонирани, се съдържат в проекта за изменение на Закона за водите и някои други закони.
Съображения на Съда
Що се отнася до посочения от Република Полша довод, че дадена държава членка не е длъжна да транспонира буквално понятията, предвидени в Директива 2000/60, следва да се припомни, че съгласно постоянната съдебна практика транспонирането на дадена директива във вътрешното право не изисква непременно формално и текстово възпроизвеждане на разпоредбите ѝ в изрична и конкретна законова или подзаконова разпоредба, и че целите им могат да бъдат постигнати чрез една обща правна уредба, при условие че същата осигурява ефективно цялостното прилагане на Директивата по достатъчно ясен и точен начин (вж. решение Комисия/Полша,
C‑281/11
,
EU:C:2013:855
, т.
и цитираната съдебна практика).
В настоящия случай обаче следва да се констатира, че Република Полша не може да уточни конкретните национални разпоредби, позволяващи да се направи изводът, че материалноправните разпоредби на Директива 2000/60, които се основават на спорните понятия, са транспонирани правилно. Следователно от полското законодателство не е видно, че цялостното прилагане на Директива 2000/60 е осигурено по достатъчно ясен и точен начин.
Доколкото обаче посочените понятия гарантират правилното транспониране на задълженията на държавите членки съгласно материалноправните разпоредби на Директива 2000/60, е важно те да бъдат правилно отчетени при транспонирането на материалноправните разпоредби, използващи определените понятия, когато държавата членка се откаже от специалното им транспониране.
Всъщност, що се отнася до понятието „състояние на подземните води“, съдържащо се в член 2, точка 19 от Директива 2000/60, следва да се констатира, че Наредбата от 23 юли 2008 г. въвежда определение на понятието „добро химично състояние на подземните води“ по член 2, точка 25 от тази директива и „добро количествено състояние“, съдържащо се в член 2, точка 28 от посочената директива и в раздел 2.1.2 от приложение V към нея, но не и определение на понятието „състояние на подземните води“, което обаче е съществено за правилното транспониране и прилагане на член 8 от Директива 2000/60 във връзка с раздел 2.5 от приложение V към нея, тъй като състоянието на подземните води е определено от най-лошото им количествено състояние и химичното им състояние.
Освен това от нито един друг полски правен акт не е видно, че посоченото понятие е транспонирано в полското право, което Република Полша не оспорва нито в писменото си становище, нито в съдебното заседание, в хода на което тя само твърди, че на практика няма никакво съмнение за приложното поле на разглежданите понятия и всички материалноправни разпоредби се прилагат правилно.
В това отношение е достатъчно да се припомни, че съгласно постоянната съдебна практика разпоредбите на директива трябва да се прилагат с неоспорима задължителна сила, с необходимите специфичност, точност и яснота, за да се спази изискването за правна сигурност (вж. по-специално решение Комисия/Полша,
C‑281/11
,
EU:C:2013:855
, т.
и цитираната съдебна практика).
Обикновени административни практики, които по естеството си подлежат на промяна по волята на администрацията и са лишени от подходяща публичност, не могат да се считат за надлежно изпълнение на задълженията за транспониране на дадена директива. Освен това тълкуването от националните юрисдикции на разпоредбите на вътрешното право в съответствие с дадена директива само по себе си не може да осигури яснотата и точността, необходими за спазване на изискването за правна сигурност (вж. решение по дело Комисия/Полша,
C‑281/11
,
EU:C:2013:855
, т.
и цитираната съдебна практика).
Що се отнася до определението на понятието „добро състояние на подземните води“ по член 2, точка 20 от Директива 2000/60, следва да се констатира, че член 2, параграф 1 от Наредбата от 23 юли 2008 г. предвижда, че в клас II водите с добро качество са определени като такива, в които първо стойностите на някои физико-химични параметри са високи поради естествени процеси, протичащи в подземните води, и второ, стойностите на физико-химичните параметри не сочат въздействие от човешка дейност или показват много слабо въздействие.
От една страна обаче, член 2, точка 20 от Директива 2000/60 изрично предвижда, че добро състояние на подземните води е състоянието, достигнато от подземния воден обект, когато и количественото, и химичното му състояние са поне добри. Съдържащото се в Наредбата от 23 юли 2008 г. определение обаче посочва само физико-химичните параметри и следователно не съответства на по-широкия обхват на предвиденото в посочената директива определение.
От друга страна, определението „добро състояние на подземните води“ е съществено, за да се гарантира правилното транспониране и изпълнението на основното задължение по член 4, параграф 1, буква б), подточка ii) от Директива 2000/60, съгласно който държавите членки следва да постигнат добро състояние на подземните водни обекти. Следователно транспонирането на определението по член 2, точка 20 от посочената директива е от съществено значение и за прилагането на дерогациите от това задължение да се постигне добро състояние на подземните водни обекти, тоест дерогацията, позволяваща да се постигнат по-малко строги екологични цели, както е предвидено в член 4, параграф 5 от Директива 2000/60, или тази, позволяваща да се извършат нови модификации или промени в нивото на подземния воден обект, предвидена в член 4, параграф 7 от същата директива. Без определяне на доброто състояние на подземните води не е възможно да се въведат дерогациите в този смисъл, без риск да не се постигнат екологичните цели.
Що се отнася до понятието „количествено състояние“, предвидено в член 2, точка 26 от Директива 2000/60, следва да се отбележи, че член 8, параграф 2 от Наредбата от 23 юли 2008 г. предвижда, че „оценката на количественото състояние на подземните води се изготвя за конкретен единен подземен воден обект“, докато посоченият член 8, параграф 3 гласи, че „оценката на количественото състояние на подземните води се извършва чрез определяне на количеството на запасите от ресурси в единен подземен воден обект и чрез интерпретация на резултатите от пробите за огледалното състояние на подземните води“.
Тези национални разпоредби обаче не транспонират правилно понятието „количествено състояние“, съдържащо се в Директива 2000/60, доколкото член 2, точка 26 от нея гласи, че количественото състояние е израз на степента, в която подземен воден обект е засегнат от директно или индиректно черпене. Разпоредбите на полското право обаче не посочват нито директно и индиректно черпене, нито въздействието му върху подземните водни обекти. Тъй като обаче определението на „количествено състояние“ е съществено, за да се гарантира правилното транспониране и прилагане на изискванията по член 8 от Директива 2000/60 във връзка с приложение V към нея, както с оглед на класификацията на количественото състояние на водите, предвидено в раздел 2.1 от приложението, така и с оглед на мониторинга на това състояние съгласно раздел 2.2 от него следва, че посоченото определение не е правилно транспонирано в полското право.
Що се отнася до понятието „налични ресурси на подземните води“, съдържащо се в член 2, точка 27 от Директива 2000/60, чието определение се характеризира с известна сложност, следва да се припомни, че според Република Полша съгласно установената практика и присъщата за полското право терминология член 2, параграф 1, точка 13 от Наредбата от 3 октомври 2005 г. използва еквивалентен израз „разполагаеми водни ресурси“ („zasoby dyspozycyjne wód“). Тази държава членка уточнява, че изразът се отнася до количеството подземни води, което може да се черпи в балансирана зона при определени екологични и хидроложки условия, без посочване на определено място, нито на технически или икономически условия за водочерпене.
Освен това Република Полша твърди, че съдържащото се в член 8, параграф 4 от Наредбата от 23 юли 2008 г. понятие, което предвижда, че „количество на запасите от подземни водни ресурси се определя чрез сравняване на реалното средно водочерпене за няколко години от пункт за водохващане на подземни води, изразено в m
/ден, с обема, изразен в m
/ден, на разполагаемите запаси от подземни води за ползване, определени въз основа на разполагаемите ресурси, установени за балансираната зона, в която се намира съответният единен подземен воден обект“, трябва да се тълкува в съответствие с член 2, параграф 1, точка 13 от Наредбата от 3 октомври 2005 г. На последно място, трябва да се вземат предвид член 38, параграф 3 от Закона за водите и член 97, параграфи 1 и 2 от Закона за опазване на околната среда.
В това отношение следва да се отбележи, както вече бе посочено в точка 78 от настоящото решение, че съгласно постоянната съдебна практика разпоредбите на директива трябва да се прилагат с неоспорима задължителна сила, с необходимите специфичност, точност и яснота, за да се спази изискването за правна сигурност (вж. по-специално решение Комисия/Полша,
C‑281/11
,
EU:C:2013:855
, т.
и цитираната съдебна практика).
Следва обаче да се подчертае, че тълкуването на национална разпоредба за опазване на водите съгласно някои други разпоредби, разпръснати в различни закони, които освен това на пръв поглед не се отнасят до опазването на водите, не отговаря на тези изисквания.
Освен това от анализа на релевантните разпоредби от полската правна уредба е видно, че полското право не съдържа нито един от елементите на определението, съдържащо се в член 2, точка 27 от Директива 2000/60, доколкото не прави позоваване нито на дългосрочната средна годишна степен на цялостното възстановяване на подземния воден обект, нито на дългосрочната годишна степен на изискуемия поток, нито на изискването да се постигнат екологичните качествени стандарти за свързаните повърхностни води, определени в член 4 от посочената директива, нито на изискването, че следва да се избегне всяко значително влошаване на екологичното състояние на тези води и всяка значителна вреда на свързаните с тях земни екосистеми.
На последно място, както изтъква Комисията, няма никаква връзка между понятията „налични ресурси на подземните води“ и „водочерпене“. Първото съответства всъщност на естествените процеси, тъй като съдържащото се в Директива 2000/60 определение се отнася до състоянието на естествено равновесие, а именно степента на цялостното възстановяване на подземния воден обект, от която се вади степента на потока, без намесата на човека. Посочената намеса, която характеризира водочерпенето, попада в член 2, точка 28 от тази директива. Следва да се добави, че съдържащото се в член 2, точка 27 от посочената директива определение мълчаливо препраща към задължението за мониторинг, посочено в раздел 2.2.1 от приложение V към същата директива, което се отнася както до естествените процеси, така и до тези, предизвикани от човека. Ако тези две категории не се отграничат, има опасност последиците от намесата на човека да не бъдат обхванати. Следователно ще бъде трудно да се определят адекватно мерките, които следва да се вземат, за да се гарантира добро състояние на водите съгласно член 4 от Директива 2000/60.
От гореизложеното следва, че определенията по член 2, точки 19, 20, 26 и 27 от Директива 2000/60 не се съдържат в релевантното законодателство, действащо към датата, на която изтича даденият в мотивираното становище срок, и нетранспонирането им може да възпрепятства постигането на целите на тази директива.
В това отношение следва да се отбележи, че в писменото си становище Комисията уточнява последиците от нетранспонирането или неправилното транспониране на съдържащите се в член 2, точки 19, 20, 26 и 27 от Директива 2000/60 определения върху правилното транспониране на материалноправните разпоредби от нея, а именно тяхното отражение върху постигането целите на Директивата.
Следователно, обратно на твърденията на Република Полша, не е необходимо Комисията да твърди нарушение за неправилно транспониране на всяка една от материалноправните разпоредби на Директива 2000/60, която съдържа или се отнася до спорните определения, в допълнение към твърдението за неправилно транспониране на определенията, предвидени в член 2 от тази директива.
На последно място, следва да се припомни, че що се отнася до определенията на понятията „състояние на подземните води“, „добро състояние на подземните води“ и „количествено състояние“, съдържащи се в член 2, точки 19, 20 и 26 от Директива 2000/60, по време на досъдебното производство Република Полша не е оспорвала нетранспонирането на тези определения и е заявила, че прави всичко възможно, за да изпълни задълженията си, като въведе подходящи определения в закона или в последващите разпоредби за прилагането му.
С оглед на гореизложеното първото твърдение за нарушение относно непълно и неправилно транспониране на определенията, съдържащи се в член 2, точки 19, 20, 26 и 27 от Директива 2000/60, следва да се приеме за основателно.
По второто твърдение за нарушение относно неправилното транспониране на член 8, параграф 1 от Директива 2000/60 по отношение на мониторинга на защитените територии
Доводи на страните
Комисията припомня, че член 8, параграф 1 от Директива 2000/60 изисква държавите членки да извършват мониторинг на състоянието на повърхностните, подземните води и защитените територии, като изготвят и прилагат програми за мониторинг.
Що се отнася до защитените територии, в трето тире от тази разпоредба се предвижда, че програмите за мониторинг трябва да бъдат допълнени със спецификациите, съдържащи се в законодателството на Съюза, съгласно което е определена съответната защитена територия. Комисията твърди, че макар тези елементи да се съдържат в релевантните полски разпоредби по отношение на използваните за къпане води или водочерпенето за консумация, липсват адекватни изисквания, съответстващи на спецификациите на териториите, установени съгласно Директиви 92/43/ЕИО на Съвета от 21 май 1992 година за опазване на естествените местообитания и на дивата флора и фауна (
ОВ L 206, стр. 7
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 15, том 2, стр. 109) и 2009/147/ЕО на Европейския парламент и на Съвета от 30 ноември 2009 година относно опазването на дивите птици (
ОВ L 20, 2010 г., стр. 7
), тоест така наречените територии „Натура 2000“. Освен това по отношение на защитените територии изискванията за допълнителен мониторинг, предвидени в раздел 1.3.5 от приложение V към Директива 2000/60, също не са транспонирани правилно в полската правна уредба.
Комисията твърди, че в отговор на мотивираното становище Република Полша признава, че член 8, параграф 1 от Директива 2000/60 не е правилно транспониран, и посочва, че изменението на Наредбата от 13 май 2009 г. ще осигури правилното транспониране на тази разпоредба.
Анализът на разпоредбите на полското законодателство за изготвянето на програми за мониторинг на защитените територии „Натура 2000“ сочи, че макар оперативният мониторинг да предвижда мониторинг на някои химични вещества, като например желязо или мед, мониторингът на тези вещества не позволява да се установи, че той се отразява върху мониторинга на водите в тези защитени територии. Полското законодателство не определя показателите, позволяващи да се определи състоянието на запазване на видовете и местообитанията, свързани с води. Не може да се приеме, че полските разпоредби транспонират правилно необходимостта да се допълнят програмите за мониторинг със спецификациите, съдържащи се в законодателството на Съюза, въз основа на което са определени посочените територии, по отношение на териториите, определени съгласно Директиви 92/43 и 2009/147.
Комисията подчертава факта, че посочените програми за мониторинг на състоянието на водите, предвидени в член 8 от Директива 2000/60, трябва да позволят събирането на данни с оглед на постигането на добро състояние на водите в защитените територии, като се отчитат изискванията, произтичащи от законодателството, въз основа на което са определени посочените територии. Следователно програмата за мониторинг, посочена в член 8, параграф 1, трето тире от Директива 2000/60, трябва да осигури мониторинг на показателите на състоянието на водите, които показатели са структурни и функционални или се отразяват на оценката на възможностите за опазване на видовете и естествената среда, за опазването на които са определени тези територии.
Република Полша по същество твърди, че член 8, параграф 1, трето тире от Директива 2000/60 е транспониран чрез националния мониторинг на околната среда, предвиден по-специално в член 25, параграф 2 от Закона за опазване на околната среда и с член 112 от Закона за опазване на природата, чрез мониторинга, извършван в териториите „Натура 2000“ при планирането на задачите, свързани с опазването, и с член 5, параграф 4, точка 2 от Наредбата от 15 ноември 2011 г.
Обхватът на мониторинга, определен в рамките на плановете за дейността по опазване и плановете за задачите, свързани с опазването, се отнасят за местообитанията и видовете, които се намират в тези територии и са защитени в мрежата „Натура 2000“, и преди всичко за местообитанията или видовете, за които е създадена зоната по „Натура 2000“. Този мониторинг обаче се основава на разпоредби, които са с по-широк обхват от тези в Директиви 92/43 и 2009/147. При това се вземат предвид и всички други задължения на Република Полша, произтичащи от ратифицираните конвенции в областта на опазването на природата, без да се забравят тези, произтичащи от Директива 2000/60.
Съгласно член 5, параграф 4, точка 2 от Наредбата от 15 ноември 2011 г. мониторингът на защитените територии се създава, за да се установи равнището на съответствие с допълнителните изисквания, предвидени в други разпоредби за тези територии. Тези други разпоредби включвали по-специално разпоредбите от Закона за опазване на природата, въз основа на които са определени защитените територии. Следователно мониторингът на водите следва да отчита резултатите от проведения въз основа на член 112 от Закона за опазване на природата мониторинг и плановете за дейността по опазване или плановете на задачите, свързани с опазването.
Поради това при мониторинга на единните повърхностни и подземни водни обекти следва да се вземат предвид другите изисквания, предвидени за териториите „Натура 2000“, които не са свързани с водите. Обратно, равнището на съответствие с изискванията за териториите „Натура 2000“ ще се определи при мониторинга, извършен съгласно член 112 от Закона за опазване на природата или съгласно плана за дейността по опазване. Следователно според Република Полша полското право отговаря на изискванията във връзка с програмите за мониторинг, посочени в член 8, параграф 1 от Директива 2000/60.
Съображения на Съда
Следва да се отбележи, че транспонирането на член 8, параграф 1, трето тире от Директива 2000/60 в националното право се състои в отчитане на изискването програмите за мониторинг на състоянието на водите в защитените територии да бъдат допълнени със спецификациите, съдържащи се в законодателството на Съюза, съгласно което е определена съответната защитена територия.
При все това член 25, параграф 2 от Закона за опазване на околната среда, който се приема от Република Полша като разпоредба за транспониране, не определя понятието „мониторинг на околната среда“. От друга страна, член 112 от Закона за опазване на природата посочва, че мониторингът на природата се основава на наблюдение и оценка на актуалното състояние на компонентите на биологичното и ландшафтното разнообразие, като се вземат предвид естествените местообитания и видовете с първостепенно значение. Следователно този начин на мониторинг по-скоро цели наблюдение на измененията на компонентите на околната среда за разлика от общия мониторинг на околната среда, който се осъществява въз основа на член 25 от Закона за опазване на околната среда. Поради това тези две разпоредби не позволяват да се направи извод, че компетентните национални органи са задължени да използват резултатите, получени при този мониторинг, за да наблюдават и проучват състоянието на съответните води съгласно член 8 от Директива 2000/60 във връзка с приложение V към нея.
Другите разпоредби, посочени от Република Полша, също не отговарят на изискването, което произтича от транспонирането на член 8, параграф 1, трето тире от Директива 2000/60 и се състои в използване на резултатите от извършения мониторинг в различните територии „Натура 2000“ в рамките на предвидения въз основа на тази директива мониторинг и при класификацията на състоянието на водите, тъй като те се ограничават само да предвидят такъв мониторинг, без да въвеждат задължение да се използват получените от него резултати.
Освен това следва да се отбележи, че първият срок, установен за определяне на специалните защитени зони, за които се изисква изготвяне на планове за защита съгласно Директива 92/43, е изтекъл през 2013 г. Поради това, дори ако мониторингът, който ще се осъществи при плановете за задачите, свързани с опазването и плановете за дейността по опазване, се приеме за форма на транспониране на член 8, параграф 1, трето тире от Директива 2000/60, подобно транспониране ще зависи от изготвянето на посочените планове.
При все това единствено обстоятелството, че евентуално ще се съхранят данните за местообитанията и видовете или дори за състоянието на водите, както изтъква Република Полша, не гарантира, че програмите за мониторинг, изготвени съгласно разпоредбите, транспониращи Директива 2000/60 са допълнени със спецификациите, съдържащи се в законодателството на Съюза.
Накрая, безспорно е, че дори да се предположи, че следва да се вземе предвид член 5, параграф 4, точка 2 от Наредбата от 15 ноември 2011 г., приета въз основа на член 155b от Закона за водата след изтичането на срока, даден в мотивираното становище, което изисква да се въведе мониторинг на защитените територии, за да се определи степента на съответствие с допълнителните изисквания, предвидени в отделните разпоредби за тези територии, член 8, параграф 1, трето тире от Директива 2000/60 не е правилно транспониран в полското право, тъй като посочената разпоредба от националното право не изисква мониторингът на защитените зони да се въведе така, че да допълни параметрите на мониторинга, като добави тези, съдържащи се в законодателството на Съюза, въз основа на което са определени териториите „Натура 2000“, а единствено определя целта на този мониторинг, а именно оценка на степента на съответствие с установените в специални разпоредби изисквания.
Следователно второто твърдение за нарушение относно неправилното транспониране на член 8, параграф 1 от Директива 2000/60 по отношение на мониторинга на защитените територии следва да се приеме за основателно.
По третото твърдение за нарушение относно неправилното транспониране на член 9, параграф 2 от Директива 2000/60
Доводи на страните
Комисията счита, че член 9, параграф 2 от Директива 2000/60, който задължава държавите членки в плановете за управление на речните басейни да докладват за планираните стъпки за прилагане на принципа за възвръщаемост на разходите за водни услуги, които ще допринесат за постигане екологичните цели на посочената директива, както и за приноса на различните водоползватели във възвръщаемостта на разходите за водни услуги, не е транспониран в полското право.
В това отношение Комисията твърди, че липсват адекватни национални разпоредби в тази връзка и член 113a, параграф 2 от Закона за водите установява само че основните мерки имат за цел да се изпълнят минималните изисквания и включват действия за прилагане на принципа за възстановяване на разходите за водни услуги. В този контекст според Комисията следва да се вземе предвид и икономическият анализ, изготвен съгласно приложение III към Директива 2000/60.
В отговора си на мотивираното становище Република Полша признава, че транспонирането на член 9, параграф 2 от Директива 2000/60 е направено с член 113a, параграф 2, точка 2 и член 114, параграф 1, точка 6 от Закона за водите и че тези разпоредби са допълнени с член 113b, параграф 2, точка 2 от посочения закон, изменен със Закона от 5 януари 2011 г. (наричан по-нататък „измененият Закон за водите“), който замества член 113a, параграф 2, точка 2 от Закона за водите.
Това изменение е направено на 5 януари 2011 г., тоест след изтичане на дадения в мотивираното становище срок, и е взето предвид от Комисията. Въпреки това според тази институция посоченото изменение не преустановява твърдяното неизпълнение на задължения.
Освен това според Комисията член 114, параграф 1, точка 6 от Закона за водите, тъй като предвижда само че плановете за управление на речните басейни трябва да съдържат обобщение на резултатите от икономическия анализ за водоползването, може да се приеме като разпоредба за транспонирането на дял А, раздел 6 от приложение VII към Директива 2000/60, където се установява един от компонентите, които трябва да съдържат плановете за управление на речните басейни, а именно обобщение на икономическия анализ, но не и като разпоредба за транспониране на член 9, параграф 2 от тази директива.
Що се отнася до третото твърдение за нарушение, Република Полша изтъква, че макар задължението да се вземе предвид посочената в тази разпоредба информация да не е предвидено непосредствено в релевантните национални разпоредби, то произтича безспорно от всички разпоредби на полското право предвид неговата структура и цели.
Освен това тази държава членка твърди, че е транспонирала член 9, параграф 2 от Директива 2000/60, а именно с Наредбата от 29 март 2013 г., доколкото полското право транспонира заедно членове 9 и 11 от тази директива, тъй като взетите съгласно член 9 от посочената директива мерки в областта на възстановяването на разходите за водните услуги са част от посочените в член 11 програми от мерки.
Съображения на Съда
Що се отнася до третото твърдение за нарушение, следва да се припомни, че съгласно постоянната съдебна практика разпоредбите на директива трябва да се прилагат с неоспорима задължителна сила, с необходимата специфичност, точност и яснота, за да се спази изискването за правна сигурност (вж. по-специално решение Комисия/Полша,
C‑281/11
,
EU:C:2013:855
, т.
и цитираната съдебна практика).
В това отношение следва да се отбележи, че единствено твърдението, че предвиденото с директива задължение произтича от всички разпоредби в правната уредба на съответната държава членка, не отговаря на посоченото изискване.
Освен това Съдът многократно е постановявал, че наличието на неизпълнение на задължения от държава членка трябва да се преценява с оглед на положението на държавата членка към момента на изтичането на срока, даден в мотивираното становище, а последващи промени не могат да се вземат предвид от Съда (вж. по-специално решение Комисия/Полша,
C‑313/11
,
EU:C:2013:481
, т.
и цитираната съдебна практика).
Тъй като в писмената си защита Република Полша твърди, че е транспонирала член 9, параграф 2 от Директива 2000/60 с Наредбата от 29 март 2013 г., е достатъчно да се констатира, че тя е приета след изтичането на дадения с мотивираното становище срок, така че настъпилите изменения в националното законодателство не могат да бъдат взети предвид от Съда.
Следователно третото твърдение за нарушение относно неправилното транспониране на член 9, параграф 2 от Директива 2000/60 следва да се приеме за основателно.
По четвъртото и петото твърдение за нарушение относно нетранспонирането на член 10, параграф 3 и член 11, параграф 5 от Директива 2000/60
Доводи на страните
Що се отнася до четвъртото твърдение за нарушение относно нетранспонирането на член 10, параграф 3 от Директива 2000/60, Комисията припомня, че тази разпоредба задължава държавите членки да установят по-строг контрол на емисиите, ако цел за качество или качествен стандарт, установени по настоящата директива, изискват по-строги условия от произтичащите от директивите на Съюза, посочени в член 10, параграф 2 от посочената директива.
Комисията счита, че транспонирането на спорната разпоредба е от съществено значение, за да могат да се постигнат целите на Директива 2000/60. Когато контролът на емисиите или определянето на пределните стойности на емисиите въз основа на директива на Съюза, като Директива 91/676, с оглед на високото съдържание на зелени водорасли от селско стопанство във водите, се окажат недостатъчни за постигането на екологичните цели на Директива 2000/60, държавата членка е длъжна да приеме по-строг контрол на емисиите и по-строги критерии от произтичащите от Директива 91/676.
Що се отнася до петото твърдение за нарушение относно неправилното транспониране на член 11, параграф 5 от Директива 2000/60, Комисията твърди, че макар член 113b, параграф 8 от изменения Закон за водите да съдържа мерките, изброени в посочената разпоредба от Директивата, приложното ѝ поле е по-тясно от това на разпоредбата от директивата.
Изразът „при изготвяне на проект на националната програма за водите и околната среда“, съдържащ се в посочения член 113b, параграф 8 всъщност ограничава обхвата на разпоредбата от полското право само до изготвянето на националната програма за водите и околната среда. Следователно, освен при изготвяне на проекта на програмата, посочените в член 113b, параграф 8 от изменения Закон за водите мерки могат да се вземат само при прегледа на програмите от мерки, посочени в член 11, параграф 8 от Директива 2000/60, тоест при редовните прегледи, изисквани от тази директива.
Произтичащото от посочения член 113b, параграф 8 задължение обаче не може да се смесва с това, посочено в член 11, параграф 5 от Директива 2000/60, чийто смисъл е към задължителните периодични прегледи, посочени в член 11, параграф 8 от директивата, да се прибави задължението да се вземат мерките, предвидени в случай че определените екологични цели не биха могли да бъдат постигнати.
Що се отнася до четвъртото и петото твърдение за нарушение Република Полша поддържа, че член 10, параграф 3 и член 11, параграф 5 от Директива 2000/60 трябва да бъдат транспонирани в рамките на законопроекта за изменение на Закона за водите и някои други закони, за който законодателната дейност се намира в напреднал стадий.
Съображения на Съда
Що се отнася до четвъртото и петото твърдение за нарушение е достатъчно да се припомни постоянната практика на Съда, посочена в точка 121 от настоящото решение, че наличието на неизпълнение на задължения от държава членка трябва да се преценява с оглед на положението на държавата членка към момента на изтичането на срока, даден в мотивираното становище, а последващи промени не могат да се вземат предвид от Съда (вж. по-специално решение Комисия/Полша,
C‑313/11
,
EU:C:2013:481
, т.
и цитираната съдебна практика).
Тъй като от посочените от Република Полша доводи е видно, че член 10, параграф 3 и член 11, параграф 5 от Директива 2000/60 трябва да се транспонират в рамките на проекта за изменение на Закона за водите и някои други закони, следва да се констатира, че посочените мерки за транспониране не са приети в срока, даден в мотивираното становище.
Следователно четвъртото и петото твърдение за нарушение следва да се приемат за основателни.
По шестото твърдение за нарушение относно неправилното транспониране на раздели 1.3, 1.3.4, 1.3.5, 1.4 и 2.4.1 от приложение V към Директива 2000/60
Доводи на страните
Що се отнася до шестото твърдение за нарушение относно неправилното транспониране на раздели 1.3, 1.3.4, 1.3.5, 1.4 и 2.4.1 от приложение V към Директива 2000/60 Комисията подчертава, че раздели 1.3, 1.4 и 2.4.1 от това приложение се отнасят до основни изисквания на посочената директива, тъй като определят методът за мониторинг на екологичното състояние и химическото състояние на повърхностните води, класификацията и представянето на екологичното състояние на водите и мрежата за мониторинг на подземни води. Следователно това са основни елементи, за да може да се извърши мониторингът, който се изисква от член 7, параграф 1 във връзка с член 8 от Директива 2000/60.
Що се отнася до раздели 1.3, 1.3.4 и 2.4.1 от приложение V към Директива 2000/60 Комисията посочва, че проблемът при транспонирането на тези раздели в полското право се отнася до задължението към плана за управление на речните басейни да се добавят оценките за равнището на надеждност и прецизност на резултатите от мониторинга.
Макар член 114, параграф 1 от Закона за водите действително да определя известен брой елементи, които се включват в плана за управление на речните басейни, този план не съдържа карта на мрежите за мониторинг, нито представяне на програмите за мониторинг. Обратно на изискванията по раздели 1.3 и 2.4.1 от приложение V към Директива 2000/60, разпоредбите на националната правна уредба не изискват посоченият план да съдържа оценки за равнището на надеждност и прецизност на резултатите от мониторинга. Другите разпоредби от полското право също не съдържат това изискване.
По отношение на раздел 1.3.5 от приложение V към Директива 2000/60 Комисията уточнява, че той изисква водните обекти, формиращи области на защита на местообитания и видове, се включват в програмата за оперативен мониторинг, когато на основата на оценка на влиянията от наблюдаващия мониторинг те са били определени като рискови по отношение постигането на екологичните цели по член 4 от тази директива. Следователно той изрично свързва задължението да се извършва оперативен мониторинг с опасността да не се постигнат екологичните цели, посочени в член 4, параграф 1, буква в) от посочената директива.
От транспонирането с член 5, параграф 2, точка 3 от Наредбата от 13 май 2009 г. обаче е видно, че оперативният мониторинг на повърхностни води е въведен, за да се установи състоянието на повърхностните води в териториите, включени в списъка по член 113, параграф 4 от Закона за водите, тоест по-специално областите на защита на местообитания и видове. След това в раздел 2, точка 6 от приложение l към Наредбата са посочени критериите за установяване на посочения оперативен мониторинг. Според Комисията обаче тази разпоредба не гарантира, че ще се извърши оценка на големината и влиянието на товарите върху тези водни обекти в защитени територии.
Освен това в полското законодателство липсвали разпоредби, които да се позовават на целта да се гарантира подходящ статут на защита и на задължението да се продължи мониторинга докато защитените територии удовлетворят изискванията на законодателството по отношение на водите, съгласно които те са били определени и достигнат поставените екологични цели.
Комисията счита, че Наредбата от 15 ноември 2011 г. не отстранява посоченото неизпълнение на задължение, тъй като не се отнася конкретно до мониторинга на местообитанията и видовете в защитените територии.
Освен това полското законодателство не споменава необходимостта да се продължи мониторинга докато защитените територии удовлетворят изискванията на разпоредбите по отношение на водите, съгласно които те са били определени и достигнат екологичните цели по член 4 от Директива 2000/60.
По отношение на раздел 1.4 от приложение V към Директива 2000/60 Комисията счита, че класификацията и представянето на екологичното състояние и екологичния потенциал на водите изискват да се вземат предвид физико-химични параметри, тъй като те са изключително важни за екологичното състояние. Раздел 1.4.2, подточки i) и ii) от приложение V към посочената директива всъщност изисква при класификацията на екологичното състояние да се вземат предвид всички параметри.
Наредбата от 20 август 2008 г. обаче предвижда в раздел B, точка XIV от приложение 6 към нея и в раздел B, точка XV от приложение 7 към нея, че „до разработването на методи за оценка на екологичния потенциал въз основа на хидроморфологични параметри, класификацията на екологичния потенциал на водите може да се извършва без да се вземат предвид тези параметри“. Наредбата от 9 ноември 2011 г. за условията за класификация на състоянието на единните повърхностни водни обекти също не взема предвид хидроморфологични параметри при класификацията на екологичното състояние на водните обекти.
Според Комисията изключването на хидроморфологичните параметри при класификацията на състоянието на водите неизбежно ще доведе до непълнота на оценката на екологичното състояние, а това от своя страна ще повлияе върху постигането на основните екологични цели по член 4 от Директива 2000/60.
В това отношение Комисията поддържа, че раздел 1.4.2, подточки i) и ii) от приложение V към Директива 2000/60 говори за „качествени елементи“ Те са изброени в раздел 1.1 от това приложение, озаглавен „Качествени елементи за класификация на екологичното състояние“. От раздели 1.1.1 — 1.1.5 от посоченото приложение е видно, че хидроложките параметри подпомагат биологичните параметри и качествените елементи всъщност са необходими за оценката на състоянието на водите. Тази директива приема в раздели 1.1.1 и 1.1.2 от приложение V към нея, като „хидроморфологични елементи на реките и езерата“ количеството и динамиката на водния поток, режима на обитаване, връзката с подземни водни обекти, разликите в дълбочината, количеството, структурата и субстрата на езерното/речното легло.
Република Полша на първо място твърди, че е транспонирала раздели 1.3, 1.3.4 и 2.4.1 от приложение V към Директива 2000/60 с член 2, параграф 1, точка 5 от Наредбата от 29 март 2013 г.
На второ място, що се отнася до раздел 1.3.5 от приложение V към посочената директива Република Полша посочва, че той е транспониран по-специално с член 5, параграф 4, точка 4 от Наредбата от 15 ноември 2011 г., който определя целта на управлението на мониторинга на защитените територии, а именно „да оцени изменението в състоянието на единните повърхностни водни обекти в защитените територии“.
Според Република Полша това означава, че разпоредбите в полското право позволяват да се оцени големината и влиянието на товарите върху тези водни обекти в защитени територии, което цели да се гарантира подходящ статут на защита на тези територии.
Република Полша посочва и приложение 2 към Наредбата от 15 ноември 2011 г., чиято част V, точка 25 транспонира изискването, произтичащо от раздел 1.3.5, последно изречение от приложение V към Директива 2000/60.
На трето място, що се отнася до раздел 1.4 от приложение V към Директива 2000/60, Република Полша твърди, че отчитането на хидроморфологичните параметри при класификацията и представянето на екологичното състояние е предмет на изменението на Наредбата от 9 ноември 2011 г. за условията за класификация на състоянието на единните повърхностни водни обекти и стандартите за качество на околната среда за приоритетните вещества.
Съображения на Съда
Що се отнася до неправилното транспониране на раздели 1.3, 1.3.4, 1.4 и 2.4.1 от приложение V към Директива 2000/60 следва да се отбележи, че твърдяното транспониране с Наредбата от 29 март 2013 г. е извършено след изтичане на посочения в мотивираното становище срок.
Това се отнася и за транспонирането на раздел 1.3.5 от приложение V към Директива 2000/60 въпреки изявлението на Комисията, че признава, че с Наредбата от 15 ноември 2011 г. са отстранени някои от неправилните аспекти на транспониране на посочения раздел, които са се съдържали в Наредбата от 13 май 2009 г.
В това отношение е достатъчно да се припомни вече споменатата в точки 121 и 130 от настоящото решение постоянна практика на Съда, че наличието на неизпълнение на задължения от държава членка трябва да се преценява с оглед на положението на държавата членка към момента на изтичането на срока, даден в мотивираното становище, а последващи промени не могат да се вземат предвид от Съда (вж. по-специално решение Комисия/Полша,
C‑313/11
,
EU:C:2013:481
, т.
и цитираната съдебна практика).
Следователно шестото твърдение за нарушение относно неправилното транспониране на раздели 1.3, 1.3.4, 1.3.5, 1.4 и 2.4.1 от приложение V към Директива 2000/60 следва да се приеме за основателно.
По седмото твърдение за нарушение относно неправилно транспониране на част А, раздели 7.2 — 7.10 от приложение VII към Директива 2000/60
Доводи на страните
Що се отнася до седмото твърдение за нарушение относно неправилно транспониране на част А, раздели 7.2 — 7.10 от приложение VII към Директива 2000/60 Комисията твърди, че в отговора си на мотивираното становище Република Полша я уведомява, че посочените раздели са транспонирани с членове 113, 113a и 114 от Закона за водите и с член 113b от изменения Закон за водите, като се позовава и на законопроекта за изменение на Закона за водите и други закони.
Според Комисията обаче посочените национални разпоредби се отнасят за националната програма за водите и околната среда и транспонират член 11 от Директива 2000/60, който урежда програмите за мерки. Тази програма следва да се разграничава от плана за управление на речните басейни по смисъла на приложение VII към Директива 2000/60, който всъщност изисква планът за управление на речните басейни да включва обобщение на програмата от мерки, приета съобразно член 11 от тази директива. Следователно транспонирането на този член само по себе си не е достатъчно за транспонирането на изискванията, съдържащи се в раздели 7.2—7.10 от приложение VII към Директива 2000/60. Комисията счита, че член 114, параграф 1, точка 7 от Закона за водите налага задължението в плановете за управление на речните басейни да се включва обобщение на мерките, съдържащи се в националната програма за водите и околната среда. Следователно тази разпоредба е прекалено обща, за да гарантира транспонирането на изискванията, посочени в раздели 7.2—7.10 от приложение VII към Директива 2000/60. Освен това от текста на различните подточки в раздел 7 от приложение VII към тази директива ясно следва, че законодателят на Съюза е искал в плановете за управление на речните басейни да се включва не само обобщение на мерките, които следва да се предприемат съгласно член 11 от тази директива, но и обобщение на приетите в тази област мерки.
Що се отнася до седмото твърдение за нарушение Република Полша твърди, че е извършено правилно транспониране на разглежданите разпоредби от Директива 2000/60 с член 113b от изменения Закон за водите, който транспонира член 11 от посочената директива. Наредбата от 29 март 2013 г. също съдържала препращане към тази разпоредба, доколкото член 2, параграф 1, точка 10 от тази Наредба предвижда, че конкретната информация, събрана за изработване на плана за управление на речните басейни включва обобщение на мерките, съдържащи се в националната програма за водите и околната среда, посочена в този член 113b.
Според Република Полша от това следва, че несъмнено планът за управление на речните басейни трябва да включва обобщение на мерките, съдържащи се в националната програма за водите и околната среда, а именно програма от мерки, приети съгласно член 11 от Директива 2000/60, което позволява да се гарантира правилното транспониране на част А, раздел 7 от приложение VII от тази директива, въз основа на която планът за управление на речните басейни съдържа именно информация за предприетите съгласно член 11 от посочената директива мерки.
Съображения на Съда
Следва да се констатира, че основният довод на Република Полша, изтъкнат във връзка със седмото твърдение за нарушение е подобен на този, посочен от нея във връзка с третото твърдение за нарушение. Всъщност по същество Република Полша поддържа, че за да се гарантира правилното транспониране на раздели 7.2—7.10 от приложение VII към Директива 2000/60 е достатъчно държавите членки да предвидят задължение планът за управление на речните басейни да съдържа обобщение на програмата от мерки, приети съгласно член 11 от посочената директива. В настоящия случай обаче спазването на това задължение е гарантирано с препращането към член 113b от изменения Закон за водите и с член 2, параграф 1, точка 10 от Наредбата от 29 март 2013 г.
В това отношение е достатъчно да се констатира, че тази разпоредба от националното право е приета след изтичане на дадения в мотивираното становище срок, така че съгласно постоянната съдебна практика тя не може да бъде взета предвид от Съда (вж. по-специално решение Комисия/Полша,
C‑313/11
,
EU:C:2013:481
, т.
и цитираната съдебна практика).
Следователно седмото твърдение за нарушение относно неправилното транспониране на част А, раздели 7.2 — 7.10 от приложение VII към Директива 2000/60 е основателно.
От всички съображения по-горе следва, че искът следва да се приеме за основателен.
Ето защо следва да се приеме за установено, че като не е транспонирала или не е транспонирала правилно член 2, точки 19, 20, 26 и 27, член 8, параграф 1, член 9, параграф 2, член 10, параграф 3 и член 11, параграф 5, както и раздели 1.3, 1.3.4, 1.3.5, 1.4 и 2.4.1 от приложение V и част А, раздели 7.2—7.10 от приложение VII към Директива 2000/60/EО, Република Полша не е изпълнила задълженията си съгласно посочените разпоредби и член 24 от същата директива.
По съдебните разноски
Съгласно член 138, параграф 1 от Процедурния правилник на Съда загубилата делото страна се осъжда да заплати съдебните разноски, ако е направено такова искане. След като Комисията е направила искане за осъждането на Република Полша и последната е загубила делото, Република Полша трябва да бъде осъдена да заплати съдебните разноски.
По изложените съображения Съдът (шести състав) реши:
1)
Като не е транспонирала или не е транспонирала правилно член 2, точки 19, 20, 26 и 27, член 8, параграф 1, член 9, параграф 2, член 10, параграф 3 и член 11, параграф 5, както и раздели 1.3, 1.3.4, 1.3.5, 1.4 и 2.4.1 от приложение V и част А, раздели 7.2—7.10 от приложение VII към Директива 2000/60/EО на Европейския парламент и на Съвета от 23 октомври 2000 година за установяване на рамка за действията на Общността в областта на политиката за водите, изменена с Директива 2008/32/ЕО на Европейския парламент и на Съвета от 11 март 2008 г., Република Полша не е изпълнила задълженията си съгласно посочените разпоредби и член 24 от същата директива.
2)
Осъжда Република Полша да заплати съдебните разноски.
Подписи
(
*1
) Език на производството: полски. | [
"Неизпълнение на задължения от държава членка",
"Околна среда",
"Политика на Европейски съюз за водите",
"Директива 2000/60/ЕО",
"Moниторинг на екологичното и химичното състояние на повърхностните води",
"Планове за управление на речните басейни"
] |
61995CJ0300 | de | 1 Die Kommission der Europäischen Gemeinschaften hat mit Klageschrift, die am 20. September 1995 bei der Kanzlei des Gerichtshofes eingegangen ist, gemäß Artikel 169 EG-Vertrag Klage erhoben auf Feststellung, daß das Vereinigte Königreich gegen seine Verpflichtungen aus der Richtlinie 85/374/EWG des Rates vom 25. Juli 1985 zur Angleichung der Rechts- und Verwaltungsvorschriften der Mitgliedstaaten über die Haftung für fehlerhafte Produkte (ABl. L 210, S. 29; im folgenden: Richtlinie) und aus dem EG-Vertrag verstossen hat, indem es nicht alle erforderlichen Maßnahmen ergriffen hat, um diese Richtlinie, insbesondere Artikel 7 Buchstabe e, umzusetzen.
2 Die Richtlinie bezweckt die Angleichung der einzelstaatlichen Rechtsvorschriften über die Haftung für fehlerhafte Produkte, deren Unterschiedlichkeit "den Wettbewerb verfälschen, den freien Warenverkehr innerhalb des Gemeinsamen Marktes beeinträchtigen und zu einem unterschiedlichen Schutz des Verbrauchers vor Schädigungen seiner Gesundheit und seines Eigentums durch ein fehlerhaftes Produkt führen kann" (erste Begründungserwägung der Richtlinie).
3 Gemäß Artikel 1 der Richtlinie haftet der Hersteller eines Produkts für den Schaden, der durch einen Fehler dieses Produkts verursacht worden ist.
4 Nach Artikel 4 hat der Geschädigte den Schaden, den Fehler und den ursächlichen Zusammenhang zwischen Fehler und Schaden zu beweisen.
5 In Artikel 7 sind jedoch mehrere Verteidigungsmittel genannt, mit denen der Hersteller seine Haftung abwenden kann. In diesem Zusammenhang ergibt sich aus der siebten Begründungserwägung der Richtlinie, daß "eine gerechte Verteilung der Risiken zwischen dem Geschädigten und dem Hersteller bedingt, daß es dem Hersteller möglich sein muß, sich von der Haftung zu befreien, wenn er den Beweis für ihn entlastende Umstände erbringt".
6 So bestimmt Artikel 7, daß
"[d]er Hersteller ... aufgrund dieser Richtlinie nicht [haftet], wenn er beweist,
...
e) daß der vorhandene Fehler nach dem Stand der Wissenschaft und Technik zu dem Zeitpunkt, zu dem er das betreffende Produkt in den Verkehr brachte, nicht erkannt werden konnte;
..."
7 Gemäß Artikel 19 der Richtlinie hatten die Mitgliedstaaten die erforderlichen Maßnahmen zu ergreifen, um der Richtlinie spätestens bis zum 30. Juli 1988 nachzukommen. Das Vereinigte Königreich setzte die Richtlinie mit Teil I des Consumer Protection Act 1987 (Verbraucherschutzgesetz von 1987; im folgenden: Gesetz) um, der am 1. März 1988 in Kraft trat.
8 Section 1(1) dieses Gesetzes lautet wie folgt:
"Mit diesem Teil sollen die Vorschriften erlassen werden, die erforderlich sind, um der Produkthaftungsrichtlinie nachzukommen; er ist dementsprechend auszulegen."
9 Section 4(1)(e), mit der Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie umgesetzt werden soll, bestimmt:
"In jedem Zivilprozeß, der gemäß diesem Teil wegen eines Produktfehlers geführt wird, kann sich der Beklagte damit verteidigen, daß er nachweist,
...
(e) daß nach dem Stand der Wissenschaft und Technik zum maßgebenden Zeitpunkt nicht davon ausgegangen werden konnte, daß ein Hersteller von Produkten mit der gleichen Beschreibung wie das fragliche Produkt den Fehler erkannt hätte, wenn seine Produkte diesen Fehler aufgewiesen hätten, während sie seiner Kontrolle unterlagen."
10 Da die Kommission der Ansicht war, daß das Gesetz die Richtlinie nicht ordnungsgemäß umgesetzt habe, forderte sie mit Schreiben vom 26. April 1989 die Regierung des Vereinigten Königreichs gemäß dem Verfahren des Artikels 169 des Vertrages auf, sich binnen zwei Monaten zu den sechs von ihr aufgezählten Rügen zu äussern.
11 Mit Schreiben vom 19. Juli 1989 wies das Vereinigte Königreich die Vorwürfe der Kommission zurück. Es räumte zwar ein, daß der Wortlaut des Gesetzes von dem der Richtlinie abweiche, doch berief es sich darauf, daß es den Mitgliedstaaten nach Artikel 189 EWG-Vertrag freistehe, den zur Umsetzung einer Richtlinie geeigneten Wortlaut zu wählen, sofern das mit dieser Richtlinie verfolgte Ziel erreicht werde.
12 Am 2. Juli 1990 richtete die Kommission gemäß Artikel 169 des Vertrages eine mit Gründen versehene Stellungnahme an das Vereinigte Königreich. Darin erkannte sie das Recht eines Mitgliedstaats an, für die Umsetzung einer Richtlinie seinen eigenen Wortlaut zu wählen, sofern die nationalen Vorschriften das mit der Richtlinie verfolgte Ziel erreichten. Sie erhielt aber ihren Standpunkt zu den sechs Rügen, die sie in ihrem Aufforderungsschreiben erhoben hatte, mit Ausnahme einer einzigen, aufrecht.
13 Mit Schreiben vom 4. Oktober 1990 bekräftigte das Vereinigte Königreich seine Ansicht, daß die Richtlinie durch das Gesetz ordnungsgemäß umgesetzt worden sei.
14 Aufgrund des Vorbringens des Vereinigten Königreichs gelangte die Kommission zu der Überzeugung, daß von ihren Rügen weitere vier fallengelassen werden müssten, insbesondere unter Berücksichtigung von Section 1(1) des Gesetzes, wonach die relevanten Vorschriften in Übereinstimmung mit der Richtlinie auszulegen seien.
15 Die Kommission war jedoch der Ansicht, daß die Formulierung von Section 4(1)(e) nicht mehrdeutig sei und somit von den nationalen Gerichten contra legem ausgelegt werden müsse, um der Richtlinie zu entsprechen; daher beschloß sie, bezueglich der Vereinbarkeit dieser Section mit Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie den Gerichtshof anzurufen.
16 In ihrer Klageschrift vertritt die Kommission im wesentlichen die Auffassung, daß der Gesetzgeber des Vereinigten Königreichs das Verteidigungsmittel des Artikels 7 Buchstabe e der Richtlinie erheblich erweitert und die in Artikel 1 der Richtlinie vorgesehene verschuldensunabhängige Haftung in eine reine Fahrlässigkeitshaftung umgewandelt habe.
17 Das Kriterium des Artikels 7 Buchstabe e der Richtlinie sei nämlich insofern objektiv, als auf einen Kenntnisstand abgestellt werde, der sich in keiner Weise darauf beziehe, ob der Hersteller des betreffenden Produkts oder ein anderer Hersteller eines ähnlichen Produkts die Fähigkeit habe, den Fehler zu erkennen. Section 4(1)(e) des Gesetzes setze aber mit der Formulierung, daß "davon ausgegangen werden kann, daß ein Hersteller von Produkten mit der gleichen Beschreibung wie das fragliche Produkt den Fehler erkannt hätte", eine subjektive Beurteilung voraus, bei der auf das Verhalten eines vernünftigen Herstellers abgestellt werde. Somit sei es für den Hersteller eines fehlerhaften Produkts leichter, nach Section 4(1)(e) den Nachweis zu führen, daß weder er noch ein Hersteller gleichartiger Produkte zum maßgebenden Zeitpunkt den Fehler hätte erkennen können, wenn die in diesem Industriesektor üblichen Vorsichtsmaßnahmen beachtet worden seien und keine Fahrlässigkeit vorliege, als nach Artikel 7 Buchstabe e darzutun, daß der Fehler nach dem Stand der Wissenschaft und Technik nicht habe erkannt werden können.
18 Hinzu komme, daß Section 1(1) des Gesetzes zwar einen sehr wertvollen Anhaltspunkt für die nationalen Gerichte darstelle, diese Bestimmung jedoch keinesfalls ausreichen könne, um eine Formulierung rechtmässig werden zu lassen, die auf den ersten Blick mit dem Wortlaut der Richtlinie offensichtlich unvereinbar sei und nur im Wege einer Auslegung contra legem im Einklang mit der Richtlinie ausgelegt werden könnte.
19 Die Regierung des Vereinigten Königreichs wendet sich nicht gegen die Auslegung von Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie durch die Kommission, wonach darin ein "objektives" und kein "subjektives" Kriterium aufgestellt sei. Sie ist vielmehr der Ansicht, daß Section 4(1)(e) des Gesetzes das gleiche Kriterium enthalte wie Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie und keine Fahrlässigkeitshaftung vorsehe.
20 Artikel 7 Buchstabe e enthalte, soweit er abstrakt und ohne jede tatsächliche Erwägung ausgelegt werden könne, ein "objektives" Kriterium in dem Sinne, daß es für "den Stand der Wissenschaft und Technik", auf den Bezug genommen werde, nicht darauf ankomme, was der betreffende Hersteller tatsächlich wisse oder nicht wisse, sondern auf den Kenntnisstand, den man von der Kategorie der Hersteller, zu der dieser Hersteller gehöre, objektiv erwarten könne. Genau dies sei die Bedeutung von Section 4(1)(e) des Gesetzes.
21 Jedenfalls sei Section 4(1)(e) von den Gerichten des Vereinigten Königreichs gemäß Section 1(1) des Gesetzes oder gemäß dem allgemeinen Grundsatz, daß alle Rechtsvorschriften zur Durchführung des Gemeinschaftsrechts im Einklang mit diesem Recht ausgelegt werden müssten, in einer mit Artikel 7 Buchstabe e zu vereinbarenden Weise auszulegen.
22 Im Hinblick auf Section 1(1) des Gesetzes und mangels einer Entscheidung eines nationalen Gerichts über die Bedeutung von Section 4(1)(e) könne die Kommission nicht dartun, daß diese Bestimmung mit Artikel 7 Buchstabe e unvereinbar sei. Sie könne mit ihrer Ansicht im vorliegenden Fall nur durchdringen, wenn sie überzeugend darlege, daß Section 4(1)(e) niemals die gleiche rechtliche Bedeutung haben könne wie Artikel 7 Buchstabe e.
23 Um festzustellen, ob die streitige nationale Umsetzungsvorschrift, wie die Kommission vorträgt, mit Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie offensichtlich unvereinbar ist, ist zunächst die Tragweite der Gemeinschaftsvorschrift zu prüfen, zu deren Umsetzung sie ergangen ist.
24 Um die Haftung eines Herstellers für seine fehlerhaften Produkte auszulösen, muß der Geschädigte nach Artikel 4 der Richtlinie den Schaden, den Fehler des Produkts und den ursächlichen Zusammenhang zwischen Fehler und Schaden, nicht aber das Verschulden des Herstellers beweisen. Nach dem in der siebten Begründungserwägung der Richtlinie erwähnten Grundsatz der gerechten Verteilung der Risiken zwischen dem Geschädigten und dem Hersteller muß es dem Hersteller jedoch möglich sein, sich gemäß Artikel 7 von der Haftung zu befreien, wenn er den Beweis für ihn entlastende Umstände erbringt und insbesondere nachweist, "daß der vorhandene Fehler nach dem Stand der Wissenschaft und Technik zu dem Zeitpunkt, zu dem er das betreffende Produkt in den Verkehr brachte, nicht erkannt werden konnte" (Buchstabe e).
25 Bei der Lektüre von Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie sind mehrere Erwägungen dazu angebracht.
26 Zunächst bezieht sich diese Vorschrift, wie der Generalanwalt in Nummer 20 seiner Schlussanträge zutreffend bemerkt hat, mit der Verweisung auf die "Wissenschaft und Technik zu dem Zeitpunkt, zu dem ... [der Hersteller] das betreffende Produkt in den Verkehr brachte", nicht speziell auf die üblichen Sicherheitspraktiken und -standards in dem Industriesektor, in dem der Hersteller tätig ist, sondern ohne jede Einschränkung auf den Stand der Wissenschaft und Technik - der den höchsten Stand einschließt -, wie er zum Zeitpunkt des Inverkehrbringens des betreffenden Produkts existierte.
27 Sodann berücksichtigt die streitige Haftungsbefreiungsklausel nicht den Kenntnisstand, über den der betreffende Hersteller konkret oder subjektiv informiert war oder sein konnte, sondern den objektiven Stand der Wissenschaft und Technik, über den der Hersteller als informiert gilt.
28 Der Wortlaut des Artikels 7 Buchstabe e setzt jedoch zwangsläufig voraus, daß die relevanten wissenschaftlichen und technischen Kenntnisse zum Zeitpunkt des Inverkehrbringens des fraglichen Produkts zugänglich waren.
29 Aus dem Vorstehenden ergibt sich, daß der Hersteller eines fehlerhaften Produkts für eine Befreiung von seiner Haftung gemäß Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie beweisen muß, daß der vorhandene Fehler nach dem objektiven Stand der Wissenschaft und Technik - der den höchsten Stand einschließt - zu dem Zeitpunkt, zu dem er das betreffende Produkt in den Verkehr brachte, nicht erkannt werden konnte. Doch müssen die relevanten wissenschaftlichen und technischen Kenntnisse, damit sie dem Hersteller wirksam entgegengehalten werden können, zum Zeitpunkt des Inverkehrbringens des betreffenden Produkts zugänglich gewesen sein. Bezueglich dieses letztgenannten Gesichtspunkts bereitet Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie entgegen dem Vorbringen der Kommission Auslegungsschwierigkeiten, über die das nationale Gericht im Streitfall - gegebenenfalls unter Inanspruchnahme von Artikel 177 EG-Vertrag - entscheiden muß.
30 Nunmehr sind die Rügen zu prüfen, auf die die Kommission ihre Klage stützt.
31 Insoweit ist daran zu erinnern, daß es im Rahmen eines Vertragsverletzungsverfahrens nach Artikel 169 des Vertrages Sache der Kommission ist, das Vorliegen der behaupteten Vertragsverletzung nachzuweisen. Sie muß dem Gerichtshof die erforderlichen Anhaltspunkte liefern, die es diesem ermöglichen, das Vorliegen der Vertragsverletzung zu prüfen, und kann sich hierfür nicht auf irgendeine Vermutung stützen (vgl. insbesondere Urteil vom 20. März 1990 in der Rechtssache C-62/89, Kommission/Frankreich, Slg. 1990, I-925, Randnr. 37).
32 Die Kommission ist der Ansicht, daß der Wortlaut von Section 4(1)(e) des Gesetzes dadurch, daß er auf das Bezug nehme, was von einem Hersteller von Produkten mit der gleichen Beschreibung wie das fragliche Produkt erwartet werden könne, mit Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie offensichtlich unvereinbar sei, da er die Berücksichtigung der subjektiven Kenntnisse eines - im Hinblick auf die in dem betreffenden Industriesektor üblichen Vorsichtsmaßnahmen - normal sorgfältigen Herstellers erlaube.
33 Diesem Vorbringen kann nicht gefolgt werden, da es selektiv auf bestimmte Begriffe der Section 4(1)(e) abstellt, ohne darzulegen, daß der allgemeine rechtliche Kontext der streitigen Vorschrift es nicht ermöglicht, die vollständige Anwendung der Richtlinie tatsächlich zu gewährleisten. In Anbetracht dieses Kontexts hat die Kommission nicht dargetan, daß, wie sie behauptet, das mit Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie verfolgte Ziel in der nationalen Rechtsordnung offensichtlich nicht erreicht würde.
34 Erstens erlegt nämlich Section 4(1)(e) des Gesetzes gemäß Artikel 7 der Richtlinie die Beweislast dem Hersteller, der sich auf die Haftungsbefreiungsklausel beruft, auf.
35 Zweitens enthält Section 4(1)(e) keine Einschränkung in bezug auf den Stand und den Umfang der im maßgebenden Zeitpunkt zu berücksichtigenden wissenschaftlichen und technischen Kenntnisse.
36 Drittens lässt sich dem Wortlaut der Haftungsbefreiungsklausel als solchem nicht entnehmen, daß, wie die Kommission vorträgt, die Anwendung dieser Klausel von den subjektiven Kenntnissen eines - im Hinblick auf die in dem betreffenden Industriesektor üblichen Vorsichtsmaßnahmen - normal sorgfältigen Herstellers abhängt.
37 Viertens ist daran zu erinnern, daß nach ständiger Rechtsprechung des Gerichtshofes die Bedeutung der nationalen Rechts- und Verwaltungsvorschriften unter Berücksichtigung ihrer Auslegung durch die nationalen Gerichte zu beurteilen ist (vgl. insbesondere Urteil vom 8. Juni 1994 in der Rechtssache C-382/92, Kommission/Vereinigtes Königreich, Slg. 1994, I-2435, Randnr. 36). Im vorliegenden Fall hat aber die Kommission ihre Klage auf keine nationale Gerichtsentscheidung gestützt, in der die streitige nationale Vorschrift nicht in richtlinienkonformer Weise ausgelegt worden wäre.
38 Schließlich erlaubt nach dem Akteninhalt nichts die Annahme, daß die Gerichte des Vereinigten Königreichs, die Section 4(1)(e) auszulegen haben, ihre Auslegung nicht am Wortlaut und Zweck der Richtlinie ausrichten würden, um das mit der Richtlinie verfolgte Ziel zu erreichen und auf diese Weise Artikel 189 Absatz 3 des Vertrages nachzukommen (vgl. insbesondere Urteil vom 14. Juli 1994 in der Rechtssache C-91/92, Faccini Dori, Slg. 1994, I-3325, Randnr. 26). Im übrigen erlegt Section 1(1) dem nationalen Gericht ausdrücklich eine solche Verpflichtung auf.
39 Aus alledem folgt, daß die Kommission ihr Vorbringen nicht bewiesen hat, daß Section 4(1)(e) unter Berücksichtigung ihres allgemeinen rechtlichen Kontexts, insbesondere von Section 1(1) des Gesetzes, mit Artikel 7 Buchstabe e der Richtlinie offensichtlich unvereinbar ist. Die Klage ist daher abzuweisen.
Kostenentscheidung
Kosten
40 Gemäß Artikel 69 § 2 der Verfahrensordnung ist die unterliegende Partei zur Tragung der Kosten zu verurteilen. Da die Kommission mit ihrer Klage unterlegen ist, sind ihr die Kosten aufzuerlegen.
Tenor
Aus diesen Gründen
hat
DER GERICHTSHOF
(Fünfte Kammer)
für Recht erkannt und entschieden:
1. Die Klage wird abgewiesen.
2. Die Kommission trägt die Kosten des Verfahrens. | [
"Vertragsverletzung",
"Artikel 7, Buchstabe e der Richtlinie 85/374/EWG",
"Nicht ordnungsgemäße Umsetzung",
"Befreiung von der Haftung für fehlerhafte Produkte",
"Stand der Wissenschaft und Technik"
] |
62012CJ0131 | de | Das Vorabentscheidungsersuchen betrifft die Auslegung von Art. 2 Buchst. b und d, Art. 4 Abs. 1 Buchst. a und c, Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46/EG des Europäischen Parlaments und des Rates vom 24. Oktober 1995 zum Schutz natürlicher Personen bei der Verarbeitung personenbezogener Daten und zum freien Datenverkehr (
ABl. L 281, S. 31
) sowie von Art. 8 der Charta der Grundrechte der Europäischen Union (im Folgenden: Charta).
Es ergeht im Rahmen eines Rechtsstreits zwischen der Google Spain SL (im Folgenden: Google Spain) und der Google Inc. auf der einen Seite und der Agencia Española de Protección de Datos (AEPD) (spanische Datenschutzagentur, im Folgenden: AEPD) und Herrn Costeja González auf der anderen Seite über eine Entscheidung der AEPD, mit der einer von Herrn Costeja González gegen die beiden genannten Gesellschaften erhobenen Beschwerde stattgegeben und Google Inc. angewiesen wurde, die erforderlichen Maßnahmen zu ergreifen, um Herrn Costeja González betreffende personenbezogene Daten aus ihrem Index zu entfernen und den Zugang zu diesen Daten in Zukunft zu verhindern.
Rechtlicher Rahmen
Unionsrecht
Gegenstand der Richtlinie 95/46 ist nach ihrem Art. 1 der Schutz der Grundrechte und Grundfreiheiten und insbesondere der Schutz der Privatsphäre natürlicher Personen bei der Verarbeitung personenbezogener Daten sowie die Beseitigung der Hemmnisse für den freien Verkehr personenbezogener Daten; in den Erwägungsgründen 2, 10, 18 bis 20 und 25 der Richtlinie heißt es:
„(2)
Die Datenverarbeitungssysteme stehen im Dienste des Menschen; sie haben, ungeachtet der Staatsangehörigkeit oder des Wohnorts der natürlichen Personen, deren Grundrechte und ‑freiheiten und insbesondere deren Privatsphäre zu achten und … zum Wohlergehen der Menschen beizutragen.
…
(10)
Gegenstand der einzelstaatlichen Rechtsvorschriften über die Verarbeitung personenbezogener Daten ist die Gewährleistung der Achtung der Grundrechte und ‑freiheiten, insbesondere des auch in Artikel 8 der [am 4. November 1950 in Rom unterzeichneten] Europäischen Konvention zum Schutze der Menschenrechte und Grundfreiheiten und in den allgemeinen Grundsätzen des Gemeinschaftsrechts anerkannten Rechts auf die Privatsphäre. Die Angleichung dieser Rechtsvorschriften darf deshalb nicht zu einer Verringerung des durch diese Rechtsvorschriften garantierten Schutzes führen, sondern muss im Gegenteil darauf abzielen, in der Gemeinschaft ein hohes Schutzniveau sicherzustellen.
…
(18)
Um zu vermeiden, dass einer Person der gemäß dieser Richtlinie gewährleistete Schutz vorenthalten wird, müssen auf jede in der Gemeinschaft erfolgte Verarbeitung personenbezogener Daten die Rechtsvorschriften eines Mitgliedstaats angewandt werden. Es ist angebracht, auf die Verarbeitung, die von einer Person, die dem in dem Mitgliedstaat niedergelassenen für die Verarbeitung Verantwortlichen unterstellt ist, vorgenommen werden, die Rechtsvorschriften dieses Staates anzuwenden.
(19)
Eine Niederlassung im Hoheitsgebiet eines Mitgliedstaats setzt die effektive und tatsächliche Ausübung einer Tätigkeit mittels einer festen Einrichtung voraus. Die Rechtsform einer solchen Niederlassung, die eine Agentur oder eine Zweigstelle sein kann, ist in dieser Hinsicht nicht maßgeblich. Wenn der Verantwortliche im Hoheitsgebiet mehrerer Mitgliedstaaten niedergelassen ist, insbesondere mit einer Filiale, muss er vor allem zu Vermeidung von Umgehungen sicherstellen, dass jede dieser Niederlassungen die Verpflichtungen einhält, die im jeweiligen einzelstaatlichen Recht vorgesehen sind, das auf ihre jeweiligen Tätigkeiten anwendbar ist.
(20)
Die Niederlassung des für die Verarbeitung Verantwortlichen in einem Drittland darf dem Schutz der Personen gemäß dieser Richtlinie nicht entgegenstehen. In diesem Fall sind die Verarbeitungen dem Recht des Mitgliedstaats zu unterwerfen, in dem sich die für die betreffenden Verarbeitungen verwendeten Mittel befinden, und Vorkehrungen zu treffen, um sicherzustellen, dass die in dieser Richtlinie vorgesehenen Rechte und Pflichten tatsächlich eingehalten werden.
…
(25)
Die Schutzprinzipien finden zum einen ihren Niederschlag in den Pflichten, die den [für die Verarbeitung verantwortlichen] Personen … obliegen; diese Pflichten betreffen insbesondere die Datenqualität, die technische Sicherheit, die Meldung bei der Kontrollstelle und die Voraussetzungen, unter denen eine Verarbeitung vorgenommen werden kann. Zum anderen kommen sie zum Ausdruck in den Rechten der Personen, deren Daten Gegenstand von Verarbeitungen sind, über diese informiert zu werden, Zugang zu den Daten zu erhalten, ihre Berichtigung verlangen bzw. unter gewissen Voraussetzungen Widerspruch gegen die Verarbeitung einlegen zu können.“
Nach Art. 2 der Richtlinie 95/46 „[bezeichnet] [i]m Sinne dieser Richtlinie … der Ausdruck
a)
‚personenbezogene Daten‘ alle Informationen über eine bestimmte oder bestimmbare natürliche Person (‚betroffene Person‘); als bestimmbar wird eine Person angesehen, die direkt oder indirekt identifiziert werden kann, insbesondere durch Zuordnung zu einer Kennnummer oder zu einem oder mehreren spezifischen Elementen, die Ausdruck ihrer physischen, physiologischen, psychischen, wirtschaftlichen, kulturellen oder sozialen Identität sind;
b)
‚Verarbeitung personenbezogener Daten‘ (‚Verarbeitung‘) jeden mit oder ohne Hilfe automatisierter Verfahren ausgeführten Vorgang oder jede Vorgangsreihe im Zusammenhang mit personenbezogenen Daten wie das Erheben, das Speichern, die Organisation, die Aufbewahrung, die Anpassung oder Veränderung, das Auslesen, das Abfragen, die Benutzung, die Weitergabe durch Übermittlung, Verbreitung oder jede andere Form der Bereitstellung, die Kombination oder die Verknüpfung sowie das Sperren, Löschen oder Vernichten;
…
d)
‚für die Verarbeitung Verantwortlicher‘ die natürliche oder juristische Person, Behörde, Einrichtung oder jede andere Stelle, die allein oder gemeinsam mit anderen über die Zwecke und Mittel der Verarbeitung von personenbezogenen Daten entscheidet. Sind die Zwecke und Mittel der Verarbeitung von personenbezogenen Daten in einzelstaatlichen oder gemeinschaftlichen Rechts- und Verwaltungsvorschriften festgelegt, so können der für die Verarbeitung Verantwortliche bzw. die spezifischen Kriterien für seine Benennung durch einzelstaatliche oder gemeinschaftliche Rechtsvorschriften bestimmt werden;
…“
Art. 3 („Anwendungsbereich“) Abs. 1 der Richtlinie 95/46 lautet:
„Diese Richtlinie gilt für die ganz oder teilweise automatisierte Verarbeitung personenbezogener Daten sowie für die nicht automatisierte Verarbeitung personenbezogener Daten, die in einer Datei gespeichert sind oder gespeichert werden sollen.“
Art. 4 („Anwendbares einzelstaatliches Recht“) der Richtlinie 95/46 lautet:
„(1) Jeder Mitgliedstaat wendet die Vorschriften, die er zur Umsetzung dieser Richtlinie erlässt, auf alle Verarbeitungen personenbezogener Daten an,
a)
die im Rahmen der Tätigkeiten einer Niederlassung ausgeführt werden, die der für die Verarbeitung Verantwortliche im Hoheitsgebiet dieses Mitgliedstaats besitzt. Wenn der Verantwortliche eine Niederlassung im Hoheitsgebiet mehrerer Mitgliedstaaten besitzt, ergreift er die notwendigen Maßnahmen, damit jede dieser Niederlassungen die im jeweils anwendbaren einzelstaatlichen Recht festgelegten Verpflichtungen einhält;
b)
die von einem für die Verarbeitung Verantwortlichen ausgeführt werden, der nicht in seinem Hoheitsgebiet, aber an einem Ort niedergelassen ist, an dem das einzelstaatliche Recht dieses Mitgliedstaats gemäß dem internationalen öffentlichen Recht Anwendung findet;
c)
die von einem für die Verarbeitung Verantwortlichen ausgeführt werden, der nicht im Gebiet der Gemeinschaft niedergelassen ist und zum Zwecke der Verarbeitung personenbezogener Daten auf automatisierte oder nicht automatisierte Mittel zurückgreift, die im Hoheitsgebiet des betreffenden Mitgliedstaats belegen sind, es sei denn, dass diese Mittel nur zum Zweck der Durchfuhr durch das Gebiet der Europäischen Gemeinschaft verwendet werden.
(2) In dem in Absatz 1 Buchstabe c) genannten Fall hat der für die Verarbeitung Verantwortliche einen im Hoheitsgebiet des genannten Mitgliedstaats ansässigen Vertreter zu benennen, unbeschadet der Möglichkeit eines Vorgehens gegen den für die Verarbeitung Verantwortlichen selbst.“
Art. 6 in Kapitel II Abschnitt I („Grundsätze in Bezug auf die Qualität der Daten“) der Richtlinie 95/46 lautet:
„(1) Die Mitgliedstaaten sehen vor, dass personenbezogene Daten
a)
nach Treu und Glauben und auf rechtmäßige Weise verarbeitet werden;
b)
für festgelegte eindeutige und rechtmäßige Zwecke erhoben und nicht in einer mit diesen Zweckbestimmungen nicht zu vereinbarenden Weise weiterverarbeitet werden. Die Weiterverarbeitung von Daten zu historischen, statistischen oder wissenschaftlichen Zwecken ist im Allgemeinen nicht als unvereinbar mit den Zwecken der vorausgegangenen Datenerhebung anzusehen, sofern die Mitgliedstaaten geeignete Garantien vorsehen;
c)
den Zwecken entsprechen, für die sie erhoben und/oder weiterverarbeitet werden, dafür erheblich sind und nicht darüber hinausgehen;
d)
sachlich richtig und, wenn nötig, auf den neuesten Stand gebracht sind; es sind alle angemessenen Maßnahmen zu treffen, damit im Hinblick auf die Zwecke, für die sie erhoben oder weiterverarbeitet werden, nichtzutreffende oder unvollständige Daten gelöscht oder berichtigt werden;
e)
nicht länger, als es für die Realisierung der Zwecke, für die sie erhoben oder weiterverarbeitet werden, erforderlich ist, in einer Form aufbewahrt werden, die die Identifizierung der betroffenen Personen ermöglicht. Die Mitgliedstaaten sehen geeignete Garantien für personenbezogene Daten vor, die über die vorgenannte Dauer hinaus für historische, statistische oder wissenschaftliche Zwecke aufbewahrt werden.
(2) Der für die Verarbeitung Verantwortliche hat für die Einhaltung des Absatzes 1 zu sorgen.“
Art. 7 in Kapitel II Abschnitt II („Grundsätze in Bezug auf die Zulässigkeit der Verarbeitung von Daten“) der Richtlinie 95/46 bestimmt:
„Die Mitgliedstaaten sehen vor, dass die Verarbeitung personenbezogener Daten lediglich erfolgen darf, wenn eine der folgenden Voraussetzungen erfüllt ist:
…
f)
die Verarbeitung ist erforderlich zur Verwirklichung des berechtigten Interesses, das von dem für die Verarbeitung Verantwortlichen oder von dem bzw. den Dritten wahrgenommen wird, denen die Daten übermittelt werden, sofern nicht das Interesse oder die Grundrechte und Grundfreiheiten der betroffenen Person, die gemäß Artikel 1 Absatz 1 geschützt sind, überwie[g]en.“
Art. 9 („Verarbeitung personenbezogener Daten und Meinungsfreiheit“) der Richtlinie 95/46 lautet:
„Die Mitgliedstaaten sehen für die Verarbeitung personenbezogener Daten, die allein zu journalistischen, künstlerischen oder literarischen Zwecken erfolgt, Abweichungen und Ausnahmen von diesem Kapitel sowie von den Kapiteln IV und VI nur insofern vor, als sich dies als notwendig erweist, um das Recht auf Privatsphäre mit den für die Freiheit der Meinungsäußerung geltenden Vorschriften in Einklang zu bringen.“
Art. 12 („Auskunftsrecht“) der Richtlinie 96/46 bestimmt:
„Die Mitgliedstaaten garantieren jeder betroffenen Person das Recht, vom für die Verarbeitung Verantwortlichen Folgendes zu erhalten:
…
b)
je nach Fall die Berichtigung, Löschung oder Sperrung von Daten, deren Verarbeitung nicht den Bestimmungen dieser Richtlinie entspricht, insbesondere wenn diese Daten unvollständig oder unrichtig sind;
…“
Art. 14 („Widerspruchsrecht der betroffenen Person“) der Richtlinie 95/46 bestimmt:
„Die Mitgliedstaaten erkennen das Recht der betroffenen Person an,
a)
zumindest in den Fällen von Artikel 7 Buchstaben e) und f) jederzeit aus überwiegenden, schutzwürdigen, sich aus ihrer besonderen Situation ergebenden Gründen dagegen Widerspruch einlegen zu können, dass sie betreffende Daten verarbeitet werden; dies gilt nicht bei einer im einzelstaatlichen Recht vorgesehenen entgegenstehenden Bestimmung. Im Fall eines berechtigten Widerspruchs kann sich die vom für die Verarbeitung Verantwortlichen vorgenommene Verarbeitung nicht mehr auf diese Daten beziehen;
…“
Art. 28 („Kontrollstelle“) der Richtlinie 95/46 bestimmt:
„(1) Die Mitgliedstaaten sehen vor, dass eine oder mehrere öffentliche Stellen beauftragt werden, die Anwendung der von den Mitgliedstaaten zur Umsetzung dieser Richtlinie erlassenen einzelstaatlichen Vorschriften in ihrem Hoheitsgebiet zu überwachen.
…
(3) Jede Kontrollstelle verfügt insbesondere über:
—
Untersuchungsbefugnisse, wie das Recht auf Zugang zu Daten, die Gegenstand von Verarbeitungen sind, und das Recht auf Einholung aller für die Erfüllung ihres Kontrollauftrags erforderlichen Informationen;
—
wirksame Einwirkungsbefugnisse, wie beispielsweise … die Befugnis, die Sperrung, Löschung oder Vernichtung von Daten oder das vorläufige oder endgültige Verbot einer Verarbeitung anzuordnen …
—
…
Gegen beschwerende Entscheidungen der Kontrollstelle steht der Rechtsweg offen.
(4) Jede Person oder ein sie vertretender Verband kann sich zum Schutz der die Person betreffenden Rechte und Freiheiten bei der Verarbeitung personenbezogener Daten an jede Kontrollstelle mit einer Eingabe wenden. Die betroffene Person ist darüber zu informieren, wie mit der Eingabe verfahren wurde.
…
(6) Jede Kontrollstelle ist im Hoheitsgebiet ihres Mitgliedstaats für die Ausübung der ihr gemäß Absatz 3 übertragenen Befugnisse zuständig, unabhängig vom einzelstaatlichen Recht, das auf die jeweilige Verarbeitung anwendbar ist. Jede Kontrollstelle kann von einer Kontrollstelle eines anderen Mitgliedstaats um die Ausübung ihrer Befugnisse ersucht werden.
Die Kontrollstellen sorgen für die zur Erfüllung ihrer Kontrollaufgaben notwendige gegenseitige Zusammenarbeit, insbesondere durch den Austausch sachdienlicher Informationen.
…“
Spanisches Recht
Die Richtlinie 95/46 wurde im spanischen Recht durch die Ley Orgánica 15/1999 de Protección de Datos de Carácter Personal (Ley Orgánica zum Schutz personenbezogener Daten) vom 13. Dezember 1999 (BOE Nr. 298 vom 14. Dezember 1999, S. 43088) umgesetzt.
Ausgangsverfahren und Vorlagefragen
Herr Costeja González, der die spanische Staatsangehörigkeit besitzt und seinen Wohnsitz in Spanien hat, erhob am 5. März 2010 bei der AEPD gegen die La Vanguardia Ediciones SL, die Herausgeberin einer insbesondere in Katalonien (Spanien) weitverbreiteten Tageszeitung (im Folgenden: La Vanguardia), sowie gegen Google Spain und Google Inc. eine Beschwerde, der Folgendes zugrunde lag: Bei Eingabe seines Namens in die Suchmaschine des Google-Konzerns (im Folgenden: Google Search) wurden den Internetnutzern Links zu zwei Seiten der Tageszeitung La Vanguardia vom 19. Januar bzw. 9. März 1998 angezeigt, die eine Anzeige enthielten, in der unter Nennung des Namens von Herrn Costeja González auf die Versteigerung eines Grundstücks im Zusammenhang mit einer wegen Forderungen der Sozialversicherung erfolgten Pfändung hingewiesen wurde.
Herr Costeja González beantragte, La Vanguardia anzuweisen, entweder die genannten Seiten zu löschen oder zu ändern, so dass die ihn betreffenden personenbezogen Daten dort nicht mehr angezeigt würden, oder zum Schutz der Daten von bestimmten, von den Suchmaschinen zur Verfügung gestellten technischen Möglichkeiten Gebrauch zu machen. Er beantragte ferner, Google Spain oder Google Inc. anzuweisen, ihn betreffende personenbezogene Daten zu löschen oder zu verbergen, so dass diese weder in den Suchergebnissen noch in Links zu La Vanguardia erschienen. Herr Costeja González behauptete in diesem Zusammenhang, dass die Pfändung, von der er betroffen gewesen sei, seit Jahren vollständig erledigt sei und keine Erwähnung mehr verdiene.
Mit Entscheidung vom 30. Juli 2010 wies die AEPD die Beschwerde, soweit sie sich gegen La Vanguardia richtete, mit der Begründung zurück, die Veröffentlichung der betreffenden Informationen durch diese Gesellschaft sei rechtlich gerechtfertigt gewesen, da sie auf Anordnung des Arbeits- und Sozialministeriums und mit dem Ziel einer höchstmöglichen Publizität der Zwangsversteigerung und somit einer höchstmöglichen Zahl an Bietern erfolgt sei.
Soweit sie sich gegen Google Spain und Google Inc. richtete, wurde der Beschwerde hingegen stattgegeben. Die AEPD begründete dies damit, dass Suchmaschinenbetreiber eine Datenverarbeitung vornähmen, für die sie verantwortlich seien, und als Mittler der Informationsgesellschaft fungierten; sie unterlägen deshalb den Datenschutzvorschriften. Die AEPD sei befugt, gegenüber Suchmaschinenbetreibern die Entfernung der Daten und das Verbot des Zugangs zu bestimmten Daten anzuordnen, wenn durch das Aufspüren und die Verbreitung der Daten das Grundrecht auf Datenschutz und die Würde der betroffenen Personen im weiteren Sinne, was auch den bloßen Willen der betroffenen Person umfasse, dass Dritte keine Kenntnis von diesen Daten hätten, beeinträchtigt werden könnten. Diese Verpflichtung könne unmittelbar die Suchmaschinenbetreiber treffen, ohne dass die Daten oder Informationen auf der betreffenden Website entfernt werden müssten, insbesondere wenn die Beibehaltung der Informationen auf der Website durch eine Gesetzesvorschrift gerechtfertigt sei.
Gegen diese Entscheidung haben Google Spain und Google Inc. bei der Audiencia Nacional zwei gesonderte Klagen erhoben; die Audiencia Nacional hat die beiden Verfahren verbunden.
Die Audiencia Nacional führt in der Vorlageentscheidung aus, in den beiden Verfahren stelle sich die Frage, welche Verpflichtungen die Suchmaschinenbetreiber hinsichtlich des Schutzes personenbezogener Daten von betroffenen Personen träfen, die nicht wollten, dass bestimmte auf Websites Dritter veröffentlichte Informationen, die sie betreffende personenbezogene Daten enthielten, mit denen die Informationen ihnen zugeordnet werden könnten, lokalisiert, indexiert und den Internetnutzern unbegrenzt zur Verfügung gestellt würden. Die Antwort auf diese Frage hänge davon ab, wie die Richtlinie 95/46 im Kontext solcher Technologien, die nach ihrer Bekanntmachung aufgekommen seien, auszulegen sei.
Die Audiencia Nacional hat daher das Verfahren ausgesetzt und dem Gerichtshof folgende Fragen zur Vorabentscheidung vorgelegt:
1.
Zum räumlichen Anwendungsbereich der Richtlinie 95/46 und somit der spanischen Rechtsvorschriften über den Schutz personenbezogener Daten:
a)
Besteht eine „Niederlassung“ im Sinne von Art. 4 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46, wenn eine oder mehrere der nachstehenden Fallgestaltungen vorliegen:
—
wenn das die Suchmaschine betreibende Unternehmen in einem Mitgliedstaat für die Förderung des Verkaufs der Werbeflächen der Suchmaschine und diesen Verkauf selbst eine Zweigniederlassung oder Tochtergesellschaft gründet, deren Tätigkeit auf die Einwohner dieses Staats ausgerichtet ist,
oder
—
wenn die Muttergesellschaft eine in diesem Mitgliedstaat ansässige Tochtergesellschaft als ihre Vertreterin und für zwei konkrete Dateien mit den Daten ihrer Werbekunden als für die Verarbeitung Verantwortliche benennt
oder
—
wenn die in einem Mitgliedstaat ansässige Niederlassung oder Tochtergesellschaft Beschwerden und Anordnungen, die von den betroffenen Personen bzw. den zuständigen Behörden an sie gerichtet werden, um zu erwirken, dass das Recht auf Schutz personenbezogener Daten beachtet wird, an die außerhalb der Europäischen Union ansässige Muttergesellschaft weiterleitet, auch wenn diese Zusammenarbeit freiwillig erfolgt?
b)
Ist Art. 4 Abs. 1 Buchst. c der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen, dass ein „Rückgriff“ auf „Mittel, die im Hoheitsgebiet des betreffenden Mitgliedstaats belegen sind“, gegeben ist,
—
wenn eine Suchmaschine „Webcrawler“ oder Indexierungsbots einsetzt, um Informationen auf Websites, die auf Servern in diesem Mitgliedstaat gehostet sind, zu lokalisieren und zu indexieren,
oder
—
eine länderspezifische Domain eines Mitgliedstaats nutzt und Suche und Suchergebnisse an der Sprache dieses Mitgliedstaats ausrichtet?
c)
Kann die vorübergehende Speicherung der durch die Internetsuchmaschinen indexierten Informationen als Rückgriff auf Mittel im Sinne von Art. 4 Abs. 1 Buchst. c der Richtlinie 95/46 betrachtet werden? Wenn ja: Kann davon ausgegangen werden, dass dieses Anknüpfungskriterium erfüllt ist, wenn sich das Unternehmen aus Gründen der Wettbewerbsfähigkeit weigert, den Ort offenzulegen, an dem es die Indexe speichert?
d)
Unabhängig von der Antwort auf die vorstehenden Fragen und insbesondere für den Fall, dass der Gerichtshof der Auffassung sein sollte, dass die in Art. 4 der Richtlinie vorgesehenen Anknüpfungskriterien nicht erfüllt sind:
Ist die Richtlinie 95/46 im Licht des Art. 8 der Charta in dem Mitgliedstaat anzuwenden, in dem sich der Schwerpunkt des Konflikts befindet und die Rechte der Unionsbürger am wirksamsten geschützt werden können?
2.
In Bezug auf die Tätigkeit der Suchmaschinen als Anbieter von Inhalten unter dem Blickwinkel der Richtlinie 95/46:
a)
Zur Tätigkeit von Google Search als Anbieterin von Inhalten, die darin besteht, von Dritten ins Internet gestellte oder dort veröffentlichte Informationen zu finden, automatisch zu indexieren, vorübergehend zu speichern und schließlich den Internetnutzern in einer bestimmten Rangfolge zur Verfügung zu stellen: Fällt, wenn die genannten Informationen personenbezogene Daten Dritter enthalten, eine solche Tätigkeit unter den Begriff „Verarbeitung personenbezogener Daten“ im Sinne von Art. 2 Buchst. b der Richtlinie 95/46?
b)
Bei Bejahung der vorstehenden Frage, ebenfalls im Zusammenhang mit einer Tätigkeit wie der zuvor beschriebenen:
Ist Art. 2 Buchst. d der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen, dass das Unternehmen, das Google Search betreibt, hinsichtlich der auf den von ihr indexierten Websites befindlichen Daten der „für die Verarbeitung Verantwortliche“ ist?
c)
Bei Bejahung der vorstehenden Frage:
Kann die AEPD zum Schutz der durch Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 gewährleisteten Rechte Google Search unmittelbar anweisen, von Dritten veröffentlichte Informationen aus ihren Indexen zu entfernen, ohne sich zuvor oder gleichzeitig an den Inhaber der Website, die diese Informationen enthält, wenden zu müssen?
d)
Bei Bejahung der vorstehenden Frage:
Entfällt die Verpflichtung der Suchmaschinenbetreiber zum Schutz der genannten Rechte, wenn die in den personenbezogenen Daten enthaltenen Informationen von Dritten rechtmäßig veröffentlicht worden sind und sich nach wie vor auf der ursprünglichen Website befinden?
3.
Zur Tragweite des Rechts auf Löschung und/oder auf Widerspruch gegen die Verarbeitung die eigene Person betreffender Daten in Verbindung mit dem Recht auf Vergessenwerden:
Sind das Recht auf Löschung und Sperrung personenbezogener Daten gemäß Art. 12 Buchst. b der Richtlinie 95/46 und das Recht auf Widerspruch gegen eine Verarbeitung gemäß Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen, dass sich die betroffene Person an die Suchmaschinenbetreiber wenden kann, um die Indexierung auf sie bezogener Informationen zu verhindern, die auf Websites Dritter veröffentlicht sind, und sie sich hierzu auf ihren Willen berufen kann, dass sie den Internetnutzern nicht bekannt werden, wenn sie der Ansicht ist, dass sie ihr schaden können, oder sie sich wünscht, dass sie vergessen werden, selbst wenn es sich um Informationen handelt, die von Dritten rechtmäßig veröffentlicht wurden?
Zu den Vorlagefragen
Zu Frage 2 Buchst. a und b (sachlicher Anwendungsbereich der Richtlinie 95/46)
Mit Frage 2 Buchst. a und b, die als Erste zu prüfen ist, möchte das vorlegende Gericht wissen, ob Art. 2 Buchst. b der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen ist, dass die Tätigkeit einer Suchmaschine als Anbieterin von Inhalten, die darin besteht, von Dritten ins Internet gestellte oder dort veröffentlichte Informationen zu finden, automatisch zu indexieren, vorübergehend zu speichern und schließlich den Internetnutzern in einer bestimmten Rangfolge zur Verfügung zu stellen, sofern die Informationen personenbezogene Daten enthalten, als „Verarbeitung personenbezogener Daten“ im Sinne der genannten Bestimmung einzustufen ist. Wenn ja, möchte das vorlegende Gericht ferner wissen, ob Art. 2 Buchst. d der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen ist, dass der Suchmaschinenbetreiber im Sinne dieser Bestimmung als für eine solche Verarbeitung personenbezogener Daten „Verantwortlicher“ anzusehen ist.
Google Spain und Google Inc. vertreten die Auffassung, die Tätigkeit der Suchmaschinen sei nicht als Verarbeitung der Daten, die auf den in der Suchergebnisliste angezeigten Internetseiten Dritter erschienen, anzusehen, da Suchmaschinen sämtliche im Internet verfügbaren Informationen verarbeiteten, ohne zwischen personenbezogenen Daten und anderen Informationen zu unterscheiden. Selbst wenn diese Tätigkeit als „Datenverarbeitung“ einzustufen sein sollte, könne der Suchmaschinenbetreiber nicht als für die Verarbeitung „Verantwortlicher“ angesehen werden, da er keine Kenntnis von den personenbezogen Daten und keine Kontrolle über sie habe.
Herr Costeja González, die spanische, die italienische, die österreichische und die polnische Regierung sowie die Europäische Kommission sind hingegen der Ansicht, dass die Tätigkeit der Suchmaschinen ganz klar eine „Datenverarbeitung“ im Sinne der Richtlinie 95/46 umfasse, die sich von der, die von den Herausgebern der Websites ausgeführt werde, unterscheide und anderen Zwecken diene als diese. Der Suchmaschinenbetreiber sei, weil er über die Zwecke und Mittel der von ihm ausgeführten Datenverarbeitung entscheide, der für diese „Verantwortliche“.
Nach Auffassung der griechischen Regierung stellt die Tätigkeit der Suchmaschinen zwar eine Datenverarbeitung im Sinne der Richtlinie dar; da Suchmaschinen lediglich als Mittler fungierten, könnten die Unternehmen, die sie betrieben, aber nicht als „Verantwortliche“ angesehen werden, es sei denn, dass sie Daten in einem „Zwischenspeicher“ oder „Cache“ länger speicherten, als es technisch erforderlich sei.
Insoweit ist darauf hinzuweisen, dass Art. 2 Buchst. b der Richtlinie 95/46 die „Verarbeitung personenbezogener Daten“ definiert als „jeden mit oder ohne Hilfe automatisierter Verfahren ausgeführten Vorgang oder jede Vorgangsreihe im Zusammenhang mit personenbezogenen Daten wie das Erheben, das Speichern, die Organisation, die Aufbewahrung, die Anpassung oder Veränderung, das Auslesen, das Abfragen, die Benutzung, die Weitergabe durch Übermittlung, Verbreitung oder jede andere Form der Bereitstellung, die Kombination oder die Verknüpfung sowie das Sperren, Löschen oder Vernichten“.
Speziell zum Internet hat der Gerichtshof bereits entschieden, dass der Vorgang, der darin besteht, personenbezogene Daten auf eine Internetseite zu stellen, als eine Verarbeitung personenbezogener Daten im Sinne von Art. 2 Buchst. b der Richtlinie 95/46 anzusehen ist (vgl. Urteil Lindqvist, C‑101/01,
EU:C:2003:596
, Rn. 25).
Bei der Tätigkeit, um die es im Ausgangsverfahren geht, ist unstreitig, dass sich unter den Daten, die von den Suchmaschinen gefunden, indexiert, gespeichert und den Nutzern zur Verfügung gestellt werden, auch Informationen über bestimmte oder bestimmbare natürliche Personen, also „personenbezogene Daten“ im Sinne von Art. 2 Buchst. a der Richtlinie, befinden.
Indem er das Internet automatisch, kontinuierlich und systematisch auf die dort veröffentlichten Informationen durchforstet, „erhebt“ der Suchmaschinenbetreiber mithin personenbezogene Daten, die er dann mit seinen Indexierprogrammen „ausliest“, „speichert“ und „organisiert“, auf seinen Servern „aufbewahrt“ und gegebenenfalls in Form von Ergebnislisten an seine Nutzer „weitergibt“ und diesen „bereitstellt“. Diese Vorgänge sind in Art. 2 Buchst. b der Richtlinie 95/46 ausdrücklich und ohne Einschränkung genannt, so dass sie als „Verarbeitung“ im Sinne dieser Bestimmung einzustufen sind, ohne dass es darauf ankommt, ob der Suchmaschinenbetreiber dieselben Vorgänge auch bei anderen Arten von Informationen ausführt und ob er zwischen diesen Informationen und personenbezogenen Daten unterscheidet.
Daran ändert auch nichts, dass die personenbezogenen Daten bereits im Internet veröffentlicht worden sind und von der Suchmaschine nicht verändert werden.
Der Gerichtshof hat nämlich bereits entschieden, dass die in Art. 2 Buchst. b der Richtlinien 95/46 genannten Vorgänge auch dann als Verarbeitung personenbezogener Daten einzustufen sind, wenn sie ausschließlich Informationen enthalten, die genau so bereits in den Medien veröffentlicht worden sind. Eine allgemeine Ausnahme von der Anwendung der Richtlinie 95/46 in solchen Fällen würde die Richtlinie nämlich weitgehend leerlaufen lassen (vgl. in diesem Sinne Urteil Satakunnan Markkinapörssi und Satamedia, C‑73/07,
EU:C:2008:727
, Rn. 48 und 49).
Im Übrigen ergibt sich aus der Begriffsbestimmung in Art. 2 Buchst. b der Richtlinie 95/46, dass die Veränderung personenbezogener Daten zwar eine Verarbeitung im Sinne der Richtlinie ist, die anderen dort genannten Vorgänge dagegen keineswegs eine Veränderung dieser Daten erfordern.
Zur Frage, ob der Suchmaschinenbetreiber bei der Verarbeitung personenbezogener Daten, die von der Suchmaschine im Rahmen einer Tätigkeit wie der im Ausgangsverfahren in Rede stehenden ausgeführt wird, als „für die Verarbeitung Verantwortlicher“ anzusehen ist, ist festzustellen, dass Art. 2 Buchst. d der Richtlinie 95/46 den „für die Verarbeitung Verantwortlichen“ definiert als „die natürliche oder juristische Person, Behörde, Einrichtung oder jede andere Stelle, die allein oder gemeinsam mit anderen über die Zwecke und Mittel der Verarbeitung von personenbezogenen Daten entscheidet“.
Über die Zwecke und Mittel der genannten Tätigkeit und somit der in deren Rahmen vom Suchmaschinenbetreiber selbst ausgeführten Verarbeitung personenbezogener Daten entscheidet aber der Suchmaschinenbetreiber, so dass er als für diese Verarbeitung „Verantwortlicher“ im Sinne von Art. 2 Buchst. d der Richtlinie 95/46 anzusehen ist.
Im Übrigen ließe es sich nicht nur nicht mit dem klaren Wortlaut, sondern auch nicht mit dem Ziel der genannten Bestimmung, durch eine weite Bestimmung des Begriffs des „Verantwortlichen“ einen wirksamen und umfassenden Schutz der betroffenen Personen zu gewährleisten, vereinbaren, den Suchmaschinenbetreiber deshalb von diesem Begriff auszunehmen, weil die auf den Internetseiten Dritter veröffentlichten personenbezogenen Daten nicht seiner Kontrolle unterliegen.
Insoweit ist festzustellen, dass sich die Verarbeitung personenbezogener Daten, die im Rahmen der Tätigkeit einer Suchmaschine ausgeführt wird, von der unterscheidet, die von den Herausgebern von Websites, die diese Daten auf einer Internetseite einstellen, vorgenommen wird, und zusätzlich zu dieser erfolgt.
Außerdem ist unstreitig, dass diese Tätigkeit der Suchmaschinen maßgeblichen Anteil an der weltweiten Verbreitung personenbezogener Daten hat, da sie diese jedem Internetnutzer zugänglich macht, der eine Suche anhand des Namens der betreffenden Person durchführt, und zwar auch denjenigen, die die Internetseite, auf der diese Daten veröffentlicht sind, sonst nicht gefunden hätten.
Zudem kann die Organisation und Aggregation der im Internet veröffentlichten Informationen, die von den Suchmaschinen mit dem Ziel durchgeführt wird, ihren Nutzern den Zugang zu diesen Informationen zu erleichtern, bei einer anhand des Namens einer natürlichen Person durchgeführten Suche dazu führen, dass die Nutzer der Suchmaschinen mit der Ergebnisliste einen strukturierten Überblick über die zu der betreffenden Person im Internet zu findenden Informationen erhalten, anhand dessen sie ein mehr oder weniger detailliertes Profil der Person erstellen können.
Durch die Tätigkeit einer Suchmaschine können die Grundrechte auf Achtung des Privatlebens und Schutz personenbezogener Daten somit erheblich beeinträchtigt werden, und zwar zusätzlich zur Tätigkeit der Herausgeber von Websites; als derjenige, der über die Zwecke und Mittel dieser Tätigkeit entscheidet, hat der Suchmaschinenbetreiber daher in seinem Verantwortungsbereich im Rahmen seiner Befugnisse und Möglichkeiten dafür zu sorgen, dass die Tätigkeit den Anforderungen der Richtlinie 95/46 entspricht, damit die darin vorgesehenen Garantien ihre volle Wirksamkeit entfalten können und ein wirksamer und umfassender Schutz der betroffenen Personen, insbesondere ihres Rechts auf Achtung ihres Privatlebens, tatsächlich verwirklicht werden kann.
Schließlich ist festzustellen, dass der Umstand, dass die Herausgeber von Websites die Möglichkeit haben, den Suchmaschinenbetreibern u. a. mit Hilfe von Ausschlussprotokollen wie „robot.txt“ oder Codes wie „noindex“ oder „noarchive“ zu signalisieren, dass eine bestimmte auf ihrer Website veröffentlichte Information ganz oder teilweise von den automatischen Indexen der Suchmaschinen ausgeschlossen werden soll, nicht bedeutet, dass das Fehlen eines solchen Hinweises seitens der Herausgeber von Websites den Suchmaschinenbetreiber von seiner Verantwortung für die von ihm im Rahmen der Tätigkeit der Suchmaschinen vorgenommene Verarbeitung personenbezogener Daten befreite.
Dies ändert nämlich nichts daran, dass der Suchmaschinenbetreiber über die Zwecke und Mittel der Verarbeitung personenbezogener Daten entscheidet. Selbst wenn die genannte Möglichkeit der Herausgeber von Websites bedeuten sollte, dass sie gemeinsam mit dem Suchmaschinenbetreiber über die Mittel der Verarbeitung personenbezogener Daten entscheiden, nimmt dies dem Suchmaschinenbetreiber nichts von seiner Verantwortung, da Art. 2 Buchst. d der Richtlinie 95/46 ausdrücklich vorsieht, dass die Entscheidung über die Mittel „allein oder gemeinsam mit anderen“ erfolgen kann.
Somit ist auf Frage 2 Buchst. a und b zu antworten, dass Art. 2 Buchst. b und d der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen ist, dass die Tätigkeit einer Suchmaschine, die darin besteht, von Dritten ins Internet gestellte oder dort veröffentlichte Informationen zu finden, automatisch zu indexieren, vorübergehend zu speichern und schließlich den Internetnutzern in einer bestimmten Rangfolge zur Verfügung zu stellen, sofern die Informationen personenbezogene Daten enthalten, als „Verarbeitung personenbezogener Daten“ im Sinne von Art. 2 Buchst. b der Richtlinie 95/46 einzustufen ist und dass der Betreiber dieser Suchmaschine als für diese Verarbeitung „Verantwortlicher“ im Sinne von Art. 2 Buchst. d der Richtlinie 95/46 anzusehen ist.
Zu Frage 1 Buchst. a bis d (räumlicher Anwendungsbereich der Richtlinie 95/46)
Mit Frage 1 Buchst. a bis d möchte das vorlegende Gericht wissen, ob die nationalen Rechtsvorschriften, mit denen die Richtlinie 95/46 umgesetzt wurde, unter Umständen wie denen des Ausgangsverfahrens angewandt werden können.
Das vorlegende Gericht hat insoweit folgende Tatsachen festgestellt:
—
Google Search wird weltweit über die Website „www.google.com“ angeboten. Für viele Länder gibt es lokale, an die jeweilige Landessprache angepasste Versionen. Die spanischsprachige Version von Google Search wird über die seit dem 16. September 2003 registrierte Website „www.google.es“ angeboten. Google Search ist in Spanien eine der am meisten verwendeten Suchmaschinen.
—
Google Search wird von Google Inc., der Muttergesellschaft des Google-Konzerns mit Sitz in den Vereinigten Staaten, betrieben.
—
Google Search indexiert die Websites der ganzen Welt, u. a. die Websites in Spanien. Die Informationen, die von seinen „Webcrawlern“ oder Indexierungsbots – Computerprogrammen zum systematischen und automatischen Auffinden und Durchsuchen des Inhalts von Internetseiten – indexiert werden, werden vorübergehend auf Servern gespeichert, von denen nicht bekannt ist, in welchem Staat sie sich befinden, da diese Information aus Wettbewerbsgründen geheim gehalten wird.
—
Google Search beschränkt sich nicht darauf, Zugang zu den Inhalten der indexierten Websites zu gewähren, sondern zieht aus dieser Tätigkeit Gewinn, indem es für Unternehmen, die diese Funktion nutzen möchten, um den Internetnutzern ihre Waren oder Dienstleistungen anzubieten, gegen Entgelt Werbeanzeigen einbettet, die mit den von den Internetnutzern eingegebenen Suchwörtern verknüpft sind.
—
Der Google-Konzern bedient sich seiner Tochtergesellschaft Google Spain, um Werbung für den Verkauf der Werbeflächen auf der Website „www.google.com“ zu machen. Die Gesellschaft wurde am 3. September 2003 gegründet und hat eigene Rechtspersönlichkeit; ihr Sitz befindet sich in Madrid (Spanien). Als Handelsvertreter des Google-Konzerns in Spanien wendet sich Google Spain im Wesentlichen an in Spanien ansässige Unternehmen. Gesellschaftszweck ist die Förderung, Erleichterung und Durchführung des Verkaufs von Produkten und Diensten der Onlinewerbung an Dritte und das entsprechende Marketing.
—
Google Inc. hat für zwei von ihr bei der AEPD angemeldete Dateien mit den ihre Werbekunden betreffenden personenbezogenen Daten Google Spain als für die Verarbeitung in Spanien Verantwortlicher angegeben.
Konkret sind für das vorlegende Gericht in erster Linie der Begriff „Niederlassung“ im Sinne von Art. 4 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 und der Begriff „Rückgriff auf Mittel, die im Hoheitsgebiet des betreffenden Mitgliedstaats belegen sind“, im Sinne von Art. 4 Abs. 1 Buchst. c der Richtlinie fraglich.
Zu Frage 1 Buchst. a
Mit Frage 1 Buchst. a möchte das vorlegende Gericht wissen, ob Art. 4 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen ist, dass im Sinne dieser Bestimmung eine Verarbeitung personenbezogener Daten im Rahmen der Tätigkeiten einer Niederlassung, die der für die Verarbeitung Verantwortliche im Hoheitsgebiet eines Mitgliedstaats besitzt, ausgeführt wird, wenn eine oder mehrere der drei nachstehenden Voraussetzungen erfüllt sind:
—
der Suchmaschinenbetreiber gründet in einem Mitgliedstaat für die Förderung des Verkaufs der Werbeflächen der Suchmaschine und diesen Verkauf selbst eine Zweigniederlassung oder Tochtergesellschaft, deren Tätigkeit auf die Einwohner dieses Staates ausgerichtet ist,
—
die Muttergesellschaft benennt eine in diesem Mitgliedstaat ansässige Tochtergesellschaft als ihre Vertreterin und für zwei spezifische Dateien mit den Daten ihrer Werbekunden als für die Verarbeitung Verantwortliche und/oder
—
die in einem Mitgliedstaat ansässige Zweigniederlassung oder Tochtergesellschaft leitet Beschwerden und Anordnungen, die von den betroffenen Personen bzw. den zuständigen Behörden an sie gerichtet werden, um zu erwirken, dass das Recht auf Schutz personenbezogener Daten beachtet wird, an die außerhalb der Union ansässige Muttergesellschaft weiter, auch wenn diese Zusammenarbeit freiwillig erfolgt.
Zur ersten dieser drei Voraussetzungen führt das vorlegende Gericht aus, Google Search werde von Google Inc. betrieben und verwaltet; es sei nicht erwiesen, dass Google Spain in Spanien eine Tätigkeit ausübe, die unmittelbar mit der Indexierung oder Speicherung von in Websites Dritter enthaltener Informationen oder Daten zusammenhänge. Die Tätigkeit des Verkaufs der Werbeflächen und der Förderung dieses Verkaufs, um die sich für Spanien Google Spain kümmere, stelle aber den wesentlichen Teil der geschäftlichen Tätigkeit des Google-Konzerns dar; es könne davon ausgegangen werden, dass diese Tätigkeit eng mit Google Search zusammenhänge.
Herr Costeja González, die spanische, die italienische, die österreichische und die polnische Regierung sowie die Kommission sind der Ansicht, dass Google Spain wegen der untrennbaren Verbindung, die zwischen ihrer Tätigkeit und der der von Google Inc. betriebenen Suchmaschine bestehe, als Niederlassung von Google Inc. anzusehen sei; die Verarbeitung personenbezogener Daten werde im Rahmen der Tätigkeiten dieser Niederlassung ausgeführt. Google Spain, Google Inc. und die griechische Regierung meinen hingegen, Art. 4 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 finde auf die Fallgestaltung der ersten der drei vom vorlegenden Gericht angeführten Voraussetzungen keine Anwendung.
Hierzu ist zunächst festzustellen, dass es im 19. Erwägungsgrund der Richtlinie 95/46 heißt, dass „[e]ine Niederlassung im Hoheitsgebiet eines Mitgliedstaats … die effektive und tatsächliche Ausübung einer Tätigkeit mittels einer festen Einrichtung voraus[setzt]“ und „[d]ie Rechtsform einer solchen Niederlassung, die eine Agentur oder eine Zweigstelle sein kann, … in dieser Hinsicht nicht maßgeblich [ist]“.
Dass Google Spain in Spanien effektiv und tatsächlich eine Tätigkeit mittels einer festen Einreichung ausübt, ist aber unstreitig. Google Spain verfügt außerdem über eigene Rechtspersönlichkeit, so dass sie eine Tochtergesellschaft von Google Inc. in Spanien und somit eine „Niederlassung“ im Sinne von Art. 4 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 darstellt.
Diese Bestimmung setzt ferner voraus, dass die Verarbeitung personenbezogener Daten durch den für die Verarbeitung Verantwortlichen „im Rahmen der Tätigkeiten“ einer Niederlassung ausgeführt wird, die dieser im Hoheitsgebiet eines Mitgliedstaats besitzt.
Google Spain und Google Inc. sind der Ansicht, diese Voraussetzung sei im vorliegenden Fall nicht erfüllt, da die im Ausgangsverfahren in Rede stehende Verarbeitung personenbezogener Daten ausschließlich von Google Inc. ausgeführt werde, die Google Search betreibe, ohne dass Google Spain daran in irgendeiner Weise mitwirke; die Tätigkeit von Google Spain beschränke sich auf die Unterstützung der Tätigkeit des Google-Konzerns auf dem Gebiet der Werbung, die von seinem Suchmaschinendienst verschieden sei.
Wie insbesondere die spanische Regierung und die Kommission geltend machen, verlangt Art. 4 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 aber nicht, dass die in Rede stehende Verarbeitung personenbezogener Daten „von“ der betreffenden Niederlassung selbst ausgeführt wird, sondern lediglich, dass sie „im Rahmen der Tätigkeiten“ der Niederlassung ausgeführt wird.
Außerdem kann diese Wendung im Hinblick auf das Ziel der Richtlinie 95/46, nämlich bei der Verarbeitung personenbezogener Daten einen wirksamen und umfassenden Schutz der Grundfreiheiten und Grundrechte natürlicher Personen, insbesondere des Rechts auf Privatleben, zu gewährleisten, nicht eng ausgelegt werden (vgl. entsprechend Urteil L'Oréal u. a., C‑324/09,
EU:C:2011:474
, Rn. 62 und 63).
Insoweit ergibt sich insbesondere aus den Erwägungsgründen 18 bis 20 und Art. 4 der Richtlinie 95/46, dass der Unionsgesetzgeber vermeiden wollte, dass der gemäß der Richtlinie gewährleistete Schutz einer Person vorenthalten und umgangen wird, und deshalb einen besonders weiten räumlichen Anwendungsbereich vorgesehen hat.
Im Hinblick auf dieses Ziel der Richtlinie 95/46 und den Wortlaut ihres Art. 4 Abs. 1 Buchst. a ist davon auszugehen, dass die Verarbeitung personenbezogener Daten, die für den Dienst einer Suchmaschine wie Google Search erfolgt, die von einem Unternehmen betrieben wird, das seinen Sitz in einem Drittstaat hat, jedoch in einem Mitgliedstaat über eine Niederlassung verfügt, „im Rahmen der Tätigkeiten“ dieser Niederlassung ausgeführt wird, wenn diese die Aufgabe hat, in dem Mitgliedstaat für die Förderung des Verkaufs der angebotenen Werbeflächen der Suchmaschine, mit denen die Dienstleistung der Suchmaschine rentabel gemacht werden soll, und diesen Verkauf selbst zu sorgen.
Unter solchen Umständen sind nämlich die Tätigkeiten des Suchmaschinenbetreibers und die seiner Niederlassung in dem betreffenden Mitgliedstaat untrennbar miteinander verbunden, da die die Werbeflächen betreffenden Tätigkeiten das Mittel darstellen, um die in Rede stehende Suchmaschine wirtschaftlich rentabel zu machen, und die Suchmaschine gleichzeitig das Mittel ist, das die Durchführung dieser Tätigkeiten ermöglicht.
Wie in den Rn. 26 bis 28 des vorliegenden Urteils ausgeführt, stellt bereits die Anzeige personenbezogener Daten auf einer Seite mit Suchergebnissen eine Verarbeitung dieser Daten dar. Da aber zusammen mit den Ergebnissen auf derselben Seite die mit den Suchbegriffen verknüpften Werbeanzeigen angezeigt werden, ist festzustellen, dass die in Rede stehende Verarbeitung personenbezogener Daten im Rahmen der Werbetätigkeit erfolgt, die von der Niederlassung, die der für die Verarbeitung Verantwortliche im Hoheitsgebiet eines Mitgliedstaats – im vorliegenden Fall in Spanien – besitzt, ausgeübt wird.
Daher kann es nicht angehen, dass die Verarbeitung personenbezogener Daten, die zum Betrieb der Suchmaschine ausgeführt wird, den in der Richtlinie 95/46 vorgesehenen Verpflichtungen und Garantien entzogen wird, was die praktische Wirksamkeit der Richtlinie und den wirksamen und umfassenden Schutz der Grundrechte und Grundfreiheiten natürlicher Personen, die mit ihr gewährleistet werden sollen, einschränken würde (vgl. entsprechend Urteil L'Oréal u. a.,
EU:C:2011:474
, Rn. 62 und 63), insbesondere des Rechts auf Schutz der Privatsphäre bei der Verarbeitung personenbezogener Daten, dem die Richtlinie eine besondere Bedeutung beimisst, wie u. a. aus ihrem Art. 1 Abs. 1 und ihren Erwägungsgründen 2 und 10 hervorgeht (vgl. in diesem Sinne Urteile Österreichischer Rundfunk u. a., C‑465/00, C‑138/01 und C‑139/01,
EU:C:2003:294
, Rn. 70, Rijkeboer, C‑553/07,
EU:C:2009:293
, Rn. 47, und IPI, C‑473/12,
EU:C:2013:715
, Rn. 28 und die dort angeführte Rechtsprechung).
Da die erste der drei vom vorlegenden Gericht angeführten Voraussetzungen bereits für die Feststellung genügt, dass eine Niederlassung wie Google Spain das Kriterium des Art. 4 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 erfüllt, brauchen die beiden anderen Voraussetzungen nicht geprüft zu werden.
Somit ist auf Frage 1 Buchst. a zu antworten, dass Art. 4 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen ist, dass im Sinne dieser Bestimmung eine Verarbeitung personenbezogener Daten im Rahmen der Tätigkeiten einer Niederlassung, die der für die Verarbeitung Verantwortliche im Hoheitsgebiet eines Mitgliedstaats besitzt, ausgeführt wird, wenn der Suchmaschinenbetreiber in einem Mitgliedstaat für die Förderung des Verkaufs der Werbeflächen der Suchmaschine und diesen Verkauf selbst eine Zweigniederlassung oder Tochtergesellschaft gründet, deren Tätigkeit auf die Einwohner dieses Staates ausgerichtet ist.
Zu Frage 1 Buchst. b, c und d
In Anbetracht der Antwort auf Frage 1 Buchst. a ist Frage 1 Buchst. b, c und d nicht zu beantworten.
Zu Frage 2 Buchst. c und d (Umfang der Verantwortlichkeit des Suchmaschinenbetreibers nach der Richtlinie 95/46)
Mit Frage 2 Buchst. c und d möchte das vorlegende Gericht wissen, ob Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen sind, dass der Suchmaschinenbetreiber zur Wahrung der in diesen Bestimmungen vorgesehenen Rechte dazu verpflichtet ist, von der Ergebnisliste, die im Anschluss an eine anhand des Namens einer Person durchgeführte Suche angezeigt wird, Links zu von Dritten veröffentlichten Internetseiten mit Informationen zu dieser Person zu entfernen, auch wenn der Name oder die Informationen auf diesen Internetseiten nicht vorher oder gleichzeitig gelöscht werden und gegebenenfalls auch dann, wenn ihre Veröffentlichung auf den Internetseiten als solche rechtmäßig ist.
Google Spain und Google Inc. sind der Ansicht, dass Anträge auf Löschung von Informationen nach dem Grundsatz der Verhältnismäßigkeit an den Herausgeber der betreffenden Website zu richten seien, da dieser die Verantwortung für die Veröffentlichung der Informationen übernehme, die Rechtmäßigkeit der Veröffentlichung beurteilen könne und über die wirksamsten und am wenigsten beeinträchtigenden Mittel zur Unzugänglichmachung der Informationen verfüge. Außerdem werde den Grundrechten der Websiteherausgeber, der anderen Internetnutzer und des Suchmaschinenbetreibers nicht hinreichend Rechnung getragen, wenn Letzterer angewiesen werde, im Internet veröffentlichte Informationen aus seinen Indexen zu entfernen.
Die österreichische Regierung vertritt die Auffassung, eine nationale Kontrollstelle könne nur dann anordnen, dass der Suchmaschinenbetreiber von Dritten veröffentlichte Informationen aus seinen Dateien lösche, wenn vorher festgestellt worden sei, dass die betreffenden Daten rechtswidrig oder unzutreffend seien, oder die betroffene Person beim Herausgeber der Website, auf der die Informationen veröffentlicht worden seien, mit Erfolg Widerspruch eingelegt habe.
Herr Costeja González, die spanische, die italienische und die polnische Regierung sowie die Kommission vertreten die Auffassung, die nationale Behörde könne den Betreiber einer Suchmaschine unmittelbar anweisen, aus seinen Indexen und seinem Zwischenspeicher Informationen zu entfernen, die von Dritten veröffentlichte personenbezogene Daten enthielten, ohne sich vorher oder gleichzeitig an den Herausgeber der Website wenden zu müssen, auf der sich die Informationen befänden. Nach Auffassung von Herrn Costeja González, der spanischen und der italienischen Regierung sowie der Kommission kommt es für die Verpflichtungen des Suchmaschinenbetreibers aus der Richtlinie 95/46 ferner nicht darauf an, dass die Informationen rechtmäßig veröffentlicht worden sind und sich nach wie vor auf der ursprünglichen Internetseite befinden. Nach Auffassung der polnischen Regierung dagegen kann dieser Umstand den Suchmaschinenbetreiber von seinen Verpflichtungen befreien.
Zunächst ist zu beachten, dass die Richtlinie 95/46, wie sich aus ihrem Art. 1 und ihrem 10. Erwägungsgrund ergibt, darauf abzielt, ein hohes Niveau des Schutzes der Grundrechte und Grundfreiheiten, insbesondere der Privatsphäre, natürlicher Personen bei der Verarbeitung personenbezogener Daten zu gewährleisten (vgl. in diesem Sinne Urteil IPI,
EU:C:2013:715
, Rn. 28).
Nach dem 25. Erwägungsgrund der Richtlinie 95/46 finden die in der Richtlinie vorgesehenen Schutzprinzipien zum einen ihren Niederschlag in den Pflichten, die den für die Verarbeitung verantwortlichen Personen obliegen und insbesondere die Datenqualität, die technische Sicherheit, die Meldung bei der Kontrollstelle und die Voraussetzungen, unter denen eine Verarbeitung vorgenommen werden kann, betreffen, und kommen zum anderen in den Rechten der Personen, deren Daten Gegenstand von Verarbeitungen sind, über diese informiert zu werden, Zugang zu den Daten zu erhalten, ihre Berichtigung verlangen bzw. unter gewissen Voraussetzungen Widerspruch gegen die Verarbeitung einlegen zu können, zum Ausdruck.
Der Gerichtshof hat bereits entschieden, dass die Bestimmungen der Richtlinie 95/46, soweit sie Verarbeitungen personenbezogener Daten betreffen, die zu Beeinträchtigungen der Grundfreiheiten und insbesondere des Rechts auf Achtung des Privatlebens führen können, im Licht der Grundrechte auszulegen sind, die nach ständiger Rechtsprechung zu den allgemeinen Rechtsgrundsätzen gehören, deren Wahrung der Gerichtshof zu sichern hat, und nun in der Charta verankert sind (vgl. u. a. Urteile Connolly/Kommission, C‑274/99 P,
EU:C:2001:127
, Rn. 37, und Österreichischer Rundfunk u. a.,
EU:C:2003:294
, Rn. 68).
So garantiert Art. 7 der Charta das Recht auf Achtung des Privatlebens, und Art. 8 der Charta proklamiert ausdrücklich das Recht auf Schutz der personenbezogenen Daten. In den Abs. 2 und 3 des letztgenannten Artikels wird präzisiert, dass diese Daten nur nach Treu und Glauben für festgelegte Zwecke und mit Einwilligung der betroffenen Person oder auf einer sonstigen gesetzlich geregelten legitimen Grundlage verarbeitet werden dürfen, dass jede Person das Recht hat, Auskunft über die sie betreffenden erhobenen Daten zu erhalten und die Berichtigung der Daten zu erwirken, und dass die Einhaltung dieser Vorschriften von einer unabhängigen Stelle überwacht wird. Diese Erfordernisse werden insbesondere durch die Art. 6, 7, 12, 14 und 28 der Richtlinie 95/46 durchgeführt.
Nach Art. 12 Buchst. b der Richtlinie 95/46 garantieren die Mitgliedstaaten jeder betroffenen Person das Recht, vom für die Verarbeitung Verantwortlichen je nach Fall die Berichtigung, Löschung oder Sperrung von Daten zu erhalten, deren Verarbeitung nicht den Bestimmungen der Richtlinie entspricht, insbesondere wenn diese Daten unvollständig oder unrichtig sind. Da diese letztgenannte Präzisierung in Bezug auf die Nichterfüllung bestimmter in Art. 6 Abs. 1 Buchst. d der Richtlinie 95/46 genannter Erfordernisse exemplarischen, und nicht abschließenden Charakter hat, kann eine Verarbeitung auch deshalb nicht den Bestimmungen der Richtlinie entsprechen und somit für die betroffene Person das in Art. 12 Buchst. b der Richtlinie garantierte Recht begründen, weil andere Voraussetzungen für die Zulässigkeit der Verarbeitung personenbezogener Daten gemäß der Richtlinie nicht erfüllt sind.
Jede Verarbeitung personenbezogener Daten muss – vorbehaltlich der in Art. 13 der Richtlinie 95/46 zugelassenen Ausnahmen – den in Art. 6 der Richtlinie aufgestellten Grundsätzen in Bezug auf die Qualität der Daten und einem der in Art. 7 der Richtlinie aufgeführten Grundsätze in Bezug auf die Zulässigkeit der Verarbeitung von Daten genügen (vgl. Urteile Österreichischer Rundfunk u. a.,
EU:C:2003:294
, Rn. 65; ASNEF und FECEMD, C‑468/10 und C‑469/10,
EU:C:2011:777
, Rn. 26, und Worten, C‑342/12,
EU:C:2013:355
, Rn. 33).
Vorbehaltlich besonderer Vorschriften, die die Mitgliedstaaten für die Verarbeitung personenbezogener Daten für historische, statistische oder wissenschaftliche Zwecke vorsehen können, hat der für die Verarbeitung Verantwortliche nach dem Wortlaut des genannten Art. 6 der Richtlinie 95/46 dafür zu sorgen, dass die personenbezogenen Daten „nach Treu und Glauben und auf rechtmäßige Weise verarbeitet werden“, „für festgelegte eindeutige und rechtmäßige Zwecke erhoben und nicht in einer mit diesen Zweckbestimmungen nicht zu vereinbarenden Weise weiterverarbeitet werden“, „den Zwecken entsprechen, für die sie erhoben und/oder weiterverarbeitet werden, dafür erheblich sind und nicht darüber hinausgehen“, „sachlich richtig und, wenn nötig, auf den neuesten Stand gebracht sind“ und „nicht länger, als es für die Realisierung der Zwecke, für die sie erhoben oder weiterverarbeitet werden, erforderlich ist, in einer Form aufbewahrt werden, die die Identifizierung der betroffenen Personen ermöglicht“. Der für die Verarbeitung Verantwortliche hat insofern alle angemessenen Maßnahmen zu treffen, damit Daten, die die Anforderungen der genannten Bestimmung nicht erfüllen, gelöscht oder berichtigt werden.
Was die Zulässigkeit gemäß Art. 7 der Richtlinie 95/46 angeht, kommt für eine von einem Suchmaschinenbetreiber ausgeführte Verarbeitung, wie sie im Ausgangsverfahren in Rede steht, als Zulässigkeitsgrund Art. 7 Buchst. f der Richtlinie in Betracht.
Nach dieser Bestimmung ist die Verarbeitung personenbezogener Daten zulässig, wenn sie zur Verwirklichung des berechtigten Interesses, das von dem für die Verarbeitung Verantwortlichen oder von dem bzw. den Dritten wahrgenommen wird, denen die Daten übermittelt werden, erforderlich ist, sofern nicht das Interesse oder die Grundrechte und Grundfreiheiten der betroffenen Person, insbesondere ihr Recht auf Schutz der Privatsphäre bei der Verarbeitung personenbezogener Daten, die gemäß Art. 1 Abs. 1 der Richtlinie geschützt sind, überwiegen. Die Anwendung von Art. 7 Buchst. f der Richtlinie 95/46 erfordert also eine Abwägung der jeweiligen einander gegenüberstehenden Rechte und Interessen, in deren Rahmen die Bedeutung der Rechte der betroffenen Person, die sich aus den Art. 7 und 8 der Charta ergeben, zu berücksichtigen ist (vgl. Urteil ASNEF und FECEMD,
EU:C:2011:777
, Rn. 38 und 40).
Ob eine Verarbeitung den Bestimmungen von Art. 6 und Art. 7 Buchst. f der Richtlinie 95/46 entspricht, kann im Rahmen eines Antrags gemäß Art. 12 Buchst. b der Richtlinie geprüft werden; unter bestimmten Voraussetzungen kann die betroffene Person darüber hinaus aber auch ihr Widerspruchsrecht gemäß Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie ausüben.
Nach dem genannten Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 erkennen die Mitgliedstaaten das Recht der betroffenen Person an, zumindest in den Fällen von Art. 7 Buchst. e und f der Richtlinie jederzeit aus überwiegenden, schutzwürdigen, sich aus ihrer besonderen Situation ergebenden Gründen dagegen Widerspruch einlegen zu können, dass sie betreffende Daten verarbeitet werden, wobei dies nicht bei einer im einzelstaatlichen Recht vorgesehenen entgegenstehenden Bestimmung gilt. Bei der im Rahmen von Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie vorzunehmenden Abwägung lassen sich somit spezieller alle Umstände der konkreten Situation der betroffenen Person berücksichtigen. Im Fall eines berechtigten Widerspruchs kann sich die vom für die Verarbeitung Verantwortlichen vorgenommene Verarbeitung nicht mehr auf diese Daten beziehen.
Anträge gemäß Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 können von der betroffenen Person unmittelbar an den für die Verarbeitung Verantwortlichen gerichtet werden, der dann sorgfältig ihre Begründetheit zu prüfen und die Verarbeitung der betreffenden Daten gegebenenfalls zu beenden hat. Gibt der für die Verarbeitung Verantwortliche den Anträgen nicht statt, kann sich die betroffene Person an die Kontrollstelle oder das zuständige Gericht wenden, damit diese die erforderlichen Überprüfungen vornehmen und den für die Verarbeitung Verantwortlichen entsprechend anweisen, bestimmte Maßnahmen zu ergreifen.
In diesem Zusammenhang ist darauf hinzuweisen, dass sich nach Art. 28 Abs. 3 und 4 der Richtlinie 95/46 jede Person zum Schutz ihrer Rechte und Freiheiten bei der Verarbeitung personenbezogener Daten an jede Kontrollstelle mit einer Eingabe wenden kann und jede Kontrollstelle über Untersuchungsbefugnisse und wirksame Einwirkungsbefugnisse verfügt, aufgrund deren sie u. a. die Sperrung, Löschung oder Vernichtung von Daten oder das vorläufige oder endgültige Verbot einer Verarbeitung personenbezogener Daten anordnen kann.
Wird die Kontrollstelle oder das zuständige Gericht mit einem Antrag wie dem des Ausgangsverfahrens befasst, sind die Bestimmungen der Richtlinie 95/46 über die Rechte der betroffenen Person im Licht der vorstehenden Erwägungen auszulegen und anzuwenden.
Wie bereits in den Rn. 36 bis 38 des vorliegenden Urteils ausgeführt, kann eine von einem Suchmaschinenbetreiber ausgeführte Verarbeitung personenbezogener Daten wie die im Ausgangsverfahren in Rede stehende die Grundrechte auf Achtung des Privatlebens und Schutz personenbezogener Daten erheblich beeinträchtigen, wenn die Suche mit dieser Suchmaschine anhand des Namens einer natürlichen Person durchgeführt wird, da diese Verarbeitung es jedem Internetnutzer ermöglicht, mit der Ergebnisliste einen strukturierten Überblick über die zu der betreffenden Person im Internet zu findenden Informationen zu erhalten, die potenziell zahlreiche Aspekte von deren Privatleben betreffen und ohne die betreffende Suchmaschine nicht oder nur sehr schwer hätten miteinander verknüpft werden können, und somit ein mehr oder weniger detailliertes Profil der Person zu erstellen. Zudem wird die Wirkung des Eingriffs in die genannten Rechte der betroffenen Person noch durch die bedeutende Rolle des Internets und der Suchmaschinen in der modernen Gesellschaft gesteigert, die den in einer Ergebnisliste enthaltenen Informationen Ubiquität verleihen (vgl. in diesem Sinne Urteil eDate Advertising u. a., C‑509/09 und C‑161/10,
EU:C:2011:685
, Rn. 45).
Wegen seiner potenziellen Schwere kann ein solcher Eingriff nicht allein mit dem wirtschaftlichen Interesse des Suchmaschinenbetreibers an der Verarbeitung der Daten gerechtfertigt werden. Da sich die Entfernung von Links aus der Ergebnisliste aber je nach der Information, um die es sich handelt, auf das berechtigte Interesse von potenziell am Zugang zu der Information interessierten Internetnutzern auswirken kann, ist in Situationen wie der des Ausgangsverfahrens ein angemessener Ausgleich u. a. zwischen diesem Interesse und den Grundrechten der betroffenen Person aus den Art. 7 und 8 der Charta zu finden. Zwar überwiegen die durch diese Artikel geschützten Rechte der betroffenen Person im Allgemeinen gegenüber dem Interesse der Internetnutzer; der Ausgleich kann in besonders gelagerten Fällen aber von der Art der betreffenden Information, von deren Sensibilität für das Privatleben der betroffenen Person und vom Interesse der Öffentlichkeit am Zugang zu der Information abhängen, das u. a. je nach der Rolle, die die Person im öffentlichen Leben spielt, variieren kann.
Nach der Beurteilung der Anwendungsvoraussetzungen von Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46, die die Kontrollstelle oder das zuständige Gericht vorzunehmen haben, wenn sie mit einem Antrag wie dem des Ausgangsverfahrens befasst werden, können sie den Suchmaschinenbetreiber anweisen, aus der Liste mit den Ergebnissen einer anhand des Namens einer Person durchgeführten Suche Links zu von Dritten veröffentlichten Seiten mit Informationen über diese Person zu entfernen, ohne dass eine solche Anordnung voraussetzt, dass der Name und die Informationen vorher oder gleichzeitig vom Herausgeber der Internetseite, auf der sie veröffentlicht worden sind, freiwillig oder auf Anordnung der Kontrollstelle oder des Gerichts von dieser Seite entfernt werden.
Wie bereits in den Rn. 35 bis 38 des vorliegenden Urteils ausgeführt, hat der Suchmaschinenbetreiber, da die im Rahmen der Tätigkeit einer Suchmaschine ausgeführte Datenverarbeitung sich von der unterscheidet, die von den Herausgebern von Websites ausgeführt worden ist, zusätzlich zu dieser erfolgt und die Grundrechte der betroffenen Person zusätzlich beeinträchtigt, als für die Verarbeitung Verantwortlicher in seinem Verantwortungsbereich im Rahmen seiner Befugnisse und Möglichkeiten dafür zu sorgen, dass die Verarbeitung den Anforderungen der Richtlinie 95/46 genügt, so dass die von dieser vorgesehenen Garantien ihre volle Wirkung entfalten können.
Insoweit ist darauf hinzuweisen, dass, da auf einer Website veröffentlichte Informationen leicht auf anderen Websites wiedergegeben werden können und die für die Veröffentlichung Verantwortlichen nicht immer dem Unionsrecht unterliegen, ein wirksamer und umfassender Schutz der betroffenen Personen nicht erreicht werden könnte, wenn diese vorher oder parallel bei den Herausgebern der Websites die Löschung der sie betreffenden Informationen erwirken müssten.
Außerdem kann die vom Herausgeber einer Website in Form der Veröffentlichung von Informationen zu einer natürlichen Person ausgeführte Verarbeitung gegebenenfalls „allein zu journalistischen … Zwecken“ erfolgen, so dass für sie nach Art. 9 der Richtlinie 95/46 Ausnahmen von den Erfordernissen der Richtlinie gelten, während dies bei einer vom Betreiber einer Suchmaschine ausgeführten Verarbeitung nicht der Fall ist. Mithin ist nicht auszuschließen, dass die betroffene Person unter bestimmten Umständen die Rechte gemäß Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 gegen den Suchmaschinenbetreiber, aber nicht gegen den Herausgeber der Website geltend machen kann.
Schließlich ist festzustellen, dass der Zulässigkeitsgrund gemäß Art. 7 der Richtlinie 95/46 für die Veröffentlichung personenbezogener Daten auf einer Website nicht unbedingt derselbe ist wie für die Tätigkeit der Suchmaschinen; selbst wenn dies der Fall ist, kann die nach Art. 7 Buchst. f und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie vorzunehmende Interessenabwägung je nachdem, ob es sich um die vom Suchmaschinenbetreiber oder die von dem Herausgeber der Internetseite ausgeführte Verarbeitung handelt, verschieden ausfallen, da sowohl die berechtigten Interessen, die die Verarbeitungen rechtfertigen, verschieden sein können als auch die Folgen, die die Verarbeitungen für die betroffene Person, insbesondere für ihr Privatleben, haben, nicht zwangsläufig dieselben sind.
Die Aufnahme einer Internetseite und der darin über eine Person enthaltenen Informationen in die Liste mit den Ergebnissen einer anhand des Namens der betreffenden Person durchgeführten Suche kann die Zugänglichkeit der Informationen für Internetnutzer, die eine Suche zu der Person durchführen, nämlich erheblich erleichtern und eine entscheidende Rolle bei der Verbreitung der Informationen spielen. Sie kann mithin einen stärkeren Eingriff in das Grundrecht auf Achtung des Privatlebens der betroffenen Person darstellen als die Veröffentlichung durch den Herausgeber der Internetseite.
Somit ist auf Frage 2 Buchst. c und d zu antworten, dass Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen sind, dass der Suchmaschinenbetreiber zur Wahrung der in diesen Bestimmungen vorgesehenen Rechte, sofern deren Voraussetzungen erfüllt sind, dazu verpflichtet ist, von der Ergebnisliste, die im Anschluss an eine anhand des Namens einer Person durchgeführte Suche angezeigt wird, Links zu von Dritten veröffentlichten Internetseiten mit Informationen zu dieser Person zu entfernen, auch wenn der Name oder die Informationen auf diesen Internetseiten nicht vorher oder gleichzeitig gelöscht werden und gegebenenfalls auch dann, wenn ihre Veröffentlichung auf den Internetseiten als solche rechtmäßig ist.
Zu Frage 3 (Umfang der durch die Richtlinie 95/46 garantierten Rechte der betroffenen Person)
Mit Frage 3 möchte das vorlegende Gericht wissen, ob Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen sind, dass die betroffene Person vom Suchmaschinenbetreiber verlangen kann, von der Ergebnisliste, die im Anschluss an eine anhand ihres Namens durchgeführte Suche angezeigt wird, Links zu von Dritten rechtmäßig veröffentlichten Internetseiten mit wahrheitsgemäßen Informationen über sie zu entfernen, weil diese Informationen ihr schaden können oder weil sie möchte, dass sie nach einer gewissen Zeit „vergessen“ werden.
Nach Auffassung von Google Spain, Google Inc., der griechischen, der österreichischen und der polnischen Regierung sowie der Kommission ist diese Frage zu verneinen. Google Spain, Google Inc., die polnische Regierung und die Kommission machen insoweit geltend, Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 gewährten den betroffenen Personen nur unter der Voraussetzung Rechte, dass die betreffende Verarbeitung nicht den Bestimmungen der Richtlinie entspreche, oder aus überwiegenden, schutzwürdigen, sich aus ihrer besonderen Situation ergebenden Gründen, und nicht bereits, weil die Verarbeitung ihnen ihrer Auffassung nach schaden könne oder sie möchten, dass die Daten, die Gegenstand der Verarbeitung seien, dem Vergessen anheimfallen. Nach Auffassung der griechischen und der österreichischen Regierung hat sich die betroffene Person an den Herausgeber der Website zu wenden.
Herr Costeja González sowie die spanische und die italienische Regierung vertreten die Auffassung, die betroffene Person könne der Indexierung der sie betreffenden personenbezogenen Daten durch eine Suchmaschine widersprechen, wenn die Verbreitung der Daten mit Hilfe der Suchmaschine ihr schade und ihre Grundrechte auf Schutz personenbezogener Daten und Achtung des Privatlebens, die das „Recht auf Vergessenwerden“ umfassten, gegenüber den berechtigten Interessen des Suchmaschinenbetreibers und dem allgemeinen Interesse an der Informationsfreiheit überwögen.
Zu Art. 12 Buchst. b der Richtlinie 95/46, der voraussetzt, dass die Verarbeitung personenbezogener Daten nicht den Bestimmungen der Richtlinie entspricht, ist festzustellen, dass die Verarbeitung, wie bereits in Rn. 72 des vorliegenden Urteils ausgeführt, den Bestimmungen der Richtlinie nicht nur nicht entsprechen kann, weil die Daten sachlich unrichtig sind, sondern u. a. auch, weil sie nicht den Zwecken der Verarbeitung entsprechen, dafür nicht erheblich sind oder darüber hinausgehen, nicht auf den neuesten Stand gebracht sind oder länger als erforderlich aufbewahrt werden, es sei denn ihre Aufbewahrung ist für historische, statistische oder wissenschaftliche Zwecke erforderlich.
Aus diesen in Art. 6 Abs. 1 Buchst. c bis e der Richtlinie 95/46 enthaltenen Anforderungen ergibt sich, dass auch eine ursprünglich rechtmäßige Verarbeitung sachlich richtiger Daten im Laufe der Zeit nicht mehr den Bestimmungen der Richtlinie entsprechen kann, wenn die Daten für die Zwecke, für die sie erhoben oder verarbeitet worden sind, nicht mehr erforderlich sind. Das ist insbesondere der Fall, wenn sie diesen Zwecken in Anbetracht der verstrichenen Zeit nicht entsprechen, dafür nicht oder nicht mehr erheblich sind oder darüber hinausgehen.
Wird somit auf einen Antrag der betroffenen Person gemäß Art. 12 Buchst. b der Richtlinie 95/46 festgestellt, dass die Einbeziehung von Links zu von Dritten rechtmäßig veröffentlichten Internetseiten, die wahrheitsgemäße Informationen zu ihrer Person enthalten, in die Ergebnisliste, die im Anschluss an eine anhand ihres Namens durchgeführte Suche angezeigt wird, zum gegenwärtigen Zeitpunkt nicht mit Art. 6 Abs. 1 Buchst. c bis e der Richtlinie vereinbar ist, weil sich herausstellt, dass die Informationen in Anbetracht aller Umstände des Einzelfalls den Zwecken der in Rede stehenden Verarbeitung durch den Suchmaschinenbetreiber nicht entsprechen, dafür nicht oder nicht mehr erheblich sind oder darüber hinausgehen, müssen die betreffenden Informationen und Links der Ergebnisliste gelöscht werden.
Zu den Anträgen gemäß Art. 12 Buchst. b der Richtlinie 95/46 wegen Nichtbeachtung der Voraussetzungen des Art. 7 Buchst. f der Richtlinie und den Anträgen gemäß Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie ist festzustellen, dass jede Verarbeitung personenbezogener Daten während der gesamten Dauer ihrer Ausführung nach Art. 7 zulässig sein muss.
Somit ist im Rahmen der Beurteilung solcher Anträge, die gegen eine Verarbeitung wie die im Ausgangsverfahren in Rede stehende gerichtet sind, u. a. zu prüfen, ob die betroffene Person ein Recht darauf hat, dass die Information über sie zum gegenwärtigen Zeitpunkt nicht mehr durch eine Ergebnisliste, die im Anschluss an eine anhand ihres Namens durchgeführte Suche angezeigt wird, mit ihrem Namen in Verbindung gebracht wird. Die Feststellung eines solchen Rechts setzt nicht voraus, dass der betroffenen Person durch die Einbeziehung der betreffenden Information in die Ergebnisliste ein Schaden entsteht.
Da die betroffene Person in Anbetracht ihrer Grundrechte aus den Art. 7 und 8 der Charta verlangen kann, dass die betreffende Information der breiten Öffentlichkeit nicht mehr durch Einbeziehung in eine derartige Ergebnisliste zur Verfügung gestellt wird, ist, wie sich insbesondere aus Rn. 81 des vorliegenden Urteils ergibt, davon auszugehen, dass diese Rechte grundsätzlich nicht nur gegenüber dem wirtschaftlichen Interesse des Suchmaschinenbetreibers, sondern auch gegenüber dem Interesse der breiten Öffentlichkeit daran, die Information bei einer anhand des Namens der betroffenen Person durchgeführten Suche zu finden, überwiegen. Dies wäre jedoch nicht der Fall, wenn sich aus besonderen Gründen – wie der Rolle der betreffenden Person im öffentlichen Leben – ergeben sollte, dass der Eingriff in die Grundrechte dieser Person durch das überwiegende Interesse der breiten Öffentlichkeit daran, über die Einbeziehung in eine derartige Ergebnisliste Zugang zu der betreffenden Information zu haben, gerechtfertigt ist.
In einer Situation wie der im Ausgangsverfahren in Rede stehenden, in der es darum geht, dass in der Ergebnisliste, die der Internetnutzer erhält, wenn er mit Google Search eine Suche anhand des Namens der betroffenen Person durchführt, Links zu Seiten des Onlinearchivs einer Tageszeitung angezeigt werden, die Anzeigen enthalten, die sich unter Nennung des Namens der betroffenen Person auf die Versteigerung eines Grundstücks im Zusammenhang mit einer wegen Forderungen der Sozialversicherung erfolgten Pfändung beziehen, ist davon auszugehen, dass die betroffene Person wegen der Sensibilität der in diesen Anzeigen enthaltenen Informationen für ihr Privatleben und weil die ursprüngliche Veröffentlichung der Anzeigen 16 Jahre zurückliegt, ein Recht darauf hat, dass diese Informationen nicht mehr durch eine solche Ergebnisliste mit ihrem Namen verknüpft werden. Da im vorliegenden Fall offenbar keine besonderen Gründe vorliegen, die ein überwiegendes Interesse der Öffentlichkeit daran rechtfertigten, im Rahmen einer Suche anhand des Namens der betroffenen Person Zugang zu den genannten Informationen zu erhalten – was zu prüfen jedoch Sache des vorlegenden Gerichts ist –, kann die Person nach Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 die Entfernung der Links aus der Ergebnisliste verlangen.
Somit ist auf Frage 3 zu antworten, dass Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 dahin auszulegen sind, dass im Rahmen der Beurteilung der Anwendungsvoraussetzungen dieser Bestimmungen u. a. zu prüfen ist, ob die betroffene Person ein Recht darauf hat, dass die Information über sie zum gegenwärtigen Zeitpunkt nicht mehr durch eine Ergebnisliste, die im Anschluss an eine anhand ihres Namens durchgeführte Suche angezeigt wird, mit ihrem Namen in Verbindung gebracht wird, wobei die Feststellung eines solchen Rechts nicht voraussetzt, dass der betroffenen Person durch die Einbeziehung der betreffenden Information in die Ergebnisliste ein Schaden entsteht. Da die betroffene Person in Anbetracht ihrer Grundrechte aus den Art. 7 und 8 der Charta verlangen kann, dass die betreffende Information der breiten Öffentlichkeit nicht mehr durch Einbeziehung in eine derartige Ergebnisliste zur Verfügung gestellt wird, überwiegen diese Rechte grundsätzlich nicht nur gegenüber dem wirtschaftlichen Interesse des Suchmaschinenbetreibers, sondern auch gegenüber dem Interesse der breiten Öffentlichkeit am Zugang zu der Information bei einer anhand des Namens der betroffenen Person durchgeführten Suche. Dies wäre jedoch nicht der Fall, wenn sich aus besonderen Gründen – wie der Rolle der betreffenden Person im öffentlichen Leben – ergeben sollte, dass der Eingriff in die Grundrechte dieser Person durch das überwiegende Interesse der breiten Öffentlichkeit daran, über die Einbeziehung in eine derartige Ergebnisliste Zugang zu der betreffenden Information zu haben, gerechtfertigt ist.
Kosten
Für die Parteien des Ausgangsverfahrens ist das Verfahren ein Zwischenstreit in dem beim vorlegenden Gericht anhängigen Rechtsstreit; die Kostenentscheidung ist daher Sache dieses Gerichts. Die Auslagen anderer Beteiligter für die Abgabe von Erklärungen vor dem Gerichtshof sind nicht erstattungsfähig.
Aus diesen Gründen hat der Gerichtshof (Große Kammer) für Recht erkannt:
1.
Art. 2 Buchst. b und d der Richtlinie 95/46/EG des Europäischen Parlaments und des Rates vom 24. Oktober 1995 zum Schutz natürlicher Personen bei der Verarbeitung personenbezogener Daten und zum freien Datenverkehr ist dahin auszulegen, dass die Tätigkeit einer Suchmaschine, die darin besteht, von Dritten ins Internet gestellte oder dort veröffentlichte Informationen zu finden, automatisch zu indexieren, vorübergehend zu speichern und schließlich den Internetnutzern in einer bestimmten Rangfolge zur Verfügung zu stellen, sofern die Informationen personenbezogene Daten enthalten, als „Verarbeitung personenbezogener Daten“ im Sinne von Art. 2 Buchst. b der Richtlinie 95/46 einzustufen ist und dass der Betreiber dieser Suchmaschinen als für diese Verarbeitung „Verantwortlicher“ im Sinne von Art. 2 Buchst. d der Richtlinie 95/46 anzusehen ist.
2.
Art. 4 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 ist dahin auszulegen, dass im Sinne dieser Bestimmung eine Verarbeitung personenbezogener Daten im Rahmen der Tätigkeiten einer Niederlassung ausgeführt wird, die der für die Verarbeitung Verantwortliche im Hoheitsgebiet eines Mitgliedstaats besitzt, wenn der Suchmaschinenbetreiber in einem Mitgliedstaat für die Förderung des Verkaufs der Werbeflächen der Suchmaschine und diesen Verkauf selbst eine Zweigniederlassung oder Tochtergesellschaft gründet, deren Tätigkeit auf die Einwohner dieses Staates ausgerichtet ist.
3.
Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 sind dahin auszulegen, dass der Suchmaschinenbetreiber zur Wahrung der in diesen Bestimmungen vorgesehenen Rechte, sofern deren Voraussetzungen erfüllt sind, dazu verpflichtet ist, von der Ergebnisliste, die im Anschluss an eine anhand des Namens einer Person durchgeführte Suche angezeigt wird, Links zu von Dritten veröffentlichten Internetseiten mit Informationen zu dieser Person zu entfernen, auch wenn der Name oder die Informationen auf diesen Internetseiten nicht vorher oder gleichzeitig gelöscht werden und gegebenenfalls auch dann, wenn ihre Veröffentlichung auf den Internetseiten als solche rechtmäßig ist.
4.
Art. 12 Buchst. b und Art. 14 Abs. 1 Buchst. a der Richtlinie 95/46 sind dahin auszulegen, dass im Rahmen der Beurteilung der Anwendungsvoraussetzungen dieser Bestimmungen u. a. zu prüfen ist, ob die betroffene Person ein Recht darauf hat, dass die Information über sie zum gegenwärtigen Zeitpunkt nicht mehr durch eine Ergebnisliste, die im Anschluss an eine anhand ihres Namens durchgeführte Suche angezeigt wird, mit ihrem Namen in Verbindung gebracht wird, wobei die Feststellung eines solchen Rechts nicht voraussetzt, dass der betroffenen Person durch die Einbeziehung der betreffenden Information in die Ergebnisliste ein Schaden entsteht. Da die betroffene Person in Anbetracht ihrer Grundrechte aus den Art. 7 und 8 der Charta verlangen kann, dass die betreffende Information der breiten Öffentlichkeit nicht mehr durch Einbeziehung in eine derartige Ergebnisliste zur Verfügung gestellt wird, überwiegen diese Rechte grundsätzlich nicht nur gegenüber dem wirtschaftlichen Interesse des Suchmaschinenbetreibers, sondern auch gegenüber dem Interesse der breiten Öffentlichkeit am Zugang zu der Information bei einer anhand des Namens der betroffenen Person durchgeführten Suche. Dies wäre jedoch nicht der Fall, wenn sich aus besonderen Gründen – wie der Rolle der betreffenden Person im öffentlichen Leben – ergeben sollte, dass der Eingriff in die Grundrechte dieser Person durch das überwiegende Interesse der breiten Öffentlichkeit daran, über die Einbeziehung in eine derartige Ergebnisliste Zugang zu der betreffenden Information zu haben, gerechtfertigt ist.
Unterschriften
(
*1
) Verfahrenssprache: Spanisch. | [
"Personenbezogene Daten",
"Schutz natürlicher Personen bei der Verarbeitung solcher Daten",
"Richtlinie 95/46/EG",
"Art. 2, 4, 12 und 14",
"Sachlicher und räumlicher Anwendungsbereich",
"Internetsuchmaschinen",
"Verarbeitung von Daten, die in den Seiten einer Website enthalten sind",
"Suche, Indexierung und Speicherung solcher Daten",
"Verantwortlichkeit des Suchmaschinenbetreibers",
"Niederlassung im Hoheitsgebiet eines Mitgliedstaats",
"Umfang der Verpflichtungen des Suchmaschinenbetreibers und der Rechte der betroffenen Person",
"Charta der Grundrechte der Europäischen Union",
"Art. 7 und 8"
] |
61984CJ0104 | de | 1 DER RAAD VAN BERÖP DEN HAAG HAT MIT URTEIL VOM 11 . APRIL 1984 , BEIM GERICHTSHOF EINGEGANGEN AM 13 . APRIL 1984 , GEMÄSS ARTIKEL 177 EWG-VERTRAG VIER FRAGEN NACH DER AUSLEGUNG DES ARTIKELS 10 ABSATZ 1 DER VERORDNUNG NR . 574/72 DES RATES VOM 21 . MÄRZ 1972 ÜBER DIE DURCHFÜHRUNG DER VERORDNUNG ( EWG ) NR . 1408/71 ZUR ANWENDUNG DER SYSTEME DER SOZIALEN SICHERHEIT AUF ARBEITNEHMER UND DEREN FAMILIEN , DIE INNERHALB DER GEMEINSCHAFT ZU- UND ABWANDERN ( ABL . L 74 , S . 1 ), IN DER FASSUNG DER VERORDNUNG NR . 878/73 DES RATES VOM 26 . MÄRZ 1973 ( ABL . L 86 , S . 1 ) ZUR VORABENTSCHEIDUNG VORGELEGT .
2 DIE KLAEGERIN DES AUSGANGSVERFAHRENS ( IM FOLGENDEN : KLAEGERIN ), DIE DIE NIEDERLÄNDISCHE STAATSANGEHÖRIGKEIT BESITZT , WURDE AM 6 . MÄRZ 1981 VON DEM DEUTSCHEN STAATSANGEHÖRIGEN THOMAS BEELITZ GESCHIEDEN . DIE EHELEUTE HATTEN BIS ZUM ZEITPUNKT IHRER TRENNUNG IM JANUAR 1980 ZUSAMMEN IN DER BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND GEWOHNT . HERR BEELITZ WOHNTE UND ARBEITETE DANACH WEITER IN DER BUNDESREPUBLIK , WÄHREND DIE KLAEGERIN MIT IHREN BEIDEN AM 18 . MAI 1973 UND AM 3 . DEZEMBER 1979 AUS DER EHE HERVORGEGANGENEN KINDERN IN DIE NIEDERLANDE ZURÜCKKEHRTE .
3 VOM ZWEITEN QUARTAL 1980 AN BEZOG DIE KLAEGERIN VON DEN NIEDERLÄNDISCHEN BEHÖRDEN FÜR IHRE KINDER KINDERGELD NACH DER ALGEMENE KINDERBIJSLAGWET ( ALLGEMEINES KINDERGELDGESETZ ).
4 DIESES GESETZ BESTIMMT , DASS DEN NACH DIESEM GESETZ VERSICHERTEN KINDERGELD GEWÄHRT WIRD . VERSICHERT IST NACH ARTIKEL 6 ABSATZ 1 , ' ' WER DAS 15 . LEBENSJAHR VOLLENDET HAT , SOFERN ER A ) GEBIETSANSÄSSIGER IST , B ) KEIN GEBIETSANSÄSSIGER IST , ABER AUFGRUND EINER IN DEN NIEDERLANDEN AUSGEUEBTEN ABHÄNGIGEN BESCHÄFTIGUNG LOHNSTEUERPFLICHTIG IST ' ' .
5 HERR BEELITZ BEZOG ALS IN DER BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND WOHNENDER ARBEITNEHMER VON DEN DEUTSCHEN BEHÖRDEN FÜR DENSELBEN ZEITRAUM FÜR BEIDE KINDER KINDERGELD NACH DEM BUNDESKINDERGELDGESETZ IN VERBINDUNG MIT ARTIKEL 73 DER VERORDNUNG NR . 1408/71 VOM 14 . JUNI 1971 .
6 NACH PAR 1 ABSATZ 1 DIESES GESETZES HAT ANSPRUCH AUF KINDERGELD FÜR SEINE KINDER , ' ' WER IM GELTUNGSBEREICH DIESES GESETZES EINEN WOHNSITZ ODER SEINEN GEWÖHNLICHEN AUFENTHALT HAT ' ' . NACH PAR 2 ABSATZ 5 WERDEN ' ' KINDER , DIE WEDER EINEN WOHNSITZ NOCH IHREN GEWÖHNLICHEN AUFENTHALT IM GELTUNGSBEREICH DIESES GESETZES HABEN ' ' , NICHT BERÜCKSICHTIGT . DIESE BESTIMMUNG WIRD JEDOCH UNTER BERÜCKSICHTIGUNG DES ARTIKELS 73 DER VERORDNUNG NR . 1408/71 ANGEWANDT , WO ES HEISST :
' ' EIN ARBEITNEHMER , DER DEN RECHTSVORSCHRIFTEN EINES ... MITGLIEDSTAATS ... UNTERLIEGT , HAT FÜR SEINE FAMILIENANGEHÖRIGEN , DIE IN EINEM ANDEREN MITGLIEDSTAAT WOHNEN , ANSPRUCH AUF FAMILIENLEISTUNGEN NACH DEN RECHTSVORSCHRIFTEN DES ERSTEN STAATES , ALS OB DIE FAMILIENANGEHÖRIGEN IN DIESEM STAAT WOHNTEN . ' '
7 HERR BEELITZ WAR IM SCHEIDUNGSVERFAHREN VERURTEILT WORDEN , SEINER GESCHIEDENEN EHEFRAU UNTERHALT ZU ZAHLEN UND ZU DEN KOSTEN DES UNTERHALTS UND DER ERZIEHUNG DER BEIDEN KINDER EINEN BEITRAG VON ETWA 200 HFL MONATLICH FÜR JEDES KIND ZU LEISTEN . WIE AUS DEN AKTEN HERVORGEHT , ZAHLTE ER DER KLAEGERIN DIESE SUMME TATSÄCHLICH , GAB JEDOCH DAS FÜR DIE BEIDEN KINDER BEZOGENE KINDERGELD NICHT AN SIE WEITER .
8 DER BEKLAGTE DES AUSGANGSVERFAHRENS ( IM FOLGENDEN : BEKLAGTER ) ORDNETE DURCH ENTSCHEIDUNG VOM 7 . OKTOBER 1982 AN , DASS DAS NACH DEM NIEDERLÄNDISCHEN RECHT GESCHULDETE KINDERGELD VOM ZWEITEN QUARTAL 1982 AN IN HÖHE DES VON HERRN BEELITZ IN DER BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND BEZOGENEN KINDERGELDES RUHEN SOLLTE . ER STÜTZTE SICH DABEI AUF ARTIKEL 10 DER VERORDNUNG NR . 574/72 DES RATES VOM 21 . MÄRZ 1972 . DIESER LAUTET IN DER DURCH DIE VERORDNUNG NR . 878/73 DES RATES VOM 26 . MÄRZ 1973 ( ABL . L 86 , S . 1 ) GEÄNDERTEN FASSUNG WIE FOLGT :
' ' DER ANSPRUCH AUF FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN , DIE NUR NACH DEN RECHTSVORSCHRIFTEN EINES MITGLIEDSTAATS GESCHULDET WERDEN , NACH DENEN DER ERWERB DES ANSPRUCHS AUF DIESE LEISTUNGEN ODER BEIHILFEN NICHT VON VERSICHERUNGS- ODER BESCHÄFTIGUNGSBEDINGUNGEN ABHÄNGIG IST , WIRD AUSGESETZT , WENN WÄHREND DESSELBEN ZEITRAUMS FÜR DASSELBE FAMILIENMITGLIED :
A ) LEISTUNGEN NACH ARTIKEL 73 ODER 74 DER VERORDNUNG GESCHULDET WERDEN ... ' '
9 DIE KLAEGERIN ERHOB AM 15 . NOVEMBER 1982 BEIM RAAD VAN BERÖP DEN HAAG EINE KLAGE , MIT DER SIE BEANTRAGTE , DIE ENTSCHEIDUNG DES BEKLAGTEN AUFZUHEBEN UND FÜR RECHT ZU ERKENNEN , DASS SIE FÜR BEIDE KINDER UNEINGESCHRÄNKT ANSPRUCH AUF DAS NIEDERLÄNDISCHE KINDERGELD HAT , HILFSWEISE DEN BEKLAGTEN ZU VERPFLICHTEN , EINE NEUE ENTSCHEIDUNG UNTER BEACHTUNG DER ENTSCHEIDUNG DES RAAD VAN BERÖP ZU TREFFEN .
10 DER RAAD VAN BERÖP DEN HAAG GELANGTE ZU DER AUFFASSUNG , DASS DER RECHTSSTREIT FRAGEN NACH DER AUSLEGUNG DES ARTIKELS 10 ABSATZ 1 DER VERORDNUNG NR . 574/72 AUFWIRFT . ER HAT DESHALB DAS VERFAHREN AUSGESETZT UND DEM GERICHTSHOF FOLGENDE FRAGEN ZUR VORABENTSCHEIDUNG VORGELEGT :
' ' 1 ) IST ES FÜR DIE ANWENDUNG VON ARTIKEL 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A SATZ 1 DER VERORDNUNG ( EWG ) NR . 574/72 AUSREICHEND , DASS DAS KIND , FÜR DAS DIE FAMILIENBEIHILFEN GEZAHLT WERDEN , ( ALS FAMILIENANGEHÖRIGER ) IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH DER VERORDNUNGEN FÄLLT , ODER MÜSSEN ALLE DIEJENIGEN , FÜR DIE NACH INNERSTAATLICHEM RECHT DER ANSPRUCH AUF FAMILIENBEIHILFEN BESTEHT ODER AN DIE FAMILIENBEIHILFEN GEZAHLT WERDEN , IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH FALLEN?
2)WENN DIE ANTWORT AUF DIE FRAGE 1 SO LAUTET , DASS NICHT ALLE , DIE ANSPRUCH AUF FAMILIENBEIHILFEN HABEN ODER AN DIE FAMILIENBEIHILFEN GEZAHLT WERDEN , IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH DER VERORDNUNGEN ZU FALLEN BRAUCHEN , BEDEUTET DIES DANN , DASS IN ANWENDUNG VON ARTIKEL 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A SATZ 1 DER VERORDNUNG ( EWG ) NR . 574/72 EIN ANSPRUCH AUF FAMILIENBEIHILFEN , DIE ALLEIN AUFGRUND INNERSTAATLICHEN RECHTS EINEM VERSICHERTEN GESCHULDET WERDEN , DER NICHT IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH DER VERORDNUNGEN FÄLLT , AUSGESETZT WERDEN KANN ODER DARF?
3)DARF IN ANWENDUNG VON ARTIKEL 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A SATZ 1 DER VERORDNUNG ( EWG ) NR . 574/72 EIN ANSPRUCH AUF FAMILIENBEIHILFEN , DIE ALLEIN AUFGRUND INNERSTAATLICHEN RECHTS FÜR EINEN FAMILIENANGEHÖRIGEN GESCHULDET WERDEN , DER AUFGRUND EINES ANDEREN RECHTSSYSTEMS IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH DER VERORDNUNGEN FÄLLT , AUSGESETZT WERDEN?
4)IST ARTIKEL 10 ABSATZ 1 DER VERORDNUNG ( EWG ) NR . 574/72 AUF EINE GESETZLICHE REGELUNG WIE DIE NIEDERLÄNDISCHE ALGEMENE KINDERBIJSLAGWET ANWENDBAR - NACH DER DER ERWERB DES ANSPRUCHS AUF FAMILIENBEIHILFEN VON EINER VERSICHERUNG ABHÄNGIG IST - WENN DIESE VERSICHERUNG ALLEIN AUFGRUND DER EIGENSCHAFT ALS GEBIETSANSÄSSIGER BESTEHT?
' '
ZUR ERSTEN FRAGE
11 MIT DER ERSTEN FRAGE MÖCHTE DAS VORLEGENDE GERICHT IM WESENTLICHEN WISSEN , OB ARTIKEL 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A SATZ 1 DER VERORDNUNG NR . 574/72 DES RATES VOM 21 . MÄRZ 1972 IN DER FASSUNG DER VERORDNUNG NR . 878/73 DES RATES VOM 26 . MÄRZ 1973 ( ABL . L 86 , S . 1 ) ANWENDBAR IST , WENN DAS KIND , FÜR DAS FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN GESCHULDET WERDEN , ALS FAMILIENANGEHÖRIGER EINES DER LEISTUNGSEMPFÄNGER IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH DER GEMEINSCHAFTSBESTIMMUNGEN ÜBER DIE SOZIALE SICHERHEIT DER ARBEITNEHMER FÄLLT , SELBST WENN DIESE BESTIMMUNGEN FÜR DEN ANDEREN LEISTUNGSEMPFÄNGER , DEM EBENFALLS FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN FÜR DASSELBE KIND GESCHULDET WERDEN , NICHT GELTEN .
12 DER BEKLAGTE UND DIE KOMMISSION , DIE ALS EINZIGE ERKLÄRUNGEN VOR DEM GERICHTSHOF ABGEGEBEN HABEN , VERTRETEN DAZU DIE AUFFASSUNG , ZWECK DIESER BESTIMMUNG SEI ES , DIE KUMULIERUNG VON FAMILIENBEIHILFEN FÜR DIESELBEN KINDER UND DENSELBEN ZEITRAUM ZU VERHINDERN , OHNE DASS ES EINE ROLLE SPIELE , AN WEN UND AN WIEVIELE PERSONEN DIESE BEIHILFEN GEZAHLT WERDEN MÜSSTEN . SOMIT SEI DIESE BESTIMMUNG SCHON DANN ANWENDBAR , WENN EINER DER EHEGATTEN ARBEITNEHMER IM SINNE DER VERORDNUNG NR . 1408/71 SEI , SO DASS ER UND SEINE KINDER IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH DER REGELUNG FIELEN . DASS DIE EHE ZWISCHEN DEM ARBEITNEHMER UND SEINEM EHEGATTEN GESCHIEDEN SEI , SEI UNERHEBLICH .
13 ZUR BEANTWORTUNG DER GESTELLTEN FRAGE IST ZUNÄCHST DER ZWECK DER GEMEINSCHAFTSBESTIMMUNGEN ÜBER DIE FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN ZU UNTERSUCHEN . DAZU ENTHÄLT DIE GRUNDVERORDNUNG NR . 1408/71 DES RATES VOM 14 . JUNI 1971 ( ABL . L 149 , S . 2 ) NÜTZLICHE HINWEISE . NACH ARTIKEL 1 BUCHSTABE U ZIFFER I BEZEICHNET DER BEGRIFF DER FAMILIENLEISTUNGEN ' ' SACH- ODER GELDLEISTUNGEN , DIE ZUM AUSGLEICH VON FAMILIENLASTEN ... BESTIMMT SIND ' ' . NACH DER IN ARTIKEL 1 BUCHSTABE U ZIFFER II ENTHALTENEN DEFINITION SIND FAMILIENBEIHILFEN ' ' REGELMÄSSIGE GELDLEISTUNGEN , DIE AUSSCHLIESSLICH NACH MASSGABE DER ZAHL UND GEGEBENENFALLS DES ALTERS VON FAMILIENANGEHÖRIGEN GEWÄHRT WERDEN ' ' .
14 AUS DIESEN BESTIMMUNGEN GEHT HERVOR , DASS DIE FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN DAZU DIENEN SOLLEN , ARBEITNEHMER MIT FAMILIENLASTEN DADURCH SOZIAL ZU UNTERSTÜTZEN , DASS SICH DIE ALLGEMEINHEIT AN DIESEN LASTEN BETEILIGT . UNTER DIESEM GESICHTSPUNKT BEZWECKT DIE IN REDE STEHENDE ANTIKUMULIERUNGSVORSCHRIFT , EINEN DOPPELTEN AUSGLEICH DIESER LASTEN DURCH UNGERECHTFERTIGTE ÜBERZAHLUNG ZUGUNSTEN DER FAMILIE DES ARBEITNEHMERS ZU VERHINDERN . DIESE BESTIMMUNG IST DEMNACH SO AUSZULEGEN , DASS DURCH SIE DIE ZAHLUNG PARALLELER SOZIALLEISTUNGEN AUFGRUND EIN UND DERSELBEN SITUATION FÜR DENSELBEN ZEITRAUM VERHINDERT WIRD .
15 UNBESTREITBAR KANN EINE SITUATION WIE DIE HIER VORLIEGENDE DAZU FÜHREN , DASS MEHR ALS NUR EIN AUSGLEICH DER FAMILIENLASTEN ERFOLGT , DENN DAS VORHANDENSEIN DER KINDER , UM DIE ES GEHT , BEGRÜNDET PARALLELE ANSPRÜCHE AUF FAMILIENBEIHILFEN FÜR DENSELBEN ZEITRAUM , UND ZWAR ZUM EINEN AUFGRUND DER RECHTSSTELLUNG DER MUTTER UND ZUM ANDEREN AUFGRUND DERRECHTSTELLUNG DES VATERS . FOLGLICH IST DIE IN REDE STEHENDE ANTIKUMULIERUNGSVORSCHRIFT DAHIN AUSZULEGEN , DASS SIE IN EINEM SOLCHEN FALL IMMER DANN ANWENDUNG FINDET , WENN DIE KINDER ALS FAMILIENANGEHÖRIGE DES ELTERNTEILS , DER ARBEITNEHMER IST , IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH DER VERORDNUNG NR . 1408/71 FALLEN , UND ZWAR UNABHÄNGIG DAVON , OB DER ANDERE , NICHT BERUFSTÄTIGE ELTERNTEIL AUFGRUND SEINES FAMILIENSTANDES ZUR FAMILIE DES ERSTEREN GEHÖRT UND DADURCH EBENFALLS IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH DER VERORDNUNG FÄLLT .
16 FÜR DIESES ERGEBNIS SPRECHEN AUCH DIE IM URTEIL VOM 3 . FEBRUAR 1983 IN DER RECHTSSACHE 149/82 ( ROBARDS , SLG . 1983 , 171 ) ANGESTELLTEN ERWAEGUNGEN . IN DIESEM URTEIL HAT DER GERICHTSHOF IM HINBLICK AUF ARTIKEL 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A SATZ 2 DER VERORDNUNG NR . 574/72 , DER DEN FALL REGELT , DASS BEIDE ELTERN EINE BERUFSTÄTIGKEIT AUSÜBEN , ENTSCHIEDEN : ' ' DABEI DARF DIE LÖSUNG DES PROBLEMS DER LEISTUNGSKUMULIERUNG GEMÄSS DIESER BESTIMMUNG NICHT JE NACHDEM UNTERSCHIEDLICH AUSFALLEN , OB DIE EHE ZWISCHEN DEN ELTERN , DENEN GEGEBENENFALLS LEISTUNGEN FÜR EIN UND DASSELBE KIND GEWÄHRT WERDEN KÖNNTEN , NOCH BESTEHT . DIESE BESTIMMUNG IST UNTER BERÜCKSICHTIGUNG DER ZIELSETZUNG NICHT EINSCHRÄNKEND AUSZULEGEN . ' ' DIESE ÜBERLEGUNGEN GELTEN AUCH FÜR DEN IM VORLIEGENDEN FALL ANWENDBAREN ARTIKEL 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A SATZ 1 , DA DURCH BEIDE BESTIMMUNGEN EINE ZUSAMMENHÄNGENDE ANTIKUMULIERUNGSREGELUNG GETROFFEN WERDEN SOLLTE , DIE SOWOHL DEN FALL , DASS NUR EIN ELTERNTEIL EINE BERUFSTÄTIGKEIT AUSÜBT ( SATZ 1 ), ALS AUCH DEN FALL ERFASST , DASS BEIDE ELTERN BERUFSTÄTIG SIND ( SATZ 2 ).
17 AUF DIE ERSTE FRAGE IST SOMIT WIE FOLGT ZU ANTWORTEN : ARTIKEL 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A SATZ 1 DER VERORDNUNG NR . 574/72 DES RATES VOM 21 . MÄRZ 1972 IN DER FASSUNG DER VERORDNUNG NR . 878/73 DES RATES VOM 26 . MÄRZ 1973 ( ABL . L 86 , S . 1 ) IST ANWENDBAR , WENN DAS KIND , FÜR DAS FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN GESCHULDET WERDEN , ALS FAMILIENANGEHÖRIGER EINES DER LEISTUNGSEMPFÄNGER IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH DER GEMEINSCHAFTSBESTIMMUNGEN ÜBER DIE SOZIALE SICHERHEIT DER ARBEITNEHMER FÄLLT ; DABEI IST ES UNERHEBLICH , OB DIESE BESTIMMUNGEN AUCH FÜR DEN ANDEREN LEISTUNGSEMPFÄNGER GELTEN , DEM EBENFALLS FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN FÜR DASSELBE KIND GESCHULDET WERDEN .
ZUR ZWEITEN UND DRITTEN FRAGE
18 MIT DER ZWEITEN UND DRITTEN FRAGE , DIE ZUSAMMEN ZU BEANTWORTEN SIND , MÖCHTE DAS VORLEGENDE GERICHT IM WESENTLICHEN WISSEN , OB UND GEGEBENENFALLS IN WELCHER HÖHE NACH DER GENANNTEN BESTIMMUNG DAS RUHEN VON FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN ANGEORDNET WERDEN KANN , DIE EINEM LEISTUNGSEMPFÄNGER , DER SELBST NICHT UNTER DIE GEMEINSCHAFTSBESTIMMUNGEN ÜBER DIE SOZIALE SICHERHEIT DER ARBEITNEHMER FÄLLT , NUR NACH DEM RECHT EINES MITGLIEDSTAATS FÜR EIN KIND GESCHULDET WERDEN , DAS ALS FAMILIENANGEHÖRIGER EINES ARBEITNEHMERS UNTER DIESE BESTIMMUNGEN FÄLLT .
19 DER BEKLAGTE TRAEGT DAZU VOR , DIE FRAGLICHE BESTIMMUNG REGELE DIE AUSSETZUNG DES ANSPRUCHS AUF FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN , DIE NACH RECHTSVORSCHRIFTEN GESCHULDET WÜRDEN , NACH DENEN DIESER ANSPRUCH NICHT VON VERSICHERUNGS- ODER BESCHÄFTIGUNGSBEDINGUNGEN ABHÄNGIG SEI . DIES BEDEUTE , DASS ES SICH NUR UM LEISTUNGEN ODER BEIHILFEN HANDELN KÖNNE , DIE AUSSCHLIESSLICH AUFGRUND NATIONALEN RECHTS GESCHULDET WÜRDEN , DENN NACH DEN GEMEINSCHAFTSBESTIMMUNGEN KÖNNE EIN SOLCHER ANSPRUCH NICHT UNABHÄNGIG VON DER AUSÜBUNG EINER BERUFSTÄTIGKEIT ENTSTEHEN .
20 DIE KOMMISSION FÜHRT AUS , DIE ANWENDUNG DER IN REDE STEHENDEN BESTIMMUNG KÖNNE ZUM RUHEN VON FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN FÜHREN , DIE NUR NACH NATIONALEM RECHT GESCHULDET WÜRDEN ; ALLERDINGS MÜSSE DIE GEWÄHRUNG DES HÖCHSTEN NATIONALEN BETRAGS GEWÄHRLEISTET SEIN . WENN DIE IN DEM ERSTEN MITGLIEDSTAAT TATSÄCHLICH BEZOGENEN LEISTUNGEN NIEDRIGER SEIEN ALS DIE NUR NACH DEM RECHT DES ANDEREN MITGLIEDSTAATS VORGESEHENEN LEISTUNGEN , SO HABE DER LEISTUNGSBERECHTIGTE GEGEN DIESEN STAAT EINEN ANSPRUCH AUF EINEN ZUSATZBETRAG IN HÖHE DER DIFFERENZ ZWISCHEN DEN BEIDEN BETRAEGEN .
21 NACH STÄNDIGER RECHTSPRECHUNG DES GERICHTSHOFES , DIE AUF DEM GRUNDLEGENDEN PRINZIP DER FREIZUEGIGKEIT DER ARBEITNEHMER UND AUF DER ZIELSETZUNG DES ARTIKELS 51 EWG-VERTRAG BERUHT , GILT EINE BESTIMMUNG , DIE DIE KUMULIERUNG VON FAMILIENBEIHILFEN AUSSCHLIESSEN SOLL , NUR INSOWEIT , ALS SIE DEN BERECHTIGTEN NICHT GRUNDLOS EINEN NACH DEM RECHT EINES MITGLIEDSTAATS BESTEHENDEN ANSPRUCH AUF LEISTUNGEN NIMMT . LIEGT DAHER DER BETRAG DER BEIHILFEN , DEREN ZAHLUNG AUSGESETZT WIRD , ÜBER DEMJENIGEN DER BEIHILFEN , DIE WEGEN AUSÜBUNG EINER ERWERBSTÄTIGKEIT GEZAHLT WERDEN , DANN IST DIE ANTIKUMULIERUNGSVORSCHRIFT DES ARTIKELS 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A DER VERORDNUNG NR . 574/72 NUR TEILWEISE ANZUWENDEN UND DER UNTERSCHIEDSBETRAG ALS ERGÄNZUNG ZU GEWÄHREN ( VGL . Z . B . DAS URTEIL VOM 19 . FEBRUAR 1981 IN DER RECHTSSACHE 104/80 , BEECK , SLG . 1981 , 503 ).
22 DAS GEMEINSCHAFTSRECHT STEHT SOMIT DER ANORDNUNG DES RUHENS VON MITEINANDER ZUSAMMENTREFFENDEN LEISTUNGEN ODER BEIHILFEN , DIE NUR NACH DEN RECHTSVORSCHRIFTEN EINES MITGLIEDSTAATS GESCHULDET WERDEN , NICHT ENTGEGEN ; ALLERDINGS GILT DIES NUR INSOWEIT , ALS DIE GENANNTE ANORDNUNG AUF DEN BETRAG BESCHRÄNKT WIRD , HINSICHTLICH DESSEN EINE KUMULIERUNG VORLIEGT .
23 AUF DIE ZWEITE UND DRITTE FRAGE IST SOMIT WIE FOLGT ZU ANTWORTEN : ARTIKEL 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A SATZ 1 DER VERORDNUNG NR . 574/72 IN DER GEÄNDERTEN FASSUNG GESTATTET DIE ANORDNUNG DES RUHENS VON FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN , DIE EINEM LEISTUNGSBERECHTIGTEN , DER NICHT UNTER DIE GEMEINSCHAFTSBESTIMMUNGEN ÜBER DIE SOZIALE SICHERHEIT DER ARBEITNEHMER FÄLLT , NUR NACH DEM RECHT EINES MITGLIEDSTAATS FÜR EIN KIND GESCHULDET WERDEN , DAS ALS FAMILIENANGEHÖRIGER EINES ARBEITNEHMERS UNTER DIESE BESTIMMUNGEN FÄLLT ; ALLERDINGS GILT DIES NUR INSOWEIT , ALS DIE GENANNTE ANORDNUNG AUF DEN BETRAG BESCHRÄNKT WIRD , HINSICHTLICH DESSEN EINE KUMULIERUNG VORLIEGT .
ZUR VIERTEN FRAGE
24 MIT DER VIERTEN FRAGE MÖCHTE DAS VORLEGENDE GERICHT IM WESENTLICHEN WISSEN , OB DIE GENANNTE BESTIMMUNG AUCH AUF FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN ANWENDBAR IST , DIE NUR NACH DEN RECHTSVORSCHRIFTEN EINES MITGLIEDSTAATS GESCHULDET WERDEN , NACH DENEN DER ERWERB DES ANSPRUCHS AUF DIESE LEISTUNGEN ODER BEIHILFEN AUSSCHLIESSLICH VON DER GEBIETSANSÄSSIGKEIT ABHÄNGT .
25 WIE AUS DER BEGRÜNDUNG DES VORLAGEURTEILS HERVORGEHT , MÖCHTE DAS NATIONALE GERICHT IN DIE LAGE VERSETZT WERDEN , ZU BEURTEILEN , OB EINE REGELUNG WIE DIE IN DER NIEDERLÄNDISCHEN ALGEMENE KINDERBIJSLAGWET ENTHALTENE IN DEN SACHLICHEN GELTUNGSBEREICH DER IN REDE STEHENDEN BESTIMMUNG FÄLLT , DA DIESE BESTIMMUNG NUR ANSPRÜCHE AUF FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN BETRIFFT , DEREN ERWERB NICHT VOM VORLIEGEN EINER VERSICHERUNG ODER EINES BESCHÄFTIGUNGSVERHÄLTNISSES ABHÄNGT . DIE HIER IN REDE STEHENDE NATIONALE REGELUNG KNÜPFT DEN ANSPRUCH AUF DIE FAMILIENLEISTUNGEN AN DIE VERSICHERTENEIGENSCHAFT , BETRACHTET JEDOCH ALS VERSICHERTEN JEDEN , DER EIN BESTIMMTES MINDESTALTER VOLLENDET HAT UND ENTWEDER IM NATIONALEN HOHEITSGEBIET WOHNT ODER DORT AUFGRUND EINER DORT AUSGEUEBTEN ABHÄNGIGEN BESCHÄFTIGUNG LOHNSTEUERPFLICHTIG IST . SIE IST DEMNACH TATSÄCHLICH SO AUSGESTALTET , DASS SIE KEINE NOTWENDIGE VERBINDUNG ZWISCHEN DEM LEISTUNGSANSPRUCH UND DEM VORHANDENSEINS EINES EINKOMMENS ODER EINER ABHÄNGIGEN BESCHÄFTIGUNG VORAUSSETZT .
26 DER BEKLAGTE UND DIE KOMMISSION MEINEN DAZU , WENN DIE FRAGLICHE BESTIMMUNG VORAUSSETZE , DASS KEINE VERSICHERUNGS- ODER BESCHÄFTIGUNGSBEDINGUNGEN BESTÜNDEN , SO KÖNNE DIES NICHTS ANDERES BEDEUTEN , ALS DASS DIE ENTSTEHUNG DES ANSPRUCHS AUF LEISTUNGEN ODER BEIHILFEN DANACH ALLEIN VON DER GEBIETSANSÄSSIGKEIT ABHÄNGEN SOLL . DIES SEI DER FALL BEI EINER REGELUNG WIE DER HIER VORLIEGENDEN , DIE KEINE VORAUSSETZUNG HINSICHTLICH EINER VERSICHERUNG - ZUM BEISPIEL DAS ERFORDERNIS EINER BESTIMMTEN VERSICHERUNGSZEIT - ENTHALTE UND FÜR DIE DIE BEITRAEGE NUR EINE ZWEITRANGIGE ROLLE SPIELTEN , DA IHRE HÖHE KEINE AUSWIRKUNGEN AUF DIE HÖHE DER LEISTUNGEN HABE UND DER LEISTUNGSANSPRUCH VON DER BEITRAGSZAHLUNG UNABHÄNGIG SEI .
27 DIESE AUFFASSUNG IST ZUTREFFEND . NACH EINEM DIE GEMEINSCHAFTSRECHTLICHEN ANTIKUMULIERUNGSVORSCHRIFTEN BEHERRSCHENDEN UNAUSGESPROCHENEN GRUNDSATZ GEHT EIN AUFGRUND EINER BERUFSTÄTIGKEIT ERWORBENER ANSPRUCH EINEM ANSPRUCH VOR , DESSEN ERWERB NICHT VON DER AUSÜBUNG EINER BERUFSTÄTIGKEIT ABHÄNGT . DIES ERGIBT SICH AUS DEM ALLGEMEINEN AUFBAU DER ANTIKUMULIERUNGSVORSCHRIFTEN FÜR FAMILIENLEISTUNGEN UND -BEIHILFEN UND NAMENTLICH DARAUS , DASS ARTIKEL 10 ABSATZ 1 DER VERORDNUNG NR . 574/72 ARTIKEL 76 DER VERORDNUNG NR . 1408/71 ERGÄNZT . DIESER BESTIMMT : ' ' DER ANSPRUCH AUF DIE NACH DEN ARTIKELN 73 UND 74 GESCHULDETEN FAMILIENLEISTUNGEN ODER FAMILIENBEIHILFEN WIRD AUSGESETZT , WENN WEGEN DER AUSÜBUNG EINER BERUFLICHEN TÄTIGKEIT FAMILIENLEISTUNGEN ODER FAMILIENBEIHILFEN AUCH NACH DEN RECHTSVORSCHRIFTEN DES MITGLIEDSTAATS , IN DEM DIE FAMILIENANGEHÖRIGEN WOHNEN , ZU ZAHLEN SIND . ' ' DIE FRAGLICHE BESTIMMUNG IST SOMIT DAHIN AUSZULEGEN , DASS SIE AUCH EINE NATIONALE REGELUNG BETRIFFT , DIE ZWAR DEN ANSPRUCH AUF FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN DEN NACH DIESER REGELUNG VERSICHERTEN VORBEHÄLT , DEN ERWERB DIESES ANSPRUCHS JEDOCH TATSÄCHLICH NUR VON DER GEBIETSANSÄSSIGKEIT ABHÄNGIG MACHT .
28 DIE ENTSTEHUNGSGESCHICHTE DES ARTIKELS 10 ABSATZ 1 DER VERORDNUNG NR . 574/72 BESTÄTIGT DIESES ERGEBNIS . DIE IN DER VERORDNUNG NR . 878/73 ENTHALTENE DERZEIT GELTENDE FASSUNG DIESER BESTIMMUNG WURDE GERADE ZU DEM ZWECK EINGEFÜHRT , DEN BESONDERHEITEN DES INTERNEN RECHTS DREIER NEUER MITGLIEDSTAATEN DER GEMEINSCHAFT RECHNUNG ZU TRAGEN , NACH DEM SICH DER ANSPRUCH AUF FAMILIENBEIHILFEN AUSSCHLIESSLICH DARAUS ERGIBT , DASS DERLEISTUNGSBERECHTIGTE IM NATIONALEN HOHEITSGEBIET WOHNT , UND DAS KEINE INTERNE ODER EXTERNE ANTIKUMULIERUNGSVORSCHRIFT ENTHÄLT .
29 AUF DIE VIERTE FRAGE IST SOMIT ZU ANTWORTEN , DASS ARTIKEL 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A SATZ 1 DER VERORDNUNG NR . 574/72 IN DER GEÄNDERTEN FASSUNG AUCH AUF FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN ANWENDBAR IST , DIE NUR NACH DEN RECHTSVORSCHRIFTEN EINES MITGLIEDSTAATS GESCHULDET WERDEN , NACH DENEN DER ERWERB DES ANSPRUCHS AUF DIESE LEISTUNGEN ODER BEIHILFEN AUSSCHLIESSLICH VON DER GEBIETSANSÄSSIGKEIT ABHÄNGT .
Kostenentscheidung
KOSTEN
30 DIE AUSLAGEN DER KOMMISSION DER EUROPÄISCHEN GEMEINSCHAFTEN , DIE ERKLÄRUNGEN VOR DEM GERICHTSHOF ABGEGEBEN HAT , SIND NICHT ERSTATTUNGSFÄHIG . FÜR DIE PARTEIEN DES AUSGANGSVERFAHRENS IST DAS VERFAHREN EIN ZWISCHENSTREIT IN DEM VOR DEM NATIONALEN GERICHT ANHÄNGIGEN RECHTSSTREIT ; DIE KOSTENENTSCHEIDUNG IST DAHER SACHE DIESES GERICHTS .
Tenor
AUS DIESEN GRÜNDEN
HAT
DER GERICHTSHOF ( DRITTE KAMMER )
AUF DIE IHM VOM RAAD VAN BERÖP DEN HAAG DURCH URTEIL VOM 11 . APRIL 1984 VORGELEGTEN FRAGEN FÜR RECHT ERKANNT UND ENTSCHIEDEN :
1 ) ARTIKEL 10 ABSATZ 1 BUCHSTABE A SATZ 1 DER VERORDNUNG NR . 574/72 DES RATES VOM 21 . MÄRZ 1972 IN DER FASSUNG DER VERORDNUNG NR . 878/73 DES RATES VOM 26 . MÄRZ 1973 ( ABL . L 86 , S . 1 ) IST ANWENDBAR , WENN DAS KIND , FÜR DAS FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN GESCHULDET WERDEN , ALS FAMILIENANGEHÖRIGER EINES DER LEISTUNGSBERECHTIGTEN IN DEN PERSÖNLICHEN GELTUNGSBEREICH DER GEMEINSCHAFTSBESTIMMUNGEN ÜBER DIE SOZIALE SICHERHEIT DER ARBEITNEHMER FÄLLT ; DABEI IST ES UNERHEBLICH , OB DIESE BESTIMMUNGEN AUCH FÜR DEN ANDEREN LEISTUNGSBERECHTIGTEN GELTEN , DEM EBENFALLS FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN FÜR DASSELBE KIND GESCHULDET WERDEN .
2 ) DIE GENANNTE VORSCHRIFT GESTATTET DIE ANORDNUNG DES RUHENS VON FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN , DIE EINEM LEISTUNGSBERECHTIGTEN , DER NICHT UNTER DIE GEMEINSCHAFTSBESTIMMUNGEN ÜBER DIE SOZIALE SICHERHEIT DER ARBEITNEHMER FÄLLT , NUR NACH DEM RECHT EINES MITGLIEDSTAATS FÜR EIN KIND GESCHULDET WERDEN , DAS ALS FAMILIENANGEHÖRIGER EINES ARBEITNEHMERS UNTER DIESE BESTIMMUNGEN FÄLLT ; ALLERDINGS GILT DIES NUR INSOWEIT , ALS DIE GENANNTE ANORDNUNG AUF DEN BETRAG BESCHRÄNKT WIRD , HINSICHTLICH DESSEN EINE KUMULIERUNG VORLIEGT .
3 ) DIE GENANNTE VORSCHRIFT IST AUCH AUF FAMILIENLEISTUNGEN ODER -BEIHILFEN ANWENDBAR , DIE NUR NACH DEN RECHTSVORSCHRIFTEN EINES MITGLIEDSTAATS GESCHULDET WERDEN , NACH DENEN DER ERWERB DES ANSPRUCHS AUF DIESE LEISTUNGEN ODER BEIHILFEN AUSSCHLIESSLICH VON DER GEBIETSANSÄSSIGKEIT ABHÄNGT . | [
"Soziale Sicherheit",
"Familienbeihilfen"
] |
62007CJ0493 | ro | Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Neadoptarea, în termenul prevăzut, a dispozițiilor necesare pentru a
se conforma articolului 26 alineatul (3) din Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002
privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (directiva
privind serviciul universal) (JO L 108, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 213)
Dispozitivul
1)
Pentru că nu s‑a asigurat că întreprinderile care operează rețele de telefonie publică pun la dispoziția autorităților care
intervin în cazuri de urgență informații privind localizarea apelantului, în măsura posibilităților tehnice, pentru toate
apelurile la numărul de apel de urgență unic european „112”, Republica Slovacă nu și a îndeplinit obligațiile care îi revin
în temeiul articolului 26 alineatul (3) din Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002
privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (directiva
privind serviciul universal).
2)
Obligă Republica Slovacă la plata cheltuielilor de judecată. | [
"Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru",
"Directiva 2002/22/CE",
"Articolul 26 alineatul (3)",
"Comunicații electronice",
"Rețele și servicii",
"Număr de apel de urgență unic european",
"Netranspunere în termenul stabilit"
] |
62012CJ0099 | cs | Žádost o rozhodnutí o předběžné otázce se týká výkladu pojmu „vyšší moc“ ve smyslu nařízení Komise (EHS) č. 3665/87 ze dne 27. listopadu 1987, kterým se stanoví společná prováděcí pravidla k režimu vývozních náhrad pro zemědělské produkty (
neoficiální překlad
) (
Úř. věst. L 351, s. 1
), ve znění nařízení Komise (ES) č. 2945/94 ze dne 2. prosince 1994 (
Úř. věst. L 310, s. 57
, dále jen „nařízení č. 3665/87“).
Tato žádost byla předložena v rámci sporu mezi společností Eurofit SA (dále jen „Eurofit“) a Bureau d’intervention et de restitution belge (BIRB) (Belgický úřad pro výplatu náhrad) ve věci vymáhání vývozních náhrad vyplacených této společnosti na základě padělaných dokumentů.
Právní rámec
První a druhý bod odůvodnění nařízení č. 2945/94 zněly takto:
„vzhledem k tomu, že platná právní úprava Společenství stanoví, že vývozní náhrady jsou poskytovány pouze na základě objektivních kritérií, zejména co se týče množství, povahy a vlastností vyváženého produktu a jeho zeměpisného místa určení; že ve světle získaných zkušeností je třeba posílit boj proti nesrovnalostem, a zejména proti podvodům škodícím rozpočtu Společenství; že je nezbytné za tímto účelem stanovit opatření k navrácení neoprávněně vyplacených částek a sankce, které přimějí vývozce k dodržování právní úpravy Společenství;
vzhledem k tomu, že za účelem řádného fungování systému vývozních náhrad musí být sankce uplatněny nezávisle na subjektivním aspektu zavinění; že by nicméně mělo být v některých případech upuštěno od uložení sankce, zejména pokud se jedná o zjevné, příslušným orgánem uznané pochybení, a že by měly být stanoveny přísnější sankce pro případy úmyslných aktů“. (
neoficiální překlad
)
Nařízení č. 3665/87 stanovilo pro hospodářské subjekty vyvážející zemědělské produkty mimo území Evropské unie možnost získat vývozní náhrady.
Článek 5 nařízení č. 3665/87 stanovil:
„1. Kromě toho, že je výplata rozlišené nebo nerozlišené náhrady podmíněna tím, že produkt opustil celní území Společenství, je dále vázána na to, že byl produkt, s výjimkou případu, kdy zanikl v průběhu dopravy v důsledku případu vyšší moci, dovezen do třetí země, a případně do určené třetí země, ve lhůtě dvanácti měsíců po datu přijetí vývozního prohlášení:
[…]
3. Pokud byl produkt poté, co opustil celní území Společenství, zničen při přepravě následkem vyšší moci,
—
vyplatí se v případě rozlišené náhrady část náhrady stanovená v souladu s článkem 20,
—
vyplatí se v případě nerozlišené náhrady náhrada v plné výši.“ (
neoficiální překlad
)
Článek 11 odst. 1 téhož nařízení uváděl:
„Pokud je zjištěno, že za účelem poskytnutí vývozní náhrady vývozce požádal o náhradu vyšší, než je příslušná náhrada, je splatnou náhradou pro daný vývoz náhrada pro skutečný vývoz, snížená o částku odpovídající:
a)
polovině rozdílu mezi požadovanou náhradou a náhradou příslušející za skutečný vývoz;
b)
dvojnásobku rozdílu mezi požadovanou náhradou a příslušející náhradou, pokud vývozce úmyslně dodal nepravdivé údaje.
[…]
Odpovídající sankce stanovená v bodě a) se neuplatní:
—
v případě vyšší moci,
—
v některých výjimečných případech vyznačujících se okolnostmi, které nejsou v moci vývozce a které nastanou po přijetí vývozního nebo platebního prohlášení příslušnými orgány, a za podmínky, že jakmile vývozce tyto okolnosti zjistí a ve lhůtě stanovené v čl. 47 odst. 2, o tom uvědomí příslušné orgány, ledaže by tyto orgány již zjistily nesrovnalost požadované náhrady,
—
v případě zjevného a příslušným orgánem uznaného pochybení ohledně požadované náhrady.
[…]
Pokud snížení uvedené v bodech a) nebo b) vede k záporné částce, bude tato záporná částka uhrazena vývozcem.
[…]“ (neoficiální překlad)
Spor v původním řízení a předběžná otázka
Eurofit je společnost založená podle belgického práva, která působí v odvětví zpracování mléka a vývozu mléčných výrobků do třetích zemí.
V červenci 1996 vyvezla společnost Eurofit máslo do Albánie přes území Itálie. Zboží mělo být přepraveno nákladním automobilem až do Bari (Itálie) a dále lodí až do Albánie.
Italským prostředníkem pověřeným vývozem byla italská společnost Di Fenza & Figli (dále jen „Di Fenza“). Zboží mělo být zaplaceno před dodáním a částka náhrady měla být kryta bankovní zárukou.
Při první dodávce vznikly pochybnosti o spolehlivosti prostředníka. Zboží bylo totiž přesměrováno do Neapole (Itálie), místo uskladnění nebylo známo a mezi tímto městem a Albánií neexistovala žádná námořní doprava.
Společnost Eurofit, která kontaktovala belgické konzulární úřady v Neapoli, rozhodla o návratu nákladního automobilu se zbožím a informovala o tomto rozhodnutí BIRB.
Společnost Eurofit poté, co se jí dostalo ujištění od uvedeného prostředníka, vyslala nový nákladní automobil s 22 tunami másla. Tento nákladní automobil dorazil do Bari dne 14. srpna 1996.
Dne 10. září 1996 BIRB potvrdil společnosti Eurofit, že obdržel dokument T5 s nezbytnými razítky příslušných orgánů a vyplatil první vývozní náhradu ve výši 1521670 BEF.
Společnost Di Fenza kromě toho předala společnosti Eurofit dokument italského ministerstva financí adresovaný BIRB a dokument o uvedení vyváženého zboží do oběhu v Albánii.
Společnost Eurofit uskutečnila dne 26. září 1996 druhou dodávku, kterou společnost Di Fenza zaplatila v hotovosti. Nicméně se ukázalo, že šek vystavený jako záruka za náhradu je nekrytý.
Dne 31. října 1996 potvrdil BIRB přijetí dokumentu T5 souvisejícího s touto druhou dodávkou.
Společnost Eurofit tak v období od července do listopadu 1996 vyslala celkově deset nákladních automobilů, z nichž každý přepravoval 22 tun másla.
BIRB vyplatil této společnosti za dodávku prvních pěti nákladních automobilů a za dodávku sedmého nákladního automobilu vývozní náhrady ve výši 9266133 BEF (229701,44 eur).
BIRB naproti tomu zablokoval platby za zboží přepravované šestým, devátým a desátým nákladním automobilem.
Pokud jde o osmý nákladní automobil, který byl zabaven italskými orgány, společnost Eurofit podala proti panu Di Fenzovi trestní oznámení k příslušným italským soudům. V roce 2003 byl Di Fenza v trestním řízení odsouzen za padělání dokumentů T1 a T5.
Následně se ukázalo, že veškeré vyvážené zboží pravděpodobně nikdy neopustilo unijní území a že přepravní doklady zaslané BIRB byly padělané.
Dne 10. března 1998 BIRB požádal společnost Eurofit, aby vrátila neoprávněně vyplacené náhrady spolu s částkami odpovídajícími sankci podle čl. 11 odst. 1 nařízení č. 3665/87. BIRB však od vymáhání částky odpovídající této sankci následně upustil.
V červenci 1999 společnost Eurofit nabídla, že BIRB vrátí náhrady, které jí byly vyplaceny, avšak upřesnila, že touto platbou není dotčeno její právo podat proti BIRB žalobu.
V září 2001 podala společnost Eurofit proti BIRB žalobu k předkládajícímu soudu, kterou se domáhala, aby mu bylo uloženo vrácení uvedených náhrad ve výši 229701,43 eur a vyplacení splatných náhrad za šestý, osmý, devátý a desátý nákladní automobil ve výši 164299, 79 eur. Společnost Eurofit kromě toho žádala, aby byla zproštěna povinnosti zaplatit pokuty za nevyužití vývozních licencí.
Žaloba společnosti Eurofit je založena na zásadě výjimky z důvodu vyšší moci ve smyslu nařízení č. 3665/87, která se vyznačuje existencí okolností nezávislých na vývozci, neobvyklých a nepředvídatelných, jejichž důsledkům nelze ani přes veškerou vynaloženou péči zabránit.
I když společnost Eurofit připouští, že samotná skutečnost, že se její smluvní partner, a sice společnost Di Fenza, dopustil zpronevěr, nemůže představovat případ vyšší moci, neboť výběr smluvního partnera je považován za riziko nesené hospodářským subjektem, tvrdí s poukazem na rozsudek ze dne 7. září 1999, De Haan (
C-61/98, Recueil, s. I-5003
), že vzhledem k tomu, že jí v projednávaném případě příslušné vnitrostátní orgány svým chováním zabránily, aby si učinila správnou představu o rizicích souvisejících s dotyčnou operací, a neodradily ji od toho, aby zahájila dotčené vývozy nebo v nich pokračovala, může se na ni vztahovat výjimka vyšší moci.
BIRB zpochybňuje existenci jakéhokoli jemu přičitatelného pochybení a má naopak za to, že společnost Eurofit nevynaložila veškerou nezbytnou péči, aby zabránila vzniklé škodě. Pokud jde o výše uvedený rozsudek De Haan, BIRB je toho názoru, že byl vydán v rámci právní úpravy, která se liší od právní úpravy použitelné na spor v původním řízení, a že jej tedy nelze vztáhnout na ustanovení nařízení č. 3665/87.
Pokud jde o argumentaci BIRB, že se nedopustil žádného pochybení, předkládající soud poznamenává, že výjimku z důvodu vyšší moci, kterou uplatnila společnost Eurofit, nelze postavit na roveň pojmu pochybení, kterého se dopustily příslušné vnitrostátní orgány. Předkládající soud má naproti tomu za to, že skutečnost, že příslušné vnitrostátní orgány případně vědomě neseznámily společnost Eurofit se skutečnostmi týkajícími se jejích vývozů, a skutečnost, že neověřily celní dokumenty, i když taková absence byla odůvodněna probíhajícím trestním vyšetřováním, jsou patrně relevantní při posuzování pojmu „vyšší moc“, jelikož hodnocení spolehlivosti smluvního partnera společností Eurofit bylo v důsledku toho nesprávné.
Za těchto podmínek se předkládající soud rozhodl přerušit řízení a položit Soudnímu dvoru následující předběžnou otázku:
„Neposkytnou-li příslušné orgány hospodářskému subjektu požadované informace nebo mu vědomě poskytnou chybné informace, čímž nepříznivě ovlivní jeho posouzení spolehlivosti smluvního partnera podezřelého z podvodu, lze mít za to, že se jedná o případ vyšší moci ve smyslu nařízení [č.] 3665/87, kterým se stanoví společná prováděcí pravidla k režimu vývozních náhrad pro zemědělské produkty?“
K předběžné otázce
Podstatou otázky předkládajícího soudu je, zda ustanovení nařízení č. 3665/87 musí být vykládána v tom smyslu, že opomenutí příslušných vnitrostátních orgánů informovat vývozce o nebezpečí podvodu spáchaného jeho smluvním partnerem představuje případ vyšší moci ve smyslu tohoto nařízení.
Úvodem je třeba připomenout, že podle ustálené judikatury Soudního dvora musí být pojem „vyšší moc“ chápán ve smyslu okolností nezávislých na tom, kdo se vyšší moci dovolává, neobvyklých a nepředvídatelných, jejichž důsledkům nemohlo být i přes veškerou vynaloženou péči zabráněno (rozsudky ze dne 5. února 1987, Denkavit België,
145/85, Recueil, s. 565
, bod 11; ze dne 5. října 2006, Komise v. Belgie,
C-377/03, Sb. rozh. s. I-9733
, bod 95, a ze dne 18. března 2010, SGS Belgium a další,
C-218/09, Sb. rozh. s. I-2373
, bod 44).
Vzhledem k tomu, že pojem „vyšší moc“ nemá v různých oblastech, v nichž se uplatňuje unijní právo, totožný obsah, musí být jeho význam určen v závislosti na právním rámci, v němž se mají projevit jeho účinky (viz zejména rozsudky ze dne 7. prosince 1993, Huygen a další,
C-12/92, Recueil, s. I-6381
, bod 30; ze dne 13. října 1993, An Bord Bainne Co-operative a Compagnie Inter-Agra,
C-124/92, Recueil, s. I-5061
, bod 10, a výše uvedený rozsudek SGS Belgium a další, bod 45).
Pokud jde o nařízení č. 3665/87, je třeba uvést, že jeho články 5 a 11, jež se týkají podmínek pro platbu náhrady, jakož i vymáhání neoprávněně vyplacených částek a použitelných sankcí, výslovně uvádí případ vyšší moci.
Účelem těchto ustanovení je upřesnit a omezit účinky vyšší moci v oblasti vývozních náhrad (v tomto smyslu viz rozsudek ze dne 29. září 1998, First City Trading a další,
C-263/97, Recueil, s. I-5537
, bod 41).
Zaprvé pokud jde o čl. 5 odst. 1 první pododstavec nařízení č. 3665/87, výplata náhrady je podmíněna nejen tím, že výrobek musí opustit unijní celní území, ale i tím, že byl dovezen do třetí země vývozu (v tomto smyslu viz výše uvedené rozsudky First City Trading a další, bod 27, a SGS Belgium a další, bod 40). Unijní právní úprava, která byla v platnosti v době rozhodné z hlediska skutkového stavu v původním řízení, totiž stanoví, že vývozní náhrady jsou poskytovány pouze na základě objektivních kritérií, zejména co se týče množství, povahy a vlastností vyváženého produktu a jeho zeměpisného místa určení (rozsudek ze dne 11. července 2002, Käserei Champignon Hofmeister,
C-210/00, Recueil, s. I-6453
, bod 40).
Článek 5 odst. 3 nařízení č. 3665/87, jenž se odchyluje od této zásady, stanoví, že výplata náhrady je nicméně zaručena, pokud byl produkt poté, co opustil unijní celní území, zničen při přepravě následkem zásahu vyšší moci, takže nemohl být propuštěn ke spotřebě ve třetí zemi vývozu (výše uvedený rozsudek SGS Belgium a další, bod 43).
Vzhledem k tomu, že uvedený čl. 5 odst. 3 představuje výjimku z běžného režimu vývozních náhrad, musí být vykládán restriktivně. Jelikož je existence případu vyšší moci podmínkou
sine qua non
pro uplatňování nároku na vyplacení náhrady za vyvezené zboží, které nebylo propuštěno ke spotřebě ve třetí zemi vývozu, vyplývá z toho, že tento pojem musí být vykládán tak, aby počet případů, kdy je možno využít takovéto platby, zůstal omezený (výše uvedený rozsudek SGS Belgium a další, bod 46, jakož i obdobně rozsudek ze dne 20. listopadu 2008, Heuschen & Schrouff Oriëntal Foods Trading v. Komise,
C-38/07 P, Sb. rozh. s. I-8599
, bod 60).
Zadruhé pokud jde o článek 11 nařízení č. 3665/87, z prvního a druhého bodu odůvodnění nařízení č. 2945/94 vyplývá, že ve světle získaných zkušeností je třeba posílit boj proti nesrovnalostem, a zejména proti podvodům poškozujícím unijní rozpočet, a že je tedy nezbytné stanovit opatření k navrácení neoprávněně vyplacených částek a sankce, přičemž subjektivní stránka zavinění je v tomto ohledu irelevantní (v tomto smyslu viz výše uvedený rozsudek Käserei Champignon Hofmeister, body 40 a 60). Na základě tohoto článku 11 je tak vývozce pod hrozbou sankcí odpovědný za správnost prohlášení, přičemž je přesně zohledněna jeho úloha jakožto posledního článku výrobního, zpracovatelského a vývozního řetězce zemědělských produktů (v tomto smyslu viz výše uvedený rozsudek Käserei Champignon Hofmeister, body 62 a 81).
Co se týče použitelné sankce, čl. 11 odst. 1 první pododstavce písm. a) a b) nařízení č. 3665/87 stanoví, že pokud vývozce požádal o náhradu vyšší, než je náhrada příslušející za skutečně vyvážený produkt, tato náhrada bude snížena buď o částku odpovídající polovině rozdílu mezi požadovanou náhradou a náhradou příslušející za skutečný vývoz, nebo o částku ve výši dvojnásobku rozdílu mezi požadovanou náhradou a příslušející náhradou, pokud se ukáže, že vývozce úmyslně dodal nepravdivé údaje.
V případě úmyslného jednání se tedy zvyšuje pouze úroveň sankce, a sankce stanovená v uvedeném čl. 11 odst. 1 prvním pododstavci písm. a) je použitelná i tehdy, když se vývozce nedopustil zaviněného pochybení. V tomto posledním případě se sankce stanovená v prvním pododstavci tohoto článku neuplatní pouze v případech taxativně vyjmenovaných ve třetím pododstavci uvedeného odstavce 1 (rozsudek ze dne 24. dubna 2008, AOB Reuter,
C-143/07, Sb. rozh. s. I-3171
, bod 17).
Mezi výjimky uvedené v čl. 11 odst. 1 třetím pododstavci nařízení č. 3665/87 patří mimo jiné případ vyšší moci, některé výjimečné případy vyznačující se okolnostmi, které nejsou v moci vývozce, a případ zjevného a příslušným orgánem uznaného pochybení ohledně požadované náhrady.
Je však třeba připomenout, že tato ustanovení zprošťují vývozce pouze povinnosti zaplatit pokuty, avšak nikoliv povinnosti vrátit předem vyplacené náhrady (v tomto smyslu viz výše uvedený rozsudek First City Trading a další, bod 46).
Soudní dvůr v tomto ohledu rozhodl, že do taxativního seznamu obsaženého v čl. 11 odst. 1 třetím pododstavci nařízení č. 3665/87 nelze přidat nový případ osvobození vycházející zejména z neexistence zaviněného jednání vývozce. I když totiž zavinění nebo pochybení smluvního partnera vývozce mohou představovat okolnost, která není v moci vývozce, nic to nemění na tom, že jsou součástí běžného obchodního rizika, a nelze je tedy považovat za nepředvídatelné v rámci obchodních transakcí. Vývozce má při výběru svých smluvních partnerů volnost a je na něm, aby projevil náležitou obezřetnost tím, že vtělí do smluv, které se smluvními partnery uzavírá, odpovídající ujednání, nebo tím, že sjedná zvláštní pojištění (v tomto smyslu viz výše uvedené rozsudky Käserei Champignon Hofmeister, bod 80 a citovaná judikatura, a AOB Reuter, bod 36).
V projednávaném případě je třeba poznamenat, že skutkové okolnosti věci v původním řízení nemohou představovat případ vyšší moci ve smyslu čl. 5 odst. 3 nařízení č. 3665/87.
Dotčené zboží, které – jak vyplývá z předkládacího rozhodnutí – pravděpodobně nikdy neopustilo unijní území, totiž nelze považovat za zboží zničené během přepravy ve smyslu čl. 5 odst. 3 nařízení č. 3665/87.
Společnost Eurofit kromě toho nemůže uplatňovat výjimku z důvodu vyšší moci podle čl. 11 odst. 1 třetího pododstavce první odrážky nařízení č. 3665/87. Je totiž nesporné, že smluvní partner společnosti Eurofit byl v trestním řízení odsouzen za padělání dokumentů pro vývozní náhrady. V souladu s judikaturou citovanou v bodě 43 tohoto rozsudku je taková okolnost součástí běžného obchodního rizika v rámci obchodních transakcí, a nelze jí tedy považovat za nepředvídatelnou ve smluvních vztazích souvisejících s vývozem, na který se vztahuje náhrada.
Je třeba ostatně konstatovat, že i když takové chování celní správy, které je vytýkáno BIRB ve věci v původním řízení a které spočívá v nepředání informací vývozci, či dokonce v úmyslném předání chybných informací, může být zohledněno při posouzení některých výjimečných případů ve smyslu čl. 11 odst. 1 třetího pododstavce druhé odrážky nařízení č. 3665/87, nemůže nicméně takové chování dotyčného vývozce zprostit jeho povinnosti vrátit neoprávněně získané náhrady (obdobně viz výše uvedený rozsudek Heuschen & Schrouff Oriëntal Foods Trading v. Komise, bod 65).
Tento závěr není zpochybněn výše uvedeným rozsudkem De Haan. Soudní dvůr měl totiž v bodě 32 tohoto rozsudku za to, že potřeby vyšetřování určeného ke zjištění a zatčení pachatelů a spolupachatelů spáchaného podvodu nebo jeho přípravy mohou legitimně odůvodnit úmyslné opomenutí plně nebo částečně informovat dotyčný hospodářský subjekt. Soudní dvůr dále v bodech 53 a 54 téhož rozsudku rozhodl, že potřeby takového vyšetřování mohou při neexistenci jakéhokoli podvodného jednání nebo nedbalosti přičitatelných dlužníkovi a z důvodů ekvity představovat zvláštní situaci ve smyslu právních předpisů použitelných na skutkové okolnosti této věci, tedy ve smyslu čl. 13 odst. 1 nařízení Rady (EHS) č. 1430/79 ze dne 2. července 1979 o vrácení nebo prominutí dovozního nebo vývozního cla (
Úř. věst. L 175, s. 1
) (
neoficiální překlad
), ve znění nařízení Rady (EHS) č. 3069/86 ze dne 7. října 1986 (
Úř. věst. L 286, s. 1
).
S ohledem na výše uvedené je třeba na položenou otázku odpovědět tak, že opomenutí příslušných celních orgánů informovat vývozce o nebezpečí spáchání podvodu jeho smluvním partnerem nepředstavuje případ vyšší moci ve smyslu ustanovení nařízení č. 3665/87, zejména pak článku 11 odst. 1 třetího pododstavce první odrážky tohoto nařízení. I když takové opomenutí může představovat výjimečný případ ve smyslu čl. 11 odst. 1 třetího pododstavce druhé odrážky nařízení č. 3665/87, nemůže nicméně zprostit tohoto vývozce povinnosti vrátit neoprávněně získané vývozní náhrady, jelikož vývozce je osvobozen pouze od platby pokut splatných na základě téhož článku 11.
K nákladům řízení
Vzhledem k tomu, že řízení má, pokud jde o účastníky původního řízení, povahu incidenčního řízení ve vztahu ke sporu probíhajícímu před předkládajícím soudem, je k rozhodnutí o nákladech řízení příslušný uvedený soud. Výdaje vzniklé předložením jiných vyjádření Soudnímu dvoru než vyjádření uvedených účastníků řízení se nenahrazují.
Z těchto důvodů Soudní dvůr (šestý senát) rozhodl takto:
Opomenutí příslušných celních orgánů informovat vývozce o nebezpečí spáchání podvodu jeho smluvním partnerem nepředstavuje případ vyšší moci ve smyslu ustanovení nařízení Komise (EHS) č. 3665/87 ze dne 27. listopadu 1987, kterým se stanoví společná prováděcí pravidla k režimu vývozních náhrad pro zemědělské produkty, ve znění nařízení Komise (ES) č. 2945/94 ze dne 2. prosince 1994, zejména pak článku 11 odst. 1 třetího pododstavce první odrážky tohoto nařízení. I když takové opomenutí může představovat výjimečný případ ve smyslu čl. 11 odst. 1 třetího pododstavce druhé odrážky nařízení č. 3665/87, ve znění nařízení č. 2945/94, nemůže nicméně zprostit tohoto vývozce povinnosti vrátit neoprávněně získané vývozní náhrady, jelikož vývozce je osvobozen pouze od platby pokut splatných na základě téhož článku 11.
Podpisy.
(
*1
) – Jednací jazyk: francouzština. | [
"Žádost o rozhodnutí o předběžné otázce",
"Zemědělství",
"Společná organizace trhů",
"Nařízení (EHS) č. 3665/87",
"Vývozní náhrady",
"Zpronevěření zboží určeného k vývozu",
"Povinnost vývozce vrátit náhrady",
"Opomenutí příslušných orgánů sdělit informace o spolehlivosti smluvního partnera, který je podezřelý z podvodu",
"Případ vyšší moci",
"Neexistence"
] |
62009CJ0098 | bg | Преюдициалното запитване се отнася до тълкуването на клауза 8, точка 3 от Рамковото споразумение за срочната работа, сключено
на 18 март 1999 г. (наричано по-нататък „Рамковото споразумение“), което се намира в приложение към Директива 1999/70/ЕО на
Съвета от 28 юни 1999 година относно Рамково споразумение за срочната работа, сключено между Европейската конфедерация на
профсъюзите (CES), Съюза на индустриалците в Европейската общност (UNICE) и Европейския център на предприятията с държавно
участие (CEEP) (ОВ L 175, стр. 43; Специално издание на български език, 2007 г., глава 5, том 5, стр. 129).
Запитването е представено в рамките на съдебен спор между г‑жа Sorge и нейния работодател, Poste Italiane SpA (наричано по-нататък
„Poste Italiane“) във връзка със законосъобразността на клаузата относно срочния характер на продължителността на трудовия
договор на заинтересованото лице, без да упоменава нито името на замествания работник, нито причините за неговото отсъствие.
Правна уредба
Правна уредба на Съюза
Директива 1999/70 се основава на член 139, параграф 2 ЕО и съгласно член 1 тя има за цел „да въведе в действие рамковото споразумение“.
Съгласно трето съображение от посочената директива:
„[т]очка 7 от Хартата на Общността за основните социални права на работниците предвижда, inter alia, изграждането на вътрешния
пазар да доведе до подобряване на условията на живот и труд на работниците от Европейската общност. Този процес трябва да
е резултат от сближаване на тези условия, като се запазва подобрението им, особено по отношение на особените форми на заетост,
различни от безсрочните трудови договори, например срочни договори, работа при непълно работно време, временна заетост и сезонна
работа.“
Втора алинея от преамбюла на Рамковото споразумение гласи:
„Страните по настоящото споразумение приемат, че договори с неопределена продължителност са и ще продължават да бъдат общата
форма на трудово правоотношение между работодатели и работници. Те също приемат, че срочните трудови договори отговарят, в
определени обстоятелства, на нуждите и на работодателите, и на работниците.“
Съгласно трета алинея от посочения преамбюл Рамковото споразумение определя общите принципи и минималните изисквания, свързани
със срочната работа, като създава обща рамка за осигуряване на равно третиране на работниците на срочен трудов договор, като
ги закриля срещу дискриминация и за използване на срочните трудови договори на база, приемлива за работодателите и работниците.
Точка 7 от Общите положения на Рамковото споразумение гласи:
„като има предвид, че използването на срочни трудови договори, основаващи се на обективни причини, е начин да се предотврати
злоупотребата.“
Клауза 2 от Рамковото споразумение предвижда:
„1. Настоящото споразумение се прилага за работници на срочни трудови договори, които имат трудов договор или трудово правоотношение,
определени от закон, колективен трудов договор или практика във всяка държава членка.
2. Държавите членки след консултация със социалните партньори и/или социалните партньори могат да предвидят настоящото споразумение
да не се прилага за:
а) правоотношения на начално професионално обучение и схеми за чиракуване;
б) трудови договори и правоотношения, които са сключени в рамките на специално публично или с публична подкрепа обучение, интеграция
и програма за професионално повторно обучение.“
Клауза 3 от същото рамково споразумение има следната редакция:
„1. По смисъла на настоящото споразумение терминът „работник на срочен трудов договор“ означава лице, което има трудов договор
или правоотношение, сключени директно между работодателя и работника, където изтичането на срока на трудовия договор или правоотношението
е обусловено от обективни условия, такива като достигане на определена дата, завършване на специфична задача или настъпване
на определен случай.
2. По смисъла на настоящото споразумение терминът „работник на постоянен трудов договор за сравнение“ означава работник с трудов
договор или правоотношение с неопределена продължителност в същото ведомство, ангажиран със същата или подобна работа/занятие,
като се отдава дължимото внимание на квалификациите/уменията.
Когато няма „работник на постоянен трудов договор за сравнение“ в същото ведомство, сравнението се прави чрез препратка до
приложимия колективен трудов договор или където няма приложим колективен трудов договор, според националното законодателство,
колективните трудови договори или практики.“
Клауза 5 от Рамковото споразумение предвижда:
„1. За да предотвратят злоупотреба, която произтича от използването на последователни срочни трудови договори или правоотношения,
държавите членки, след консултация със социалните партньори в съответствие с националното законодателство, колективните трудови
договори или практика, и/или социалните партньори, когато няма еквивалентни правни мерки за предотвратяване на злоупотребата,
въвеждат, по начин, който отчита специфичните сектори и/или категории работници, една или повече от следните мерки:
а) обективни причини, които оправдават подновяването на такива договори или правоотношения;
б) максималната обща продължителност на последователните срочни трудови договори или правоотношения;
в) броят на подновяванията на такива договори или правоотношения.
2. Държавите членки след консултация със социалните партньори и/или социалните партньори, когато е подходящо, определят при какви
условия срочните трудови договори или правоотношения:
а) се приемат за „последователни“;
б) се приемат за договори или правоотношения с неопределена продължителност.“
Клауза 8 от Рамковото споразумение предвижда:
„1. Държавите членки и/или социалните партньори могат да поддържат или въведат по-благоприятни разпоредби за работниците от предвидените
в настоящото споразумение.
[…]
3. Прилагането на разпоредбите на настоящото споразумение не представлява основателна причина за намаляване на общото ниво на
закрила, предоставена на работниците в областта, обхваната от настоящото споразумение […].
[…]
5. Предотвратяването и решаването на спорове и жалби, породени от прилагането на настоящото споразумение, се извършва в съответствие
с националното законодателство, колективните трудови договори и практиката.
[…]“
Национална правна уредба
Отменената правна уредба
Член 1 от Закон № 230 относно уредбата на срочните трудови договори (legge n°230, disciplina del contratto di lavoro a tempo
determinato) от 18 април 1962 г. (GURI n°125, от 17 май 1962 г., наричан по-нататък „Закон 230/1962“), е предвиждал:
„Трудовият договор се счита за договор за неопределено време без да се засягат изброените по-долу изключения.
В договора може да бъде посочена дата на изтичане на неговия срок:
[…]
б) когато назначаването се извършва с цел заместване на отсъстващи работници, които имат право да задържат позицията си, щом
в срочния трудов договор са посочени името на замествания работник и мотивите за заместването;
[…]
Определянето на срока няма последици, ако той не е записан в писмен акт.
Копие от писмения акт се връчва на служителя от работодателя.
[…]“
Правна уредба, приложима към спора в главното производство
Член 11, параграф 1 от Законодателен декрет № 368 за прилагане на Директива 1999/70 на Съвета от 28 юни 1999 година относно
Рамково споразумение за срочната работа, сключено между Европейската конфедерация на профсъюзите (CES), Съюза на индустриалците
в Европейската общност (UNICE) и Европейския център на предприятията с държавно участие (CEEP) (decreto legislativo n. 368,
attuazione della direttiva 1999/70/CE relativa all’accordo quadro sul lavoro a tempo determinato concluso dall’UNICE, dal
CEEP e dal CES) от 6 септември 2001 г. (GURI № 235 от 9 октомври 2001 г., стр. 4, наричан по-нататък „Законодателен декрет
№ 368/2001“), приет в изпълнение на Закон № 422 относно разпоредби за изпълнение на задължения, произтичащи от принадлежността
на Италия към Европейските общности — Общностен закон от 2000 г. (disposizioni per l’adempimento di obblighi derivanti dall’appartenenza
dell’Italia alle Comunità europee, Legge comunitaria 2000) от 29 декември 2000 г. (редовна притурка към GURI № 16 от 20 януари
2001 г. отменя Закон № 230/196, считано от 24 октомври 2001 г).
Член 1 от този законодателен декрет предвижда:
„1. Разрешено е да се определи срок на изтичането на срока на трудовия договор на наемен работник поради технически, производствени
или организационни причини, или заради заместване на работници и служители.
2. Определянето на срок няма последици, ако не е отразено пряко или непряко в писмен документ, в който да се посочва някоя от
причините по параграф 1.
[…]“.
Спорът по главното производство и преюдициалните въпроси
От акта за преюдициално запитване е видно, че г‑жа Sorge е наета от Poste Italiane по силата на срочен трудов договор, сключен
на 29 септември 2004 г. Съгласно договора наемането ѝ на работа се извършва по „по заместване, което е свързано с конкретната
нужда от осигуряване на заместници на служителите в отдел „Разпространение“ към централното звено на пощите на Puglia Basilicata
за периода от 1 октомври 2004 г. до 15 януари 2005 г.“
На 18 февруари 2008 г. г‑жа Sorge подава жалба срещу Poste Italiane за обявяване на незаконосъобразността на клаузата, с която
се определя срок на изтичане на този договор, с мотива, че в него не са изрично посочени името на замествания работник и причината
за заместването.
Poste Italiane оспорва съществуването на задължението да се посочват тези данни, като се позовава на обстоятелството, че член 1,
параграф 2, буква б) от Закон № 230/1962 е отменен с член 11, параграф 1 от Законодателен декрет № 368/2001.
Запитващата юрисдикция изтъква, че разглежданият в главното производство договор се урежда от Законодателен декрет № 368/2001,
чийто предмет е транспонирането на Директива 1999/70. С последния се отменя Закон № 230/1962, както и внесените в него изменения,
включително и неговият член 1, параграф 2, буква б).
Вследствие на това заместването на работник вече се уреждало от член 1, параграф 1 от Законодателен декрет № 368/2001, който
само разрешавал „сключване на трудовия договор за определен срок за […] заместване на работници“, без да изисква в него да
се съдържа името на замествания работник и причината за неговото заместване. Такова изменение съставлявало намаляване на нивото
на закрила на работниците.
При тези условия Tribunale di Trani решава да спре производството и да постави на Съда следните преюдициални въпроси:
„1) Трябва ли клауза 8 от Рамковото споразумение, което е част от Директива 1999/70 […], да се тълкува в смисъл, че тя не допуска
национална правна уредба (като съдържащата се в членове 1 и 11 от Законодателен декрет 368/2001), която при транспонирането
на Директива 1999/70 […] отменя член 1, алинея 2, буква б) от Закон 230/1962, съгласно който е възможно „да се предвиди срочен
договор, когато целта на наемането на работа“ е „заместване на отсъстващи работници“, които „имат право да запазят работното
си място, при условие че в срочния трудов договор“ са посочени „името на замествания работник и причината за неговото заместване“,
като го заменя с разпоредба, която вече не предвижда такова задължение за посочване на конкретни данни?
2) При утвърдителен отговор на предходния въпрос, трябва ли националният съд да остави без приложение националната правна уредба,
която е в противоречие с общностното право?“
По допустимостта на преюдициалното запитване
Poste Italiane се позовава на ирелевантност на поставените въпроси и вследствие на това на тяхната недопустимост.
Що се отнася до първия въпрос, Poste Italiane преценява, че той вече е бил предмет на отговор в Решение от 23 април 2009 г.
по дело Angelidaki и др. (C‑378/07—C‑380/07, Сборник, стр. I‑3071). Видно от това решение, Съдът оставя на националния съд
извършването на самостоятелна проверка на съответствието на вътрешното право с принципите, прогласени в клауза 8, точка 3
от Рамковото споразумение.
Що се отнася до втория въпрос, като се опира на точки 208—212 от Решение по дело Angelidaki и др., посочено по-горе, Poste
Italiane изразява становище, че Законодателен декрет № 368/2001 с нито една от своите разпоредби не води до неблагоприятно
развитие на нормите, приложими по отношение на заинтересованите работници. От своя страна Съдът е отказал да приеме, че клауза 8,
точка 3 от Рамковото споразумение може да произведе непосредствено действие. От това следвало, че националният съд не можел
да остави без приложение национални норми, дори и несъвместими с правото на Съюза, а можел само да им даде тълкуване, което
е в съответствие с разпоредбите на това право.
Следва да се припомни, че съгласно практиката на Съда в рамките на установеното в член 234 ЕО сътрудничество между Съда и
националните съдилища, сезираната национална юрисдикция, която единствено е пряко запозната с фактите, които са в основата
на спора, и която трябва да поеме отговорността за последващото му съдебно решаване, може да прецени — предвид особеностите
на делото — както необходимостта от преюдициално заключение, за да може да постанови решението си, така и релевантността на
въпросите, които поставя на Съда. Следователно, след като поставените въпроси се отнасят до тълкуването на правото на Съюза,
Съдът по принцип е длъжен да се произнесе (вж. по-конкретно Решение от 22 ноември 2005 г. по дело Mangold, C‑144/04, Recueil,
стр. I‑9981, точки 34 и 35, Решение от 4 юли 2006 г. по дело Adeneler и др., C‑212/04, Recueil, стр. I‑6057, точка 41, както
и Определение от 12 юни 2008 г. по дело Vassilakis и др., C‑364/07, точка 42 и цитираната съдебна практика).
В това отношение се налага изводът, че въпросите дали национална правна уредба като Законодателен декрет № 368/2001 не се
допуска от клауза 8 от Рамковото споразумение и, ако това е така, какви последици могат да произтичат от една такава несъвместимост,
имат връзка с предмета на спора по главното производство и се отнасят до тълкуването на правото на Съюза.
С оглед на тези съображения преюдициалното запитване трябва да се приеме за допустимо.
По преюдициалните въпроси
По първия въпрос
Със своя първи въпрос запитващата юрисдикция иска да се установи дали клауза 8, точка 3 от Рамковото споразумение трябва да
се тълкува в смисъл, че тя не допуска национална правна уредба като Законодателен декрет № 368/2001, която при транспонирането
във вътрешното право на Директива 1999/70 и на Рамковото споразумение отменя задължението за работодателя да посочва в срочния
договор, сключен за заместване на отсъстващи работници, името на тези работници и причините за тяхното заместване.
Според посочената юрисдикция Законодателен декрет № 368/2001 съставлява „намаляване“ на общото ниво на закрила на работниците
по смисъла на клауза 8, точка 3 от Рамковото споразумение по съображение, че работникът вече не може да изисква при подписване
на договора предоставянето на определени данни, които по-рано са били задължителни и са давали възможност предварително да
се прецени сериозният характер и реалното съществуване на причината за сключване на договора, да се разполага с пълна информация
и, накрая, да се вземе решение за целесъобразността на предявяването на съдебен иск.
За произнасянето по преюдициалното запитване е необходимо да се обсъди, на първо място, дали сключването на първи срочен договор
попада в приложното поле на Рамковото споразумение, и на второ място, дали изменението на националната правна уредба, въведено
със Законодателен декрет № 368/2001, който има за цел транспонирането на Директива 1999/70 и на Рамковото споразумение, може,
от една страна, да се разглежда като свързано с „прилагането“ на това споразумение, и от друга страна, да засегне „общото
ниво на закрила“ на работниците по смисъла на клауза 8, точка 3 от него (вж. Решение по дело Angelidaki и др., посочено по-горе,
точка 130).
Относно приложното поле на Рамковото споразумение
Според самия текст на клауза 2 от Рамковото споразумение последното се прилага за всички работници на срочни трудови договори,
които имат трудов договор или трудово правоотношение, определени от закон, колективен трудов договор или практика във всяка
държава членка (Решение по дело Angelidaki и др., посочено по-горе, точка 114).
По силата на клауза 3 от посоченото рамково споразумение терминът „работник на срочен трудов договор“ означава „лице, което
има трудов договор или правоотношение, сключени директно между работодателя и работника, където изтичането на срока на трудовия
договор или правоотношението е обусловено от обективни условия, такива като достигане на определена дата, завършване на специфична
задача или настъпване на определен случай“ (Решение по дело Angelidaki и др., посочено по-горе, точка 115).
И накрая, клауза 8 от Рамковото споразумение предвижда, че прилагането от държавите членки или от социалните партньори на
последното не може да представлява „основателна причина за намаляване на общото ниво на закрила, предоставена на работниците“
в обхванатата от него област.
Ето защо както от преследваната от Директива 1999/70 и от Рамковото споразумение цел, така и от текста на релевантните разпоредби
от тях, следва ясно, че обратно на поддържаното по същество от италианското правителство, обхванатата от това споразумение
област не се ограничава само до работниците, които са сключили последователни срочни трудови договори, а обратно, че споменатото
споразумение трябва да се прилага по отношение на всички работници, полагащи труд срещу възнаграждение в рамките на възникнало
с работодателя им трудово правоотношение и при това независимо от броя на сключените от тези работници срочни договори (Решение
по дело Angelidaki и др, посочено по-горе, точка 116 и цитираната съдебна практика).
Освен това, видно от практиката на Съда, от една страна, с оглед на нейните цели, клауза 8, параграф 3 от Рамковото споразумение
не следва да се тълкува ограничително (Решение по дело Angelidaki и др, посочено по-горе, точка 113), и от друга страна, че
съществуването на „намаляване“ по смисъла на клауза 8, параграф 3 от Рамковото споразумение трябва да се разглежда от гледна
точка на всички разпоредби на вътрешното право на държава членка относно закрилата на работниците в областта на срочните трудови
договори (Решение по дело Angelidaki и др, посочено по-горе, точка 120).
От това Съдът прави извода, че клауза 8, параграф 3 от Рамковото споразумение трябва да се тълкува в смисъл, че посоченото
в тази клауза „намаляване“ трябва да се обсъжда от гледна точка на общото ниво на закрила, което е приложимо в съответната
държава членка както по отношение на работниците, които са сключили последователни срочни трудови договори, така и по отношение
на работниците, които са сключили първи или единствен срочен договор (Решение по дело Angelidaki и др, посочено по-горе, точка 121).
Относно тълкуването на клауза 8, точка 3 от Рамковото споразумение
В самото начало следва да се уточни, че след като националните юрисдикции имат изключителното правомощие за тълкуване на националното
право, последните трябва да определят доколко посочените по-горе изменения, въведени със Законодателен декрет № 368/2001 по
отношение на завареното национално право, което произтича от Закон № 230/1962, са довели до намаляване на закрилата на работниците,
които са сключили срочен трудов договор, като за тази цел направят сравнение на степента на закрила, съответно предоставяна
от всяка от тези вътрешноправни разпоредби.
За сметка на това, ако е необходимо, Съдът следва, като се произнесе по преюдициалното запитване, да даде указания на запитващата
юрисдикция, за да я насочи в нейната преценка дали това евентуално намаляване на закрилата на работници, които са сключили
срочен трудов договор, съставлява „намаляване“ по смисъла на клауза 8, параграф 3 от Рамковото споразумение. За тази цел следва
да се разгледа доколко измененията, въведени от националната правна уредба, предназначена да транспонира Директива 1999/70
и Рамковото споразумение, могат, от една страна, да се разглеждат като свързани с „прилагането“ на това споразумение, и от
друга страна, да засегнат „общото ниво на закрила“ на работниците по смисъла на клауза 8, параграф 3 от последното (Решение
по дело Angelidaki и др., посочено по-горе, точка 130).
Що се отнася, на първо място, до прилагането на Рамковото споразумение, следва да се установи, че самият предмет на Законодателен
декрет № 368/2001 е транспонирането на Директива 1999/70 и че последният е приет в изпълнение на Закон № 422 от 29 декември
2000 г.
Така че не може да се изключи, че внесените със Законодателен декрет № 368/2001 изменения в предходната правна уредба са свързани
с прилагането на Рамковото споразумение, щом като съгласно акта за преюдициално запитване срочно наетите работници към момента
на приемане на Директива 1999/70 и на това рамково споразумение са се ползвали от мерките за закрила, предвидени от Закон
№ 230/1962, и то независимо от обстоятелството, че член 1 от посочения законодателен декрет не се отнася до изрична разпоредба
от Рамковото споразумение.
За да направи една такава преценка, запитващият съд следва да провери дали премахването на задължението за работодателя да
посочва в срочния договор, сключен за заместване на отсъстващи работници, имената на тези работници и причините за тяхното
заместване, съставлява изменение на правния режим на трудовите договори, което произтича от волята на националния законодател
за създаване на ново равновесие в отношенията между работодателите и работниците в тази област, като се имат предвид новите
гаранции, въведени с Рамковото споразумение или което произтича от ясно определена и различна цел. Националният съд ще трябва
да разгледа по-конкретно въпроса за това дали може да се приеме, че премахването на изискването, предвидено в Закон № 230/1962,
се дължи на волята да се компенсират с цел смекчаване на тежащите над работодателите принуди нормите за закрила на работниците,
въведени със Законодателен декрет № 368/2001 с цел прилагането на Рамковото споразумение.
На този етап вече може да се изтъкне обаче, че от акта за преюдициално запитване не е видно, че с внасянето на разглежданите
в главното производство изменения националният законодател е искал да насърчи цел, различна от тази за прилагане на Рамковото
споразумение, като проверката за това следва да се извърши от запитващата юрисдикция.
Що се отнася, на второ място, до условието, според което намаляването трябва да се отнася до „общото ниво на закрила“ на работниците
на срочни трудови договори, то означава, че само намаляване, което е от естество да засегне цялостната национална правна уредба
относно срочните трудови договори, може да попадне в обхвата на клауза 8, параграф 3 от Рамковото споразумение (Решение по
дело Angelidaki и др., посочено по-горе, точка 140, както и Определение от 24 април 2009 г., Koukou, C‑519/08, точка 119).
В конкретния случай следва да се констатира, че измененията, внесени със Законодателен декрет № 368/2001 в предходното национално
законодателство, засягат не всички работници, които са сключили срочен трудов договор, а само онези, които са сключени за
заместване на друг работник, като възможността да се прибегне до такива договори е една от визираните в член 1, параграф 1
от посочения законодателен декрет.
Доколкото тези работници не представляват значителна част от работниците, наети по срочни трудови договори в съответната държава
членка, като проверката за това се извършва от запитващата юрисдикция, намаляването на закрилата, от която се ползва такава
ограничена категория работници, само по себе си не може да засегне цялостно нивото на закрила, приложимо във вътрешния правов
ред за работници, обвързани по срочен трудов договор.
Нещо повече, следва да се изтъкне, че съгласно член 1, параграф 2 от Законодателен декрет № 368/2001 срочният договор трябва
да бъде писмен и трябва да посочва причините, поради които се прибягва към този договор. Ако това не бъде направено, посочването
на датата, на която срокът на договора изтича, не поражда действие. Закон № 230/62 се е ограничил да предвиди, че срокът на
договора трябва да бъде посочен в писмен вид, без да се указва обективната причина за сключването на този договор освен в
случаите на заместване на работник.
И накрая, както посочва генералният адвокат в точка 54 от своето заключение, изменението на разглежданата в главното производство
национална правна уредба трябва да се преценява от гледна точка на съвкупността от другите гаранции, предвидени в нея, за
гарантиране на закрилата на работниците, наети по срочни договори, като например мерките за предотвратяване на злоупотребата
с използването на последователни срочни трудови договори и мерките, насочени към недопускане на дискриминация, упражнявана
срещу работници, сключили срочни трудови договори.
При тези условия следва да се установи, че изменения на национална правна уредба като разглежданите в главното производство
не съставляват „намаляване“ на общото ниво на закрила на работниците по срочни трудови договори по смисъла на клауза 8, точка 3
от Рамковото споразумение, щом като те се отнасят до ограничена категория работници, които са сключили срочен трудов договор
и щом като те могат да бъдат компенсирани с приемането на други гаранции или видове закрила, което следва да се провери от
запитващата юрисдикция.
Следователно на първия въпрос следва да се отговори, че клауза 8, точка 3 от Рамковото споразумение трябва да се тълкува в
смисъл, че тя допуска национална правна уредба като разглежданата в главното производство, която отменя задължението за работодателя
да посочва в срочните договори, сключвани за заместване на отсъстващи работници, имената на тези работници и причините за
тяхното заместване, и която предвижда само, че такива срочни договори трябва да бъдат писмени и трябва да посочват причините,
поради които се прибягва към тези договори, доколкото тези нови условия се компенсират с приемането на други гаранции или
видове закрила, или доколкото те засягат само ограничена категория работници, сключили срочен трудов договор, което следва
да се провери от запитващата юрисдикция.
По втория въпрос
С втория си въпрос запитващата юрисдикция пита по същество дали тя е длъжна по силата на правото на Съюза да остави без приложение
национална правна уредба като Законодателен декрет № 368/2001, в случай че последната не е в съответствие с разпоредбите на
Рамковото споразумение, и при положителен отговор, дали тя трябва да прилага член 1 от Закон № 230/1962.
В това отношение Съдът е преценил, че клауза 8, точка 3 от Рамковото споразумение не отговаря на необходимите условия, за
да произведе непосредствено действие. Всъщност, от една страна, тази клауза се отнася само до „прилагане“ на това споразумение
от държавите членки и/или от социалните партньори, които следва да го транспонират във вътрешния правен ред, като тя забранява
на последните при това транспониране да обосновават намаляване на общото ниво на закрила на работниците с необходимостта от
прилагане на посоченото рамково споразумение. От друга страна, посочената клауза, като забранява съгласно собствения си текст
само „намаляването на общото ниво на закрила на работници в областта, обхваната от [Рамковото споразумение]“, предполага,
че единствено намаляване в определен обхват, което би могло да засегне цялостно националната правна уредба на срочните трудови
договори, би могло да попадне в нейното приложно поле. Частноправните субекти обаче не биха могли да изведат от подобна забрана
никакво право, чието съдържание да е достатъчно ясно, точно и безусловно (Решение по дело Angelidaki и др., посочено по-горе,
точки 209—211 и Определение по дело Koukou, посочено по-горе, точка 128).
Същевременно обаче при прилагане на вътрешното право от националните юрисдикции се изисква те да го тълкуват, доколкото е
възможно, в светлината на текста и целите на Рамковото споразумение, за да постигнат предвидения от последното резултат и
по този начин да спазят член 288, трета алинея ДФЕС. Това задължение за конформно тълкуване се отнася до всички разпоредби
на националното право, приети както преди, така и след рамковото споразумение, за което те се отнасят (вж. по-аналогия Решение
по дело Adeneler и др., посочено по-горе, точка 108 и Решение от 19 януари 2010 г. по дело Kücükdeveci, C‑555/07, все още
непубликувано в Сборника, точка 48).
Разбира се, задължението за националния съд да се позовава на съдържанието на едно рамково споразумение при тълкуването и
прилагането на релевантните вътрешноправни норми намира своите рамки в общите принципи на правото, по-конкретно в принципите
за правна сигурност, както и за забрана за прилагане с обратна сила, не може да служи като основа за тълкуване contra legem
на националното право (вж. по аналогия Решение по дело Adeneler и др., посочено по-горе, точка 110).
Принципът за тълкуване на националното право в съответствие с общностното право изисква обаче националните юрисдикции да използват
всички свои правомощия, като вземат предвид вътрешното законодателство в неговата съвкупност и като прилагат признатите от
последното тълкувателни способи, за да гарантират пълното действие на разглежданото рамково споразумение и да достигнат до
разрешение, което съответства на преследваната от него цел (вж. по аналогия Решение по дело Adeneler и др., посочено по-горе,
точка 111).
Нещо повече, както изтъква генералният адвокат в точка 68 от своето заключение, посоченият принцип за конформно тълкуване
не може да направи приложими към висящия пред запитващата юрисдикция спор национални правила, които от формална гледна точка
не са валидни и релевантни както ratione materiæ, така и ratione temporis.
Вследствие на това на втория въпрос следва да се отговори, че щом като клауза 8, параграф 3 от Рамковото споразумение няма
непосредствено действие, в случай че запитващата юрисдикция направи извод за несъвместимост на разглежданото в главното производство
национално законодателство с правото на Съюза, тя следва не да го остави без приложение, а да го тълкува, доколкото е възможно,
в съответствие с Директива 1999/70 и с преследваната от Рамковото споразумение цел.
По съдебните разноски
С оглед на обстоятелството, че за страните по главното производство настоящото дело представлява отклонение от обичайния ход
на производството пред запитващата юрисдикция, последната следва да се произнесе по съдебните разноски. Разходите, направени
за представяне на становища пред Съда, различни от тези на посочените страни, не подлежат на възстановяване.
По изложените съображения Съдът (четвърти състав) реши:
1)
Клауза 8, точка 3 от Рамковото споразумение за срочната работа, сключено на 18 март 1999 г., което се намира в приложение
към Директива 1999/70/ЕО на Съвета от 28 юни 1999 година относно Рамково споразумение за срочната работа, сключено между Европейската
конфедерация на профсъюзите (CES), Съюза на индустриалците в Европейската общност (UNICE) и Европейския център на предприятията
с държавно участие (CEEP), трябва да се тълкува в смисъл, че тя допуска национална правна уредба като разглежданата в главното
производство, която отменя задължението за работодателя да посочва в срочните договори, сключвани за заместване на отсъстващи
работници, имената на тези работници и причините за тяхното заместване, и която предвижда само, че такива срочни договори
трябва да бъдат писмени и трябва да посочват причините, поради които се прибягва към тези договори, доколкото тези нови условия
се компенсират с приемането на други гаранции или видове закрила, или доколкото те засягат само ограничена категория работници,
сключили срочен трудов договор, което следва да се провери от запитващата юрисдикция.
2)
Щом като клауза 8, параграф 3 от това рамково споразумение няма непосредствено действие, в случай че запитващата юрисдикция
направи извод за несъвместимост на разглежданото в главното производство национално законодателство с правото на Съюза, тя
следва не да го остави без приложение, а да го тълкува, доколкото е възможно, в съответствие с Директива 1999/70 и с преследваната
от посоченото споразумение цел.
Подписи
*
Език на производството: италиански. | [
"юдициално запитване",
"Социална политика",
"Директива 1999/70/ЕО",
"Рамково споразумение за срочната работа",
"Клауза 8",
"Данни, които трябва да се съдържат в срочен договор, сключен за заместване на отсъстващ работник",
"Намаляване на общото ниво на закрила на работниците",
"Конформно тълкуване"
] |
62017CJ0473 | sv | Begäran om förhandsavgörande avser tolkningen av Europaparlamentets och rådets direktiv 2003/55/EG av den 26 juni 2003 om gemensamma regler för den inre marknaden för naturgas och om upphävande av direktiv 98/30/EG (
EUT L 176, 2003, s. 57
) och av proportionalitetsprincipen, såsom domstolen har tolkat dem i domen av den 20 april 2010, Federutility m.fl. (
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
).
Respektive begäran har framställts i två mål mellan Repsol Butano SA och DISA Gas SAU, å ena sidan, och Administración del Estado (statsförvaltningen, Spanien), å andra sidan, angående lagenligheten av Orden IET/389/2015 por la que se actualiza el sistema de determinación automática de precios máximos de venta, antes de impuestos, de los gases licuados del petróleo envasados y se modifica el sistema de determinación automática de las tarifas de venta, antes de impuestos, de los gases licuados del petróleo por canalización (beslut IET/389/2015 om uppdatering av systemet för automatiskt fastställande av de högsta försäljningspriserna, före skatt, för flaskgasol och om ändring av systemet för automatiskt fastställande av försäljningspriserna, före skatt, för rörledningsgasol), av den 5 mars 2015 (BOE nr 58, av den 9 mars 2015, s. 20850) (nedan kallat beslut IET/389/2015).
Tillämpliga bestämmelser
Unionsrätt
Direktiv 2003/55
I artikel 1 i direktiv 2003/55, vilket upphävts genom Europaparlamentets och rådets direktiv 2009/73/EG av den 13 juli 2009 om gemensamma regler för den inre marknaden för naturgas och om upphävande av direktiv 2003/55/EG (
EUT L 211, 2009, s. 94
), föreskrevs följande:
”1. I detta direktiv fastställs gemensamma regler för överföring, distribution, leverans och lagring av naturgas. Det innehåller regler om naturgassektorns organisation och funktion, tillträde till marknaden och de kriterier och förfaranden som ska tillämpas vid beviljande av tillstånd för överföring, distribution, leverans och lagring av naturgas samt drift av system.
2. De bestämmelser som fastställs i detta direktiv för naturgas, inbegripet kondenserad naturgas (LNG), ska även på ett icke-diskriminerande sätt gälla biogas och gas från biomassa eller andra typer av gas om det är tekniskt möjligt och säkert att föra in dessa gaser i och transportera dem genom naturgassystemet.”
I artikel 3.2 i detta direktiv föreskrevs följande:
”Medlemsstaterna får med beaktande fullt ut av tillämpliga bestämmelser i fördraget, särskilt artikel 86 i detta, i det allmänna ekonomiska intresset ålägga gasföretag att tillhandahålla allmännyttiga tjänster, vilka kan avse tillförlitlighet, inbegripet försörjningstrygghet, leveransernas regelbundenhet, kvalitet och pris samt miljöskydd, inbegripet energieffektivitet och klimatskydd. Dessa åligganden skall vara klart definierade, öppna, icke-diskriminerande och kontrollerbara samt garantera att gasföretag i EU kan nå ut till nationella konsumenter på lika villkor. När det gäller försörjningstrygghet och styrning av energieffektivitet/energiefterfrågan samt för uppfyllandet av de miljömål som avses i denna punkt får medlemsstaterna införa långtidsplanering, varvid hänsyn skall tas till att tredje part kan komma att ansöka om tillträde till systemet.”
Direktiv 2009/73
I artikel 1 i direktiv 2009/73 anges följande:
”1. I detta direktiv fastställs gemensamma regler för överföring, distribution, leverans och lagring av naturgas. Det innehåller regler om naturgassektorns organisation och funktion, tillträde till marknaden och de kriterier och förfaranden som ska tillämpas vid beviljande av tillstånd för överföring, distribution, leverans och lagring av naturgas samt drift av system.
2. De bestämmelser som fastställs i detta direktiv för naturgas, inbegripet kondenserad naturgas (LNG), ska även på ett icke-diskriminerande sätt gälla biogas och gas från biomassa eller andra typer av gas om det är tekniskt möjligt och säkert att föra in dessa gaser i och transportera dem genom naturgassystemet.”
I artikel 3.2 i detta direktiv föreskrivs följande:
”Medlemsstaterna får med beaktande fullt ut av tillämpliga bestämmelser i fördraget, särskilt artikel 86 i detta, för att tillgodose det allmänna ekonomiska intresset ålägga företag som bedriver verksamhet inom gassektorn att tillhandahålla allmännyttiga tjänster, vilka kan avse tillförlitlighet, inbegripet försörjningstrygghet, leveransernas regelbundenhet, kvalitet och pris samt miljöskydd, inbegripet energieffektivitet, energi från förnybara energikällor och klimatskydd. Dessa åligganden ska vara klart definierade, transparenta, icke-diskriminerande och kontrollerbara samt garantera att naturgasföretag i gemenskapen kan nå ut till nationella konsumenter på lika villkor. När det gäller försörjningstrygghet, styrning av energieffektivitet och energiefterfrågan och för att uppfylla de miljömål och mål för energi från förnybara energikällor som avses i denna punkt får medlemsstaterna införa långtidsplanering, varvid hänsyn ska tas till att tredje part kan komma att ansöka om tillträde till systemet.”
Direktiv 2006/123/EG
I skälen 5, 8, 17 och 70–73 i Europaparlamentets och rådets direktiv 2006/123/EG av den 12 december 2006 om tjänster på den inre marknaden (
EUT L 376, 2006, s. 36
) anges följande:
”(5)
Det är … nödvändigt att undanröja hindren för tjänsteleverantörernas etableringsfrihet i medlemsstaterna och för den fria rörligheten för tjänster mellan medlemsstaterna samt att garantera tjänstemottagare och tjänsteleverantörer den rättsliga säkerhet som krävs för att de i praktiken skall kunna utöva dessa två grundläggande friheter i fördraget. Eftersom hindren för tjänsterna på den inre marknaden berör såväl de aktörer som önskar etablera sig i andra medlemsstater som dem som tillhandahåller en tjänst i en annan medlemsstat utan att etablera sig där, är det nödvändigt att ge tjänsteleverantörerna möjlighet att utveckla sin tjänsteverksamhet på den inre marknaden antingen genom att etablera sig i en medlemsstat eller genom att använda sig av den fria rörligheten för tjänster. Tjänsteleverantörerna borde kunna välja mellan dessa två friheter, beroende på vilken tillväxtstrategi de har i varje medlemsstat.
(8)
De bestämmelser i detta direktiv som rör etableringsfriheten och den fria rörligheten för tjänster bör endast tillämpas om den berörda verksamheten är öppen för konkurrens, så att medlemsstaterna inte tvingas att liberalisera tjänster av allmänt ekonomiskt intresse, att privatisera offentliga enheter som tillhandahåller sådana tjänster eller att avskaffa existerande monopol för andra verksamheter eller vissa distributionstjänster.
(17)
Detta direktiv omfattar endast sådana tjänster som utförs mot ekonomisk ersättning. … Tjänster av allmänt ekonomiskt intresse är tjänster som utförs mot ekonomisk ersättning och därför omfattas av detta direktiv. Vissa tjänster av allmänt ekonomiskt intresse, t.ex. sådana som kan finnas på transportområdet, har dock undantagits från detta direktivs tillämpningsområde, och vissa andra tjänster av allmänt ekonomiskt intresse, t.ex. sådana som kan finnas på postområdet, omfattas av undantag från bestämmelsen i detta direktiv om friheten att tillhandahålla tjänster. …
(70)
Tjänster får, i den mening som avses i detta direktiv och utan att det påverkar tillämpningen av artikel 16 i EG‑fördraget, i detta direktiv betraktas som tjänster av allmänt ekonomiskt intresse endast om de tillhandahålls för att uppfylla en särskild uppgift av allmänt intresse som den berörda medlemsstaten anförtrott tjänsteleverantören. Uppdraget bör tilldelas tjänsteleverantören genom en eller flera rättsakter av ett slag som den berörda medlemsstaten beslutar om och där den särskilda uppgiftens art bör preciseras.
(71)
Det förfarande för ömsesidig utvärdering som föreskrivs i detta direktiv bör inte påverka medlemsstaternas frihet att i sina lagstiftningar fastställa en hög skyddsnivå för allmänna intressen, särskilt för att uppnå socialpolitiska mål. Dessutom är det nödvändigt att det vid den ömsesidiga utvärderingen tas full hänsyn till den särskilda karaktären hos tjänster av allmänt ekonomiskt intresse och de särskilda uppgifter som de fyller. Detta kan motivera vissa inskränkningar i etableringsfriheten, särskilt om de syftar till att skydda folkhälsan och socialpolitiska mål och om de uppfyller kraven i artikel 15.3 a, b och c. …
(72)
Tjänster av allmänt ekonomiskt intresse avser viktiga uppgifter som rör social och territoriell sammanhållning. Utförandet av dessa uppgifter bör inte hindras som ett resultat av det utvärderingsförfarande som föreskrivs i detta direktiv. Krav som är nödvändiga för att dessa uppgifter skall kunna fullgöras bör inte påverkas av detta förfarande, men man bör samtidigt ta itu med omotiverade begränsningar av etableringsfriheten.
(73)
… Utvärderingen av huruvida fasta minimi- och/eller maximiavgifter är förenliga med etableringsfriheten gäller bara avgifter som sätts av behöriga myndigheter särskilt för tillhandahållandet av vissa tjänster och inte, till exempel, allmänna regler om prissättning, exempelvis vid uthyrning av bostäder.”
Artikel 1.1 och 1.2 i direktiv 2006/123 har följande lydelse:
”1. I detta direktiv fastställs de allmänna bestämmelser som skall underlätta utövandet av etableringsfriheten för tjänsteleverantörer och den fria rörligheten för tjänster, samtidigt som tjänsternas höga kvalitetsnivå bibehålls.
2. I detta direktiv behandlas inte liberaliseringen av tjänster av allmänt ekonomiskt intresse som är förbehållna offentliga eller privata enheter, och inte heller privatiseringen av offentliga enheter som tillhandahåller tjänster.”
I artikel 2 i samma direktiv förskrivs följande:
”1. Detta direktiv skall tillämpas på tjänster som tillhandahålls av tjänsteleverantörer som är etablerade i en medlemsstat.
2. Detta direktiv skall inte tillämpas på följande verksamheter:
a)
Icke-ekonomiska tjänster av allmänt intresse.
…”
Artikel 15 i nämnda direktiv har rubriken ”Krav som skall utvärderas” och ingår i kapitel III i direktivet som rör etableringsfrihet för tjänsteleverantörer. I denna artikel föreskrivs följande:
”1. Medlemsstaterna skall undersöka om det i deras respektive rättsordningar finns några krav av det slag som anges i punkt 2 och, om så är fallet, se till att dessa krav uppfyller villkoren i punkt 3. Medlemsstaterna skall anpassa sina lagar och andra författningar så att de blir förenliga med de villkoren.
2. Medlemsstaterna skall undersöka om det i deras respektive rättsordningar föreskrivs att följande icke-diskriminerande krav skall vara uppfyllda vid tillträde till eller utövande av tjänsteverksamhet:
…
g)
Fasta minimi- och/eller maximiavgifter som tjänsteleverantören måste tillämpa.
h)
Skyldighet för tjänsteleverantören att vid sidan av sin tjänst tillhandahålla andra specifika tjänster.
3. Medlemsstaterna skall se till att kraven i punkt 2 uppfyller följande villkor:
a)
Icke-diskriminering: kraven får varken vara direkt eller indirekt diskriminerande på grundval av nationalitet eller, i fråga om företag, var företaget har sitt säte.
b)
Nödvändighet: kraven skall vara motiverade av tvingande hänsyn till allmänintresset
c)
Proportionalitet: kraven skall vara lämpliga för att säkerställa att det eftersträvade målet uppnås, de får inte gå utöver vad som är nödvändigt för att uppnå målet och det skall inte vara möjligt att ersätta dessa krav med andra, mindre begränsande åtgärder som skulle ge samma resultat.
4. Punkterna 1, 2 och 3 skall gälla lagstiftning om tjänster av allmänt ekonomiskt intresse endast i den mån tillämpningen av dessa punkter inte rättsligt eller i praktiken hindrar att de särskilda uppgifter som tilldelats dem fullgörs.
…
6. Från och med den 28 december 2006 får medlemsstaterna införa nya krav av den typ som avses i punkt 2, endast om dessa krav uppfyller villkoren i punkt 3.
…”
Spansk rätt
I artikel 1.3 i Ley 34/1998 del sector de hidrocarburos (lag 34/1998 om oljesektorn), av den 7 oktober 1998 (BOE nr 241, av den 8 oktober 1998, s. 33517), föreskrivs följande:
”Verksamhet som avser tillhandahållande av flytande och gasformiga kolväten ska utövas i enlighet med principerna om objektivitet, insyn och fri konkurrens.”
I artikel 37.1 i lagen föreskrivs följande:
”Verksamhet som avser raffinering av råolja, transport, lagring, distribution och försäljning av oljeprodukter, inbegripet gasol, får utövas fritt enligt de bestämmelser som anges i denna lag, utan att det påverkar de skyldigheter som kan följa av andra bestämmelser och den sektorsspecifika lagstiftning som är relevant, däribland skattemässiga skyldigheter, avseende stadsplanering, miljö samt skyddet för konsumenter och användare.”
I artikel 38 i lagen anges följande:
”Priser för oljeprodukter ska sättas fritt.”
I den fjärde övergångsbestämmelsen i lag 34/1998 föreskrevs följande:
”Regeringen får på föreskrivet sätt fastställa ett högsta pris vid försäljning av flaskgasol till allmänheten, så länge villkoren för konkurrens och konkurrenskraft på denna marknad inte bedöms vara tillräckliga. Det högsta priset inkluderar kostnaden för hemleverans.”
I artikel 5 i Real Decreto-ley 15/1999 por el que se aprueban medidas de liberalización, reforma estructural e incremento de la competencia en el sector de hidrocarburos (kungligt lagdekret 15/1999 om godkännande av liberaliseringsåtgärder, strukturreform och ökning av konkurrensen inom oljesektorn), av den 1 oktober 1999 (BOE nr 236, av den 2 oktober 1999, s. 35442), föreskrevs följande:
”1. Det högsta priset, före skatt, vid försäljning till allmänheten av gasol i flaskor med en nettovikt av 8 kilogram eller mer fastställs till 83,4 pesetas/kg, vilket inkluderar hemleverans. Detta pris gäller under en tolvmånadersperiod från och med ikraftträdandet av detta lagdekret.
2. Industri- och energiministern ska, inom den tolvmånadersfrist som föreskrivs i föregående punkt, genom ministerbeslut efter godkännande av regeringens delegation för ekonomiska frågor införa ett system för fastställande av priserna för flaskgasol, med beaktande av marknadernas säsongsbetonade karaktär.
3. Om villkoren för konkurrens och konkurrenskraft på denna marknad inte bedöms vara tillräckliga, får industri- och energiministern genom ministerbeslut efter godkännande av regeringens delegation för ekonomiska frågor införa andra system för fastställande av de högsta priserna vid försäljning av flaskgasol till allmänheten. Det högsta priset inkluderar kostnaden för hemleverans.”
Genom Real Decreto-ley 8/2014 de aprobación de medidas urgentes para el crecimiento, la competitividad y la eficiencia konkurrens och effektivitet (kungligt lagdekret 8/2014 om brådskande åtgärder för tillväxt, konkurrenskraft och effektivitet), av den 4 juli 2014 (BOE nr 163, av den 5 juli 2014, s. 52544), upphävdes den fjärde övergångsbestämmelsen i lag 34/1998 och artikel 5 i kungligt lagdekret 15/1999.
I den trettiotredje tilläggsbestämmelsen i lag 34/1998, i dess lydelse enligt kungligt lagdekret 8/2014, föreskrivs följande:
”1. Användare som har ett avtal för tillhandahållande av gasol i flaskor med en nettovikt av 8 kilogram eller mer och mindre än 20 kilogram, med undantag av behållare för blandningar av gasol som används som drivmedel, ska ha rätt till hemleverans.
Såväl på halvön som inom ö-områdena och områdena utanför halvön, ska den gasolgrossist som har den största marknadsandelen för dess försäljning inom sektorn för gasol i flaskor med en nettovikt av 8 kilogram eller mer och mindre än 20 kilogram, med undantag av behållare för blandningar av gasol som används som drivmedel, vara skyldiga att utföra hemleverans av gasol till alla personer som ber om detta inom motsvarande territoriella område.
2. Förteckningen över gasolgrossister som omfattas av [hem]leveransskyldighet ska fastställas genom beslut av generaldirektören för energi- och gruvpolitik vart tredje år. Detta beslut kommer att publiceras i Spaniens officiella tidning.
Regeringen ska, när utvecklingen av marknaden och affärsstrukturen inom sektorn kräver det och under alla omständigheter vart femte år, ompröva villkoren för utövandet av den skyldighet som föreskrivs i denna bestämmelse eller besluta att upphäva denna skyldighet.
3. Oaktat bestämmelserna i artikel 38 i denna lag ska ministern för industri, energi och turism, så länge villkoren för konkurrens och konkurrenskraft på denna marknad inte bedöms vara tillräckliga, efter godkännande av regeringens delegation för ekonomiska frågor fastställa de högsta priserna vid försäljning till allmänheten av gasol i flaskor med en nettovikt av 8 kilogram eller mer och mindre än 20 kilogram, vars tomvikt är mer än 9 kilogram, med undantag av behållare för blandningar av gasol som används som drivmedel, och ange särskilda värden för dessa priser eller ett system för automatiskt fastställande och uppdatering av priserna. Det högsta priset inkluderar kostnaden för hemleverans.
4. Med förbehåll för bestämmelserna i föregående punkter ska, för det fall en gasolgrossist med skyldighet att utföra hemleverans av flaskor med en nettovikt av 8 kilogram eller mer och mindre än 20 kilogram inte har flaskor vars tomvikt är mer än 9 kilogram, den skyldighet att utföra hemleverans till de högsta priserna enligt punkt 3 utvidgas till flaskor vars tomvikt är mindre än 9 kilogram, inom motsvarande territoriella område.
5. Gasolgrossister ska ge den centrala myndigheten för energi- och gruvpolitik den information som krävs för uppfyllandet av deras skyldigheter, särskilt för tillämpning, analys och uppföljning av hemleveransskyldigheten, de utförda gasolleveranserna och de högsta priserna vid försäljning till allmänheten som avses i föregående punkter.”
Målen vid den nationella domstolen och tolkningsfrågorna
Det framgår av besluten att begära förhandsavgörande att Repsol Butano och DISA Gas i förvaltningsmål vid Tribunal Supremo (Högsta domstolen, Spanien) har överklagat beslut IET/389/2015.
Repsol Butano har till stöd för sitt överklagande gjort gällande att det system för fastställande av högsta priser för flaskgasol som genomförs genom beslut IET/389/2015 strider mot liberaliseringen av den aktuella sektorn och är diskriminerande. DISA Gas har hävdat att skyldigheten att utföra hemleverans av gasolflaskor till ett reglerat högsta pris är diskriminerande, eftersom den görs gällande endast för en aktör inom det territoriella område som i respektive fall har angetts i den spanska lagstiftningen. Systemet strider även mot liberaliseringen av sektorn och mot proportionalitetsprincipen. Det uppmuntrar även till konkurrenssnedvridningar.
Enligt den hänskjutande domstolen har beslut IET/389/2015, som bland annat syftar till uppdatering av systemet för automatiskt fastställande av de högsta försäljningspriserna för flaskgasol, antagits på grundval av den spanska lagstiftningen om oljesektorn, nämligen den trettiotredje tilläggsbestämmelsen i lag 34/1998, som införts genom kungligt lagdekret 8/2014.
I denna bestämmelse föreskrivs för det första att Ministro de Industria, Energía y Turismo (ministern för industri, energi och turism, Spanien), ”så länge villkoren för konkurrens och konkurrenskraft på denna marknad inte bedöms vara tillräckliga”, ska fastställa de högsta priserna vid försäljning av gasol i flaskor med en nettovikt på mellan 8 kilogram och 20 kilogram, vars tomvikt är mer än 9 kilogram. För det fall sådana flaskor inte finns, ska de högsta försäljningspriserna även tillämpas för andra flaskor.
I bestämmelsen föreskrivs för det andra en skyldighet att utföra hemleverans av de gasflaskor för vilka det reglerade priset gäller. Leveranskostnaden är inkluderad i det högsta priset. Denna skyldighet åligger de aktörer som har den största marknadsandelen inom sektorn för gasol i flaskor med en nettovikt på mellan 8 kilogram och 20 kilogram inom Konungariket Spaniens olika territorier, det vill säga halvön, Balearerna och Kanarieöarna samt Ceuta och Melilla. Förteckningen över aktörer som omfattas av leveransskyldigheten ska fastställas genom beslut av generaldirektören för energi- och gruvpolitik vart tredje år. Enligt den trettiotredje tilläggsbestämmelsen i lag 34/1998 ska regeringen ompröva villkoren för utövandet av denna skyldighet, ”när utvecklingen av marknaden och affärsstrukturen inom sektorn kräver det och under alla omständigheter vart femte år”.
Den hänskjutande domstolen har dessutom påpekat att det, redan innan kungligt lagdekret 8/2014 antogs, i andra bestämmelser i lag 34/1998 föreskrevs en möjlighet att fastställa ett högsta försäljningspris för flaskgasol samt en hemleveransskyldighet. Enligt nämnda domstol har dessa åtgärder kontinuerligt tillämpats och förlängts sedan år 1998, trots att det i den relevanta lagstiftningen uttryckligen angavs att de var av övergående natur. Den omständigheten att åtgärderna har förlängts under en så lång period kan hindra nya aktörer från att träda in på den aktuella marknaden. Dessa aktörer skulle befinna sig i en situation i vilken den aktör som har den största marknadsandelen inom ett visst territorium erbjuder flaskgasol till ett i föreskrifter fastställt högsta pris, som inkluderar hemleverans.
Den hänskjutande domstolen anser att den omständigheten att det införs ett högsta pris som inkluderar hemleverans kan utgöra ett hinder för att nya aktörer ska kunna träda in på marknaden. I den mån dessa aktörer använder sig av mindre tunga flaskor, vilka inte omfattas av det reglerade priset, kan de visserligen fastställa priserna fritt. I praktiken kan de emellertid inte avvika från det priset vid äventyr av att annars inte ha den efterfrågan som motiverar de investeringar som ska göras. Det finns följaktligen skäl att anse att dessa åtgärder i själva verket har en cementerande inverkan på marknaden, vilket strider mot den fria konkurrensen.
Vad beträffar frågan huruvida de åtgärder som är aktuella i det nationella målet är förenliga med unionsrätten, har domstolen, i sin dom av den 20 april 2010, Federutility m.fl. (
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
), slagit fast att direktiv 2003/55 som innehåller regler om marknaden för naturgas inte utgör hinder för en nationell lagstiftning som, i ett allmänt ekonomiskt intresse, syftar till att hålla priset för leverans av naturgas på en rimlig nivå genom fastställande av referenspris, under förutsättning att denna lagstiftning beaktar målen att marknaden ska vara fri, att slutkonsumenterna ska ges nödvändigt skydd och att lagstiftningen ska gälla under en begränsad tid.
Tribunal Supremo (Högsta domstolen) har funnit att de kriterier som angavs i den domen även är tillämpliga på marknaden för flaskgasol, under förutsättning att den marknaden har en gemenskapsdimension, även om det inte finns någon unionslagstiftning som innehåller särskilda bestämmelser om denna marknad.
Den hänskjutande domstolen har påpekat att åtgärden i de aktuella målen vilken består i att fastställa ett högsta försäljningspris för flaskgasol kan kvalificeras som en åtgärd för att skydda socialt utsatta konsumenter, genom att den syftar till att säkerställa att priset för leverans till slutkonsumenten hålls på en rimlig nivå. Detsamma gäller hemleveransskyldigheten. Genom dessa åtgärder eftersträvas följaktligen mål av allmänt ekonomiskt intresse, i den mening som avses i artikel 106 FEUF.
Nämnda åtgärder har emellertid en generell och odifferentierad karaktär, eftersom samtliga konsumenter drar nytta av dem. Åtgärderna gäller dessutom sedan mer än 18 år, trots att det av den relevanta lagstiftningen framgår att de är av övergående natur genom att de förlängs ”så länge villkoren för konkurrens och konkurrenskraft på denna marknad inte bedöms vara tillräckliga”.
Detta ger följaktligen upphov till tvivel om huruvida dessa åtgärder är förenliga med unionsrätten, mot bakgrund av de kriterier som har angetts i domen av den 20 april 2010, Federutility m.fl. (
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
) och proportionalitetsprincipen.
Mot denna bakgrund beslutade Tribunal Supremo (Högsta domstolen) att vilandeförklara målen och ställa följande tolkningsfrågor till EU-domstolen:
”1)
Är, mot bakgrund av den rättspraxis som följer av domen [av den 20 april 2010, Federutility m.fl. (
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
)], ett högsta pris för gasolflaskor, som metod för att skydda socialt utsatta användare, förenligt med nämnda rättspraxis och proportionalitetsprincipen, när en eller flera av följande omständigheter föreligger:
–
åtgärden vidtas som en generell åtgärd för samtliga konsumenter och för en odefinierad tid ’så länge villkoren för konkurrens och konkurrenskraft på denna marknad inte bedöms vara tillräckliga’,
–
åtgärden redan har förlängts under mer än 18 år,
–
åtgärden kan bidra till att cementera situationen med svag konkurrens om det antas att den utgör ett hinder för nya aktörers inträde på marknaden.
2)
Är, mot bakgrund av den rättspraxis som följer av domen [av den 20 april 2010, Federutility m.fl. (
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
)], obligatorisk hemleverans av flaskgasol, som metod för att skydda socialt utsatta användare eller användare som bor i svårtillgängliga områden, förenligt med nämnda rättspraxis och proportionalitetsprincipen, när en eller flera av de omständigheter som anges i föregående fråga föreligger?”
Prövning av tolkningsfrågorna
Den hänskjutande domstolen har ställt sina frågor, som ska bedömas tillsammans, för att få klarhet i huruvida proportionalitetsprincipen ska tolkas på så sätt att den utgör hinder för bestämmelser, såsom de som är aktuella i de nationella målen, i vilka det fastställs ett högsta pris för gasol i flaskor med en nettovikt på mellan 8 kilogram och 20 kilogram, vars tomvikt är mer än 9 kilogram, och de aktörer som har den största marknadsandelen inom den aktuella sektorn på en viss geografisk marknad åläggs att utföra hemleverans av denna gas. Nämnda domstol har i detta sammanhang hänvisat till de kriterier som följer av domen av den 20 april 2010, Federutility m.fl. (
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
).
Det ska härvidlag erinras om att EU-domstolen i den domen avgjorde hur direktiv 2003/55, däribland artikel 3.2 i direktivet, ska tolkas. Den bestämmelsen rörde de åtgärder som medlemsstaterna vidtar i det allmänna ekonomiska intresset inom naturgassektorn, som avses med direktivet. I detta sammanhang prövade domstolen kriterierna för att bedöma huruvida en åtgärd som består i att fastställa ett referenspris för leverans av naturgas till slutkonsumenterna är proportionerlig.
Direktiv 2003/55 har upphävts genom direktiv 2009/73, vars artikel 3.2 är i huvudsak identisk med artikel 3.2 i direktiv 2003/55 och har tolkats av domstolen i domen av den 7 september 2016, ANODE (
C‑121/15
,
EU:C:2016:637
).
Tillämpningsområdet för båda direktiven bestäms i artikel 1 i respektive direktiv. Enligt dessa bestämmelser ska direktiven tillämpas för naturgas samt biogas och gas från biomassa eller andra typer av gas om det är tekniskt möjligt och säkert att föra in dessa gaser i och transportera dem genom systemet för naturgas.
Såsom den spanska regeringen och kommissionen har angett i sina skriftliga yttranden till domstolen är det inte tekniskt möjligt och säkert att föra in gasol i och transportera denna gas genom systemet för naturgas. Såsom den hänskjutande domstolen korrekt har påpekat ska följaktligen den slutsatsen dras att nationella regler som endast rör försäljning av gasol varken omfattas av tillämpningsområdet för direktiv 2003/55 eller av tillämpningsområdet för direktiv 2009/73.
Av detta följer att artikel 3.2 i direktiv 2003/55 och artikel 3.2 i direktiv 2009/73, såsom de har tolkats av domstolen i domen av den 20 april 2010, Federutility m.fl. (
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
), och domen av den 7 september 2016, ANODE (
C‑121/15
,
EU:C:2016:637
), inte är relevanta för att avgöra de nationella målen i förevarande fall.
Den hänskjutande domstolen undrar emellertid hur den, med avseende på de åtgärder som de aktuella målen rör, ska tillämpa de kriterier för bedömning av huruvida proportionalitetsprincipen har iakttagits som har angetts i domen av den 20 april 2010, Federutility m.fl. (
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
).
EU-domstolen erinrar härvidlag om att det av fast rättspraxis följer att enligt det förfarande för samarbete mellan nationella domstolar och EU-domstolen som införts genom artikel 267 FEUF ankommer det på EU-domstolen att ge den nationella domstolen ett användbart svar, som gör det möjligt för den domstolen att avgöra det mål som den ska pröva. I detta syfte kan EU-domstolen behöva omformulera de frågor som hänskjutits. EU-domstolen kan dessutom behöva ta hänsyn till unionsbestämmelser som den nationella domstolen inte har hänvisat till i sin fråga (dom av den 29 november 2018, baumgarten sports & more,
C‑548/17
,
EU:C:2018:970
, punkt
).
Det framgår av domstolens praxis att proportionalitetsprincipen ingår bland de allmänna principerna i unionsrätten, vilka ska iakttas i en nationell lagstiftning som omfattas av unionsrättens tillämpningsområde eller som genomför unionsrätten (dom av den 6 mars 2014, Siragusa,
C‑206/13
,
EU:C:2014:126
, punkt
).
Det är uppenbart att de åtgärder som är aktuella i de nationella målen kan hindra nya aktörer från att träda in på en marknad som kännetecknas av en låg konkurrensnivå. Den hänskjutande domstolen anser att dessa åtgärder därmed kan hindra utövandet av de grundläggande friheter som är stadfästa i EUF-fördraget. Enligt nämnda domstol eftersträvar åtgärderna emellertid ett mål av allmänt ekonomiskt intresse, nämligen att försörja utsatta konsumenter med energi till ett rimligt pris. Det är i detta sammanhang den önskar få klarhet i huruvida de åtgärder som är aktuella i de nationella målen, mot bakgrund av deras begränsande inverkan på den inre marknaden samt det eftersträvade målet, är proportionerliga.
Det kan konstateras att sådana bestämmelser som de som är aktuella i de nationella målen, i vilka det fastställs ett högsta pris för gasol i vissa gasflaskor och de aktörer som har den största marknadsandelen inom den aktuella sektorn på en viss geografisk marknad åläggs att utföra hemleverans av dessa gasflaskor, utgör en inskränkning i etableringsfriheten för tjänsteleverantörer i den mening som avses i direktiv 2006/123 och omfattas av detta direktivs tillämpningsområde.
Det är nämligen så, för det första, att i artikel 15.2 g i direktiv 2006/123 kvalificeras ”[f]asta … maximiavgifter som tjänsteleverantören måste tillämpa” som ”krav”, i den mening som avses i artikel 4.7 i direktivet, som utgör ett hinder för tjänsteleverantörernas etableringsfrihet (se, analogt, dom av den 23 december 2015, Hiebler,
C‑293/14
,
EU:C:2015:843
, punkt
). För det andra utgör den hemleveransskyldighet som vissa aktörer åläggs i förhållande till deras marknadsandel inom sektorn för gasolflaskor en ”annan specifik tjänst”, i den mening som avses i artikel 15.2 h i direktiv 2006/123, vilken enligt de nationella regler som är tillämpliga ska tillhandahållas vid sidan om den huvudsakliga tjänsten, som består i försäljningen av denna gas.
Det framgår dessutom uttryckligen av artikel 2.2 a i direktiv 2006/123, jämförd med skälen 17, 70 och 72 i direktivet, att bestämmelserna i direktivet i princip är tillämpliga på tjänster av allmänt ekonomiskt intresse, och att endast icke-ekonomiska tjänster av allmänt intresse är undantagna från dess tillämpningsområde (se, för ett liknande resonemang, dom av den 23 december 2015, Hiebler,
C‑293/14
,
EU:C:2015:843
, punkterna
och
).
Sådana krav som anges i uppräkningen i artikel 15.2 i direktiv 2006/123 ska utvärderas av medlemsstaterna. Enligt artikel 15.1 i direktiv 2006/123 får medlemsstaterna emellertid behålla eller, i förekommande fall, införa krav i sina rättsordningar, under förutsättning att de är förenliga med villkoren om icke-diskriminering, nödvändighet och proportionalitet i punkt 3 i samma artikel (se, för ett liknande resonemang, dom av den 23 december 2015, Hiebler,
C‑293/14
,
EU:C:2015:843
, punkt
).
En inskränkning i etableringsfriheten, såsom den som följer av fastställandet av ett högsta gasolpris och hemleveransskyldigheten, kan således vara motiverad enligt artikel 15.3 i direktiv 2006/123. Nämnda artikel 15.3 kräver i detta syfte att vissa villkor ska vara uppfyllda. För det första får inskränkningen inte vara diskriminerande på grund av nationalitet. För det andra ska den vara motiverad av tvingande hänsyn till allmänintresset. För det tredje, slutligen, ska inskränkningen vara lämplig för att säkerställa att det eftersträvade målet uppnås samt inte gå utöver vad som är nödvändigt för att uppnå målet, genom att det inte ska vara möjligt att ersätta inskränkningen med andra, mindre ingripande åtgärder som skulle ge samma resultat (se, för ett liknande resonemang, dom av den 23 december 2015, Hiebler,
C‑293/14
,
EU:C:2015:843
, punkt
).
Vad beträffar företag som anförtrotts att tillhandahålla tjänster av allmänt ekonomiskt intresse, framgår det dessutom av artikel 15.4 i direktiv 2006/123 att punkterna 1–3 i denna artikel 15 ska gälla den nationella lagstiftning som är relevant endast i den mån tillämpningen av nämnda punkter inte rättsligt eller i praktiken hindrar att de särskilda uppgifter som tilldelats dessa företag fullgörs.
Såsom följer av själva lydelsen av artikel 15.4 i direktiv 2006/123, ska villkoren om icke-diskriminering, nödvändighet och proportionalitet, som avses i punkt 3 i denna artikel 15, emellertid iakttas om de inte hindrar de särskilda uppgifter som den behöriga myndigheten tilldelat för en tjänst av allmänt ekonomiskt intresse.
Mot bakgrund av det ovan anförda och i syfte att ge den hänskjutande domstolen ett ändamålsenligt svar ska det anses att denna önskar få klarhet i huruvida villkoret om proportionalitet i artikel 15.3 c i direktiv 2006/123 ska tolkas på så sätt att det utgör hinder för bestämmelser, såsom de som är aktuella i de nationella målen, i vilka det fastställs ett högsta pris för gasol i flaskor med en nettovikt på mellan 8 kilogram och 20 kilogram, vars tomvikt är mer än 9 kilogram, och de aktörer som har den största marknadsandelen inom den aktuella sektorn på en viss geografisk marknad åläggs att utföra hemleverans av denna gas.
Även om det ankommer på den nationella domstolen att bedöma huruvida nationella bestämmelser är förenliga med unionsrätten, så får EU-domstolen inte desto mindre tillhandahålla den nationella domstolen uppgifter som kan vara användbara för att den domstolen ska kunna lösa tvisten (dom av den 14 februari 2019, Nestrade,
C‑562/17
,
EU:C:2019:115
, punkt
).
Det framgår av punkt 31 ovan att den hänskjutande domstolen i detta sammanhang särskilt önskar få klarhet beträffande tillämpligheten och tolkningen av de kriterier som har angetts i domen av den 20 april 2010, Federutility m.fl. (
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
), som avsåg huruvida en statlig åtgärd inom naturgassektorn var proportionerlig.
Det har i förevarande dom även påpekats att det finns bestämmelser om naturgassektorn i direktiv 2009/73. Detta direktiv har som mål att uppnå en i praktiken fullständigt öppen och konkurrensutsatt inre marknad för naturgas där alla konsumenter fritt kan välja leverantör och där alla leverantörer kan leverera fritt till sina kunder, vilket innebär att priset för leverans av naturgas endast ska fastställas genom samspelet mellan utbud och efterfrågan (se, för ett liknande resonemang, dom av den 7 september 2016, ANODE,
C‑121/15
,
EU:C:2016:637
, punkt
).
Domstolen har dessutom slagit fast att ett hinder som följer av en statlig åtgärd avseende priserna vid försäljning av naturgas, för att vara förenligt med proportionalitetsprincipen, med nödvändighet endast får pågå under en begränsad tid, som inte får vara längre än vad som är nödvändigt för att uppnå det mål av allmänt ekonomiskt intresse som eftersträvas (se, för ett liknande resonemang, dom av den 20 april 2010, Federutility m.fl.,
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
, punkterna
och
).
Dessa överväganden gäller även för det villkor om proportionalitet som avses i artikel 15.3 c i direktiv 2006/123.
Medlemsstaterna får visserligen behålla eller, i förekommande fall, införa krav av den typ som anges i artikel 15.2 i direktiv 2006/123, under förutsättning att de är förenliga med villkoren om icke-diskriminering, nödvändighet och proportionalitet i punkt 3 i denna artikel 15 (dom av den 16 juni 2015, Rina Services m.fl.,
C‑593/13
,
EU:C:2015:399
, punkt
).
Bedömningen av huruvida ett sådant krav är förenligt med proportionalitetsprincipen kan emellertid variera över tiden, med hänsyn till den aktuella marknaden och utvecklingen på denna. Det ska dessutom förhindras att upprätthållandet av något av de krav som avses i artikel 15.2 i direktiv 2006/123 medför att ett hinder för att fullborda den inre marknaden görs permanent.
Det ankommer i detta sammanhang på den hänskjutande domstolen att pröva huruvida och i vilken utsträckning de behöriga myndigheterna enligt tillämplig nationell rätt är skyldiga att regelbundet och med korta mellanrum ompröva behovet av åtgärden och av det sätt på vilket den tillämpas, med hänsyn till utvecklingen på den aktuella marknaden (dom av den 20 april 2010, Federutility m.fl.,
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
, punkt
).
Det framgår härvidlag av besluten om hänskjutande att det i den trettiotredje tilläggsbestämmelsen i lag 34/1998, i dess lydelse enligt kungligt lagdekret 8/2014, föreskrivs att ministern för industri, energi och turism ska fastställa de högsta priserna vid försäljning av gasol ”så länge villkoren för konkurrens och konkurrenskraft på denna marknad inte bedöms vara tillräckliga”. Det framgår även av denna bestämmelse att hemleveransskyldigheten ska omprövas, ”när utvecklingen av marknaden och affärsstrukturen inom sektorn kräver det och under alla omständigheter vart femte år”.
Det ankommer på den hänskjutande domstolen att kontrollera huruvida denna nationella bestämmelse uppfyller det krav på regelbunden omprövning som avses i punkt 56 ovan.
Det framgår dessutom av handlingarna i målen att det i den nationella rätt som är tillämplig föreskrivs en mekanism för att regelbundet anpassa det högsta priset vid gasolförsäljning, så att detta pris följer kostnadsutvecklingen, vilket det ankommer på den hänskjutande domstolen att kontrollera. Såsom domstolen har slagit fast kan en sådan mekanism, som endast avser en periodisk översyn av prisnivån och inte behovet av och formerna för den statliga åtgärden avseende priserna, inte jämställas med en begränsning av den aktuella åtgärdens varaktighet (dom av den 7 september 2016, ANODE,
C‑121/15
,
EU:C:2016:637
, punkt
).
Det är vidare så, att den i besluten att begära förhandsavgörande angivna omständigheten att åtgärder, såsom de som är aktuella i de nationella målen, gäller i Spanien sedan år 1998, trots deras övergående natur, i sig inte medger slutsatsen att de inte är lämpliga. Det framgår nämligen av de yttranden som den spanska regeringen har gett in till domstolen att den spanska marknaden för flaskgasol är vikande på grund av uppgången för marknaden för naturgas. Den därav följande försäljningsminskningen ökar kostnaderna för aktörerna på denna marknad och försvårar etableringen för nya konkurrenter vilka skulle kunna pressa priserna. Det ankommer på den hänskjutande domstolen att kontrollera dessa uppgifter och att beakta dem vid bedömningen av huruvida de åtgärder som är aktuella i de nationella målen är proportionerliga.
Det reglerade pris och den hemleveransskyldighet som är aktuella tillämpas dessutom, enligt de uppgifter som domstolen har tillgång till, enbart på gasol i flaskor med en nettovikt på mellan 8 kilogram och 20 kilogram, vars tomvikt är mer än 9 kilogram. Handeln med denna gas i andra behållare omfattas inte av dessa skyldigheter. Det ankommer härvidlag på den hänskjutande domstolen att kontrollera om de åtgärder som är aktuella i de nationella målen har till verkan att lönsamheten för den icke reglerade handeln med gasol minskas eller till och med försvinner. Så skulle bland annat kunna vara fallet om det högsta priset, såsom det fastställs enligt den relevanta spanska lagstiftningen, var påtagligt lägre än marknadspriset, vilket klagandena i de nationella målen har gjort gällande.
Slutligen ska kravet på nödvändighet även bedömas utifrån den personkrets som omfattas av den aktuella åtgärden, och närmare bestämt vilka som drar nytta av den (dom av den 20 april 2010, Federutility m.fl.,
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
, punkt
).
Det framgår härvidlag av handlingarna i målet att de omtvistade åtgärderna avser hushållskonsumenter och inte företag, vilket motsvarar det mål som eftersträvas med åtgärderna, nämligen att försörja utsatta konsumenter med energi till ett rimligt pris.
Det framgår även att hushållskonsumenter drar nytta av de åtgärder som avses i de nationella målen oberoende av om dessa kunder är utsatta eller bor i områden som är svårtillgängliga eller ligger långt från distributionsstället för gasol. Även om den omständigheten i princip kan indikera att åtgärderna går utöver vad som är nödvändigt för att uppnå sitt mål, är det inte desto mindre så att proportionalitetsprincipen inte nödvändigtvis hindrar att de omtvistade åtgärderna avser samtliga hushållskonsumenter (se, för ett liknande resonemang, dom av den 20 april 2010, Federutility m.fl.,
C‑265/08
,
EU:C:2010:205
, punkt
). Det ankommer i detta sammanhang på den hänskjutande domstolen att pröva huruvida det är möjligt och lämpligt att besluta om åtgärder som i högre grad vänder sig till de utsatta konsumenterna. Det är i detta hänseende relevant vad klagandena i de nationella målen och den spanska regeringen har gjort gällande i fråga om ersättningsåtgärders genomförbarhet och deras eventuella ekonomiska verkningar.
Av vad som ovan anförts följer att tolkningsfrågorna ska besvaras enligt följande. Villkoret om proportionalitet i artikel 15.3 c i direktiv 2006/123 ska tolkas på så sätt att det inte utgör hinder för bestämmelser, såsom de som är aktuella i de nationella målen, i vilka det fastställs ett högsta pris för gasolflaskor och vissa aktörer åläggs att utföra hemleverans av denna gas, förutsatt att dessa åtgärder endast bibehålls under en begränsad tid och inte går utöver vad som är nödvändigt för att uppnå det mål av allmänt ekonomiskt intresse som eftersträvas.
Rättegångskostnader
Eftersom förfarandet i förhållande till parterna i de nationella målen utgör ett led i beredningen av samma mål, ankommer det på den hänskjutande domstolen att besluta om rättegångskostnaderna. De kostnader för att avge yttrande till domstolen som andra än nämnda parter har haft är inte ersättningsgilla.
Mot denna bakgrund beslutar domstolen (första avdelningen) följande:
Villkoret om proportionalitet i artikel 15.3 c i Europaparlamentets och rådets direktiv 2006/123/EG av den 12 december 2006 om tjänster på den inre marknaden ska tolkas på så sätt att det inte utgör hinder för bestämmelser, såsom de som är aktuella i de nationella målen, i vilka det fastställs ett högsta pris för gasolflaskor och vissa aktörer åläggs att utföra hemleverans av denna gas, förutsatt att dessa åtgärder endast bibehålls under en begränsad tid och inte går utöver vad som är nödvändigt för att uppnå det mål av allmänt ekonomiskt intresse som eftersträvas.
Underskrifter
(
*1
) Rättegångsspråk: spanska. | [
"Begäran om förhandsavgörande",
"Energi",
"Gasolsektorn",
"Konsumentskydd",
"Skyldighet av allmänt ekonomiskt intresse",
"Högsta pris för gasolflaskor",
"Hemleveransskyldighet",
"Artikel 106 FEUF",
"Direktiv 2003/55/EG, 2009/73/EG och 2006/123/EG",
"Tolkning av domen av den 20 april 2010, Federutility m.fl. (C‑265/08, EU:C:2010:205)",
"Proportionalitetsprincipen"
] |
62016TJ0478 | pl | I.
Ramy prawne
Program ramowy w zakresie badań naukowych i innowacji Horyzont 2020 (zwany dalej „programem Horyzont 2020”) został ustanowiony, w oparciu o art. 173 i 182 TFUE, rozporządzeniem Parlamentu Europejskiego i Rady (UE) nr 1290/2013 z dnia 11 grudnia 2013 r. ustanawiającym zasady uczestnictwa i upowszechniania dla programu „Horyzont 2020” – programu ramowego w zakresie badań naukowych i innowacji (2014–2020) oraz uchylającym rozporządzenie (WE) nr 1906/2006 (
Dz.U. 2013, L 347, s. 81
) oraz rozporządzeniem Parlamentu Europejskiego i Rady (UE) nr 1291/2013 z dnia 11 grudnia 2013 r. ustanawiającym „Horyzont 2020” – program ramowy w zakresie badań naukowych i innowacji (2014–2020) oraz uchylającym decyzję nr 1982/2006/WE (
Dz.U. 2013, L 347, s. 104
).
W oparciu o art. 6 rozporządzenia Rady (WE) nr 58/2003 z dnia 19 grudnia 2002 r. ustanawiającego statut agencji wykonawczych, którym zostaną powierzone niektóre zadania w zakresie zarządzania programami wspólnotowymi (
Dz.U. 2003, L 11, s. 1
) Komisja Europejska powierzyła niektóre z zadań z zakresu zarządzania programem ramowym Horyzont 2020 Agencji Wykonawczej Europejskiej Rady ds. Badań Naukowych (ERCEA).
Do tych powierzonych ERCEA przez Komisję zadań należały zadania związane z finansowaniem projektów objętych przewidzianym w decyzji Rady 2013/743/UE z dnia 3 grudnia 2013 r. ustanawiającej program szczegółowy wdrażający program „Horyzont 2020” – program ramowy w zakresie badań naukowych i innowacji (2014–2020) i uchylającej decyzje 2006/971/WE, 2006/972/WE, 2006/973/WE, 2006/974/WE i 2006/975/WE (
Dz.U. 2013, L 347, s. 965
) priorytetem „Doskonała baza naukowa”.
W odniesieniu do 2016 r. kryteria wyboru i procedury oceny wniosków o dotację zostały określone w programie prac opracowanym przez Europejską Radę ds. Badań Naukowych (ERBN).
Procedura składania wniosków o dotację oraz ich oceny została określona w decyzji Komisji C(2014) 2454 z dnia 15 kwietnia 2014 r. w sprawie stosowanych przez ERBN zasad składania, oceny i wyboru wniosków oraz udzielania zamówień mających zastosowanie do specjalnego programu dotyczącego wykonania programu ramowego „Horyzont 2020”, zmienionej decyzją Komisji C(2015) 4975 z dnia 23 lipca 2015 r. (zwanych dalej „stosowanymi przez ERBN zasadami składania i oceny wniosków”).
Procedura składania i oceny wniosków o dotację została szczegółowo opisana w pkt od 2.1 do 2.5 tych zasad.
Zgodnie z ich pkt 2.2 wnioski o dotację są składane przez głównego badacza w imieniu instytucji przyjmującej. Instytucja przyjmująca działa zarówno jako podmiot ubiegający się formalnie o dotację, jak i strona mającej zostać zawartą z ERCEA umowy o udzielenie tej dotacji.
Aby dany wniosek mógł zostać uznany za dopuszczalny, przy jego składaniu należy dołączyć, nie później niż przed upływem terminu do składania wniosków o dotację, w szczególności sporządzone przez instytucję przyjmującą pismo zatwierdzające. Niepełne wnioski należy uznać za niekwalifikujące się do objęcia dotacją.
Aby dokonać oceny złożonego wniosku o dotację, powinien on również spełniać wszystkie kryteria kwalifikowalności i dopuszczalności określone w programie pracy ERBN na rok 2016.
Dotyczy to również, zgodnie z programem prac ERBN na rok 2016, zaklasyfikowania wniosku złożonego w 2014 r. lub w 2015 r. do kategorii C, które stoi na przeszkodzie złożeniu nowego wniosku o dotację dla programu prac ERBN na rok 2016 (zwanego dalej „klauzulą zaporową”).
Zgodnie z art. 20 ust. 2 lit. a) rozporządzenia nr 1290/2013 wnioskodawcy są informowani, przed upływem pięciu miesięcy liczonych od dnia upływu terminu do składania kompletnych wniosków o dotację, o wyniku naukowej oceny złożonych przez nich wniosków.
W zastosowaniu art. 16 rozporządzenia nr 1290/2013 ocena danego wniosku może zostać poddana przeglądowi.
Na podstawie art. 17 rozporządzenia nr 1290/2013 każdy z wnioskodawców może złożyć skargę dotyczącą swego udziału w programie „Horyzont 2020”.
W art. 22 ust. 1–5 rozporządzenia nr 58/2003 przewidziano, że Komisja sprawuje kontrolę legalności wydawanych przez agencje wykonawcze decyzji odmownych:
„1. Każdy akt agencji wykonawczej wyrządzający szkodę osobie trzeciej może zostać zgłoszony Komisji przez każdą osobę zainteresowaną bezpośrednio lub osobiście albo przez państwo członkowskie w celu sprawdzenia jego legalności.
Postępowanie administracyjne zostaje skierowane do Komisji w ciągu jednego miesiąca od dnia, w którym zainteresowana strona lub zainteresowane państwo członkowskie dowiedziało się o kwestionowanym dokumencie.
Po wysłuchaniu argumentacji przedstawionej przez stronę zainteresowaną lub przez zainteresowane państwo członkowskie oraz argumentacji agencji wykonawczej, Komisja podejmuje decyzję w sprawie postępowania administracyjnego w terminie dwóch miesięcy od dnia wszczęcia postępowania. Bez uszczerbku dla obowiązku Komisji w zakresie udzielenia odpowiedzi na piśmie z podaniem uzasadnienia decyzji, nieudzielenie przez Komisję odpowiedzi w tym terminie jest uznane za wyraźne odstąpienie od postępowania.
[…]
5. Decyzja wyraźna lub dorozumiana o cofnięcie przez Komisję odrzucenia odwołania administracyjnego [wyraźna lub dorozumiana decyzja Komisji o nieuwzględnieniu skargi administracyjnej może zostać zakwestionowana w drodze skargi, która], może zostać wniesione[a] przed Trybunał Sprawiedliwości, zgodnie z art. [263 TFUE]”.
II.
Okoliczności powstania sporu
W dniu 1 sierpnia 2015 r. Komisja opublikowała w
Dzienniku urzędowym Unii Europejskiej
ogłoszenie zatytułowane „Zaproszenia do składania wniosków i powiązane działania przewidziane w programie pracy ERBN na rok 2016 w ramach programu ramowego – „Horyzont 2020” w zakresie badań naukowych i innowacji (2014–2020) (
Dz.U. 2015, C 253, s. 12
).
W dniu 17 listopada 2015 r. skarżąca, Regine Franck, złożyła w systemie elektronicznej wymiany oddanym do dyspozycji uczestników programu ramowego „Horyzont 2020” wniosek o dotację ERCEA w odniesieniu do projektu dotyczącego przewodzenia światła przez kwazikryształy i struktury niepowtarzające się (zwany dalej „wnioskiem o dotację”).
Wniosek ten został złożony przez skarżącą w imieniu uniwersytetu technicznego w Kaiserslautern (zwanego dalej „uniwersytetem”).
Tego samego dnia wniosek ten został cofnięty przez uniwersytet na tej podstawie, że skarżąca nie była uprawniona do złożenia takiego wniosku w odniesieniu do 2016 r. i że uniwersytet nie miał możliwości prowadzenia projektu zaproponowanego przez skarżącą.
W tym samym dniu skarżąca ponownie złożyła wniosek o dotację, który ponownie został wycofany przez uniwersytet, po czym został złożony przez skarżącą po raz trzeci.
W dniu 30 listopada 2015 r. uniwersytet skierował do ERCEA pismo, w którym wskazał, że nie jest on dostępny jako instytucja przyjmująca w odniesieniu do projektu popieranego przez skarżącą. Uniwersytet wyjaśnił również, że skarżąca wykorzystała bez swojej zgody w odniesieniu do zaproszenia do składania wniosków z 2016 r. pismo zatwierdzające sporządzone przez uniwersytet w związku z zaproszeniem do składania wniosków z 2015 r.
Pismem z dnia 18 marca 2016 r. ERCEA poinformowała skarżącą, po pierwsze, o nieuwzględnieniu jej wniosku o dotację ze względu na jego niekwalifikowalność, i, po drugie, o możliwościach zaskarżenia jej decyzji (zwanej dalej „decyzją odmowną ERCEA”).
Pismem z dnia 16 kwietnia 2016 r. skarżąca skierowała wniosek o przeprowadzenie przeglądu tej oceny w rozumieniu art. 16 rozporządzenia nr 1290/2013, zakwalifikowany przez ERCEA jako wniosek o sprawdzenie, czy dany projekt kwalifikuje się do objęcia programem Horyzont 2020 w rozumieniu art. 17 tego samego rozporządzenia.
Pismem z dnia 17 kwietnia 2016 r. skarżąca, w zastosowaniu art. 22 rozporządzenia nr 58/2003, zakwestionowała przed Komisją legalność podjętej przez ERCEA decyzji (w drodze skargi zwanej dalej „administracyjną”).
Pismem z dnia 24 maja 2016 r. ERCEA poinformowała skarżącą o tym, że ponowne przeprowadzenie analizy kwalifikowalności jej wniosku doprowadziło do wyciągnięcia wniosku identycznego, jak za pierwszym razem.
Pismem z dnia 3 czerwca 2016 r. Komisja zwróciła się do skarżącej z pytaniem, czy podtrzymuje tę skargę administracyjną.
W dniu 17 czerwca 2016 r., w braku ustosunkowania się przez Komisję do skargi administracyjnej w przewidzianym w art. 22 ust. 1 akapit trzeci rozporządzenia nr 58/2003 dwumiesięcznym terminie, skarga ta została przez Komisję w dorozumiany sposób oddalona (w drodze zaniechania zwanego dalej „dorozumianą decyzją odmowną”).
Pismem z dnia 25 czerwca 2016 r. skarżąca poinformowała Komisję, że pragnie podtrzymać tę skargę administracyjną.
Pismem z dnia 10 sierpnia 2016 r. skarżąca zadała pytanie o to, na jakim etapie rozpatrywania znajduje się jej skarga administracyjna.
Pismem z tego samego dnia Komisja odpowiedziała, że decyzja w przedmiocie tej skargi zostanie wydana we wrześniu.
Pismem z dnia 30 września 2016 r. Komisja podała do wiadomości swą decyzję z dnia 16 września 2016 r. oddalającą skargę administracyjną na podstawie art. 22 rozporządzenia nr 58/2003 ze względu na to, że wniosek o dotację, ze względu na brak ważnego pisma zatwierdzającego, był niedopuszczalny (zwaną dalej „wyraźną decyzją odmowną”).
Pismem z dnia 9 października 2016 r. skarżąca skierowała do Komisji kolejną skargę.
Pismem z dnia 28 października 2016 r. Komisja poinformowała skarżącą, że prowadzone na podstawie art. 22 rozporządzenia nr 58/2003 postępowanie zostało zakończone i że począwszy od tego momentu wyraźna decyzja odmowna może zostać zakwestionowana w drodze wniesionej do Sądu skargi o stwierdzenie nieważności.
III.
Przebieg postępowania i żądania stron
Pismem złożonym w sekretariacie Sądu w dniu 26 sierpnia 2016 r. skarżąca wniosła o przyznanie jej pomocy prawnej na podstawie przepisów art. 147 regulaminu postępowania przed Sądem.
Skarżąca wniosła skargę w niniejszej sprawie pismem złożonym w sekretariacie Sądu w dniu 26 października 2016 r.
Postanowieniem z dnia 16 lutego 2017 r. skarżącej przyznano pomoc prawną.
Pismem z dnia 3 maja 2017 r. sekretariat Sądu, zgodnie z art. 106 regulaminu postępowania, zwrócił się do stron z pytaniem, czy chciałyby zostać wysłuchane.
Pismem z dnia 6 czerwca 2017 r. skarżąca zwróciła się o wysłuchanie jej na rozprawie.
Komisja nie odpowiedziała na pytanie w wyznaczonym terminie.
Strony zostały wezwane na rozprawę, która odbyła się w dniu 26 stycznia 2018 r.
Podczas rozprawy skarżąca złożyła wniosek o wyłączenie sędziów piątej izby Sądu i sekretarza Sądu (zwany dalej „wnioskiem o wyłączenie”).
Ze sprawozdania na rozprawę wynika, co następuje:
„Przedstawiciel skarżącej złożył wniosek o wyłączenie [sędziów] piątej izby, podkreślając, że nie zgadza się on z uzasadnieniem tego wniosku. Strona pozwana nie przedstawiła uwag w przedmiocie tego wniosku. Po wydaniu przez prezesa odpowiedniego zezwolenia, w obecności i pod kontrolą przedstawiciela strony skarżącej, p. Frank wniosła pismo przedstawiające uzasadnienie wniosku o wyłączenie”.
Postanowieniem z dnia 26 lutego 2018 r. wiceprezes Sądu oddalił ten wniosek o wyłączenie.
Pismem z dnia 5 marca 2018 r. przedstawiciel skarżącej poinformował sekretariat Sądu, że nie będzie już dłużej jej reprezentował ze względu na to, iż ta ostatnia, bez jego zgody i wiedzy, po pierwsze, przekazała do sekretariatu Sądu i niektórych jego członków, również pocztą elektroniczną, różnego rodzaju dokumenty i wiadomości, i, po drugie, przedstawiła na rozprawie wniosek o wyłączenie, z którym się on nie zgadzał. Podkreślił on również, że nie może już reprezentować skarżącej w sposób niezależny w rozumieniu art. 19 akapit trzeci statutu Trybunału Sprawiedliwości Unii Europejskiej, i zauważył, że sama skarżąca wskazała w skierowanym do Sądu piśmie, że nie ma już do niego zaufania w tym zakresie.
W wydanym w dniu 14 marca 2018 r. postanowieniu Sąd wyznaczył skarżącej do dnia 16 maja 2018 r. termin na podanie sekretariatowi Sądu imienia i nazwiska jej nowego przedstawiciela.
Pismem złożonym w sekretariacie Sądu w dniu 23 maja 2018 r. skarżąca wniosła o przyznanie jej pomocy prawnej na podstawie przepisów art. 147 regulaminu postępowania.
Wniosek ten został złożony w kontekście skierowania odwołania przeciwko postanowieniu z dnia 26 lutego 2018 r., w którym wiceprezes Sądu oddalił jej wniosek o wyłączenie.
Postanowieniem z dnia 29 czerwca 2018 r., Frank/Komisja (
T‑478/16
, niepublikowanym,
EU:T:2018:417
), prezes piątej izby Sądu postanowił, w zastosowaniu art. 54 akapit drugi statutu Trybunału Sprawiedliwości Unii Europejskiej, skierować sprawę do Trybunału.
Postanowieniem z dnia 22 listopada 2018 r. Trybunał oddalił wniosek o przyznanie pomocy prawnej.
W dniu 6 grudnia 2018 r. Sąd postanowił ponownie przeprowadzić rozprawę w niniejszej sprawie, ustalając jej termin na dzień 31 stycznia 2019 r.
Ponieważ skarżąca nie przekazała Sądowi imienia i nazwiska swojego nowego przedstawiciela, wezwanie na rozprawę w dniu 31 stycznia 2019 r. zostało doręczone Sebastianowi Conradowi.
W dniu 20 grudnia 2018 r. S. Conrad poinformował sekretariat Sądu, że nie będzie reprezentował skarżącej na tej rozprawie.
Podczas rozprawy w dniu 31 stycznia 2019 r. prezes piątej izby Sądu stwierdził, że strony zostały należycie wezwane, zgodnie z art. 108 § 1 regulaminu postępowania.
Ze względu na to, że nie była ona reprezentowana podczas tej rozprawy przez adwokata, skarżąca osobiście zwróciła się o zastosowanie art. 148 § 5 regulaminu postępowania.
Komisja wskazała Sądowi, że odsyła ona do swych pism.
Po odbyciu rozprawy w dniu 31 stycznia 2019 r. został zakończony ustny etap postępowania w sprawie i została ona przekazana do rozpoznania przez Sąd.
Skarżąca wnosi do Sądu o:
–
stwierdzenie nieważności dorozumianej i wyraźnej decyzji odmownej;
–
obciążenie Komisji kosztami postępowania.
Komisja wnosi do Sądu o:
–
oddalenie skargi jako bezzasadnej;
–
obciążenie skarżącej kosztami postępowania.
IV.
Co do prawa
Podczas rozprawy wskutek stwierdzenia przez Sąd braku reprezentowania skarżącej, która została należycie wezwana – w rozumieniu art. 108 § 1 regulaminu postępowania, ta ostatnia osobiście wniosła o zastosowanie art. 148 § 5 tego regulaminu.
A.
W przedmiocie stosowania art. 148 § 5 regulaminu postępowania
Zgodnie z art. 147 §§ 1–3 regulaminu postępowania:
„1. Wniosek o przyznanie pomocy prawnej może zostać złożony przed wniesieniem skargi lub kiedy sprawa jest zawisła.
2. Wniosek o przyznanie pomocy prawnej składa się na formularzu opublikowanym w
Dzienniku Urzędowym Unii Europejskiej
oraz dostępnym na stronie internetowej Trybunału Sprawiedliwości Unii Europejskiej. Bez uszczerbku dla przepisów art. 74 formularz ten podpisuje wnioskodawca, a jeżeli jest on reprezentowany przez adwokata lub radcę prawnego – adwokat lub radca prawny. Wniosek o przyznanie pomocy prawnej, który nie został wniesiony na formularzu, pozostawia się bez rozpoznania.
3. Do wniosku o przyznanie pomocy prawnej załącza się wszelkie informacje i dokumenty pozwalające ocenić sytuację materialną wnioskodawcy, na przykład zaświadczenie właściwych organów krajowych potwierdzające tę sytuację”.
Zgodnie z brzmieniem art. 148 § 4 regulaminu postępowania „w postanowieniu o przyznaniu pomocy prawnej można wyznaczyć tego adwokata lub tego radcę prawnego, który będzie reprezentował zainteresowanego przed Sądem”.
Wreszcie art. 148 § 5 regulaminu postępowania stanowi, że „[j]eżeli zainteresowany nie wskaże adwokata lub radcy prawnego we wniosku o przyznanie pomocy prawnej lub po wydaniu postanowienia o przyznaniu pomocy prawnej, albo jeżeli Sąd uzna, że jego wybór jest nie do przyjęcia, sekretarz wysyła postanowienie o przyznaniu pomocy prawnej i kopię wniosku o jej przyznanie do właściwego organu zainteresowanego państwa wymienionego w regulaminie dodatkowym do regulaminu postępowania przed Trybunałem Sprawiedliwości”.
W niniejszej sprawie należy zauważyć, że, na wniosek skarżącej z dnia 26 sierpnia 2016 r., postanowieniem prezesa piątej izby Sądu z dnia 16 lutego 2017 r. przyznano jej pomoc prawną.
Na mocy tego postanowienia zaproponowany przez skarżącą adwokat został wyznaczony przez Sąd do reprezentowania jej w trakcie całego postępowania. Sąd postanowił zatem przyznać skarżącej pomoc prawną, zatwierdzając jej wybór przedstawiciela.
Niemniej jednak pismem z dnia 5 marca 2018 r. wyznaczony przez Sąd adwokat poinformował, że nie będzie już jej reprezentował. Następnie Sąd poinformował skarżącą, że powinna ona umocować innego adwokata do reprezentowania jej na rozprawie w dniu 31 stycznia 2019 r. Na dzień rozprawy skarżąca nie ustosunkowała się do tej sugestii Sądu. W takim to właśnie kontekście podczas rozprawy w dniu 31 stycznia 2019 r. skarżąca osobiście zwróciła się o zastosowanie art. 148 § 5 regulaminu postępowania.
W kontekście wniosku o przyznanie pomocy prawnej art. 148 § 5 regulaminu postępowania ustanawia warunki, po spełnieniu których adwokat może, na wniosek sekretarza Sądu, zostać wyznaczony, do reprezentowania strony przed Sądem.
Z art. 148 § 5 regulaminu postępowania wynika, że w przypadku gdy zainteresowany w swoim wniosku o przyznanie pomocy prawnej lub po uwzględnieniu tego wniosku sam nie wskaże adwokata albo jeżeli Sąd uzna, że jego wybór jest nie do przyjęcia, sekretarz Sądu wysyła do właściwego organu krajowego wymienione w tym przepisie regulaminu dokumenty.
Z powyższego wynika, że w przypadku gdy zainteresowany sam zaproponował adwokata, po pierwsze, zastosowanie art. 148 § 5 regulaminu, do tego, aby zastąpić tego adwokata innym, wymaga złożenia nowego wniosku o przyznanie pomocy prawnej zgodnie z formalnymi warunkami przewidzianymi w art. 147 § 2 regulaminu postępowania, wraz z dokumentami wymaganymi na podstawie art. 147 § 3 tego regulaminu postępowania w celu zbadania, czy przesłanki materialne pozostają nadal spełnione. Po drugie, takiego zastąpienia na podstawie art. 148 § 5 regulaminu postępowania można dokonać tylko wówczas, gdy jest ono konieczne ze względu na okoliczności obiektywne i niezależne od zachowania lub woli zainteresowanego, takich jak zgon, przejście na emeryturę lub uchybienie przez adwokata obowiązkom zawodowym lub zasadom etyki zawodowej.
Pomoc prawna stanowi bowiem, po pierwsze, korzyść oferowaną nieodpłatnie zainteresowanemu w celu zapewnienia skutecznego wykonywania przezeń prawa do ochrony sądowej. Zainteresowany musi zatem skorzystać z niej w sposób uwzględniający rolę, jaką unijny wymiar sprawiedliwości przyznaje funkcji adwokata. Jest on współpracownikiem wymiaru sprawiedliwości, zobowiązanym do zapewniania, przy zachowaniu całkowitej niezależności i w nadrzędnym interesie wymiaru sprawiedliwości, pomocy prawnej, której klient potrzebuje [postanowienie z dnia 17 maja 2017 r., Olivetel/EUIPO – Polyrack Electronic Aufbausysteme (POLY RACK),
T‑28/17
, niepublikowane,
EU:T:2017:404
, pkt
]. Okoliczność, że adwokat zrezygnował z reprezentacji strony sporu, powołując się na zachowanie tej strony mogące spowodować drastyczne ograniczenie jego określonego powyżej zadania przedstawiciela, nie może zatem zostać uznane za ważny powód mogący uzasadniać zastosowanie art. 148 § 5 regulaminu postępowania.
Jak wskazano w pkt 62 i 63 powyżej, w złożonym w dniu 26 sierpnia 2016 r. wniosku o przyznanie pomocy prawnej skarżąca zaproponowała S. Conrada jako reprezentującego ją adwokata, który to wybór został zatwierdzony postanowieniem z dnia 16 lutego 2017 r.
Należy zatem stwierdzić, że art. 148 § 5 regulaminu postępowania może znaleźć w niniejszej sprawie zastosowanie jedynie w przypadku skierowania, na podstawie art. 147 §§ 2 i 3 regulaminu postępowania, kolejnego wniosku o przyznanie pomocy prawnej.
Skarżąca nie złożyła jednak w sekretariacie Sądu takiego wniosku. Z drugiej strony, w każdym razie okoliczności opisane przez S. Conrada (zob. pkt 43 powyżej) nie mogą, biorąc pod uwagę ocenę przedstawioną w pkt 68 powyżej, zostać uznane za mogące uzasadniać zastosowanie art. 148 § 5 regulaminu postępowania. W tym kontekście okoliczność, że skarżąca powołała się na utratę zaufania wobec S. Conrada, nie wystarcza sama w sobie do zastosowania art. 148 § 5 regulaminu, ponieważ nic nie stało na przeszkodzie powierzeniu zadania reprezentowania jej innemu adwokatowi.
Ponieważ strony przedstawiły na pisemnym etapie postępowania ważne pisma procesowe, a ustny etap postępowania został zamknięty, Sąd uważa, że, po zapoznaniu się z aktami sprawy ma wystarczającą wiedzę, aby wydać w niej rozstrzygnięcie.
B.
W przedmiocie żądań stwierdzenia nieważności
Skarżąca domaga się w swej skardze stwierdzenia nieważności decyzji odmownych: dorozumianej i wyraźnej.
1.
W przedmiocie żądania stwierdzenia nieważności dorozumianej decyzji odmownej
Należy przypomnieć, że zgodnie z art. 22 ust. 1 i 5 rozporządzenia nr 58/2003 Komisja podejmuje decyzję w sprawie skargi administracyjnej w terminie dwóch miesięcy od daty jej wniesienia. Bez uszczerbku dla ciążącego na Komisji obowiązku w zakresie udzielenia odpowiedzi na piśmie z podaniem uzasadnienia jej decyzji, nieudzielenie przez Komisję odpowiedzi w tym terminie jest uznane za dorozumiane oddalenie skargi.
W niniejszej sprawie Komisja nie wydała rozstrzygnięcia w przedmiocie wniesionej do niej przez skarżącą w dniu 17 kwietnia 2016 r. skargi administracyjnej w terminie dwóch miesięcy.
Zatem nieudzielenie przez Komisję dnia 17 czerwca 2016 r. odpowiedzi oznacza dorozumianą decyzję oddalającą skargę administracyjną, która może stanowić, na mocy art. 22 ust. 5 rozporządzenia nr 58/2003, przedmiot wniesionej do Sądu skargi o stwierdzenie nieważności.
Jednakże w dniu 16 września 2016 r., czyli przed wniesieniem skargi w niniejszej sprawie, Komisja wydała oddalającą skargę administracyjną wyraźną decyzję odmowną, która została podana do wiadomości skarżącej w dniu 30 września 2016 r.
Wydając bowiem wyraźną decyzję odmowną Komisja cofnęła swą wcześniejszą decyzję dorozumianą (zob. analogicznie wyrok z dnia 10 grudnia 2010 r., Ryanair/Komisja, od
T‑494/08 do T‑500/08 i T‑509/08
,
EU:T:2010:511
, pkt
).
Po wycofaniu danego aktu znika on zaś całkowicie z porządku prawnego Unii (zob. postanowienie z dnia 12 stycznia 2011 r., Terezakis/Komisja,
T‑411/09
,
EU:T:2011:4
, pkt
i przytoczone tam orzecznictwo).
W związku z tym w zakresie, w jakim skarga zmierza do stwierdzenia nieważności dorozumianej decyzji odmownej, należy ją odrzucić jako niedopuszczalną.
2.
W przedmiocie żądania stwierdzenia nieważności wyraźnej decyzji odmownej
Na poparcie swej skargi skarżąca podnosi w istocie dwa zarzuty, dotyczące, po pierwsze, naruszenia jej prawa do skutecznej ochrony sądowej, i, po drugie, naruszeń prawa.
a)
W przedmiocie zarzutu pierwszego, dotyczącego naruszenia prawa do skutecznej ochrony sądowej
W ramach zarzutu pierwszego skarżąca twierdzi w istocie, że opóźnione rozpatrzenie przez Komisję jej skargi administracyjnej narusza przysługujące jej prawo do skutecznej ochrony sądowej.
Zarzuca ona Komisji, że ta nie wydała decyzji w sprawie jej skargi administracyjnej w przewidzianym w art. 22 ust. 1 akapit trzeci rozporządzenia nr 58/2003 terminie. Przestrzeganie tego terminu jest bardzo istotne, ponieważ spóźnione wydanie aktu mogłoby wprowadzić odbiorców w błąd, w szczególności co do terminu, w jakim można by było je zakwestionować w drodze wniesienia skargi.
Zdaniem skarżącej to samo odnosi się do sytuacji, w której Komisja chciałaby w sposób wyraźny ustosunkować się do skargi administracyjnej już po tym, jak termin do wniesienia skargi na dorozumianą odmowę uwzględnienia rozpoczął swój bieg.
W tym względzie, po pierwsze, należy przypomnieć, że zgodnie z art. 22 ust. 1 i 5 rozporządzenia nr 58/2003 Komisja podejmuje decyzję w sprawie skargi administracyjnej w terminie dwóch miesięcy od daty jej wniesienia. Bez uszczerbku dla obowiązku Komisji w zakresie udzielenia odpowiedzi na piśmie z podaniem uzasadnienia decyzji, nieudzielenie przez Komisję odpowiedzi w tym terminie jest uznane za wyraźne odstąpienie od postępowania. Wyraźna lub dorozumiana decyzja Komisji o nieuwzględnieniu skargi administracyjnej może zostać zakwestionowana w drodze wniesienia skargi do Trybunału Sprawiedliwości, zgodnie z art. 263 TFUE.
Po drugie, nie można wskazać zasady prawnej, która powodowałaby utratę przez organ administracji jego właściwości do udzielenia odpowiedzi na wniosek strony nawet po przekroczeniu wyznaczonego w tym celu terminu. Ten mechanizm dorozumianej decyzji odmownej został ustanowiony w celu uniknięcia ryzyka, iż organ administracji postanowi w ogóle nie ustosunkowywać się do wniosku i uniknie wszelkiej kontroli sądowej, nie zaś w celu uczynienia niezgodnymi z prawem wszystkich decyzji wydanych z opóźnieniem. Wręcz przeciwnie, organ administracji jest zobowiązany co do zasady do udzielenia, choćby z opóźnieniem, uzasadnionej odpowiedzi na każdy wniosek złożony przez podmiot podlegający władztwu administracyjnemu. Tego rodzaju rozwiązanie jest zgodne z celem mechanizmu dorozumianej decyzji odmownej, który polega na tym, by pozwolić podmiotom podlegającym władztwu administracyjnemu na zaskarżenie bezczynności organu administracji w celu uzyskania od tego organu uzasadnionej odpowiedzi (zob. analogicznie wyrok z dnia 19 stycznia 2010 r., Co-Frutta/Komisja,
T‑355/04 i T‑446/04
,
EU:T:2010:15
, pkt
).
Po trzecie, wymóg związany z zapewnieniem skutecznej ochrony sądowej jest zasadą ogólną prawa Unii wynikającą ze wspólnych tradycji konstytucyjnych państw członkowskich, chronioną na mocy art. 6 i 13 europejskiej Konwencji o ochronie praw człowieka i podstawowych wolności, sporządzonej w Rzymie w dniu 4 listopada 1950 r. To prawo do skutecznego środka zaskarżenia zostało ponadto potwierdzone w art. 47 Karty praw podstawowych Unii Europejskiej.
Tymczasem w niniejszym przypadku Komisja nie mogła, wydając wyraźną decyzję odmowną, naruszyć przysługującego skarżącej prawa do skutecznej ochrony sądowej, i to nawet wówczas, gdyby wydanie decyzji nastąpiło po upływie wyznaczonego Komisji w art. 22 ust. 1 akapit trzeci rozporządzenia nr 58/2003 dwumiesięcznego terminu na wydanie rozstrzygnięcia w przedmiocie skargi administracyjnej.
Wyraźna decyzja odmowna informuje bowiem skarżącą o możliwości zażądania stwierdzenia nieważności wspomnianej decyzji w ramach opartej na art. 263 TFUE skargi o stwierdzenie nieważności, wniesionej w wymaganym terminie, skoro skarga została wniesiona w dniu 26 października 2016 r., czyli mniej niż dwa miesiące od podania do wiadomości w dniu 30 września 2016 r. wyraźnej decyzji odmownej.
Niniejszy zarzut należy zatem oddalić.
b)
W przedmiocie zarzutu drugiego, dotyczącego naruszeń prawa
Drugi zarzut tej skargi składa się z dwóch części.
1)
W przedmiocie części pierwszej, dotyczącej niezgodnego z prawem zastosowania klauzuli zaporowej
W ramach pierwszej części zarzutu skarżąca twierdzi w istocie, że należy stwierdzić nieważność wyraźnej decyzji odmownej w zakresie, w jakim Komisja nie usunęła niezgodności z prawem, jakiej dopuściła się w decyzji odmownej ERCEA, opierając swe rozstrzygnięcie o odrzuceniu wniosku o dotację w szczególności na fakcie, że wcześniejszy wniosek, złożony w odpowiedzi na zaproszenie do składania wniosków w 2015 r., został zaklasyfikowany do kategorii C, i to pomimo że ta klasyfikacja została zaskarżona w zawisłej obecnie przed Sądem skardze.
W tym względzie należy przypomnieć, że choć wydana przez ERCEA decyzja odmowna została oparta na kilku podstawach, a mianowicie, w pierwszej kolejności, na tym, że do wniosku nie dołączono ważnego pisma zatwierdzającego instytucji przyjmującej, i, pomocniczo, na klauzuli zaporowej, to wyraźna decyzja odmowna została oparta wyłącznie na pierwszej z tych dwóch podstaw.
W związku z tym, zakładając, że druga z podstaw, na których ERCEA oparła decyzję odmowną, była błędna, nie zmienia to faktu, iż nie stanowi ona podstawy, na której oparto zaskarżoną decyzję, a zatem pierwszą część zarzutu drugiego należy oddalić jako nieistotną dla sprawy.
2)
W przedmiocie części drugiej, opartej na błędnej ocenie kwalifikowalności wniosku o dotację
W ramach drugiej części zarzutu skarżąca podnosi, że do złożenia wniosku o dotację nie były konieczne ani instytucja przyjmująca, ani pismo zatwierdzające.
Po pierwsze, podnosi ona, że przedstawione przez nią pismo zatwierdzające było ważne, zważywszy na to, iż w piśmie z uniwersytetu z dnia 30 stycznia 2015 r., dołączonego do wniosku o dotację, nie było niczego, co by pozwalało uznać, że pismo to dotyczyło jedynie zaproszenia do składania wniosków z 2015 r.
W niniejszym przypadku zaś z pisma zatwierdzającego uniwersytetu z dnia 30 stycznia 2015 r., a konkretnie z jego tytułu, wyraźnie wynika, że uczelnia ta zadeklarowała się wyłącznie jako instytucja przyjmująca w odniesieniu do zaproszenia do składania wniosków z 2015 r.
W każdym razie, jak słusznie podnosi Komisja, uniwersytet ten wycofał dwukrotnie wniosek o dotację i złożył oświadczenie, zgodnie z którym nie jest on dostępny jako instytucja przyjmująca w odniesieniu do projektu popieranego przez skarżącą (zob. pkt 18–20 powyżej).
W związku z tym ten argument skarżącej należy oddalić.
Po drugie, skarżąca twierdzi, że uniwersytet nie był uprawniony do jednostronnego cofnięcia swej zgody już po upływie terminu na złożenie wniosków o dotację. Twierdzi ona, że w stosowanych przez ERBN zasadach składania i oceny wniosków nie przewidziano takiej możliwości.
Takie rozumowanie opiera się zaś na błędnym założeniu, zgodnie z którym uniwersytet poparł ten wniosek o dotację.
Skarżąca złożyła bowiem swój wniosek o dotację bez załączonego ważnego pisma zatwierdzającego, sporządzonego przez uniwersytet, zaś uczelnia ta poinformowała również ERCEA w piśmie z dnia 30 listopada 2015 r., że nie jest dostępna jako instytucja przyjmująca w odniesieniu do projektu przedstawionego przez skarżącą.
W związku z tym, w braku ważnego zatwierdzenia i, a fortiori, uwzględniając dwukrotne wycofanie przez uniwersytet wniosku o dotację, skarżąca nie może skutecznie podnosić, że uniwersytet nie mógł cofnąć swojej zgody już po upływie terminu na złożenie wniosku o udzielenie subwencji.
Po trzecie, skarżąca domaga się prawa do złożenia wniosku o dotację przysługującego jej jako jednostce.
W tym względzie z zawartego w stosowanych przez ERBN zasadach składania i oceny wniosków przypisu 15 niewątpliwie wynika, że „[w] drodze wyjątku główny badacz może sam pełnić rolę podmiotu prawnego będącego kandydatem, jeśli jest on niezależny”.
Niemniej jednak w niniejszym przypadku z jednej strony należy stwierdzić, że w chwili złożenia wniosku o dotację skarżąca wykorzystała kod identyfikacyjny uniwersytetu.
Z drugiej strony, choć skarżąca rzeczywiście zażądała dodatkowego kodu identyfikacyjnego, uczyniła to dopiero po upływie terminu do złożenia wniosku o dotację, a zatem – nie mógł on zostać użyty w tym celu.
Tak więc ten wniosek o dotację został złożony w imieniu uniwersytetu, a nie w imieniu skarżącej, efektem czego przed złożeniem tego wniosku musiała uzyskać od tego uniwersytetu zgodę.
W związku z tym ten argument skarżącej należy oddalić.
Po czwarte, skarżąca twierdzi, że zgodnie z pkt 2.3 stosowanych przez ERBN zasad składania i oceny wniosków ERCEA była zobowiązana do zwrócenia się do niej o wyjaśnienia w przedmiocie złożonego przez nią wniosku o dotację, oraz o umożliwienie jej znalezienia innej instytucji przyjmującej, gdy, w świetle pisma uniwersytetu z dnia 30 listopada 2015 r., okazało się, że sporządzone przez tę uczelnię pismo zatwierdzające nie odnosiło się do zaproszenia do składania wniosków z 2016 r. To automatyczne odrzucenie wniosku o dotację nie jest zdaniem skarżącej zgodne z zawartymi w programie pracy ERBN na 2016 r. przepisami proceduralnymi.
W tym względzie niewątpliwie z art. 96 ust. 2 rozporządzenia Parlamentu Europejskiego i Rady (UE, Euratom) nr 966/2012 z dnia 25 października 2012 r. w sprawie zasad finansowych mających zastosowanie do budżetu ogólnego Unii oraz uchylającego rozporządzenie Rady (WE, Euratom) nr 1605/2002 (D.U. 2012, L 298, s. 1), do którego odsyła pkt 2.3 stosowanych przez ERBN zasad składania i oceny wniosków, wynika, że „jeżeli z powodu oczywistego błędu pisarskiego popełnionego przez wnioskodawcę lub oferenta wnioskodawca lub oferent nie przedstawił dowodów lub nie złożył oświadczeń, komitet oceniający lub – w stosownych przypadkach – właściwy urzędnik zatwierdzający zwraca się do wnioskodawcy lub oferenta o dostarczenie brakujących informacji lub wyjaśnienie dokumentów potwierdzających, z wyjątkiem należycie uzasadnionych przypadków”, a „[t]ego rodzaju informacje lub wyjaśnienia nie mogą zasadniczo zmieniać wniosku ani warunków oferty”.
Z drugiej strony, w art. 56a powołanego w istocie przez skarżącą w replice i stosowanego przez ERBN wzoru umowy o dotację przewidziana została sytuacja, w której w okresie finansowania dochodzi do zmiany instytucji przyjmującej.
Jednakże w niniejszym przypadku skarżąca nie może zarzucać ERCEA tego, że ta nie pozwoliła jej na zmianę instytucji przyjmującej począwszy od dnia 30 listopada 2015 r.
Tożsamość instytucji przyjmującej okazuje się bowiem stanowić istotny element wniosku o dotację i nie może, jako taka, zostać zastąpiona inną instytucją ani też nie można wskazać dodatkowej instytucji przyjmującej, gdyż zmienia to znacznie samą istotę tego wniosku. Wynika z tego, że kwestia ta nie wchodzi w zakres pojęcia „oczywistego błędu pisarskiego”, a zatem nie jest objęta zakresem zastosowania pkt 2.3 stosowanych przez ERBN zasad składania i oceny wniosków.
Ponadto przypadek, o którym mowa w art. 56a stosowanego przez ERBN wzoru umowy o udzielenie dotacji, nie dotyczy zmiany instytucji przyjmującej w trakcie procedury oceny wniosków o dotację, lecz zmiany w okresie objętym dofinansowaniem.
Tak więc skarżąca nie może zarzucać ERCEA, że ta nie pozwoliła na poszukiwania przez skarżącą nowej instytucji przyjmującej, wobec czego nie można uwzględnić drugiej części zarzutu drugiego.
Z powyższych rozważań wynika, że należy odrzucić skargę jako niedopuszczalną w zakresie, w jakim zmierza do stwierdzenia nieważności dorozumianej decyzji odmownej wynikającej z braku ustosunkowania się przez Komisję do wniesionej przez skarżącą skargi administracyjnej, oraz oddalić ją jako bezzasadną w zakresie, w jakim ma ona na celu stwierdzenie nieważności decyzji Komisji z dnia 16 września 2016 r.
V. W przedmiocie kosztów
Zgodnie z brzmieniem art. 149 § 5 regulaminu postępowania, jeżeli korzystający z pomocy prawnej przegra sprawę, Sąd może, jeżeli wymagają tego względy słuszności, orzekając w przedmiocie kosztów w orzeczeniu kończącym postępowanie w sprawie, zadecydować, że jedna strona lub większa liczba stron poniosą koszty własne lub że koszty te, w całości lub w części, zostaną pokryte przez kasę Sądu w ramach pomocy prawnej.
W niniejszym przypadku, ponieważ skarżąca skorzystała z pomocy prawnej i przegrała sprawę, zgodnie z zasadą słuszności każda ze stron niniejszego postępowania pokrywa własne koszty.
Z powyższych względów
SĄD (piąta izba)
orzeka, co następuje:
1)
Skarga zostaje oddalona
2)
Każda ze stron pokrywa własne koszty.
Gratsias
Labucka
Ulloa Rubio
Wyrok ogłoszono na posiedzeniu jawnym w Luksemburgu w dniu 11 czerwca 2019 r.
Sekretarz
E. Coulon
Prezes
(
*1
) Język postępowania: niemiecki. | [
"Badania i rozwój technologiczny",
"Program ramowy w zakresie badań naukowych i innowacji (2014",
"2020)",
"Zaproszenia do składania wniosków i powiązane działania przewidziane w programie pracy ERBN na rok 2016",
"Decyzja ERCEA w przedmiocie nieuwzględnienia wniosku o dotację ze względu na niekwalifikowalność",
"Skarga administracyjna do Komisji",
"Dorozumiana decyzja odmowna",
"Częściowa niedopuszczalność",
"Wyraźna decyzja odmowna",
"Prawo do skutecznej ochrony sądowej"
] |
62013CJ0642 | lt | Savo apeliaciniu skundu V
illeroy & Boch Belgium SA
(toliau –
Villeroy & Boch Belgija
) prašo panaikinti 2013 m. rugsėjo 16 d. Europos Sąjungos Bendrojo Teismo sprendimą Villeroy & Boch Austria ir kt. / Komisija (
T‑373/10, T‑374/10, T‑382/10 ir T‑402/10
, nepaskelbtas Rink.,
EU:T:2013:455
, toliau – skundžiamas sprendimas), nes šiuo sprendimu minėtas teismas atmetė jos ieškinį dėl 2010 m. birželio 23 d. Komisijos sprendimo C(2010) 4185
final
dėl procedūros pagal SESV 101 straipsnį ir EEE susitarimo 53 straipsnį (byla COMP/39092 – Vonios kambario įranga) (toliau – ginčijamas sprendimas) panaikinimo, kiek šis su ja susijęs.
Teisinis pagrindas
Reglamentas Nr. 1/2003
2002 m. gruodžio 16 d. Tarybos reglamento (EB) Nr. 1/2003 dėl konkurencijos taisyklių, nustatytų [SESV 101 ir 102] straipsniuose, įgyvendinimo (
OL L 1
, 2003, p. 1; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 8 sk., 2 t., p. 205) 23 straipsnio 2 ir 3 dalyse numatyta:
„2. Komisija savo sprendimu gali skirti baudas įmonėms ar įmonių asociacijoms, jei jos tyčia ar dėl neatsargumo:
pažeidžia [SESV 101 arba 102] straipsnio nuostatas <…>
<…>
Vienai įmonei ar įmonių asociacijai – pažeidimo dalyvei skiriama bauda negali viršyti 10 % jos bendrosios apyvartos praėjusiais ūkiniais metais.
<…>
3. Nustatant baudos dydį atsižvelgiama į pažeidimo sunkumą ir trukmę.“
2006 m. gairės
Pagal Reglamento Nr. 1/2003 23 straipsnio 2 dalies a punktą skirtų baudų apskaičiavimo gairių (
OL C 210, 2006, p. 2
, toliau – 2006 m. gairės) 2 punkte dėl baudų nustatymo nurodyta, kad „Komisija turi atsižvelgti į pažeidimo sunkumą ir trukmę“ ir kad „paskirta bauda negali viršyti Reglamento Nr. 1/2003 23 straipsnio 2 dalies 2 ir 3 pastraipose nustatytų ribų“.
2006 m. gairių 37 punkte nustatyta:
„Nors šiose Gairėse nurodomas bendras baudų apskaičiavimo metodas, tam tikros bylos ypatumai ar būtinybė siekti atgrasomojo poveikio konkrečioje byloje gali pateisinti Komisijos nukrypimą nuo šių metodų ar nuo 21 punkte nustatytų apribojimų.“
Ginčo aplinkybės ir ginčijamas sprendimas
Su karteliu susiję produktai yra vonios kambario įranga, priklausanti vienam iš šių trijų prekių pogrupių: santechninės armatūros prekės, dušo uždangos ir jų priedai, taip pat keramikos prekės (toliau – trys prekių pogrupiai).
Ginčo aplinkybes Bendrasis Teismas išdėstė skundžiamo sprendimo 1–19 punktuose ir jas galima apibendrinti, kaip nurodyta toliau.
Ginčijamame sprendime Komisija konstatavo SESV 101 straipsnio 1 dalies ir 1992 m. gegužės 2 d. Europos ekonominės erdvės susitarimo (
OL L 1
, 1994, p. 3; 2004 m. specialusis leidimas lietuvių k., 11 sk., 52 t., p. 3, toliau – EEE) 53 straipsnio pažeidimą vonios kambario įrangos sektoriuje. Šis pažeidimas, kurį darė 17 įmonių, tęsėsi įvairias laikotarpiais nuo 1992 m. spalio 16 d. iki 2004 m. lapkričio 9 d. ir tai buvo visuma antikonkurencinių susitarimų arba suderintų veiksmų Belgijos, Vokietijos, Prancūzijos, Italijos, Nyderlandų ir Austrijos teritorijose.
Konkrečiai kalbant, ginčijamame sprendime Komisija nurodė, kad konstatuotą pažeidimą sudarė, pirma, minėtų vonios kambario įrangos gamintojų vykdomas kasmetinio kainų kėlimo ir kitų tarifų nustatymo elementų koordinavimas per reguliarius nacionalinių profesinių asociacijų susitikimus, antra, kainų nustatymas ar derinimas dėl konkrečių aplinkybių, kaip antai žaliavų kainų augimo, euro įvedimo, taip pat mokesčių už kelius nustatymo, ir, trečia, neskelbtinos komercinės informacijos atskleidimas ir keitimasis ja. Be to, Komisija konstatavo, kad kainos vonios kambario įrangos sektoriuje buvo nustatomos kasmet. Gamintojai nustatydavo kainoraščius, kurie paprastai galiodavo vienus metus ir kuriais buvo remiamasi esant komerciniams santykiams su didmenininkais.
Villeroy & Boch Belgija
ir kitos ieškovės pirmojoje instancijoje, t. y.
Villeroy & Boch Austria GmbH
(toliau –
Villeroy & Boch Austrija
),
Villeroy & Boch AG
(toliau –
Villeroy & Boch
) ir
Villeroy & Boch SAS
(toliau –
Villeroy & Boch Prancūzija
), veikia vonios kambario įrangos sektoriuje.
Villeroy & Boch
priklauso visa
Villeroy & Boch Austrija
,
Villeroy & Boch Prancūzija
,
Villeroy & Boch Belgija
,
Ucosan BV
ir šios dukterinių bendrovių, taip pat
Villeroy & Boch SARL
(toliau –
Villeroy & Boch Liuksemburgas
) kapitalas.
2004 m. liepos 15 d.
Masco Corp
. ir jos dukterinės bendrovės, tarp kurių yra
Hansgrohe AG
, gaminanti santechninės armatūros prekes, ir
Hüppe GmbH
, gaminanti dušo uždangas, informavo Komisiją, kad vonios kambario įrangos sektoriuje egzistuoja kartelis, ir paprašė jas atleisti nuo baudų pagal Komisijos pranešimą apie atleidimą nuo baudų ir baudų sumažinimą kartelių atveju (
OL C 45, 2002, p. 3
, toliau – 2002 m. pranešimas dėl bendradarbiavimo) arba, jei šis prašymas nebūtų patenkintas, sumažinti baudas, kurios joms gali būti skirtos. 2005 m. kovo 2 d. Komisija priėmė sąlyginį sprendimą atleisti
Masco
nuo baudos pagal šio pranešimo dėl bendradarbiavimo 8 punkto a papunktį ir 15 punktą.
2004 m. lapkričio 9 ir 10 d. Komisija atliko iš anksto nenumatytus patikrinimus kelių bendrovių ir nacionalinių profesinių asociacijų, veikiančių vonios kambario įrangos sektoriuje, patalpose.
2004 m. lapkričio 15 ir 19 d.
Grohe Beteiligungs GmbH
ir jos dukterinės bendrovės, taip pat
American Standard Inc
. atitinkamai pateikė prašymus atleisti nuo baudų pagal 2002 m. pranešimą dėl bendradarbiavimo arba, jei tas prašymas nebūtų patenkintas, sumažinti jų dydį.
2005 m. lapkričio 15 d.–2006 m. gegužės 16 d. laikotarpiu įvairioms bendrovėms ir asociacijoms, veikiančioms vonios kambario įrangos sektoriuje, įskaitant ieškoves pirmojoje instancijoje, išsiuntusi prašymus pateikti informacijos Komisija 2007 m. kovo 26 d. priėmė pranešimą apie kaltinimus ir jį išsiuntė visoms minėtoms bendrovėms.
2006 m. sausio 17 ir 19 d.
Roca SARL
,
Hansa Metallwerke AG
ir šios dukterinės bendrovės taip pat pateikė prašymus atleisti nuo baudų arba, jei šie prašymai nebūtų patenkinti, jas sumažinti pagal 2002 m. pranešimą dėl bendradarbiavimo. 2006 m. sausio 20 d.
Aloys F. Dornbracht GmbH & Co. KG Armaturenfabrik
irgi pateikė tokį prašymą.
Po 2007 m. lapkričio 12–14 d. posėdžio, kuriame dalyvavo ieškovės pirmojoje instancijoje, kai 2009 m. liepos 9 d. jau buvo išsiųstas raštas, raginantis atkreipti minėtų bendrovių dėmesį į tam tikrus įrodymus, kuriais Komisija ketino remtis priimdama galutinį sprendimą, ir kai vėliau minėtoms ieškovėms buvo išsiųsti prašymai pateikti papildomos informacijos, Komisija 2010 m. birželio 23 d. priėmė ginčijamą sprendimą. Sprendime ji konstatavo šio sprendimo 8 punkte aprašytą elgesį, kuris buvo bendro plano riboti konkurenciją tarp šio sprendimo adresačių dalis ir turėjo vieno bei tęstinio pažeidimo požymių, apimantį tris prekių pogrupius ir Belgijos, Vokietijos, Prancūzijos, Italijos, Nyderlandų ir Austrijos teritorijas. Šiuo klausimu ši institucija pažymėjo, kad minėtas elgesys atitiko pasikartojantį modelį šešiose valstybėse narėse, dėl kurių Komisija atliko tyrimą. Ji taip pat nustatė, kad egzistuoja nacionalinės profesinės asociacijos dėl visų trijų prekių pogrupių, kurias pavadino „koordinavimo organizacijomis“, nacionalinės profesinės asociacijos, vienijančios narius, kurių veikla apėmė bent du iš trijų prekių pogrupių, jos pavadintos „daugiaprekėmis asociacijomis“, ir specializuotos asociacijos, vienijančios narius, kurių veikla apėmė vieną iš trijų prekių pogrupių. Galiausiai ji konstatavo, kad buvo centrinė įmonių grupė, kuri dalyvavo kartelyje skirtingose valstybėse narėse per koordinavimo organizacijas ir daugiaprekes asociacijas.
Komisijos nuomone, ieškovės pirmojoje instancijoje dalyvavo darant nagrinėjamą pažeidimą kaip šių asociacijų narės:
IndustrieForum Sanitär
, kuri 2001 m. pakeitė
Freundeskreis der deutschen Sanitärindustrie
;
Arbeitskreis Baden und Duschen
, kuri 2003 m. pakeitė
Arbeitskreis Duschabtrennungen
ir
Fachverband Sanitär-Keramische Industrie
Vokietijoje,
Arbeitskreis Sanitärindustrie
Austrijoje,
Vitreous China-group
(toliau – VCG) Belgijoje,
Sanitair Fabrikanten Platform
Nyderlanduose ir
Association française des industries de céramique sanitaire
Prancūzijoje. Dėl pažeidimo Nyderlanduose Komisija ginčijamo sprendimo 1179 konstatuojamojoje dalyje iš esmės konstatavo, kad įmonėms, kurios dalyvavo darant šį pažeidimą, negali būti skirta bauda dėl pasibaigusios senaties.
Ginčijamo sprendimo 1 straipsnyje Komisija nurodė įmones, kurioms skyrė sankcijas už SESV 101 straipsnio ir nuo 1994 m. sausio 1 d. EEE susitarimo 53 straipsnio pažeidimą dėl to, kad jos dalyvavo kartelyje vonios kambario įrangos rinkoje Belgijoje, Vokietijoje, Prancūzijoje, Italijoje, Nyderlanduose ir Austrijoje įvairiais laikotarpiais nuo 1992 m. spalio 16 d. iki 2004 m. lapkričio 9 d. Kalbant apie ieškoves pirmojoje instancijoje, Komisija minėto sprendimo 1 straipsnio 1 dalyje skyrė sankcijas
Villeroy & Boch
už jos dalyvavimą darant minėtą vieną pažeidimą nuo 1994 m. rugsėjo 28 d. iki 2004 m. lapkričio 9 d., o jos dukterinėms bendrovėms
Villeroy & Boch Belgija
,
Villeroy & Boch Prancūzija
ir
Villeroy & Boch Austrija
– už laikotarpius nuo 1994 m. spalio 12 d. iki 2004 m. lapkričio 9 d.
Ginčijamo sprendimo 2 straipsnio 8 dalyje Komisija pirmiausia
Villeroy & Boch
skyrė 54436347 EUR baudą, antra,
Villeroy & Boch
solidariai su V
illeroy & Boch Austrija
–6083604 EUR baudą, trečia,
Villeroy & Boch
solidariai su
Villeroy & Boch Belgija
–2942608 EUR baudą ir, ketvirta,
Villeroy & Boch
solidariai su V
illeroy & Boch Prancūzija
–8068441 EUR baudą. Bendra ieškovėms pirmojoje instancijoje skirtų baudų suma sudarė 71531000 EUR.
Apskaičiuodama šias baudas Komisija rėmėsi 2006 m. gairėmis.
Procesas Bendrajame Teisme ir skundžiamas sprendimas
2010 m. rugsėjo 9 d. Bendrojo Teismo kanceliarijai apeliantė pateikė ieškinį byloje T‑402/10 dėl ginčijamo sprendimo panaikinimo, kiek jis su ja susijęs arba subsidiariai – dėl jai skirtos baudos sumažinimo.
Grįsdama savo reikalavimus apeliantė Bendrajame Teisme tvirtino, kad Komisija nustatytą pažeidimą nepagrįstai pripažino vienu, sudėtiniu ir tęstiniu pažeidimu, ir subsidiariai nurodė, kad taip kvalifikuodama ji pažeidė pareigą motyvuoti, nes nepakankamai tiksliai apibrėžė nagrinėjamas rinkas. Apeliantė taip pat nurodė, kad jos dalyvavimo darant pažeidimą Belgijoje Komisija neįrodė. Galiausiai ji ginčijo savo solidarią atsakomybę už skirtos baudos sumokėjimą ir nurodė, kad baudos apskaičiavimas buvo klaidingas, kad ji turėjo būti sumažinta atsižvelgiant į pernelyg ilgą administracinės procedūros trukmę ir kad ji buvo neproporcinga.
Subsidiariai apeliantė pateikė prašymą sumažinti jai skirtos baudos dydį.
Skundžiamu sprendimu Bendrasis Teismas atmetė visą ieškinį.
Šalių reikalavimai
Apeliantė Teisingumo Teismo prašo:
—
panaikinti visą skundžiamą sprendimą, nes juo Bendrasis Teismas atmetė jos ieškinį,
—
nepatenkinus šio reikalavimo, iš dalies panaikinti skundžiamą sprendimą,
—
nepatenkinus šio reikalavimo, sumažinti jai skirtą baudą,
—
nepatenkinus nė vieno iš šių reikalavimų – panaikinti skundžiamą sprendimą ir grąžinti bylą Bendrajam Teismui nagrinėti iš naujo ir
—
priteisti iš Komisijos bylinėjimosi išlaidas.
Komisija Teisingumo Teismo prašo:
—
atmesti visą apeliacinį skundą kaip iš dalies nepriimtiną ir iš dalies akivaizdžiai nepagrįstą ir
—
priteisti iš apeliantės bylinėjimosi išlaidas.
Dėl apeliacinio skundo
Apeliantė savo apeliacinį skundą grindžia keturiais pagrindais. Pirmasis pagrindas susijęs su teisės klaida, kurią Bendrasis Teismas padarė vertindamas Belgijoje tariamai padarytą pažeidimą. Antrasis pagrindas susijęs su Bendrojo Teismo teisės klaida konstatuojant sudėtinį ir tęstinį pažeidimą. Trečiasis pagrindas susijęs su aplinkybe, kad Bendrasis Teismas nepasinaudojo savo neribota jurisdikcija, kad atliktų skirtos baudos dydžio kontrolę. Ketvirtasis pagrindas susijęs su proporcingumo principo pažeidimu.
Dėl pirmojo pagrindo, susijusio su klaidingu Belgijoje tariamai padaryto pažeidimo vertinimu
Šalių argumentai
Savo pirmajame apeliacinio skundo pagrindė, suskirstytame į keturias dalis, apeliantė pirmiausia tvirtina, kad Bendrasis Teismas iškraipė įrodymus dėl Belgijoje tariamai padaryto pažeidimo ir pažeidė savo pareigą motyvuoti. Iš tikrųjų minėto sprendimo 243 ir paskesniuose punktuose Bendrojo Teismo nurodyti motyvai grindžiami neteisinga prielaida, kad Z. po 2003 m. sausio 1 d. vis dar joje dirbo. Iš tikrųjų, kaip apeliantė per posėdį nurodė Bendrajame Teisme ir kaip šis pats konstatavo per posėdį, Z. nuo minėtos datos neturėjo jokių organizacinių ar darbo sutartimi su ja pagrįstų ryšių, o tai reiškia, kad apeliantei negali būti inkriminuojamos faktinės aplinkybės.
Antra, apeliantė subsidiariai tvirtina, kad Bendrasis Teismas pažeidė SESV 101 straipsnį, kai nusprendė, jog apeliantė dalyvavo darant pažeidimą dėl keramikos prekių Belgijoje, nors ji šioje rinkoje nebevykdė veiklos nuo 2002 m. pabaigos, ir kad nebuvo įrodyta, jog ji stengėsi, kad kartelio narių tikslai būtų pasiekti. Konkrečiai kalbant, Bendrasis Teismas nenurodė, kokiu „elgesiu“ apeliantė po pasitraukimo iš rinkos galėjo derinti veiksmus su kitais kartelio dalyviais, kad apribotų konkurenciją šioje rinkoje. Atsižvelgiant į Bendrojo Teismo 2013 m. rugsėjo 16 d. Sprendime Wabco Europe ir kt. / Komisija (
T‑380/10
,
EU:T:2013:449
,
ir paskesni punktai) ir 2013 m. rugsėjo 16 d. Sprendime Keramag Keramische Werke ir kt. / Komisija (
T‑379/10 ir T‑381/10
, nepaskelbtas Rink.,
EU:T:2013:457
,
ir paskesni punktai) pateiktus motyvus, negalima apeliantei nei priskirti atsakomybės už trečiųjų asmenų elgesį po minėto pasitraukimo iš rinkos, nei skirti jai už tai baudos. Bet kuriuo atveju skirtingas faktinių aplinkybių vertinimas skundžiamame sprendime ir 2013 m. rugsėjo 16 d. Sprendime Wabco Europe ir kt. / Komisija (
T‑380/10
,
EU:T:2013:449
) yra vienodo požiūrio principo pažeidimas apeliantės nenaudai.
Trečia, dėl veiksmų derinimo per 2003 m. balandžio 28 ir 29 d. susitikimą Belgijoje įrodymo Bendrasis Teismas skundžiamo sprendimo 271 punkte pripažino, kad įrodymų vertinimas apsiribojo tik pastabomis, jog vienodo nuolaidų dydžio, išreikšto procentine dalimi, didmenininkams nenustatymas „neleidžia atmesti galimybės, kad konkurencija buvo iškraipyta dėl keitimosi aptariama informacija“. Vis dėlto, net jei reikėtų pripažinti šį Bendrojo Teismo tvirtinimą pagrįstu, jo, logiškai mąstant, nepakaktų pažeidimui įrodyti. Taigi buvo nesilaikyta pareigos motyvuoti, kaip ji suprantama pagal SESV 296 straipsnio antrą pastraipą, arba pažeistas principas
in dubio pro reo
, įtvirtintas Europos Sąjungos pagrindinių teisių chartijos 48 straipsnio 1 dalyje.
Ketvirta, skundžiamo sprendimo 272 ir 274 punktuose padaryta teisės klaida konstatuojant, kad visi Belgijos vonios kambario keramikos prekių rinkoje inkriminuojami pažeidimai sudarė vieną sudėtinį ir tęstinį pažeidimą.
Komisijos remiantis VCG susitikimuose nustatytos faktinės aplinkybės iš tikrųjų neleidžia daryti išvados, kad visas nustatyto pažeidimo laikotarpis turi būti vertinamas kaip sudarantis vieną pažeidimą. Priešingai, po 2003 m. balandžio 28 ir 29 d. VCG susitikimo pastebimas akivaizdus pažeidimo laikinas nutraukimas, o tai teisiniu požiūriu neleidžia ankstesnių ir vėlesnių susitikimų sujungti į vieną ir tęstinį pažeidimą.
Komisija mano, kad reikia atmesti pirmąjį pagrindą.
Teisingumo Teismo vertinimas
Pirmiausia dėl pirmojo pagrindo pirmos dalies, susijusios su pareigos motyvuoti nesilaikymu ir įrodymų iškraipymu, nes Bendrasis Teismas neatsižvelgė į apeliantės argumentus, kad Z. nuo 2003 m. sausio 1 d. neturėjo jokių ryšių su ja, reikia pažymėti, kad per rašytinę proceso Bendrajame Teisme dalį apeliantė, ginčydama savo dalyvavimą kartelyje Belgijoje nuo šios datos, tik paminėjo, kad
Villeroy & Boch Liuksemburgas
„2002 m. pabaigoje perėmė Belgijos bendrovės keramikos padalinį“. Tik per žodinę proceso Bendrajame Teisme dalį apeliantė pirmą kartą aiškiai nurodė, kad negali būti pripažinta atsakinga už antikonkurencinį elgesį Belgijos keramikos prekių rinkoje nuo 2003 m. sausio 1 d., nes asmuo, dalyvavęs kartelio susitikimuose, t. y. Z., nuo tos dienos dirbo nebe joje, o
Villeroy & Boch Liuksemburgas
.
Pagal Bendrojo Teismo procedūros reglamento 48 straipsnio 2 dalį vykstant procesui negalima pateikti naujų pagrindų, išskyrus tuos atvejus, kai jie pagrindžiami teisinėmis arba faktinėmis aplinkybėmis, kurios tapo žinomos vykstant procesui. Todėl apeliantės per posėdį Bendrajame Teisme nurodytas argumentas akivaizdžiai nepriimtinas, nes susijęs su nauju pagrindu, pagrįstu faktine aplinkybe, apie kurią pirmoji sužinojo apeliantė ir kuri nebuvo žinoma vykstant procesui.
Tiesa, Bendrasis Teismas nepareiškė aiškios nuomonės dėl šio argumento priimtinumo ar pagrįstumo. Vis dėlto pagal nusistovėjusią Teisingumo Teismo praktiką Bendrasis Teismas kiekvieną kartą, kai šalis vykstant procesui nurodo naują pagrindą, kuris aiškiai neatitinka jo Procedūros reglamento 48 straipsnio 2 dalies reikalavimų, neprivalo savo sprendime paaiškinti priežasčių, dėl kurių šis pagrindas nepriimtinas, arba nagrinėti jį iš esmės (be kita ko, žr. 2014 m. kovo 20 d. Sprendimo Rousse Industry / Komisija,
C‑271/13 P
, nepaskelbtas Rink.,
EU:C:2014:175
,
punktą ir jame nurodytą teismų praktiką).
Iš to matyti, kad Bendrasis Teismas nepažeidė pareigos motyvuoti, kai skundžiamo sprendimo 248 punkte, neatsižvelgdamas į pavėluotai pateiktus apeliantės argumentus, kad Z. nuo 2003 m. sausio 1 d. nebebuvo jos darbuotojas, ir nepaaiškindamas, kodėl šie argumentai yra akivaizdžiai nepriimtini, nurodė, jog Z. dalyvavimas kartelio susitikimuose „įrodo, kad V
illeroy & Boch Belgija
toliau aktyviai dalyvavo darant pažeidimą, siekdama savo interesų ir visos įmonės, kaip ši suprantama pagal konkurencijos teisę, kuriai ji priklausė, interesų“.
Taigi pirmojo pagrindo pirma dalis yra nepagrįsta.
Antra, dėl šio pagrindo antros dalies, susijusios su SESV 101 straipsnio pažeidimu, reikia pažymėti, jog apeliantė neneigia Bendrojo Teismo išvados, kad VCG susitikimai iki 2003 m. sausio 1 d. ir po šios datos buvo neteisėti, tačiau tvirtina, kad Bendrasis Teismas nepagrįstai nusprendė, jog ji dalyvavo darant pažeidimą, nors ji nuo 2002 m. pabaigos nebevykdė veiklos Belgijos keramikos prekių rinkoje.
Remiantis Teisingumo Teismo praktika negalima daryti išvados, kad SESV 101 straipsnio 1 dalyje turimos omenyje tik įmonės, vykdančios veiklą tose rinkose, kur ribojama konkurencija, ar su karteliu susijusiose žemesnės ar aukštesnės grandies arba gretimose rinkose; arba įmonės, kurios susitarimu arba suderintais veiksmais riboja savo savarankišką elgesį konkrečioje rinkoje. Iš tikrųjų iš nusistovėjusios Teisingumo Teismo praktikos aišku, kad SESV 101 straipsnio 1 dalyje nuoroda daroma apskritai į visus susitarimus ir visus suderintus veiksmus, kurie, esant tiek horizontaliems, tiek vertikaliems santykiams, iškraipo konkurenciją vidaus rinkoje, neatsižvelgiant į tai, kokioje rinkoje šalys vykdo veiklą, ir į tai, kad tik vienos iš jų komercinis elgesys priklauso nuo aptariamų susitarimų sąlygų (šiuo klausimu žr. 2015 m. spalio 22 d. Sprendimo AC-Treuhand / Komisija,
C‑194/14 P
,
EU:C:2015:717
ir
punktus bei nurodytą teismų praktiką).
Iš to matyti, kad Bendrasis Teismas skundžiamo sprendimo 242 punkte pagrįstai nusprendė, jog įmonė gali pažeisti SESV 101 straipsnio 1 dalyje įtvirtintą draudimą, jeigu su kitomis įmonėmis suderintais veiksmais siekia apriboti konkurenciją konkrečioje rinkoje, nebūtinai reikalaujant, kad ji vykdytų veiklą minėtoje rinkoje.
Šiuo klausimu reikia pažymėti, kad, pirma, priešingai, nei tvirtina apeliantė, Bendrasis Teismas įrodė, jog ji aktyviai dalyvavo darant inkriminuojamą pažeidimą. Skundžiamo sprendimo 244 ir 248 punktuose jis pažymėjo, kad nepertraukiamas Z. (atstovaujant apeliantei) dalyvavimas iki 2003 m. sausio 1 d. ir po šios datos, t. y. ir po to, kai apeliantė nutraukė veiklą keramikos prekių rinkoje, vykusiuose VCG susitikimuose, kurių neteisėtumo ji neginčija, patvirtina jos aktyvų dalyvavimą darant pažeidimą. Antra, priešingai, nei teigia apeliantė, įvairūs veiksmai, kuriais kaltinami šio pažeidimo dalyviai, įskaitant ją pačią, buvo detaliai aprašyti skundžiamo sprendimo 255–277 punktuose.
Iš to, kas išdėstyta, matyti, kad apeliantės argumentas, jog ji nuo 2002 m. pabaigos nutraukė bet kokią veiklą keramikos prekių srityje, turi būti atmestas.
Ši išvada negali būti paneigta atsižvelgiant į 2013 m. rugsėjo 16 d. Sprendimo Wabco Europe ir kt. / Komisija (
T‑380/10
,
EU:T:2013:449
,
punktas) ir 2013 m. rugsėjo 16 d. Sprendimo Keramag Keramische Werke ir kt. / Komisija (
T‑379/10 ir T‑381/10
, nepaskelbtas Rink.,
EU:T:2013:457
,
ir paskesni punktai) išvadą. Iš tikrųjų remiantis nusistovėjusia Teisingumo Teismo praktika Bendrojo Teismo pareiga nurodyti savo sprendimų motyvus iš principo negali būti išplėsta taip, kad jis būtų įpareigotas pagrįsti byloje priimtą sprendimą, atsižvelgdamas į kitoje byloje, kurią išnagrinėjo, priimtą sprendimą, net jeigu jis susijęs su tuo pačiu Komisijos sprendimu (žr. 2013 m. liepos 11 d. Sprendimo Team Relocations ir kt. / Komisija,
C‑444/11 P
, nepaskelbtas Rink.,
EU:C:2013:464
,
punktą ir jame nurodytą teismo praktiką).
Taigi pirmojo pagrindo antra dalis yra nepagrįsta.
Galiausiai, trečia, dėl apeliantės argumentų, išdėstytų nurodant šio pagrindo trečią ir ketvirtą dalis, reikia pažymėti, kad jais apeliantė, prisidengdama tvirtinimais dėl Bendrojo Teismo padarytų teisės klaidų, iš esmės ginčija šio teismo pateiktą įrodymų vertinimą. Tačiau nagrinėdamas apeliacinį skundą Teisingumo Teismas iš principo negali tikrinti Bendrojo Teismo pateikto dokumento įrodomosios galios vertinimo Iš tikrųjų, kaip matyti iš SESV 256 straipsnio ir Europos Sąjungos Teisingumo Teismo statuto 58 straipsnio pirmos pastraipos, apeliaciją galima paduoti tik teisės klausimais. Bendrasis Teismas vienintelis turi kompetenciją konstatuoti ir vertinti reikšmingas faktines aplinkybes ir įrodymus, išskyrus atvejus, kai faktinės aplinkybės ir įrodymai iškraipomi (šiuo klausimu žr. 2003 m. spalio 2 d. Sprendimo Salzgitter / Komisija,
C‑182/99 P
,
EU:C:2003:526
,
punktas ir jame nurodyta teismo praktika).
Taigi minėti argumentai turi būti atmesti kaip nepriimtini.
Atsižvelgiant į išdėstytus argumentus, apeliacinio skundo pirmąjį pagrindą reikia atmesti kaip iš dalies nepriimtiną ir iš dalies nepagrįstą.
Dėl antrojo pagrindo, susijusio su tuo, kad buvo daromas vienas, sudėtinis ir tęstinis pažeidimas
Šalių argumentai
Nurodydama savo antrąjį pagrindą apeliantė tvirtina, kad skundžiamu sprendimu buvo pažeistas SESV 101 straipsnis ir EEE susitarimo 53 straipsnis, nes Bendrasis Teismas nagrinėjamu atveju nepagrįstai konstatavo vieną, sudėtinį ir tęstinį pažeidimą.
Šiuo klausimu apeliantė pirmiausia tvirtina, kad pati vieno, sudėtinio ir tęstinio pažeidimo teisinė sąvoka yra nesuderinama su SESV 101 straipsniu ir EEE susitarimo 53 straipsniu, todėl negali būti taikoma. Iš tikrųjų ši sąvoka Sąjungos teisėje neturi jokio teisinio pagrindo. Be to, naudodama vieno, sudėtinio ir tęstinio pažeidimo koncepciją Komisija dirbtinai sugrupavo skirtingas nepriklausomas rinkas, kad būtų nustatytas vienas bendras pažeidimas, taip išvengdama galimai atskirų pažeidimų senaties terminų. Taip pat apeliantė tvirtina, kad skundžiamas sprendimas yra nepakankamai motyvuotas, nes Bendrasis Teismas neatsakė į jos argumentus šiuo klausimu.
Antra, apeliantė tvirtina, kad skundžiamame sprendime konstatavus nagrinėjamu atveju vieną konkrečiai Italijos teritoriją apimantį pažeidimą buvo pažeisti teisingo bylos nagrinėjimo principai. Iš tikrųjų, kadangi Bendrasis Teismas manė, kad apeliantė gali būti pripažinta atsakinga už pažeidimą, kurį darant nedalyvavo, tačiau kuris yra vieno pažeidimo, daromo jai dalyvaujant, dalis, apeliantė, norėdama ginčyti savo dalyvavimą darant šį vieną pažeidimą, negali veiksmingai remtis aplinkybe, kad nedalyvavo darant šį pirmą pažeidimą, taigi ji praranda veiksmingą gynybos priemonę. Ji gali ginčyti tik savo žinojimą apie aptariamą pažeidimą.
Trečia, subsidiariai apeliantė nurodo, kad nagrinėjamu atveju nebuvo tenkinamos vieno pažeidimo pripažinimo sąlygos, nes Komisija neapibrėžė atitinkamos rinkos ir nebuvo įrodytas atskirų inkriminuojamų veiksmų tarpusavio papildymo ryšys.
Ketvirta, apeliantė mano, kad bet kuriuo atveju dėl ginčijamo sprendimo, kiek jis susijęs su tam tikromis valstybėmis narėmis, panaikinimo iš dalies 2013 m. rugsėjo 16 d. Sprendimu Wabco Europe ir kt. / Komisija (
T‑364/10
,
EU:T:2013:477
), 2013 m. rugsėjo 16 d. Sprendimu Keramag Keramische Werke ir kt. / Komisija (
T‑379/10 ir T‑381/10
, nepaskelbtas Rink.,
EU:T:2013:457
) ir 2013 m. rugsėjo 16 d. Sprendimu Duravit ir kt. / Komisija (
T‑380/10
, nepaskelbtas Rink.,
EU:T:2013:449
), ir dėl to, kad tam tikros įmonės galėjo nežinoti apie visą pažeidimą, negali būti kalbama apie bendrą pažeidimą, kaip jis apibūdintas ginčijamame sprendime.
Komisija tvirtina, kad reikėtų atmesti antrąjį pagrindą.
Teisingumo Teismo vertinimas
Pagal nusistovėjusią teismų praktiką SESV 101 straipsnio 1 dalis gali būti pažeista ne tik atskiru veiksmu, bet ir keliais veiksmais arba tęstine veika, nors viena ar kelios šių kelių veiksmų ar tęstinio elgesio sudedamosios dalys taip pat galėtų būti pripažintos atskiru minėtos nuostatos pažeidimu. Taigi, jei įvairiais veiksmais vykdomas „bendras planas“, nes siekiama vieno tikslo – iškreipti konkurenciją vidaus rinkoje, Komisija turi teisę priskirti atsakomybę už tokius veiksmus, remdamasi dalyvavimu darant visą pažeidimą (šiuo klausimu žr. 2015 m. birželio 24 d. Sprendimo Fresh Del Monte Produce / Komisija ir Komisija / Fresh Del Monte Produce,
C‑293/13 P ir C‑294/13 P
,
EU:C:2015:416
,
punktą ir jame nurodytą teismo praktiką).
Įmonė, dalyvavusi darant tokį vieną sudėtinį pažeidimą savo veiksmais, priskirtinais prie susitarimo ar suderintų veiksmų, turinčių antikonkurencinį tikslą, kaip tai suprantama pagal SESV 101 straipsnio 1 dalį, ir kuriais siekiama prisidėti prie bendro pažeidimo darymo, taip pat gali būti atsakinga už kitų įmonių veiksmus darant tą patį pažeidimą visą jos dalyvavimo jį darant laikotarpį. Taip yra tuo atveju, kai įrodoma, kad minėta įmonė ketino savo elgesiu prisidėti prie visų dalyvių siektų bendrų tikslų ir žinojo apie tikrąjį kitų įmonių siekiant tų pačių tikslų planuotą ar praktiškai įgyvendintą elgesį arba galėjo protingai jį numatyti ir buvo pasirengusi prisiimti riziką (šiuo klausimu žr. 2015 m. birželio 24 d. Sprendimo Fresh Del Monte Produce / Komisija ir Komisija / Fresh Del Monte Produce,
C‑293/13 P ir C‑294/13 P
,
EU:C:2015:416
,
punktą ir jame nurodytą teismo praktiką).
Taigi įmonė gali būti tiesiogiai atlikusi visus vieną tęstinį pažeidimą sudarančius antikonkurencinius veiksmus, ir tokiu atveju Komisija turi teisę jai priskirti atsakomybę už visus veiksmus, todėl ir už visą šį pažeidimą. Įmonė taip pat gali būti tiesiogiai atlikusi tik kelis vieną ir tęstinį pažeidimą sudarančius antikonkurencinius veiksmus, tačiau galėjo žinoti apie visus numatytus ar įgyvendintus kitų kartelio dalyvių neteisėtus veiksmus siekiant tų pačių tikslų arba protingai juos numatyti ir buvo pasirengusi prisiimti su tuo susijusią riziką. Tokiu atveju Komisija taip pat turi teisę priskirti šiai įmonei atsakomybę už visą antikonkurencinį elgesį, sudarantį tokį pažeidimą, todėl ir už visą pažeidimą (žr. 2015 m. birželio 24 d. Sprendimo Fresh Del Monte Produce / Komisija ir Komisija / Fresh Del Monte Produce,
C‑293/13 P ir C‑294/13 P
,
EU:C:2015:416
,
punktą ir jame nurodytą teismų praktiką).
Be to, siekiant skirtingus veiksmus pripažinti vienu tęstiniu pažeidimu, nereikia patikrinti, ar tarp jų yra vienas kito papildymo ryšys, t. y. ar kiekvienu iš jų buvo siekiama vienos arba kelių pasekmių įprastai konkurencijai ir darant pažeidimą prisidėta prie bendro antikonkurencinio poveikio, kurio norėjo jo autoriai, vykdantys bendrą vieno tikslo siekiantį planą. Tačiau sąlyga, susijusi su vieno tikslo sąvoka, reikalauja, kad būtų patikrinta, ar nėra pažeidimą sudarantiems skirtingiems veiksmams būdingų veiksnių, kurie gali rodyti, kad realaus kitų dalyvių elgesio tikslas arba antikonkurencinis poveikis nėra tokie patys, todėl jis nėra „bendro plano“ dalis, nes siekiama vieno tikslo – iškreipti konkurenciją vidaus rinkoje (šiuo klausimu žr. 2013 m. gruodžio 19 d. Sprendimo Siemens ir kt. / Komisija,
C‑239/11 P, C‑489/11 P ir C‑498/11 P
, nepaskelbtas Rink.,
EU:C:2013:866
,
ir
punktus).
Be to, remiantis Teisingumo Teismo praktika negalima daryti išvados, kad SESV 101 straipsnio 1 dalyje turimos omenyje tik įmonės, vykdančios veiklą tose rinkose, kur ribojama konkurencija, ar su karteliu susijusiose žemesnės ar aukštesnės grandies arba gretimose rinkose, arba įmonės, kurios susitarimu arba suderintais veiksmais riboja savo elgesio konkrečioje rinkoje savarankiškumą. Iš tikrųjų iš šio sprendimo 39 punkte nurodytos nusistovėjusios Teisingumo Teismo praktikos aišku, kad SESV 101 straipsnio 1 dalyje nuoroda daroma apskritai į visus susitarimus ir visus suderintus veiksmus, kurie, esant tiek horizontaliems, tiek vertikaliems santykiams, iškraipo konkurenciją vidaus rinkoje, neatsižvelgiant į tai, kokioje rinkoje šalys vykdo veiklą, ir į tai, kad tik vienos iš jų komercinis elgesys priklauso nuo aptariamų susitarimų sąlygų (šiuo klausimu žr. 2015 m. spalio 22 d. Sprendimo AC-Treuhand / Komisija,
C‑194/14 P
,
EU:C:2015:717
ir
punktus bei nurodytą teismų praktiką).
Atsižvelgiant į šią teismų praktiką reikia, pirma, atmesti apeliantės argumentus, kad vieno, sudėtinio ir tęstinio pažeidimo sąvoka nesuderinama su SESV 101 straipsniu ir EEE susitarimo 53 straipsniu ir pažeidžia teisingo bylos nagrinėjimo principus, neatsižvelgiant į pastarojo argumento priimtinumą.
Antra, reikia konstatuoti, kad, priešingai, nei tvirtina apeliantė, Bendrasis Teismas, skundžiamo sprendimo 32–34, 41, 42 ir 46–48 punktuose primindamas šią teismų praktiką, pakankamai motyvavo savo sprendimą.
Trečia, dėl apeliantės argumento, kad nagrinėjamu atveju nebuvo tenkinamos vieno pažeidimo pripažinimo sąlygos, nes Komisija neapibrėžė atitinkamos rinkos, reikia konstatuoti, kad, kaip teisingai skundžiamo sprendimo 54 punkte nurodė Bendrasis Teismas ir kaip pripažįsta pati apeliantė, tai, kad produktų ir geografinės rinkos, kuriose buvo daromas pažeidimas, yra atskiros, bet kuriuo atveju netrukdo konstatuoti vieno pažeidimo. Todėl šis argumentas yra netinkamas.
Ketvirta, Bendrasis Teismas skundžiamo sprendimo 63–71 punktuose nepadarė teisės klaidos, kai nusprendė, kad Komisija šiuo atveju galėjo konstatuoti vieną tikslą, įrodantį, jog buvo daromas vienas pažeidimas. Iš tikrųjų, remiantis skundžiamo sprendimo 66, 69 ir 71 punktuose konstatuotomis faktinėmis aplinkybėmis, jis pakankamai įrodė, kad atskirais inkriminuojamas veiksmas buvo siekiama vieno tikslo, t. y. koordinuoti visų vonios kambario įrangos gamintojų elgesį didmenininkų atžvilgiu. Šiuo klausimu reikia pažymėti, kad, priešingai, nei nurodo apeliantė, kaip matyti iš minėtų 66, 69 ir 71 punktų, vieno tikslo sąvoka buvo apibrėžta remiantis ne bendra nuoroda į konkurencijos iškraipymą rinkose, kuriose darytas pažeidimas, o įvairiais objektyviais veiksniais, kaip antai centriniu didmenininkų vaidmeniu platinimo grandinėje, šios grandinės ypatumais, koordinavimo organizacijų ir daugiaprekių asociacijų buvimu, slaptų susitarimų įgyvendinimo panašumu ir atitinkamų veiksmų sutapimu priemonių, geografiniu ir laiko atžvilgiu.
Tokiomis aplinkybėmis, nesant būtinybės nustatyti inkriminuojamų veiksmų papildomo ryšio, nes vienas ir tęstinis pažeidimas gali būti inkriminuojamas nekonkuruojančioms įmonėms ir tam nereikia visada apibrėžti atitinkamų rinkų, atsižvelgiant į tai, kad apeliantė, pirma, yra atsakinga už savo tiesioginį dalyvavimą darant inkriminuojamą pažeidimą ir, antra, už netiesioginį dalyvavimą darant šį pažeidimą, nes žinojo apie visus numatomus ar kitų nagrinėjamo kartelio dalyvių atliktus neteisėtus veiksmus siekiant tų pačių tikslų arba galėjo juos pagrįstai numatyti ir prisiėmė su tuo susijusią riziką, negalima kaltinti Bendrojo Teismo nusprendus, kad Komisija nepadarė jokios klaidos, kai konstatavo, kad nagrinėjamu atveju buvo padarytas vienas ir tęstinis pažeidimas.
Galiausiai dėl argumentų, susijusių su ginčijamo sprendimo daliniu panaikinimu kitose Bendrojo Teismo bylose dėl to paties pažeidimo, kaip nagrinėjamasis šiuo atveju, reikia priminti, kad įrodymų, susijusių su atskiromis nacionalinėmis rinkomis, vertinimas priklauso išimtinei Bendrojo Teismo kompetencijai. Kadangi šiais argumentais buvo ginčijama išvada dėl vieno, sudėtinio ir tęstinio pažeidimo, reikia pažymėti, jog to, kad Bendrasis Teismas iš dalies panaikino ginčijamą sprendimą, kiek jis susijęs su tam tikrų įmonių dalyvavimo darant pažeidimą tam tikrose geografinėse rinkose konkrečiais laikotarpiais įrodymu, nepakanka paneigti Bendrojo Teismo išvados dėl bendro plano, apimančio tris prekių pogrupius ir šešias atitinkamas valstybes nares, ir identiško tikslo iškreipti konkurenciją buvimo. Bet kuriuo atveju tokie daliniai panaikinimai gali lemti tik kiekvienai atitinkamai įmonei skirtos baudos dydžio sumažinimą tiek, kiek apskaičiuojant joms skirtą baudą buvo atsižvelgta į atitinkamas geografines rinkas.
Taigi antrasis pagrindas atmestinas kaip iš dalies netinkamas ir iš dalies nepagrįstas.
Dėl trečiojo ir ketvirtojo pagrindo, susijusių su neribotos jurisdikcijos kontrole ir baudos proporcingumu
Šalių argumentai
Nurodydama trečiąjį ieškinio pagrindą apeliantė tvirtina, kad norėdami užtikrinti teisinį saugumą ir teisingą bylos nagrinėjimą Bendrasis Teismas ir Teisingumo Teismas kiekvienoje nagrinėjamoje byloje dėl Komisijos nustatytos vienkartinės ar periodinės baudos turi veiksmingai įgyvendinti Sąjungos teisės aktų leidėjo jiems pagal Reglamento Nr. 1/2003 31 straipsnį suteiktą neribotą jurisdikciją, ypač kai jokia teisės norma nenumato sankcijų suderinimo ir kai apskaičiuodama baudas už 1998–2006 m. Komisija taikė tris skirtingus metodus.
Skundžiamame sprendime Bendrasis Teismas, nepaisydamas apeliantės reikalavimų, atliko tik baudos dydžio apskaičiavimo teisėtumo kontrolę.
Be to apeliantė tvirtina, kad nagrinėjamu atveju Bendrasis Teismas, atsižvelgdamas į pažeidimo, kuris apėmė tik kelias valstybes nares, sunkumą, turėjo sumažinti baudą. Komisija už šį pažeidimą nubaudė neproporcingai ir griežčiau nei tokio paties pobūdžio kartelių, apimančių visą Europos ekonominės erdvės teritoriją, atveju.
Be to, apeliantė ginčija tai, jog jai nebuvo sumažinta bauda dėl pernelyg ilgos administracinės procedūros trukmės (beveik šešeri metai).
Nurodydama ketvirtąjį apeliacinio skundo pagrindą apeliantė tvirtina, kad skundžiamame sprendime buvo pažeistas proporcingumo principas, pagal kurį sankcija turi atspindėti pažeidimo sunkumą. Šiuo klausimu ji mano, kad norėdamas nustatyti šį sunkumą Bendrasis Teismas turėjo atsižvelgti į nagrinėjamo pažeidimo poveikį rinkai ir į apyvartą atitinkamose rinkose, tačiau to nepadarė.
Bendrasis Teismas taip pat turėjo įsitikinti, kad ginčijamame sprendime numatytų baudos dydis, apskritai paėmus, buvo proporcingas, o jis toks nebuvo, nes buvo skirta 2,94 mln. EUR bauda, o su pažeidimu susijusi apyvarta sudarė apie 5,2 mln. EUR.
Taigi apeliantė Teisingumo Teismo prašo ištaisyti šias Bendrojo Teismo klaidas ir pačiam sumažinti skirtų baudų dydį.
Komisija prašo atmesti trečiąjį ir ketvirtąjį pagrindus.
Teisingumo Teismo vertinimas
Iš nusistovėjusios teismo praktikos matyti, kad SESV 263 straipsnyje nustatyta teisėtumo kontrolė reiškia, kad Sąjungos teismas vykdo teisinę ir faktinę ginčijamo sprendimo kontrolę, atsižvelgdamas į ieškovo nurodytus argumentus, ir kad jis turi teisę vertinti įrodymus, panaikinti minėtą sprendimą ir pakeisti baudų dydžius (šiuo klausimu žr. 2014 m. liepos 10 d. Sprendimo Telefónica ir Telefónica de España / Komisija,
C‑295/12 P
,
EU:C:2014:2062
punktą ir jame nurodytą teismų praktiką).
Teisėtumo kontrolę papildo neribota jurisdikcija, kuri Sąjungos teismui buvo suteikta pagal Reglamento Nr. 1/2003 31 straipsnį, remiantis SESV 261 straipsniu. Ši jurisdikcija, be paprastos sankcijos teisėtumo kontrolės, teismui suteikia teisę pakeisti Komisijos vertinimą savuoju ir dėl to panaikinti, sumažinti ar padidinti skirtą vienkartinę ar periodinę baudą (žr. 2011 m. gruodžio 8 d. Sprendimo Chalkor / Komisija,
C‑386/10 P
,
EU:C:2011:815
,
punktą ir jame nurodytą teismų praktiką).
Siekdamas įvykdyti kontrolės pasinaudojant neribota jurisdikcija, kaip tai suprantama pagal Europos Sąjungos pagrindinių teisių chartijos 47 straipsnį, reikalavimus dėl baudos Sąjungos teismas, įgyvendindamas SESV 261 ir 263 straipsniuose numatytus įgaliojimus, turi išnagrinėti visus su teisės ar fakto klausimais susijusius kaltinimus, kuriais siekiama parodyti, kad baudos dydis neatitinka pažeidimo sunkumo ir trukmės (žr. 2014 m. gruodžio 18 d. Sprendimo Komisija / Parker Hannifin Manufacturing ir Parker-Hannifin,
C‑434/13 P
,
EU:C:2014:2456
,
punktą ir jame nurodytą teismų praktiką).
Vis dėlto šios neribotos jurisdikcijos įgyvendinimas neprilygsta patikrinimui savo iniciatyva, o procesas vyksta pagal rungimosi principą. Būtent ieškovas iš principo turi nurodyti su ginčijamu sprendimu susijusius ieškinio pagrindus ir pateikti įrodymų šiems pagrindams pagrįsti (žr. 2014 m. gruodžio 18 d. Sprendimo Komisija / Parker Hannifin Manufacturing ir Parker-Hannifin,
C‑434/13 P
,
EU:C:2014:2456
,
punktą ir nurodytą teismų praktiką).
Šiuo klausimu reikia pažymėti, kad tai, jog teismas savo iniciatyva nekontroliuoja viso ginčijamo sprendimo, nepažeidžia veiksmingos teisminės gynybos principo. Iš tikrųjų pagal šį principą nereikalaujama, kad Bendrasis Teismas, kuris, žinoma, turi pareigą atsakyti į nurodytus ieškinio pagrindus ir vykdyti teisės ir fakto klausimų kontrolę, savo iniciatyva turėtų iš naujo išsamiai išnagrinėti bylos medžiagą (žr. 2011 m. gruodžio 8 d. Sprendimo Chalkor / Komisija,
C‑386/10 P
,
EU:C:2011:815
,
punktą).
Be to, pagal nusistovėjusią Teisingumo Teismo praktiką tik Bendrasis Teismas turi kompetenciją nustatyti, kaip kiekvienu konkrečiu atveju Komisija įvertino neteisėtos veiklos sunkumą. Nagrinėjant apeliacinį skundą, Teisingumo Teismo vykdoma kontrole, viena vertus, siekiama patikrinti, kiek Bendrasis Teismas teisės požiūriu teisingai atsižvelgė į visus veiksnius, svarbius pažeidimo sunkumo laipsniui pagal SESV 101 straipsnį ir Reglamento Nr. 1/2003 23 straipsnį nustatyti, o antra vertus, įvertinti, ar Bendrasis Teismas teisės požiūriu pakankamai nuodugniai išnagrinėjo argumentus, nurodytus grindžiant prašymą sumažinti baudą. Sąjungos konkurencijos teisės pažeidimų sunkumas turi būti vertinamas remiantis daugeliu veiksnių, pavyzdžiui, baudų atgrasomuoju poveikiu, konkrečiomis bylos aplinkybėmis ir jos kontekstu, įskaitant kiekvienos nagrinėjamos įmonės elgesį, vaidmenį, kurį kiekviena iš jų vaidino sudarant kartelį, pelną, kurį jos galėjo gauti dėl šių veiksmų, jų dydį ir atitinkamų prekių vertę, taip pat pavojų, kurį tokie pažeidimai kelia Sąjungos tikslams (šiuo klausimu žr. 2013 m. liepos 11 d. Sprendimo Team Relocations ir kt. / Komisija,
C‑444/11 P
, nepaskelbtas Rink.,
EU:C:2013:464
,
,
ir
punktus).
Be to, apeliacinėje byloje priimdamas sprendimą teisės klausimais Teisingumo Teismas negali teisingumo sumetimais savo vertinimu pakeisti Bendrojo Teismo įgyvendinant savo neribotą jurisdikciją pateikto vertinimo dėl įmonėms už Sąjungos teisės pažeidimą skirtų baudų dydžio. Taigi tik tuo atveju, jei Teisingumo Teismas nuspręstų, kad sankcijos dydis yra ne tik netinkamas, bet ir toks didelis, kad jį būtų galima laikyti neproporcingu, reikėtų konstatuoti, kad Bendrasis Teismas padarė teisės klaidą dėl to, kad baudos dydis yra netinkamas (be kita ko, žr. 2013 m. gegužės 30 d. Sprendimo Quinn Barlo ir kt. / Komisija,
C‑70/12 P
,
EU:C:2013:351
,
punktą ir nurodytą teismų praktiką).
Trečiasis ir ketvirtasis pagrindai nagrinėtini atsižvelgiant į šią teismo praktiką.
Iš minėtos teismo praktikos aiškiai matyti, kad, pirma, įgyvendinant neribotą jurisdikcija atliekama tik skirtų sankcijų kontrolė, o ne viso ginčijamo sprendimo kontrolė, ir, antra, nei neribotos jurisdikcijos, nei teisėtumo kontrolės negalima prilyginti
ex officio
kontrolei, todėl pagal jas nereikalaujama, kad Bendrasis Teismas
ex officio
iš naujo išsamiai išnagrinėtų bylą, neatsižvelgdamas į ieškovo kaltinimus.
Nagrinėjamu atveju reikia konstatuoti, kad Bendrasis Teismas nuo skundžiamo sprendimo 335 punkto atliko veiksmingą baudos dydžio kontrolę, atsakė į įvairius apeliantės argumentus ir minėto sprendimo 397–402 punktuose nusprendė dėl reikalavimų sumažinti baudos dydį, taigi, priešingai, nei teigia apeliantė, neapsiribojo vien šio dydžio teisėtumo kontrole. Šiuo klausimu Bendrasis Teismas konkrečiai minėto sprendimo 384 punkte nurodė, kad 15 % „pažeidimo sunkumo“ koeficientas ir „papildoma suma“ buvo minimalūs atsižvelgiant į tai, kad nagrinėjamas pažeidimas buvo labai sunkus, paskui to paties sprendimo 397–401 punktuose nusprendė, kad nė vienas iš apeliantės pirmojoje instancijoje pateiktų įrodymų neleido sumažinti baudos dydžio.
Konkrečiai dėl pažeidimo sunkumo nagrinėjimo, kurį ginčija apeliantė, reikia konstatuoti, kad Bendrasis Teismas skundžiamo sprendimo 381 punkte priminė konkrečiai 2006 m. gairių 23 punktą, kuriame nurodyta, kad „horizontalūs kainų nustatymo, rinkos pasidalijimo ir gamybos ribojimo susitarimai, kurie paprastai būna slapti, dėl savo pobūdžio laikomi vienu iš didžiausių konkurencijos apribojimų. Laikantis konkurencijos politikos, už juos turėtų būti griežtai baudžiama. Taigi pardavimo vertės dalis, į kurią bus atsižvelgiama tokių pažeidimų atveju, paprastai bus didelė“. Bendrasis Teismas minėto sprendimo 383 punkte išdėstė Komisijos ginčijamo sprendimo 1211 konstatuojamojoje dalyje pateiktus motyvus, kad horizontalus kainų koordinavimas dėl paties savo pobūdžio buvo didžiausias konkurencijos ribojimas ir kad pažeidimas buvo vienas, sudėtinis ir tęstinis, apimantis šešias valstybes nares ir susijęs su trimis prekių pogrupiais, paskui skundžiamo sprendimo 384 punkte konstatavo išskirtinai sunkų nagrinėjamo pažeidimo pobūdį, kuris leidžia taikyti 15 % koeficientą dėl sunkumo, o to paties sprendimo 385 punkte pabrėžė apeliantės dalyvavimą „centrinėje įmonių grupėje“, kuri darė nustatytą pažeidimą.
Taip atsižvelgęs į visus vertinant inkriminuojamo pažeidimo sunkumą reikšmingus veiksnius (horizontalus kainų koordinavimas ir apeliantės dalyvavimas, be kita ko buvo įrodytas), taip pat atsakęs į apeliantės argumentus šiuo klausimu Bendrasis Teismas nepadarė jokios teisės klaidos ir įvykdė savo pareigą atlikti veiksmingą ginčijamo sprendimo teisminę kontrolę.
Dėl pernelyg ilgos administracinės procedūros trukmės vertinimo reikia priminti, kad nors Komisijos padarytas protingo laikotarpio laikymosi principo pažeidimas gali pateisinti jos sprendimo, priimto po SESV 101 ar 102 straipsniu grindžiamos administracinės procedūros, panaikinimą, nes tai irgi yra atitinkamos įmonės teisės į gynybą pažeidimas, toks protingo laikotarpio laikymosi principo pažeidimas, net jei būtų įrodytas, negalėtų lemti skirtos baudos sumažinimo (be kita ko, žr. 2016 m. birželio 9 d. Sprendimo CEPSA / Komisija,
C‑608/13 P
,
EU:C:2016:414
,
punktą ir 2016 m. birželio 9 d. Sprendimo PROAS / Komisija,
C‑616/13 P
,
EU:C:2016:415
,
punktą ir nurodytą teismų praktiką). Nagrinėjamu atveju, kaip matyti iš šio sprendimo 69 punkto, akivaizdu, jog savo argumentu, kad Bendrasis Teismas neteisingai vertino pernelyg ilgą administracinės procedūros trukmę, apeliantė siekia tik jai skirtos baudos dydžio sumažinimo.
Taigi neatsižvelgiant į tai, ar šis argumentas pagrįstas, jis turi būti atmestas kaip netinkamas.
Galiausiai dėl pačios baudos dydžio proporcingumo pažymėtina, kad apeliantė nepateikia jokių argumentų, įrodančių, kad skirtos sankcijos dydis yra netinkamas ar per didelis. Šiuo atžvilgiu argumentas, kad 2,94 mln. EUR baudos dydis yra neproporcingas su karteliu susijusiai apyvartai, sudarančiai 5,2 mln. EUR, turi būti atmestas. Iš tikrųjų nagrinėjamu atveju akivaizdu, kad
Villeroy & Boch
ir jos dukterinėms bendrovėms skirtas galutinis baudos dydis buvo sumažintas tiek, kad neviršytų 10 % bendros jų apyvartos praėjusiais ūkiniais metais, kaip nurodyta Reglamento Nr. 1/2003 23 straipsnio 2 dalyje. Ši riba užtikrina, kad baudos lygis nebūtų neproporcingas įmonės dydžiui, kurį parodo jos bendra apyvarta (šiuo klausimu žr. 2005 m. birželio 28 d. Sprendimo Dansk Rørindustri ir kt. / Komisija,
C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P–C‑208/02 P ir C‑213/02 P
,
EU:C:2005:408
,
–
punktus).
Taigi trečiasis ir ketvirtasis apeliacinio skundo pagrindai turi būti atmesti kaip iš dalies netinkami ir iš dalies nepagrįsti.
Kadangi nebuvo patenkintas nė vienas apeliantės pateiktas apeliacinio skundo pagrindas, reikia atmesti visą apeliacinį skundą.
Dėl bylinėjimosi išlaidų
Pagal Teisingumo Teismo procedūros reglamento 184 straipsnio 2 dalį, jeigu apeliacinis skundas yra nepagrįstas, išlaidų klausimą sprendžia Teisingumo Teismas. Pagal to paties reglamento 138 straipsnio 1 dalį, taikomą apeliaciniame procese pagal šio reglamento 184 straipsnio 1 dalį, pralaimėjusiai šaliai nurodoma padengti bylinėjimosi išlaidas, jei laimėjusi šalis to reikalavo. Kadangi Komisija reikalavo priteisti bylinėjimosi išlaidas ir apeliantė pralaimėjo bylą, pastaroji turi jas padengti.
Remdamasis šiais motyvais, Teisingumo Teismas (pirmoji kolegija) nusprendžia:
1.
Atmesti apeliacinį skundą.
2.
Priteisti iš
Villeroy & Boch Belgium SA
bylinėjimosi išlaidas.
Parašai.
(
*1
) * Proceso kalba: nyderlandų. | [
"Apeliacinis skundas",
"Konkurencija",
"Karteliai",
"Belgijos, Vokietijos, Prancūzijos, Italijos, Nyderlandų ir Austrijos vonios kambario įrangos rinkos",
"Sprendimas, kuriuo konstatuojamas SESV 101 straipsnio ir Europos ekonominės erdvės susitarimo 53 straipsnio pažeidimas",
"Kainų koordinavimas ir keitimasis neskelbtina komercine informacija",
"Vienas pažeidimas",
"Įrodymai",
"Baudos",
"Neribota jurisdikcija",
"Protingas terminas",
"Proporcingumas"
] |
62015CJ0140 | fi | Euroopan komissio vaatii valituksessaan sen unionin yleisen tuomioistuimen 20.1.2015 antaman tuomion Espanja v. komissio (
T‑111/12
, ei julkaistu,
EU:T:2015:28
; jäljempänä valituksenalainen tuomio) kumoamista, jolla kyseinen tuomioistuin kumosi koheesiorahastosta hankkeille ”Kiinteiden jätteiden jätehuolto Extremaduran itsehallintoalueella – 2001” (CCI 2001.ES.16.C.PE.043); ”Viemäröinti ja vesihuolto Dueron valuma-alueella – 2001” (CCI 2000.ES.16.C.PE.070); ”Kiinteiden jätteiden jätehuolto Valencian autonomisella alueella – 2001 – Ryhmä II” (CCI 2001.ES.16.C.PE.026) ja ”Bierzo Bajon jätevesien puhdistus- ja käsittelyjärjestelmä” (CCI 2000.ES.16.C.PE.036), myönnetyn tuen alentamisesta 22.12.2011 tehdyn komission päätöksen K(2011) 9990 (jäljempänä riidanalainen päätös).
I
Asiaa koskevat oikeussäännöt
Koheesiorahastosta 16.5.1994 annetun neuvoston asetuksen (EY) N:o 1164/94 (
EYVL 1994, L 130, s. 1
), sellaisena kuin se on muutettuna 21.6.1999 annetulla neuvoston asetuksella (EY) N:o 1264/1999 (
EYVL 1999, L 161, s. 57
) ja 21.6.1999 annetulla neuvoston asetuksella (EY) N:o 1265/1999 (
EYVL 1999, L 161, s. 62
) (jäljempänä muutettu asetus N:o 1164/94), 2 artiklan 1 kohdassa säädetään seuraavaa:
”Rahastosta annetaan rahoitustukea hankkeisiin, joiden avulla edistetään Euroopan unionista tehdyssä sopimuksessa vahvistettujen tavoitteiden toteuttamista ympäristön ja Euroopan laajuisten verkkojen liikenteen infrastruktuurin alalla jäsenvaltioissa, joiden bruttokansantuote asukasta kohden on alle 90 prosenttia yhteisön keskitasosta suhteelliseen ostovoimaan verrattuna ja jotka ovat panneet täytäntöön ohjelman [SEUT 126] artiklassa tarkoitettujen taloudellista yhteenkuuluvuutta koskevien edellytysten täyttämiseksi.”
Muutetun asetuksen N:o 1164/94 8 artiklan 1 kohdassa säädetään seuraavaa:
”Rahastosta rahoitettujen hankkeiden on oltava perustamissopimusten määräysten ja näiden nojalla annettujen säädösten ja yhteisön politiikkojen mukaisia, mukaan lukien ympäristönsuojelua, liikennettä, Euroopan laajuisia verkkoja, kilpailua ja julkisien hankkeiden sopimuksia koskeva politiikka.”
Muutetun asetuksen N:o 1164/94 12 artiklassa säädetään seuraavaa:
”1. Jäsenvaltiot vastaavat ensi sijassa hankkeiden varainhoidon valvonnasta, sanotun kuitenkaan rajoittamatta komissiolle kuuluvaa vastuuta toteuttaa yhteisön talousarviota. Tätä varten jäsenvaltioiden toteuttamiin toimenpiteisiin on sisällyttävä:
– –
c)
sen varmistaminen, että hankkeiden hallinnassa noudatetaan sovellettavia yhteisön sääntöjä ja että hankkeille myönnetyt varat käytetään moitteettoman varainhoidon periaatteiden mukaisesti;
– –”
Muutetun asetuksen N:o 1164/94 ”täytäntöönpanomääräyksiä” koskevassa liitteessä II olevassa H artiklassa, jonka otsikko on ”Rahoitusoikaisut”, säädetään seuraavaa:
”1. Jos komissio sen jälkeen kun tarvittavat tarkastukset on saatettu päätökseen, toteaa, että:
a)
hankkeen toteuttaminen ei oikeuta sille myönnettyyn tukeen joko osittain tai kokonaisuudessaan, mukaan lukien jonkin tuen myöntämispäätöksessä olevan ehdon noudattamatta jättäminen ja erityisesti merkittävät muutokset, jotka vaikuttavat hankkeen toteuttamistapaan tai edellytyksiin ja joita varten komission hyväksyntää ei ole pyydetty, tai
b)
rahaston tukeen liittyy väärinkäytöksiä eikä asianomainen jäsenvaltio ole toteuttanut tarvittavia oikaisutoimenpiteitä,
komissio keskeyttää kyseistä hanketta koskevan tuen ja pyytää perustelunsa ilmoittaen jäsenvaltiota toimittamaan kommenttinsa määräajassa.
Jos jäsenvaltio vastustaa komission esittämiä huomautuksia, komissio kutsuu jäsenvaltion kuultavaksi, jolloin kummatkin osapuolet pyrkivät pääsemään yhteisymmärrykseen huomautuksista ja niiden perusteella tehtävistä päätelmistä.
2. Jos asiasta ei ole päästy yhteisymmärrykseen kolmen kuukauden kuluessa, komissio päättää asettamansa määräajan päätyttyä, ottaen huomioon jäsenvaltion esittämät kommentit, ja edellyttäen, että on noudatettu asianmukaista menettelyä:
– –
b)
toteuttaa tarvittavat rahoitusoikaisut. Tämä tarkoittaa kyseiselle hankkeelle myönnetyn tuen peruuttamista kokonaisuudessaan tai osittain.
Kyseisissä päätöksissä noudatetaan suhteellisuusperiaatetta. Komissio ottaa huomioon korjausten määrästä päättäessään väärinkäytöksen tai muutoksen luonteen ja hallinto- tai valvontajärjestelmissä esiintyvien puutteiden mahdollisten rahoitusvaikutusten laajuuden. Ennakkomaksun vähentäminen tai peruuttaminen johtaa maksettujen määrien takaisinperimiseen.
– –
4. Komissio antaa 1–3 kohdan täytäntöönpanoa koskevat yksityiskohtaiset säännöt ja toimittaa ne tiedoksi jäsenvaltioille ja Euroopan parlamentille.”
Asetuksen N:o 1164/94 soveltamista koskevista yksityiskohtaisista säännöistä koheesiorahastosta myönnettävään tukeen liittyvien hallinto- ja valvontajärjestelmien ja rahoitusoikaisumenettelyn osalta 29.7.2002 annetun komission asetuksen (EY) N:o 1386/2002 (
EYVL 2002, L 201, s. 5
) 18 artiklassa säädetään seuraavaa:
”1. Määräaika, jonka kuluessa asianomainen jäsenvaltio voi vastata asetuksen (EY) N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 1 kohdan ensimmäisen alakohdan mukaiseen pyyntöön toimittaa huomautukset, on kaksi kuukautta, lukuun ottamatta asianmukaisesti perusteltuja tapauksia, joissa voidaan sopia komission kanssa pitemmästä määräajasta.
2. Kun komissio ehdottaa rahoitusoikaisua ekstrapolaation tai kiinteän määrän perusteella, jäsenvaltiolle on annettava tilaisuus kyseisiä tositeaineistoja tutkimalla osoittaa, että väärinkäytös ei tosiasiassa ollut niin laaja kuin komissio arvioi. Sovittuaan asiasta komission kanssa jäsenvaltio voi rajoittaa tämän tutkimuksen laajuutta asianmukaiseen tositeaineiston osaan tai otokseen.
Tähän varattu aika saa lukuun ottamatta asianmukaisesti perusteltuja tapauksia olla korkeintaan toiset kaksi kuukautta 1 kohdassa mainitun kahden kuukauden määräajan kuluttua. Tämän tutkimuksen tulokset tutkitaan asetuksen (EY) N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 1 kohdan toisessa alakohdassa määritellyllä tavalla. Komissio ottaa huomioon kaikki jäsenvaltion määräaikojen kuluessa toimittamat todisteet.
3. Jos jäsenvaltio ei hyväksy komission huomioita ja asetuksen (EY) N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 1 kohdan toisen alakohdan mukainen tapaaminen [oikeammin: kuuleminen] toteutuu, kolmen kuukauden määräaika, jonka kuluessa komissio voi tehdä päätöksen H artiklan 2 kohdan mukaisesti, alkaa tapaamisen [oikeammin: kuulemisen] päivästä.”
Muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohdan eri kieliversioiden sanamuodoissa on eroavaisuuksia. Tämän säännöksen ranskankielisestä versiosta – jonka nojalla on niin, että jos asianosaiset eivät ole päässeet asiasta yhteisymmärrykseen, komissio päättää ”kolmen kuukauden kuluessa” – ilmenee, että kolmen kuukauden määräaika liittyy rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemiseen. Sen sijaan saman säännöksen muissa kieliversioissa kyseinen kolmen kuukauden määräaika liittyy siihen, että asianosaiset eivät ole päässeet asiasta yhteisymmärrykseen.
Asetuksen N:o 1386/2002 18 artiklan 3 kohdassa, jossa nimenomaisesti viitataan muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohtaan, säädetään, että komissiolla on tämän H artiklan 2 kohdan nojalla kolmen kuukauden määräaika, jossa se voi tehdä rahoitusoikaisua koskevan päätöksen ja joka alkaa kulua kuulemisen päivästä. Kaikista kyseisen 18 artiklan 3 kohdan kieliversioista ilmenee, ettei kyseisen säännöksen muotoilussa ole eroja.
Muutettua asetusta N:o 1164/94 sovellettiin vuosina 2000–2006. Asetusta N:o 1386/2002 puolestaan sovellettiin sen 1 artiklan mukaan 1.1.2000 jälkeen ensimmäistä kertaa hyväksyttyihin toimiin.
Muutetun asetuksen N:o 1164/94 16 artiklan 1 kohdan mukaan asetusta N:o 1164/94 piti tarkastella uudelleen viimeistään 31.12.2006.
Muutettu asetus N:o 1164/94 kumottiin siten koheesiorahaston perustamisesta ja asetuksen (EY) N:o 1164/94 kumoamisesta 11.7.2006 annetulla neuvoston asetuksella (EY) N:o 1084/2006 (
EUVL 2006, L 210, s. 79
).
Asetuksen N:o 1084/2006 5 artiklan mukaan ”tämä asetus ei estä jatkamasta tai muuttamasta, kokonaan tai osittain peruuttaminen mukaan luettuna, hankkeita tai muita tukitoimia, jotka komissio on hyväksynyt asetuksen (EY) N:o 1164/94 perusteella, jota asetusta siten sovelletaan sen jälkeen tuohon tukitoimeen tai hankkeeseen sen sulkemiseen asti”.
Asetuksen N:o 1084/2006 6 artiklan mukaan muutettu asetus N:o 1164/94 kumotaan ”sanotun kuitenkaan rajoittamatta [Euroopan aluekehitysrahastoa, Euroopan sosiaalirahastoa ja koheesiorahastoa koskevista yleisistä säännöksistä ja asetuksen (EY) N:o 1260/1999 kumoamisesta 11.7.2006 annetun neuvoston] asetuksen (EY) N:o 1083/2006 [(
EUVL 2006, L 210, s. 25
)] 105 artiklan 1 kohdan ja asetuksen N:o 1084/2006 5 artiklan säännösten soveltamista”.
Asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklassa, jonka otsikko on ”Menettely”, säädetään seuraavaa:
”1. Ennen rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemistä komissio panee menettelyn vireille ilmoittamalla jäsenvaltiolle alustavat päätelmänsä ja pyytämällä jäsenvaltiota toimittamaan huomautuksensa kahden kuukauden kuluessa.
Kun komissio ehdottaa ekstrapolaatioon perustuvaa tai kiinteämääräistä rahoitusoikaisua, jäsenvaltiolle annetaan mahdollisuus kyseisiä aineistoja tutkimalla osoittaa, että sääntöjenvastaisuus ei tosiasiassa ole ollut niin laaja kuin komissio arvioi. Sovittuaan asiasta komission kanssa jäsenvaltio voi rajoittaa tämän tutkimuksen laajuuden aiheelliseen aineiston osaan tai otokseen. Aineistojen tutkimiseen varattu aika saa asianmukaisesti perusteltuja tapauksia lukuun ottamatta olla enintään toiset kaksi kuukautta ensimmäisessä alakohdassa tarkoitetun kahden kuukauden määräajan jälkeen.
2. Komissio ottaa huomioon kaikki jäsenvaltion 1 kohdassa mainittujen määräaikojen kuluessa toimittamat todisteet.
3. Jos jäsenvaltio ei hyväksy komission alustavia päätelmiä, komissio kutsuu jäsenvaltion järjestämäänsä kuulemiseen, jossa molemmat osapuolet pyrkivät kumppanuuteen perustuvan yhteistyön avulla pääsemään sopimukseen huomautuksista ja niistä tehtävistä päätelmistä.
4. Jos sopimukseen päästään, jäsenvaltio voi käyttää uudelleen asianomaisia yhteisön varoja 98 artiklan 2 kohdan toisen alakohdan mukaisesti.
5. Jos sopimukseen ei päästä, komissio tekee päätöksen rahoitusoikaisusta kuuden kuukauden kuluessa kuulemisesta ottaen huomioon kaikki menettelyn kuluessa toimitetut tiedot ja huomautukset. Jos kuulemista ei pidetä, kuuden kuukauden määräaika alkaa siitä päivästä, jona komissio lähetti kutsun kuulemiseen.”
Asetuksen N:o 1083/2006 105 artiklassa, jonka otsikko on ”Siirtymäsäännökset”, säädetään seuraavaa:
”1. Tämä asetus ei estä jatkamasta tai muuttamasta, kokonaan tai osittain peruuttaminen mukaan luettuna, rakennerahastojen osarahoittamaa tukitointa tai koheesiorahaston osarahoittamaa hanketta, jonka komissio on hyväksynyt asetusten (ETY) N:o 2052/88 – –, (ETY) N:o 4253/88 – –, – – N:o 1164/94 – – ja (EY) N:o 1260/1999 perusteella tai muun kyseiseen tukitoimeen 31 päivänä joulukuuta 2006 sovellettavan lainsäädännön perusteella, jota sen jälkeen sovelletaan kyseiseen tukitoimeen tai hankkeeseen sen sulkemiseen asti.
2. Tehdessään toimenpideohjelmia koskevia päätöksiä komissio ottaa huomioon kaikki neuvoston tai komission jo ennen tämän asetuksen voimaantuloa hyväksymät rakennerahastojen osarahoittamat tukitoimet tai koheesiorahaston osarahoittamat hankkeet, joilla on taloudellisia vaikutuksia kyseisten toimenpideohjelmien kattamana aikana.
3. Poiketen siitä, mitä asetuksen (EY) N:o 1260/1999 31 artiklan 2 kohdassa, 32 artiklan 4 kohdassa ja 37 artiklan 1 kohdassa säädetään, komissio vapauttaa ilman eri toimenpiteitä viimeistään kuuden kuukauden kuluttua jäljempänä asetetusta määräajasta 1 päivän tammikuuta 2000 ja 31 päivän joulukuuta 2006 välisenä aikana hyväksymänsä, [Euroopan aluekehitysrahaston] tai [Euroopan sosiaalirahaston] osarahoittamiin tukitoimiin osoitettujen varojen osat, joiden osalta tosiasiallisesti maksettuja menoja koskevaa todennettua ilmoitusta, lopullista täytäntöönpanokertomusta ja mainitun asetuksen 38 artiklan 1 kohdan f alakohdassa tarkoitettua lausumaa ei ole lähetetty komissiolle viimeistään 15 kuukauden kuluessa rahaston rahoitusosuuden myöntämistä koskevassa päätöksessä vahvistetusta menojen viimeisestä tukikelpoisuuspäivästä; aiheettomasti maksetut määrät on maksettava takaisin.
Määriä, jotka liittyvät toimiin tai ohjelmiin, joita on lykätty sellaisten oikeudellisten menettelyjen tai hallinnollisten muutoksenhakujen vuoksi, joilla on lykkäävä vaikutus, ei oteta huomioon ilman eri toimenpiteitä vapautettavaa talousarviositoumuksen määrää laskettaessa.”
Asetuksen N:o 1083/2006 108 artiklan, jonka otsikko on ”Voimaantulo”, ensimmäisessä ja toisessa kohdassa säädetään seuraavaa:
”Tämä asetus tulee voimaan sitä päivää seuraavana päivänä, jona se julkaistaan Euroopan unionin virallisessa lehdessä.
Edellä 1–16, 25–28, 32–40, 47–49, 52–54, 56, 58–62, 69–74, 103–105 ja 108 artiklan säännöksiä sovelletaan tämän asetuksen voimaantulopäivästä ainoastaan kauden 2007–2013 ohjelmiin. Muita säännöksiä sovelletaan 1 päivästä tammikuuta 2007.”
Asetus N:o 1083/2006 kumottiin Euroopan aluekehitysrahastoa, Euroopan sosiaalirahastoa, koheesiorahastoa, Euroopan maaseudun kehittämisen maatalousrahastoa ja Euroopan meri- ja kalatalousrahastoa koskevista yhteisistä säännöksistä sekä Euroopan aluekehitysrahastoa, Euroopan sosiaalirahastoa, koheesiorahastoa ja Euroopan meri- ja kalatalousrahastoa koskevista yleisistä säännöksistä sekä neuvoston asetuksen N:o 1083/2013 kumoamisesta 17.12.2013 annetulla Euroopan parlamentin ja neuvoston asetuksella (EU) N:o 1303/2013 (
EUVL 2013, L 347, s. 320
ja oikaisu
EUVL 2016, L 200, s. 140
).
Asetuksen N:o 1303/2013 145 artiklassa säädetään seuraavaa:
”1. Ennen rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemistä komissio panee menettelyn vireille ilmoittamalla jäsenvaltiolle tarkastelunsa alustavat päätelmät ja pyytämällä jäsenvaltiota toimittamaan huomautuksensa kahden kuukauden kuluessa.
2. Jos komissio ehdottaa ekstrapolaatioon perustuvaa tai kiinteämääräistä rahoitusoikaisua, jäsenvaltiolle annetaan mahdollisuus osoittaa kyseiseen asiakirja-aineistoon perustuvalla tutkimuksella, että sääntöjenvastaisuus ei tosiasiassa ole niin laaja kuin komissio arvioi. Sovittuaan asiasta komission kanssa jäsenvaltio voi rajoittaa tämän tutkimuksen laajuuden sopivaan aineiston osaan tai otokseen. Aineistojen tutkimiseen varattu aika saa asianmukaisesti perusteltuja tapauksia lukuun ottamatta olla enintään toiset kaksi kuukautta 1 kohdassa tarkoitetun kahden kuukauden määräajan jälkeen.
3. Komissio ottaa huomioon kaikki jäsenvaltion 1 ja 2 kohdassa mainittujen määräaikojen kuluessa toimittamat todisteet.
4. Jos jäsenvaltio ei hyväksy komission alustavia päätelmiä, komissio kutsuu jäsenvaltion järjestämäänsä kuulemiseen, jotta varmistetaan, että kaikki asiaankuuluvat tiedot ja huomautukset ovat käytettävissä rahoitusoikaisun soveltamista koskevien komission päätelmien perustana.
5. Jos asiassa päästään sopimukseen ja rajoittamatta tämän artiklan 7 kohdan soveltamista, jäsenvaltio voi käyttää asianomaiset varat tai Euroopan meri- ja kalatalousrahaston [EMKR] varat uudelleen 143 artiklan 3 kohdan mukaisesti.
6. Rahoitusoikaisujen soveltamista varten komissio hyväksyy täytäntöönpanosäädöksillä päätöksen kuuden kuukauden kuluessa kuulemisesta tai lisätietojen vastaanottamisesta, jos jäsenvaltion kanssa on kuulemisen perusteella sovittu kyseisten lisätietojen toimittamisesta. Komissio ottaa huomioon kaikki menettelyn kuluessa toimitetut tiedot ja huomautukset. Jos kuulemista ei pidetä, kuuden kuukauden määräaika alkaa kahden kuukauden kuluttua siitä päivästä, jona komissio lähetti kutsun kuulemiseen.
7. Jos komissio 75 artiklan mukaisia tehtäviä suorittaessaan tai Euroopan tilintarkastustuomioistuin havaitsee sääntöjenvastaisuuksia, jotka ovat osoitus vakavasta puutteesta hallinto- ja valvontajärjestelmien tehokkaassa toiminnassa, niihin perustuvalla rahoitusoikaisulla pienennetään rahastoista tai [EMKR:sta] toimenpideohjelmalle osoitettua tukea.
Ensimmäistä alakohtaa ei sovelleta, kun kyseessä on hallinto- ja valvontajärjestelmän tehokasta toimintaa koskeva vakava puute, joka on ennen päivää, jona komissio tai Euroopan tilintarkastustuomioistuin on havainnut sen,
a)
tuotu esille komissiolle varainhoitoasetuksen 59 artiklan 5 kohdan mukaisesti toimitetussa johdon vahvistuslausumassa, vuotuisessa tarkastuskertomuksessa tai tarkastuslausunnossa taikka tarkastusviranomaisen komissiolle toimittamissa muissa tarkastuskertomuksissa ja toteutetuissa asianmukaisissa toimenpiteissä, tai
b)
johtanut jäsenvaltion toteuttamiin tarkoituksenmukaisiin korjaaviin toimiin.
Hallinto- ja valvontajärjestelmien tehokkaan toiminnan vakavien puutteiden arvioinnin on perustuttava asiaankuuluvien johdon vahvistuslausumien, vuotuisten tarkastuskertomusten ja tarkastuslausuntojen toimittamisen ajankohtana sovellettavaan lainsäädäntöön.
Päättäessään rahoitusoikaisusta komissio
a)
noudattaa suhteellisuusperiaatetta ottamalla huomioon hallinto- ja valvontajärjestelmän tehokkaan toiminnan vakavan puutteen luonteen ja vakavuuden sekä sen rahoitusvaikutukset unionin talousarvioon;
b)
kiinteämääräisen tai ekstrapoloidun oikaisun soveltamiseksi jättää ottamatta huomioon jäsenvaltion aiemmin havaitsemat sääntöjenvastaiset menot, joiden osalta tilitystä on mukautettu 139 artiklan 10 kohdan mukaisesti, ja menot, joiden laillisuuden ja asianmukaisuuden arviointi on meneillään 137 artiklan 2 kohdan mukaisesti;
c)
ottaa huomioon jäsenvaltion menoihin soveltamat kiinteämääräiset tai ekstrapoloidut oikaisut sellaisten muiden vakavien puutteiden osalta, jotka jäsenvaltio on havainnut määrittäessään unionin talousarviolle koituvaa jäännösriskiä.
8. [EMKR:n] rahastokohtaisissa säännöissä voidaan vahvistaa lisää menettelyä koskevia sääntöjä 144 artiklan [7] kohdassa tarkoitetuille rahoitusoikaisuille.”
Asetuksen N:o 1303/2013 154 artiklan toisen kohdan mukaan kyseisen asetuksen 145 artiklaa sovelletaan 1.1.2014 lähtien.
II
Asian tausta ja riidanalainen päätös
Asian tausta esitetään valituksenalaisen tuomion 1–9 kohdassa ja se voidaan tiivistää seuraavasti.
Komissio myönsi 29.12.2000 tekemällään päätöksellä K(2000) 4331, 18.12.2001 tekemällään päätöksellä K(2001) 3609, 18.12.2001 tekemällään päätöksellä K(2001) 4047 ja 19.4.2002 tekemällään päätöksellä K(2002) 759 koheesiorahastosta rahoitustukea neljälle Espanjan kuningaskunnassa toteutetulle hankkeelle.
Kyse on seuraavista hankkeista:
—
”kiinteiden jätteiden jätehuolto Extremaduran itsehallintoalueella – 2001” (CCI 2001.ES.16.C.PE.043; jäljempänä ensimmäinen hanke);
—
”viemäröinti ja vesihuolto Dueron valuma-alueella – 2001” (CCI 2000.ES.16.C.PE.070; jäljempänä toinen hanke);
—
”kiinteiden jätteiden jätehuolto Valencian autonomisella alueella – 2001 – Ryhmä II” (CCI 2001.ES.16.C.PE.026); jäljempänä kolmas hanke); ja
—
”Bierzo Bajon jätevesien puhdistus- ja käsittelyjärjestelmä” (CCI 2000.ES.16.C.PE.036; jäljempänä neljäs hanke).
Saatuaan Espanjan viranomaisilta kunkin hankkeen sulkemista koskevan ilmoituksen komissio lähetti niille 9.3.2009, 26.3., 12.5. ja 30.6.2010 päivätyillä kirjeillä sulkemisesityksen, joihin sisältyi kaikkien hankkeiden osalta rahoitusoikaisu, jota oli perusteltu sääntöjenvastaisuuksilla.
Koska Espanjan viranomaiset ilmaisivat komissiolle olevansa eri mieltä komission sulkemisesityksistä ja toimittivat sille tältä osin lisätietoja, komissio kutsui ne 22.11. ja 23.11.2010 pidettyyn kuulemiseen.
Koska osapuolet eivät tämän kuulemisen perusteella päässeet yksimielisyyteen kaikista esille nousseista seikoista, Espanjan viranomaiset toimittivat komissiolle lisätietoja 23.12.2010 ja 25.3.2011 päivätyillä kirjeillä.
Komissio teki 22.12.2011 riidanalaisen päätöksen.
Tässä päätöksessä komissio totesi aluksi yhtäältä julkisia hankintoja koskevaan unionin säännöstöön ja kansalliseen säännöstöön ja toisaalta koheesiorahastosta myönnetyn yhteisrahoituksen avulla toteutettujen toimien menojen tukikelpoisuutta koskevaan säännöstöön liittyviä sääntöjenvastaisuuksia.
Tämän jälkeen komissio esitti toteamansa sääntöjenvastaisuudet. Nämä liittyvät seuraaviin seikkoihin:
—
ensimmäiseen hankkeeseen kuuluvien sopimusten osalta oli käytetty valintakriteerejä, jotka olivat ristiriidassa julkisia hankintoja koskevien sopimusten tekemistä koskevan Espanjan kansallisen oikeuden säännöksen kanssa;
—
toiseen hankkeeseen kuuluvien sopimusten osalta oli vahvistettu tietty arvonlisäveroon perustuva meno vaikka kyseinen meno oli vähennyskelpoinen eikä se tämän vuoksi ollut tukikelpoinen asetuksen N:o 1164/94 soveltamista koskevista yksityiskohtaisista erityissäännöistä koheesiorahastosta osarahoitettavista toimista aiheutuvien menojen tukikelpoisuuden osalta 6.1.2003 annetun komission asetuksen (EY) N:o 16/2003 (
EYVL 2003, L 3, s. 7
) 11 artiklan nojalla;
—
kolmanteen hankkeeseen kuuluvien sopimusten osalta oli noudatettu neuvottelumenettelyä julkaisematta hankintailmoitusta yhtäältä julkisia rakennusurakoita koskevien sopimusten tekomenettelyjen yhteensovittamisesta 14.6.1993 annetun neuvoston direktiivin 93/37/ETY (
EYVL 1993, L 199, s. 54
) 7 artiklan 3 kohdan d alakohdan ja toisaalta julkisia rakennusurakoita koskevien sopimusten tekomenettelyjen yhteensovittamisesta 18.6.1992 annetun neuvoston direktiivin 92/50/ETY (
EYVL 1992, L 209, s. 1
) 11 artiklan 3 kohdan e alakohdan vastaisesti; ja
—
neljänteen hankkeeseen kuuluvien sopimusten osalta oli noudatettu neuvottelumenettelyä julkaisematta hankintailmoitusta direktiivin 93/37 7 artiklan 3 kohdan d alakohdan ja direktiivin 92/50 11 artiklan 3 kohdan e alakohdan vastaisesti.
Riidanalaisessa päätöksessä alennettiin koheesiorahastosta myönnettyjä rahoitustukia näiden sääntöjenvastaisuuksien perusteella seuraavasti:
—
209049,71 euroa ensimmäisen hankkeen osalta;
—
218882,98 euroa toisen hankkeen osalta;
—
7757675,20 euroa kolmannen hankkeen osalta; ja
—
1005053,93 euroa neljännen hankkeen osalta.
III
Kanne unionin yleisessä tuomioistuimessa ja valituksenalainen tuomio
Espanjan kuningaskunta nosti unionin yleisen tuomioistuimen kirjaamoon 7.3.2012 toimittamallaan kannekirjelmällä kanteen, jossa vaadittiin riidanalaisen päätöksen kumoamista.
Se vetosi kanteensa tueksi neljään kanneperusteeseen, joista ensimmäinen koski asetuksen N:o 1386/2002 18 artiklan 3 kohdan rikkomista, toinen muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan rikkomista, kolmas luottamuksensuojan periaatteen loukkaamista ja neljäs muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevassa H artiklassa ilmaistun suhteellisuusperiaatteen soveltamista koskevien perustelujen puutteellisuutta.
Unionin yleinen tuomioistuin kumosi riidanalaisen päätöksen valituksenalaisella tuomiolla.
Unionin yleinen tuomioistuin ensinnäkin muistutti valituksenalaisen tuomion 22 kohdassa, että unionin tuomioistuin on jo todennut, että merkityksellisen säännöstön systemaattisesta tulkinnasta seuraa, että vuodesta 2000 lähtien komission on koheesiorahaston osalta tehtävää rahoitusoikaisua koskevaa päätöstä tehdessään noudatettava tiettyä määräaikaa, jonka pituus vaihtelee sovellettavien säännösten mukaan (ks. vastaavasti tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
,
,
,
ja
kohta ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
,
,
,
ja
kohta).
Unionin yleinen tuomioistuin jatkoi valituksenalaisen tuomion 23–25 kohdassa, että muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohdan ja asetuksen N:o 1386/2002 18 artiklan 3 kohdan, kun niitä luetaan yhdessä, mukaan määräaika, jonka kuluessa komission on tehtävä rahoitusoikaisua koskeva päätös, on näin ollen kolme kuukautta kuulemisen päivästä (tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
kohta ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
kohta). Kyseinen tuomioistuin katsoi, että asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklan 5 kohdan mukaan komissio tekee päätöksen rahoitusoikaisusta kuuden kuukauden kuluessa kuulemisen päivästä, ja jos kuulemista ei pidetä, kuuden kuukauden määräaika alkaa kahden kuukauden kuluttua siitä päivästä, jona komissio lähetti kyseiselle jäsenvaltiolle kutsun kuulemiseen (tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
kohta ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
kohta). Se muistutti myös, että asetuksen N:o 1303/2013 145 artiklan 6 kohdan mukaan komissio tekee päätöksen kuuden kuukauden kuluessa kuulemisen päivästä, tai jos jäsenvaltio kuulemisen johdosta suostuu antamaan lisätietoja, kuuden kuukauden kuluessa näiden lisätietojen vastaan ottamisesta, ja että silloin, kun kuulemista ei pidetä, kuuden kuukauden määräaika alkaa kahden kuukauden kuluttua siitä päivästä, jona komissio lähetti kyseiselle jäsenvaltiolle kutsun kuulemiseen (tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
kohta ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
kohta).
Tässä yhteydessä unionin yleinen tuomioistuin täsmensi valituksenalaisen tuomion 26 ja 27 kohdassa, että vaikka asetus N:o 1265/1999, jolla muutettiin asetusta N:o 1164/94, tuli voimaan 1.1.2000, asetuksen N:o 1083/2006 108 artiklan toisesta kohdasta seuraa kuitenkin, että sen 100 artiklaa sovelletaan 1.1.2007 lähtien myös kautta 2007–2013 aiempiin ohjelmiin. Kyseinen tuomioistuin totesi, että tämä on lisäksi sen periaatteen mukaista, jonka mukaan menettelysääntöjä on sovellettava välittömästi niiden voimaantulon jälkeen (tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
kohta ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
kohta). Se huomautti lisäksi, että asetuksen N:o 1303/2013 145 artiklaa sovelletaan kyseisen asetuksen 154 artiklan toisen kohdan mukaan 1.1.2014 lähtien (tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
kohta ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
kohta).
Unionin yleinen tuomioistuin muistutti toiseksi valituksenalaisen tuomion 28 kohdassa, että unionin tuomioistuin on katsonut, että se, ettei komissio noudata näitä määräaikoja, merkitsee olennaisten menettelymääräysten rikkomista, joka unionin tuomioistuinten on otettava huomioon viran puolesta (ks. tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
kohta oikeuskäytäntöviittauksineen ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
kohta oikeuskäytäntöviittauksineen).
Valituksenalaisen tuomion 29 kohdassa unionin yleinen tuomioistuin totesi, että käsiteltävässä tapauksessa pidettiin kuuleminen 22.11. ja 23.11.2010 ja komissio antoi riidanalaisen päätöksen 22.12.2011, joten kyseinen toimielin ei siis noudattanut asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklan 5 kohdassa säädettyä kuuden kuukauden määräaikaa.
Unionin yleinen tuomioistuin totesi valituksenalaisen tuomion 30 ja 31 kohdassa lisäksi, ettei edellä esitettyä toteamusta voida saattaa kyseenalaiseksi huomautuksilla, jotka komissio oli esittänyt vastauksena unionin yleisen tuomioistuimen sille esittämään kysymykseen siitä, mitä päätelmiä käsiteltävässä tapauksessa oli tehtävä unionin yleisessä tuomioistuimessa käydyn menettelyn aikana 4.9.2014 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
) ja 4.9.2014 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
). Mainituissa huomautuksissaan komissio totesi, että kyseisissä unionin tuomioistuimen tuomioissa ”ilmaistaan yleinen periaate siitä, että olemassa on määräaika, joka alkaa kulua kuulemisen päivästä, mutta niissä ei kuitenkaan tutkita sen säännöksen taustalla olevaa perustelua ja sillä tavoiteltua päämäärää, jossa määräajan alkamisajankohdaksi vahvistetaan kuulemisajankohta, eikä sitä mahdollista tilannetta, jossa määräaika keskeytetään”. Komissio väitti tältä osin, että unionin tuomioistuimen päättelyä, josta unionin yleinen tuomioistuin muistutti valituksenalaisen tuomion 22–27 kohdassa, on sovellettava vain ns. tavallisessa tapauksessa eli kun kyseisen jäsenvaltion kanta on komission pitämän kuulemisen päivänä muodostettu lopullisesti, jolloin komissiolla on siis käytettävissään kaikki perustelut ja tosiseikat, joihin kyseinen jäsenvaltio vetoaa kantansa tueksi, ja jolloin komissio näin ollen voi tehdä asiassa päätöksen. Unionin yleisen tuomioistuimen mukaan on kuitenkin tavallista, että komissio suostuu jatkamaan vuoropuhelua kuulemisen jälkeen kyseisen jäsenvaltion pyynnöstä ja tämän intressissä ja että tällaisessa tilanteessa olisi katsottava, että osapuolten välisen vuoropuhelun jatkaminen katkaisee komissiolle päätöksen tekemistä varten asetetun määräajan kulumisen ja että tämä määräaika alkaa kulua vasta, kun mainittu vuoropuhelu on päättynyt.
Unionin yleinen tuomioistuin hylkäsi nämä argumentit seuraavilla perusteilla, jotka on esitetty valituksenalaisen tuomion 32–36 kohdassa.
Sen mukaan komissio ensinnäkin itse myöntää, että käsiteltävä tapaus kuuluu asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklan 5 kohdan ajalliseen soveltamisalaan.
Toiseksi – kuten 4.9.2014 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
) ja 4.9.2014 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
) ilmenee – kyseisessä säännöksessä asetetaan komissiolle yleisesti velvollisuus tehdä rahoitusoikaisua koskeva päätös kuuden kuukauden kuluessa kyseisen jäsenvaltion kuulemisesta. Säännöksessä säädetään ainoastaan yhdestä poikkeuksesta tähän sääntöön, ja tämä poikkeus koskee tilannetta, jossa kuulemista ei pidetä. Siinä ei sitä vastoin säädetä poikkeusta, jota sovellettaisiin siinä tapauksessa, että komissio ja kyseinen jäsenvaltio haluavat jatkaa vuoropuhelua kuulemisen jälkeen. Unionin yleisen tuomioistuimen mukaan säännös poikkeaa siten asetuksen N:o 1303/2013 145 artiklan 6 kohdasta, jossa nimenomaisesti säädetään tästä komission tarkoittamasta tapauksesta mutta jota sovelletaan vasta 1.1.2014 lähtien.
Kolmanneksi unionin yleinen tuomioistuin katsoo, että unionin tuomioistuimen kyseisten säännösten systemaattisesta tulkinnasta selvästi ilmenee, että vaikka komissiolle päätöksen tekemistä varten säädettyä määräaikaa on muutettu asianomaisissa säännöksissä moneen kertaan, unionin lainsäätäjän tarkoituksena on aina ollut asettaa komissiolle täsmällinen määräaika, sillä se on katsonut, että on sekä unionin että unionin jäsenvaltioiden edun mukaista, että rahoitusoikaisun tekemistä koskevan menettelyn päättymishetki on ennakoitavissa, mikä edellyttää sitä, että lopullisen päätöksen tekemiselle vahvistetaan etukäteen määräaika siten, että komissiolle samalla annetaan riittävästi aikaa tämän päätöksen tekemistä varten (ks. vastaavasti tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
–
ja
kohta ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
–
ja
kohta).
Kyseisen tuomioistuimen mukaan näistä toteamuksista seuraa, että vaikka komissio ja kyseinen jäsenvaltio sopivat vuoropuhelun jatkamisesta kuulemisen jälkeen, lopullinen rahoitusoikaisua koskeva päätös on tehtävä kuuden kuukauden kuluessa kuulemisesta kaikissa tapauksissa, jotka kuuluvat asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklan 5 kohdan ajalliseen soveltamisalaan, toisin kuin niissä tapauksissa, jotka kuuluvat asetuksen N:o 1303/2013 145 artiklan 6 kohdan soveltamisalaan.
Neljänneksi unionin yleinen tuomioistuin katsoo, että 4.9.2014 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
–
kohta) ja 4.9.2014 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
–
kohta) ilmenee, että kyseisissä kahdessa asiassa osapuolten välistä vuoropuhelua jatkettiin kuulemisen jälkeen ja että komissio oli tehnyt näissä asioissa riitautetun päätöksen alle kuuden kuukauden kuluessa siitä, kun tämä vuoropuhelu päättyi toisessa näistä asioista, minkä unionin tuomioistuin mitä ilmeisimmin olisi ottanut huomioon, jos sen tarkoituksena olisi ollut rajoittaa näissä tuomioissa omaksumansa tulkinnan soveltamisalaa.
Valituksenalaisen tuomion 37 kohdassa unionin yleinen tuomioistuin totesi, että kun otetaan huomioon kaikki edellä esitetty, riidanalaista päätöstä ei ollut tehty pätevästi, ja se oli näin ollen kumottava.
IV
Asianosaisten ja väliintulijan vaatimukset ja asian käsittely unionin tuomioistuimessa
Komissio vaatii, että unionin tuomioistuin
—
kumoaa valituksenalaisen tuomion
—
palauttaa asian unionin yleisen tuomioistuimen ratkaistavaksi ja
—
velvoittaa Espanjan kuningaskunnan korvaamaan oikeudenkäyntikulut.
Espanjan kuningaskunta vaatii, että unionin tuomioistuin
—
hylkää valituksen ja
—
velvoittaa komission korvaamaan oikeudenkäyntikulut.
Kymmenennen jaoston puheenjohtajan 27.1.2016 antamalla määräyksellä Alankomaiden kuningaskunta hyväksyttiin väliintulijaksi tukemaan Espanjan kuningaskunnan vaatimuksia.
V
Valituksen tarkastelu
Komissio vetoaa valituksensa tueksi kahteen valitusperusteeseen, joista ensimmäinen perustuu unionin yleisen tuomioistuimen tekemään oikeudelliseen virheeseen, joka koskee ensisijaisesti määräajan vahvistamista rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemistä varten ja toissijaisesti tämän määräajan luonteen sekä määräajan noudattamatta jättämisen seurausten määrittämistä.
A
Ensimmäinen valitusperuste
1. Asianosaisten lausumat
Ensimmäisessä valitusperusteessaan komissio väittää, että unionin yleinen tuomioistuin teki virheen todetessaan, että kyseisen toimielimen on tehtävä rahoitusoikaisua koskeva päätös tietyssä määräajassa, jonka pituus on määritetty komission ja kyseisen jäsenvaltion välillä pidetyn kuulemisen päivänä voimassa olevassa säännöstössä.
Tämä valitusperuste koostuu kahdesta osasta, joissa komissio väittää, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen todetessaan, että asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklaa sovellettiin käsiteltävässä tapauksessa rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemiseksi noudatettavan menettelyn ja erityisesti siinä noudatettavan määräajan osalta, vaikka tässä tapatuksessa ensinnäkin olisi pitänyt soveltaa muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohtaa ja toiseksi merkityksellisessä unionin säännöstössä komissiolle ei aseteta minkäänlaista määräaikaa rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemistä varten.
Ensimmäisen valitusperusteen ensimmäisessä osassa komissio arvostelee unionin yleistä tuomioistuinta siitä, että se tulkitsi ja sovelsi kyseessä olevien asetusten siirtymäsäännöksiä virheellisesti. Sen mukaan unionin yleinen tuomioistuin yhtäältä tulkitsi virheellisesti asetuksen N:o 1083/2006 105 artiklan 1 kohdan – josta ilmenee, että vuonna 2006 tapahtunutta uuden perusasetuksen antamista edeltäneessä järjestelmässä osarahoitettuihin hankkeisiin sovelletaan kaikilta osin tätä järjestelmää kyseisten hankkeiden sulkemiseen saakka, olipa kyse niiden jatkamisesta tai muuttamisesta, mukaan lukien hankkeen peruuttaminen kokonaan tai osittain – ulottuvuutta. Komissio katsoo toisaalta, että unionin yleinen tuomioistuin tulkitsi virheellisesti asetuksen N:o 1083/2006 108 artiklan toista kohtaa.
Komission mukaan asetuksen N:o 1083/2006 105 artiklassa, jonka otsikko on ”Siirtymäsäännökset”, säädetään koheesiorahastoa koskevien säädösten ajallisesta seuraannosta. Kyseisen asetuksen voimaantuloa koskevasta 108 artiklasta seuraa, että asetuksen soveltamisalaan kuuluvat ainoastaan sellaiset osarahoitetut hankkeet, jotka on hyväksytty kaudella 2007–2013 sovellettavien uusien sääntöjen mukaisesti. Kyseisessä 108 artiklassa on komission mukaan tarkoitus siirtää kauden 2007–2013 ohjelmien osalta tämän uuden perusasetuksen tiettyjen säännösten soveltaminen alkamaan vasta myöhempänä ajankohtana eli 1.1.2007 lähtien vaikka kyseiset säännökset tulivat voimaan 1.8.2006. Ne asetuksen N:o 1083/2006 säännökset, joita sovelletaan kyseisen asetuksen voimaantulosta lähtien, koskevat siten keskeisesti ohjelmakausia ja ne säännökset, joita sovelletaan vasta 1.1.2007 lähtien, puolestaan koskevat pääasiallisesti varain- ja talousarviohallintoa.
Nämä erityiset siirtymäsäännökset selittyvät sillä, että koheesiorahastoa koskevissa perussäädöksissä viitataan eritellysti perättäisiin ohjelmakausiin (2000–2006, 2007–2013, 2014–2020), jotka on liitetty unionin rahoituskehyksiin. Näihin perussäädöksiin sisältyy siis ohjelmakausia, täytäntöönpanoa ja unionin koheesiopolitiikan perusteella maksamien rahoitustukien valvontaa koskevia perus- ja menettelysääntöjä, ja nämä säännöt muodostavat kunkin ohjelmakauden osalta jakamattoman normikokonaisuuden.
Näin ollen unionin yleinen tuomioistuin teki komission mukaan virheen, kun se valituksenalaisen tuomion 26 kohdassa totesi, että asetuksen N:o 1083/2006 108 artiklan toisen kohdan nojalla kyseisen asetuksen 100 artiklaa ”sovelletaan 1.1.2007 lähtien myös ohjelmakautta 2007–2013 aikaisempiin ohjelmiin”. Asetuksen N:o 1083/2006 105 artiklan mukaan hyväksytyn hankkeen rahoitusoikaisuun – josta myös käsiteltävässä asiassa on kyse – ajallisesti sovellettava menettelysäännös ohjelmakauden 2000–2006 yhteydessä ei nimittäin ole kyseisen asetuksen 100 artiklan 5 kohta vaan muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohta.
Ensimmäisen valitusperusteen toisessa osassa komissio korostaa, että asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklan sanamuoto poikkeaa muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan sanamuodosta.
Kyseisen 100 artiklan 5 kohdan mukaan silloin, jos komission ja kyseisen jäsenvaltion välillä ei päästä sopimukseen, ”komissio tekee päätöksen rahoitusoikaisusta kuuden kuukauden kuluessa kuulemisesta”.
Muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohdan espanjankielisen version mukaan sitä vastoin ”jos asiasta ei ole päästy yhteisymmärrykseen kolmen kuukauden kuluessa, komissio päättää asettamansa määräajan päätyttyä – –”.
Jälkimmäisessä säännöksessä ei siis komission mukaan säädetä määräajasta, jossa komission olisi tehtävä päätöksensä, vaan ainoastaan vahvistetaan määräaika, jossa kyseisen jäsenvaltion olisi pyrittävä pääsemään yhteisymmärrykseen. Sitä, ettei rahoitusoikaisua koskevan lopullisen päätöksen tekemiselle ole asetettu määräaikaa, tukevat komission mukaan myös useat unionin tuomioistuimen Euroopan maatalouden ohjaus- ja tukirahastoa (EMOTR) koskevat ratkaisut.
Tästä seuraa, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen, kun se totesi valituksenalaisen tuomion 22 kohdassa, että komission piti tehdä rahoitusoikaisua koskeva päätös tietyssä määräajassa.
Espanjan kuningaskunta katsoo, että ensimmäisen valitusperusteen toinen osa on jätettävä tutkimatta, koska komissio ei esittänyt sellaisia oikeudellisia perusteluja, jotka voivat osoittaa, että valituksenalaisen tuomion 22–27 kohtaan sisältyisi oikeudellinen virhe, vaan ainoastaan väitti, ettei sen tarvinnut tehdä riidanalaista päätöstä tietyssä määräajassa.
Kyseisen jäsenvaltion mielestä ensimmäisen valitusperusteen toinen osa on joka tapauksessa perusteeton.
Sen mukaan tämän valitusperusteen ensimmäinen osa on tehoton, koska valituksenalaisen tuomion tuomiolauselmalle on oikeudellisesti riittävät perustelut, eikä merkitystä ole sillä, oliko käsiteltävässä tapauksessa sovellettu määräaika muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohdassa säädetty kolme kuukautta vai asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklan 5 kohdan mukainen kuuden kuukauden määräaika. Myös valitusperusteen ensimmäinen osa on siis perusteeton.
2. Unionin tuomioistuimen arviointi asiasta
Ensiksi on syytä tarkastella ensimmäisen valitusperusteen toista osaa, joka koskee oikeudellista virhettä, jonka unionin yleisen tuomioistuimen väitetään tehneen todetessaan, että vuodesta 2000 lähtien komission on noudatettava tiettyä määräaikaa tehdessään päätöksen rahoitusoikaisusta rakennerahastojen alalla. Toiseksi tarkastellaan tarvittaessa ensimmäisen valitusperusteen ensimmäistä osaa, jossa unionin yleisen tuomioistuimen väitetään rikkoneen unionin oikeutta mainitun määräajan soveltamista koskevien yksityiskohtaisten sääntöjen osalta.
a) Ensimmäisen valitusperusteen toinen osa
i) Tutkittavaksi ottaminen
Espanjan kuningaskunnan esittämät ensimmäisen valitusperusteen toisen osan tutkittavaksi ottamista koskevat oikeudenkäyntiväitteet on hylättävä.
Vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan valituksessa on tosin ilmoitettava täsmällisesti sekä se, miltä kaikilta osin tuomion kumoamista vaaditaan, että ne oikeudelliset perustelut, joihin erityisesti halutaan vedota tämän vaatimuksen tueksi (ks. mm. tuomio 4.7.2000, Bergaderm ja Goupil v. komissio,
C‑352/98 P
,
EU:C:2000:361
,
kohta; tuomio 6.3.2003, Interporc v. komissio,
C‑41/00 P
,
EU:C:2003:125
,
kohta ja tuomio 12.9.2006, Reynolds Tobacco ym. v. komissio,
C‑131/03 P
,
EU:C:2006:541
,
kohta).
Nyt käsiteltävässä tapauksessa komissio ei kuitenkaan ainoastaan kertaa tai toista sanasta sanaan unionin yleisessä tuomioistuimessa esittämiään perusteita ja perusteluja vaan riitauttaa unionin tuomioistuimessa unionin yleisen tuomioistuimen valituksenalaisessa tuomiossa tekemän unionin oikeuden tulkinnan tai soveltamisen.
Komissio väittää ensimmäisen valitusperusteensa toista osaa tukeakseen näet lähinnä, että unionin yleinen tuomioistuin sovelsi virheellisesti unionin oikeutta katsoessaan, että siinä säädetään määräajasta, jota komission pitää noudattaa rahoitusoikaisua tehdessään, ja mainitsee valituskirjelmässään oikeudelliset perustelut, joihin se tältä osin tukeutuu.
Tästä seuraa, että ensimmäisen valitusperusteen toinen osa on otettava tutkittavaksi.
ii) Asiakysymys
Ensimmäisen valitusperusteen toisen osan perusteltavuudesta on muistutettava, että unionin tuomioistuin on toistuvasti todennut, että vaikka vuoden 1999 loppuun saakka voimassa olleessa unionin lainsäädännössä ei säädetty määräaikaa komission rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemiselle, vuodesta 2000 lähtien sovellettavassa unionin lainsäädännössä säädetään tällaisesta lakisääteisestä määräajasta (ks. tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
–
kohta; tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
–
kohta; tuomio 22.10.2014, Espanja v. komissio,
C‑429/13 P
,
EU:C:2014:2310
,
kohta; tuomio 4.12.2014, Espanja v. komissio,
C‑513/13 P
, ei julkaistu,
EU:C:2014:2412
,
kohta; tuomio 24.6.2015, Saksa v. komissio,
C‑549/12 P ja C‑54/13 P
,
EU:C:2015:412
,
kohta ja tuomio 24.6.2015, Espanja v. komissio,
C‑263/13 P
,
EU:C:2015:415
,
kohta).
Lisäksi unionin tuomioistuin luonnehtii 24.6.2015 antamassaan tuomiossa Saksa v. komissio (
C‑549/12 P ja C‑54/13 P
,
EU:C:2015:412
,
kohta) ja 24.6.2015 antamassaan tuomiossa Espanja v. komissio (
C‑263/13 P
,
EU:C:2015:415
,
kohta) tätä oikeuskäytäntöä vakiintuneeksi.
Näin ollen unionin yleinen tuomioistuin ei tehnyt minkäänlaista oikeudellista virhettä vaan sovelsi oikein unionin tuomioistuimen alaa koskevaa oikeuskäytäntöä, kun se totesi valituksenalaisen tuomion 22 kohdassa, että siihen, että komissio tekee koheesiorahaston osalta rahoitusoikaisua koskevan päätöksen, on vuodesta 2000 lähtien sovellettu tiettyä määräaikaa.
Tässä asiayhteydessä on todettava, että perusteluja, jotka komissio on esittänyt saattaakseen tämän oikeuskäytännön kyseenalaiseksi, ei voida hyväksyä.
Käsiteltävässä asiassa kyseessä olevan päätöksen kaltaisen päätöksen muodollista sääntöjenmukaisuutta arvioitaessa ei ensinnäkään ole merkitystä komission väitteellä, jonka mukaan toteamus siitä, että vuodesta 2000 lähtien kyseisen toimielimen on päätöstä rakennerahastojen alaa koskevasta rahoitusoikaisusta tehdessään noudatettava lakisääteistä määräaikaa, on ristiriidassa useiden unionin tuomioistuimen ratkaisujen kanssa. Komission mukaan näistä ratkaisuista ilmenee, että unionin tuomioistuin on hylännyt erinäisten jäsenvaltioiden esittämän perustelun, jonka mukaan komissio oli niiden riitauttamia päätöksiä tehdessään ylittänyt tätä varten säädetyn määräajan.
Yhtäältä nimittäin 27.1.1988 annettu tuomio Tanska v. komissio (
349/85
,
EU:C:1988:34
,
kohta), 6.10.1993 annettu tuomio Italia v. komissio (
C‑55/91
,
EU:C:1993:832
,
kohta), 4.7.1996 annettu tuomio Kreikka v. komissio (
C‑50/94
,
EU:C:1996:266
,
kohta) ja 22.4.1999 annettu tuomio Alankomaat v. komissio, (
C‑28/94
,
EU:C:1999:191
,
kohta), joihin komissio tältä osin vetoaa, koskevat EMOTR:a koskevaa unionin lainsäädäntöä, johon ei tuolloin sisältynyt mitään sellaista säännöstä, joka voitaisiin rinnastaa niihin unionin oikeuden sääntöihin, joiden perusteella unionin tuomioistuin on päätynyt edellä 74 kohdassa esitettyyn toteamukseen.
Lisäksi sitä EMOTR:n alaa koskevaa unionin lainsäädäntöä, joka oli komission mainitsemissa asioissa merkityksellinen, sovellettiin ennen vuotta 2000, eikä unionin tuomioistuimen mainituissa asioissa antamilla tuomioilla siten ole vaikutusta siihen oikeuskäytäntöön, jonka komissio pyrkii saattamaan kyseenalaiseksi nyt käsiteltävässä valituksessaan.
Toisaalta 22.1.2010 annetusta määräyksestä Kreikka v. komissio (
C‑43/09 P
, ei julkaistu,
EU:C:2010:36
), johon komissio vetoaa myös, riittää, kun todetaan, ettei mainitun määräyksen antamiseen johtanut asia kuulunut asetuksen N:o 1386/2002 eikä asetuksen N:o 1083/2006 ajalliseen soveltamisalaan.
Toiseksi on todettava, että komission väite perustuu muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohdan espanjankieliseen sanamuotoon, jonka mukaan siinä säädetty kolmen kuukauden määräaika liittyy tilanteeseen, jossa osapuolet eivät ole saavuttaneet yhteisymmärrystä.
Kuten unionin tuomioistuin korosti 4.9.2014 antamansa tuomion Espanja v. komissio (
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
) 52 ja 53 kohdassa ja 4.9.2014 antamansa tuomion Espanja v. komissio (
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
) 52 ja 53 kohdassa, kyseisen säännöksen merkitys vaihtelee tämän säännöksen eri kieliversioissa, sillä sen ranskankielisestä versiosta ilmenee, että siinä mainittu kolmen kuukauden määräaika liittyy rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemiseen.
Unionin tuomioistuin päätteli tämän perusteella kyseisten tuomioiden 55 kohdassa, että jotta samaa tekstiä, jonka eri kieliversiot poikkeavat toisistaan, tulkitaan ja sovelletaan yhtenäisesti, kyseessä olevaa säännöstä ei pidä tulkita tietyn kieliversion mukaan vaan sitä on tulkittava sen lainsäädännön asiayhteyden ja tavoitteen mukaan, jonka osa säännös on.
Unionin tuomioistuin on siis unionin merkityksellisen säännöstön systemaattisen analyysin perusteella päätynyt sellaiseen tulkintaan siitä, että komission on vuodesta 2000 lähtien noudatettava rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemisessä lakisääteistä määräaikaa (ks. tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
–
kohta ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
–
kohta).
Kolmanneksi on todettava, että komission puolustama väite on ristiriitainen.
Kyseinen toimielin on aikaisemmin itse useaan otteeseen kannattanut lähestymistapaa, joka on täysin päinvastainen siihen lähestymistapaan nähden, jota komissio nyt käsiteltävässä valituksessa puolustaa.
Kuten unionin tuomioistuin on jo 4.9.2014 antamassaan tuomiossa Espanja v. komissio (
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
kohta) ja 4.9.2014 antamassaan tuomiossa Espanja v. komissio (
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
kohta) todennut, asetuksen N:o 1386/2002, jossa komissio vahvistaa muutetun asetuksen N:o 1164/94 soveltamista koskevat yksityiskohtaiset säännöt, 18 artikla voidaan ymmärtää vain siten, että siinä vahvistetaan, että rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemiselle on olemassa lakisääteinen määräaika.
Kuten unionin tuomioistuin on kyseisten tuomioiden 83 kohdassa todennut, sama tulkinta seuraa myös komission itsensä Euroopan parlamentille, neuvostolle ja tilintarkastustuomioistuimelle varainhoitovuotta 2010 koskevasta Euroopan unionin tilinpäätöksestä antaman tiedonannon 2011/C 332/01 (
EUVL 2011, C 332, s. 1
) sanamuodosta, jonka sivulla 63 todetaan koheesiopolitiikan alalla tehtävien rahoitusoikaisujen toteuttamisesta, että silloin, kun kyseinen jäsenvaltio ei ole samaa mieltä komission vaatimasta tai ehdottamasta rahoitusoikaisusta, jäsenvaltion kanssa toteutetaan virallinen muutoksenhakumenettely, johon kuuluu maksujen keskeyttäminen kyseiselle ohjelmalle, ja ”jäsenvaltion virallisen kuulemisen jälkeen komissiolla on kolme kuukautta (kauden 2007–2013 ohjelmien osalta kuusi kuukautta) aikaa tehdä virallinen rahoitusoikaisua koskeva päätös ja antaa perintämääräys, jolla varojen takaisinmaksua vaaditaan jäsenvaltiolta”.
Kun otetaan huomioon edellä esitetty, ensimmäisen valitusperusteen toinen osa on hylättävä perusteettomana.
b) Ensimmäisen valitusperusteen ensimmäinen osa
Ensimmäisen valitusperusteen ensimmäinen osa koskee lähinnä sitä, kuuluuko riidanalaiseen päätökseen sovellettava menettely vuosina 2000–2006 voimassa olleen muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohdan ajalliseen soveltamisalaan, kuten komissio väittää, ja tekikö unionin yleinen tuomioistuin siten virheen soveltaessaan asetuksen N:o 1083/2006, jolla korvattiin muutettu asetus N:o 1164/94, 100 artiklaa.
Perustelut, joita komissio valituksensa tueksi on tältä osin esittänyt, eivät ole perusteltuja.
On muistutettava, että unionin tuomioistuin on useaan otteeseen todennut, että asetuksen N:o 1083/2006 108 artiklasta seuraa, että kyseisen asetuksen 100 artiklaa sovelletaan 1.1.2007 lähtien myös ennen tätä ajankohtaa hyväksyttyihin mutta edelleen käynnissä oleviin ohjelmiin (ks. tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
kohta; tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
kohta; tuomio 22.10.2014, Espanja v. komissio,
C‑429/13 P
,
EU:C:2014:2310
,
kohta; tuomio 4.12.2014, Espanja v. komissio,
C‑513/13 P
, ei julkaistu,
EU:C:2014:2412
,
kohta; tuomio 24.6.2015, Saksa v. komissio,
C‑549/12 P ja C‑54/13 P
,
EU:C:2015:412
,
kohta ja tuomio 24.6.2015, Espanja v. komissio,
C‑263/13 P
,
EU:C:2015:415
,
kohta).
Tässä yhteydessä on täsmennettävä, että kyseisen asetuksen 108 artiklan toisen kohdan sanamuoto ei jätä sijaa epäilyille sen merkityksestä ja ulottuvuudesta. Kyseisen säännöksen ensimmäisen virkkeen mukaan siinä lueteltuja säännöksiä sovelletaan 1.8.2006 lähtien ”ainoastaan kauden 2007–2013 ohjelmiin”. Säännöksen toisen virkkeen mukaan sitä vastoin ”muita säännöksiä sovelletaan 1 päivästä tammikuuta 2007” ilman lisätäsmennyksiä eli näin ollen yleisesti.
Asetuksen N:o 1083/2006 100 artikla kuuluu tämän asetuksen 108 artiklan toisen kohdan toisessa virkkeessä tarkoitettuihin ”muihin säännöksiin”, ja sitä sovelletaan siis sellaisenaan 1.1.2007 lähtien.
Kyseisen 100 artiklan, jonka otsikko on ”Menettely”, tällainen soveltaminen on sitäkin perustellumpaa, koska se on sen periaatteen mukaista, jonka mukaan menettelysääntöjä sovelletaan välittömästi (ks. mm. tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
kohta ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
kohta).
Nyt käsiteltävässä tapauksessa oikeusriidan mistään seikasta ei ilmene, että uutta oikeussääntöä olisi sovellettu sellaiseen oikeustilaan, joka on syntynyt ja tullut lopulliseksi aikaisemman säännöstön voimassaoloaikana. Komissio päinvastoin aloitti rahoitusoikaisua koskevan menettelyn vasta asetuksen N:o 1083/2006 voimaantulon jälkeen, ja osapuolten kuuleminen jopa pidettiin vasta lähes kolme ja puoli vuotta sen jälkeen, kun kyseisen asetuksen 100 artiklaa alettiin soveltaa.
Sikäli kuin komission perustelut perustuvat asetuksen N:o 1083/2006 105 artiklan 1 kohtaan, on korostettava, että tällä säännöksellä on tarkoitus vahvistaa siirtymäsäännöstö rakennerahastoille, jotka on hyväksytty 31.12.2006 saakka voimassa olleen unionin säännöstön perusteella mutta joita jatketaan tämän ajankohdan jälkeen ja jotka suljetaan vasta myöhempänä ajankohtana.
Vahvistettu siirtymäsäännöstö koskee siten tältä osin sovellettavia perussääntöjä, kuten myös tässä 105 artiklassa käytetyistä ilmaisuista ”tukitoimi” ja ”hanke” sekä kyseisen artiklan 2 ja 3 kohdan sisällöstä ilmenee, eikä menettelysääntöjä, joiden osalta edellä 92 kohdassa mainitun periaatteen on pädettävä.
Tästä seuraa, ettei kyseistä asetuksen N:o 1083/2006 105 artiklassa ilmaistua siirtymäsäännöstä sovelleta siihen menettelylliseen määräaikaan, jota komission on noudattava tehdessään rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tämän asetuksen nojalla.
Lisäksi on todettava, että sekä loogisesta näkökulmasta että käytännön näkökulmasta olisi järjetöntä soveltaa asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklaa – jossa asetetaan komissiolle velvollisuus tehdä rahoitusoikaisua koskeva päätös kuuden kuukauden kuluessa kuulemisesta – 1.1.2007 lähtien mutta ainoastaan ohjelmakauden 2007–2013 ohjelmiin, kuten komissio väittää. Ohjelmakauden 2007–2013 osalta rahoitusoikaisua koskeva kysymys ei näet nouse esille jo vuonna 2007 vaan vasta useita vuosia tämän jälkeen hankkeiden sulkemisen yhteydessä. Tämän kyseisen asetuksen 100 artiklassa vahvistetun määräaikaa koskevan säännöksen soveltamisella jo vuoden 2007 alusta lähtien on siis tehokas vaikutus ainoastaan sikäli kuin tämä sääntö koskee kyseisenä ajankohtana jo käynnissä olevaa hanketta.
Unionin yleinen tuomioistuin ei näin ollen rikkonut unionin oikeutta, kun se sovelsi valituksenalaisen tuomion 29 kohdassa asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklan 5 kohtaa.
Vaikka käsiteltävässä asiassa ei olisi pitänytkään soveltaa asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklan 5 kohdan säännöksiä vaan muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohdan säännöksiä, luettuna yhdessä asetuksen N:o 1386/2002 18 artiklan 3 kohdan kanssa, kuten komissio väittää, on kuitenkin joka tapauksessa ilmeistä, ettei kyseinen toimielin riidanalaisen päätöksen tehdessään noudattanut myöskään kahdessa viimeksi mainitussa säännöksessä säädettyjä määräaikoja koskevia vaatimuksia.
Unionin tuomioistuimen oikeuskäytännöstä nimittäin ilmenee, että muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohdassa, luettuna yhdessä asetuksen N:o 1386/2002 18 artiklan 3 kohdan kanssa, säädetään, että komission on rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tehdessään noudatettava kuulemisen päivästä laskettavaa kolmen kuukauden määräaikaa (ks. tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
,
ja
kohta ja tuomio 4.9.2014, Espanja v. komissio,
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
,
ja
kohta).
Näin ollen myös ensimmäisen valitusperusteen ensimmäinen kohta on hylättävä, ja siten koko ensimmäinen valitusperuste on perusteeton.
B
Toinen valitusperuste
1. Asianosaisten lausumat
Toisessa valitusperusteessaan komissio väittää, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen todetessaan, että kyseiselle toimielimelle asetettu määräaika rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemiseksi on ehdoton määräaika, jonka noudattamatta jättäminen merkitsee olennaisen menettelymääräyksen rikkomista, joka tekee mainitun määräajan jälkeen tehdystä päätöksestä pätemättömän.
Komissio täsmentää, että se vetoaa tähän valitusperusteeseen ainoastaan toissijaisesti siltä varalta, että unionin tuomioistuin joko hylkää sen ensisijaisen valitusperusteen sillä perusteella, että komission pitää tehdä riidanalainen päätös asetuksen N:o 1083/2006 100 artiklan 5 kohdassa säädetyssä määräajassa, tai että se jakaa komission omaksuman tulkinnan, jonka mukaan tätä asetusta ei sovelleta ajallisesti, mutta katsoo kuitenkin, että muutetun asetuksen N:o 1164/94 liitteessä II olevan H artiklan 2 kohdassa asetetaan määräaika päätöksen tekemistä varten.
Kummassakin tapauksessa komissio riitauttaa valituksenalaisen tuomion perustelut siltä osin kuin ne koskevat kyseiselle toimielimelle rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemiseksi asetetun määräajan luonnetta.
Komission mukaan valituksenalaisen tuomion 28, 30, 31 ja 33–36 kohdassa poiketaan unionin tuomioistuimen ns. perinteisestä oikeuskäytännöstä, jota unionin yleinen tuomioistuin oli aikaisemmin noudattanut. Komissio viittaa tältä osin useisiin EMOTR:a koskeviin unionin tuomioistuimen tuomioihin, joista sen mukaan ilmenee, ettei rahoitusoikaisun tekemiselle ole olemassa mitään pakottavaa määräaikaa. Tällainen lähestymistapa vastaa komission mukaan rahoitusoikaisun olennaista tavoitetta eli unionin taloudellisten etujen suojaamista, sillä komission on varmistettava, että tässä yhteydessä koituneet menot ovat unionin oikeuden mukaisia.
Sitä, ettei tämän määräajan noudattamatta jättämiselle ole säädetty mitään seuraamuksia, on komission mielestä tulkittava siten, ettei kyseinen määräaika ole pakottava vaan ainoastaan ohjeellinen.
Näin ollen määräajan noudattamatta jättäminen ei vaikuta komission päätöksen laillisuuteen, ellei jäsenvaltio osoita, että kyseisen päätöksen tekemisen viivästyminen vahingoittaa sen etuja. Viive johtuu komission mukaan kuitenkin tavallisesti tarpeesta jatkaa vuoropuhelua asianomaisen jäsenvaltion kanssa ja siitä, että kyseinen jäsenvaltio toimittaa uusia tietoja sen jälkeen, kun kuuleminen on pidetty, jotta jäsenvaltion edut voitaisiin ottaa asianmukaisella tavalla huomioon. Käsiteltävässä tapauksessa Espanjan kuningaskunta ei ole osoittanut, millä tavoin kyseisen määräajan noudattamatta jättämisestä on aiheutunut sille vahinkoa, eikä määräajan ylittymistä voida missään tapauksessa pitää kohtuuttomana.
Komissio päättelee tästä, että unionin yleinen tuomioistuin teki oikeudellisen virheen, kun se kumosi riidanalaisen päätöksen sillä perusteella, ettei komissio ollut tehnyt päätöstä määräajassa.
Espanjan kuningaskunta puolestaan katsoo, että komission toinen valitusperuste on hylättävä perusteettomana.
2. Unionin tuomioistuimen arviointi asiasta
Sen ratkaisemiseksi, onko tämä komission toissijaiseksi luonnehtima valitusperuste perusteltu, on todettava, että samoista syistä kuin edellä 74–76 kohdassa esitetään kyseisen toimielimen perusteluilla, jotka kyseinen tuomioistuin yrittää johtaa 27.1.1988 annetusta tuomiosta Tanska v. komissio (
349/85
,
EU:C:1988:34
,
kohta), 6.10.1993 annetusta tuomiosta Italia v. komissio (
C‑55/91
,
EU:C:1993:832
,
kohta), 4.7.1996 annetusta tuomiosta Kreikka v. komissio (
C‑50/94
,
EU:C:1996:266
,
kohta) ja 22.4.1999 annetusta tuomiosta Alankomaat v. komissio (
C‑28/94
,
EU:C:1999:191
,
kohta), ei ole merkitystä.
Lisäksi on todettava, että unionin yleinen tuomioistuin soveltaa valituksenalaisessa tuomiossa niitä periaatteita, joille unionin tuomioistuimen oikeuskäytäntö, sellaisena kuin se ilmenee 4.9.2014 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
) ja 4.9.2014 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
), perustuu.
Tämä unionin tuomioistuimen oikeuskäytäntö perustuu rakennerahastojen alaa koskevan unionin koko säännöstön muodostaman järjestelmän ja sen päämäärän analyysin (kyseisten tuomioiden 56–84 kohta) lisäksi muille seikoille, kuten sekä unionin että jäsenvaltioiden talousarvioiden rationaaliselle ja huolelliselle hallinnoinnille sekä hyvän hallinnon periaatteen ja toimielinten ja jäsenvaltioiden välisen vilpittömän yhteistyön periaatteen kunnioittamiselle (kyseisten tuomioiden 86–88 kohta). Unionin tuomioistuin on myös korostanut, ettei sen tässä oikeuskäytännössä vahvistamasta tulkinnasta voi aiheutua käytännössä hankaluuksia, sillä siinä annetaan komissiolle riittävästi aikaa tehdä pätevästi päätöksensä (kyseisten tuomioiden 85 kohta).
Erityisesti sen seuraamuksesta, että komissio jättää noudattamatta sille rahoitusoikaisua koskevan päätöksen tekemistä varten asetettua määräaikaa, unionin tuomioistuin totesi 4.9.2014 annetun tuomion Espanja v. komissio (
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
) 102 kohdassa ja 4.9.2014 annetun tuomion Espanja v. komissio (
C‑197/13 P
,
EU:C:2014:2157
) 102 kohdassa, että – toisin kuin komissio oli väittänyt – sillä, ettei unionin merkityksellisessä säännöstössä säädetä nimenomaisesti, että jos rahoitusoikaisuja koskevan päätöksen tekemisen määräaikaa ei noudateta, komissio ei voi enää tehdä tällaista päätöstä, ei ole merkitystä, koska sellaisen määräajan asettaminen, jossa tällainen päätös on tehtävä, on sellaisenaan riittävä.
Näiden tuomioiden 103 kohdassa unionin tuomioistuin lisäksi korosti, että asianomaiselle vastaisen toimen tekemistä koskevien menettelysääntöjen noudattamatta jättäminen merkitsee olennaisten menettelymääräysten rikkomista, joka unionin tuomioistuinten on otettava esille myös viran puolesta, ja että se, ettei komissio tehnyt riidanalaista päätöstä unionin lainsäätäjän vahvistamassa määräajassa, merkitsee olennaisten menettelymääräysten rikkomista.
Unionin tuomioistuin on sittemmin vahvistanut tämän oikeuskäytännön useaan otteeseen, mikä ilmenee muun muassa 22.10.2014 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑429/13 P
,
EU:C:2014:2310
), 4.12.2014 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑513/13 P
, ei julkaistu,
EU:C:2014:2412
), 24.6.2015 annetusta tuomiosta Saksa v. komissio (
C‑549/12 P ja C‑54/13 P
,
EU:C:2015:412
) ja 24.6.2015 annetusta tuomiosta Espanja v. komissio (
C‑263/13 P
,
EU:C:2015:415
).
Tässä yhteydessä on täsmennettävä, että unionin lainsäätäjä on selvästi ja täsmällisesti vahvistanut käsiteltävässä asiassa kyseessä olevan määräajan ja että toisin kuin asetuksessa N:o 1303/2013 säädettiin, asetuksessa N:o 1083/2006 ei tältä osin oteta huomioon osapuolten välisen vuoropuhelun jatkumista kuulemisen jälkeen.
Oikeusunionissa on kuitenkin sen tuomioistuinten tehtävänä valvoa tällaisen yleisen säännön noudattamista ja tarvittaessa puuttua myös viran puolesta sen rikkomiseen. Laillisuusperiaate ja oikeusvarmuuden periaate ovat nimittäin esteenä sille, että unionin asetuksessa asianomaiselle vastaisen toimen tekemiselle säädettyä määräaikaa pidettäisiin sillä tavoin pelkästään ohjeellisena, ettei se, että tämän toimen tekijä on jättänyt noudattamatta tällaista määräaikaa, vaikuta kyseisen toimen pätevyyteen.
Unionin yleistä tuomioistuinta ei näin ollen voida arvostella siitä, että se olisi tehnyt oikeudellisen virheen, kun se tukeutui asianomaista alaa koskevaan unionin tuomioistuimen vakiintuneeseen oikeuskäytäntöön ja kumosi siten riidanalaisen päätöksen olennaisten muotomääräysten rikkomisen perusteella, joten toinen valitusperuste on hylättävä.
Koska ainuttakaan komission valitusperustetta ei voida hyväksyä, valitus on näin ollen hylättävä kokonaisuudessaan.
VI
Oikeudenkäyntikulut
Unionin tuomioistuimen työjärjestyksen 184 artiklan 2 kohdan mukaan on niin, että jos valitus on perusteeton, unionin tuomioistuin tekee ratkaisun oikeudenkäyntikuluista.
Saman työjärjestyksen 138 artiklan, jota sovelletaan sen 184 artiklan 1 kohdan nojalla valituksen käsittelyyn, 1 kohdan mukaan asianosainen, joka häviää asian, velvoitetaan korvaamaan oikeudenkäyntikulut, jos vastapuoli on sitä vaatinut.
Koska komissio on hävinnyt asian ja Espanjan kuningaskunta on vaatinut sen velvoittamista korvamaan oikeudenkäyntikulut, komissio on velvoitettava korvaamaan ne.
Mainitun työjärjestyksen 140 artiklan, jota myös sovelletaan valituksen käsittelyyn saman työjärjestyksen 184 artiklan 1 kohdan nojalla, 1 kohdan mukaan asiassa väliintulijoina olleet jäsenvaltiot ja toimielimet vastaavat omista oikeudenkäyntikuluistaan.
Näin ollen Alankomaiden kuningaskunta vastaa omista kuluistaan.
Näillä perusteilla unionin tuomioistuin (kymmenes jaosto) on ratkaissut asian seuraavasti:
1)
Valitus hylätään.
2)
Euroopan komissio velvoitetaan korvaamaan oikeudenkäyntikulut.
3)
Alankomaiden kuningaskunta vastaa omista oikeudenkäyntikuluistaan.
Allekirjoitukset
(
*1
)
*
Oikeudenkäyntikieli: espanja. | [
"Muutoksenhaku",
"Koheesiorahasto",
"Taloudellisen tuen alentaminen",
"Päätöksentekomenettely Euroopan komissiossa",
"Määräajan olemassaolo",
"Määräajan noudattamatta jättäminen",
"Seuraukset"
] |
62015CJ0105 | el | Με τις αιτήσεις τους αναιρέσεως, ο Κωνσταντίνος Μαλλής και η Έλλη Κωνσταντίνου Μαλλή στην υπόθεση C-105/15 P, το Ταμείο Προνοίας Προσωπικού Τραπέζης Κύπρου στην υπόθεση C-106/15 P, ο Πέτρος Χατζηθωμά και η Ελενίτσα Χατζηθωμά στην υπόθεση C-107/15 P, η Λέλλα Χατζηιωάννου στην υπόθεση C-108/15 P και ο Μαρίνος Νικολάου στην υπόθεση C-109/15 P ζητούν, αντιστοίχως, την αναίρεση των διατάξεων του Γενικού Δικαστηρίου της Ευρωπαϊκής Ένωσης της 16ης Οκτωβρίου 2014, Μαλλής και Μαλλή κατά Επιτροπής και ΕΚΤ (
T‑327/13
,
EU:T:2014:909
), της 16ης Οκτωβρίου 2014, Ταμείο Προνοίας Προσωπικού Τραπέζης Κύπρου κατά Επιτροπής και ΕΚΤ (
T‑328/13
,
EU:T:2014:906
), της 16ης Οκτωβρίου 2014, Χατζηθωμά κατά Επιτροπής και ΕΚΤ (
T‑329/13
,
EU:T:2014:908
), της 16ης Οκτωβρίου 2014, Χατζηιωάννου κατά Επιτροπής και ΕΚΤ (
T‑330/13
,
EU:T:2014:904
), καθώς και της 16ης Οκτωβρίου 2014, Νικολάου κατά Επιτροπής και ΕΚΤ (
T‑331/13
,
EU:T:2014:905
) (στο εξής, από κοινού: αναιρεσιβαλλόμενες διατάξεις), με τις οποίες το Γενικό Δικαστήριο απέρριψε τις προσφυγές τους με αίτημα την ακύρωση της δηλώσεως της Ευρωομάδας της 25ης Μαρτίου 2013 σχετικά, μεταξύ άλλων, με την αναδιάρθρωση του τραπεζικού τομέα της Κύπρου (στο εξής: επίδικη δήλωση).
Το νομικό πλαίσιο
Η Συνθήκη για τον ΕΜΣ
Στις 2 Φεβρουαρίου 2012 υπογράφηκε στις Βρυξέλλες (Βέλγιο) η Συνθήκη για τη θέσπιση του Ευρωπαϊκού Μηχανισμού Σταθερότητας από το Βασίλειο του Βελγίου, την Ομοσπονδιακή Δημοκρατία της Γερμανίας, τη Δημοκρατία της Εσθονίας, την Ιρλανδία, την Ελληνική Δημοκρατία, το Βασίλειο της Ισπανίας, τη Γαλλική Δημοκρατία, την Ιταλική Δημοκρατία, την Κυπριακή Δημοκρατία, το Μεγάλο Δουκάτο του Λουξεμβούργου, τη Μάλτα, το Βασίλειο των Κάτω Χωρών, τη Δημοκρατία της Αυστρίας, την Πορτογαλική Δημοκρατία, τη Δημοκρατία της Σλοβενίας, τη Σλοβακική Δημοκρατία και τη Δημοκρατία της Φινλανδίας (στο εξής: Συνθήκη για τον ΕΜΣ). Η Συνθήκη αυτή τέθηκε σε ισχύ στις 27 Σεπτεμβρίου 2012.
Η αιτιολογική σκέψη 1 της Συνθήκης για τον ΕΜΣ έχει ως εξής:
«Το Ευρωπαϊκό Συμβούλιο συμφώνησε στις 17 Δεκεμβρίου 2010 για την ανάγκη θέσπισης μόνιμου μηχανισμού σταθερότητας από τα κράτη μέλη της ζώνης του ευρώ. Ο Ευρωπαϊκός Μηχανισμός Σταθερότητας (“ΕΜΣ”) θα αναλάβει το έργο το οποίο διεκπεραιώνουν επί του παρόντος η Ευρωπαϊκή Διευκόλυνση Χρηματοπιστωτικής Σταθερότητας (“ΕΔΧΣ”) και ο Ευρωπαϊκός Μηχανισμός Χρηματοοικονομικής Σταθεροποίησης (“ΕΜΧΣ”) παρέχοντας, όπου είναι αναγκαίο, χρηματοπιστωτική συνδρομή σε κράτη μέλη της ζώνης του ευρώ.»
Κατά τα άρθρα 1 και 2, καθώς και κατά το άρθρο 32, παράγραφος 2, της εν λόγω Συνθήκης, τα συμβαλλόμενα μέρη, ήτοι τα κράτη μέλη με νόμισμα το ευρώ, συστήνουν μεταξύ τους διεθνή χρηματοδοτικό οργανισμό, τον ΕΜΣ, ο οποίος διαθέτει νομική προσωπικότητα.
Το άρθρο 3 της εν λόγω Συνθήκης περιγράφει τον σκοπό του ως εξής:
«Ο σκοπός του ΕΜΣ είναι η κινητοποίηση της χρηματοδότησης και η παροχή στήριξης σταθερότητας, υπό αυστηρούς όρους, κατάλληλους για το επιλεγμένο μέσο χρηματοδοτικής συνδρομής, προς όφελος των μελών του ΕΜΣ που αντιμετωπίζουν ή απειλούνται από σοβαρά προβλήματα χρηματοδότησης, εφόσον είναι απαραίτητη για τη διαφύλαξη της χρηματοοικονομικής σταθερότητας της ζώνης του ευρώ στο σύνολό της και των κρατών μελών της. Προς τον σκοπό αυτό, ο ΕΜΣ έχει το δικαίωμα να αντλεί κεφάλαια με την έκδοση χρηματοπιστωτικών τίτλων ή με τη σύναψη χρηματοοικονομικών ή λοιπών συμφωνιών ή ρυθμίσεων με μέλη του ΕΜΣ, χρηματοοικονομικά ιδρύματα ή άλλα τρίτα μέρη.»
Το άρθρο 4, παράγραφοι 1, 3 και 4, πρώτο εδάφιο, της Συνθήκης για τον ΕΜΣ ορίζει:
«1. Ο ΕΜΣ διαθέτει συμβούλιο διοικητών και συμβούλιο διευθυντών, καθώς και διευθύνοντα σύμβουλο και λοιπό ειδικό προσωπικό, ανάλογα με τις ανάγκες.
[...]
3. Η έγκριση μιας απόφασης με αμοιβαία συμφωνία απαιτεί την ομοφωνία των μελών που συμμετέχουν στην ψηφοφορία. Οι αποχές δεν εμποδίζουν τη λήψη απόφασης με αμοιβαία συμφωνία.
4. Κατά παρέκκλιση από την παράγραφο 3, ενεργοποιείται διαδικασία έκτακτης ψηφοφορίας εφόσον τόσο η Επιτροπή όσο και η [Ευρωπαϊκή Κεντρική Τράπεζα (ΕΚΤ)] συμπεραίνουν ότι η μη επείγουσα έκδοση μιας απόφασης για τη χορήγηση ή την υλοποίηση χρηματοπιστωτικής συνδρομής, όπως καθορίζεται στα άρθρα 13 έως 18, θα απειλούσε την οικονομική και χρηματοπιστωτική βιωσιμότητα της ζώνης του ευρώ. [...]»
Το άρθρο 12 της εν λόγω Συνθήκης ορίζει τις αρχές που διέπουν τη στήριξη σταθερότητας και προβλέπει στην παράγραφο 1 τα εξής:
«Εφόσον είναι απαραίτητο για τη διασφάλιση της χρηματοοικονομικής σταθερότητας της ζώνης του ευρώ στο σύνολό της και των κρατών μελών της, ο ΕΜΣ δύναται να παρέχει στήριξη σταθερότητας σε μέλος του ΕΜΣ, κάτω από αυστηρούς όρους, κατάλληλους για το επιλεγμένο μέσο χρηματοπιστωτικής συνδρομής. Οι εν λόγω όροι μπορούν να καλύπτουν το φάσμα από ένα πρόγραμμα μακροοικονομικής προσαρμογής έως τη συνεχή τήρηση προκαθορισμένων όρων επιλεξιμότητας.»
Η διαδικασία για τη χορήγηση στήριξης σταθερότητας προς μέλος του ΕΜΣ ορίζεται στο άρθρο 13 της Συνθήκης για τον ΕΜΣ ως εξής:
«1. Μέλος του ΕΜΣ μπορεί να ζητήσει στήριξη σταθερότητας με αίτηση προς τον πρόεδρο του συμβουλίου διοικητών. Η εν λόγω αίτηση αναφέρει τα μέσα χρηματοπιστωτικής συνδρομής που πρέπει να εξεταστούν. Με την παραλαβή της αίτησης, ο πρόεδρος του συμβουλίου διοικητών αναθέτει στην Ευρωπαϊκή Επιτροπή, σε συνεργασία με την ΕΚΤ, τα ακόλουθα:
α)
να εκτιμήσει την ύπαρξη κινδύνου για τη χρηματοπιστωτική σταθερότητα της ζώνης του ευρώ στο σύνολό της ή των κρατών μελών της, εκτός εάν η ΕΚΤ έχει ήδη υποβάλει σχετική ανάλυση βάσει του άρθρου 18 παράγραφος 2,
β)
να εκτιμήσει εάν το δημόσιο χρέος είναι βιώσιμο. Εφόσον κρίνεται χρήσιμο και εφικτό, η εν λόγω εκτίμηση αναμένεται να διενεργείται από κοινού με το [Διεθνές Νομισματικό Ταμείο (ΔΝΤ)],
γ)
να εκτιμήσει τις πραγματικές ή δυνητικές ανάγκες χρηματοδότησης του συγκεκριμένου μέλους του ΕΜΣ.
2. Βάσει της αίτησης του κράτους μέλους του ΕΜΣ και της κατά την παράγραφο 1 εκτίμησης, το συμβούλιο διοικητών δύναται να αποφασίσει να χορηγήσει, κατ’ αρχήν, στήριξη σταθερότητας στο ενδιαφερόμενο μέλος του ΕΜΣ με τη μορφή διευκόλυνσης χρηματοπιστωτικής συνδρομής.
3. Εάν εκδοθεί απόφαση σύμφωνα με την παράγραφο 2, το συμβούλιο διοικητών αναθέτει στην Ευρωπαϊκή Επιτροπή –σε συνεργασία με την ΕΚΤ και, εφόσον είναι εφικτό, από κοινού με το ΔΝΤ– να διαπραγματευθεί με το ενδιαφερόμενο μέλος του ΕΜΣ μνημόνιο κατανόησης (“ΜΚ”) όπου θα περιγράφονται αναλυτικά οι όροι που θα συνδέονται με τη διευκόλυνση χρηματοπιστωτικής συνδρομής. Το περιεχόμενο του ΜΚ αντικατοπτρίζει τις αδυναμίες που πρέπει να αντιμετωπιστούν και το μέσο χρηματοπιστωτικής συνδρομής που έχει επιλεγεί. Παράλληλα, ο διευθύνων σύμβουλος του ΕΜΣ καταρτίζει πρόταση συμφωνίας για διευκόλυνση χρηματοπιστωτικής συνδρομής, περιλαμβάνουσα τους όρους και τις προϋποθέσεις χρηματοδότησης, καθώς και την επιλογή των μέσων, που υποβάλλεται στο συμβούλιο διοικητών προς έγκριση.
Το ΜΚ συνάδει πλήρως με τα μέτρα συντονισμού των οικονομικών πολιτικών που προβλέπονται στη [Συνθήκη ΛΕΕ], ιδίως με τυχόν πράξεις του δικαίου της Ευρωπαϊκής Ένωσης, συμπεριλαμβανομένης οποιασδήποτε γνώμης, προειδοποίησης, σύστασης ή απόφασης απευθυνόμενης στο ενδιαφερόμενο μέλος του ΕΜΣ.
4. Η Ευρωπαϊκή Επιτροπή υπογράφει το ΜΚ εξ ονόματος του ΕΜΣ, υπό τον όρο της προηγούμενης τήρησης των προϋποθέσεων που καθορίζονται στην παράγραφο 3 και της προηγούμενης έγκρισης από το συμβούλιο διοικητών.
5. Το συμβούλιο διευθυντών εγκρίνει τη συμφωνία για διευκόλυνση χρηματοπιστωτικής συνδρομής στην οποία παρουσιάζονται αναλυτικά οι χρηματοοικονομικές πτυχές της στήριξης σταθερότητας που πρόκειται να χορηγηθεί και, κατά περίπτωση, την εκταμίευση της πρώτης δόσης της συνδρομής.
[...]
7. Η Ευρωπαϊκή Επιτροπή –σε συνεργασία με την ΕΚΤ και, εφόσον είναι εφικτό, από κοινού με το ΔΝΤ– επιφορτίζεται με την παρακολούθηση της συμμόρφωσης προς τους όρους που συνοδεύουν τη διευκόλυνση χρηματοπιστωτικής συνδρομής.»
Η επίδικη δήλωση
Με την επίδικη δήλωση, η Ευρωομάδα ανακοίνωσε την επίτευξη συμφωνίας με τις κυπριακές αρχές επί των ουσιωδών στοιχείων μελλοντικού προγράμματος μακροοικονομικής προσαρμογής το οποίο είχε την υποστήριξη όλων των κρατών μελών με νόμισμα το ευρώ, καθώς και της Επιτροπής, της ΕΚΤ και του ΔΝΤ. Επιπλέον, η Ευρωομάδα χαιρέτισε τα σχεδιαζόμενα μέτρα αναδιαρθρώσεως του χρηματοπιστωτικού τομέα για τα οποία γινόταν λόγος στο παράρτημα της δηλώσεως αυτής.
Τα διατάγματα 103 και 104 που εκδόθηκαν βάσει του νόμου της 22ας Μαρτίου 2013
Δυνάμει του άρθρου 3(1) και του άρθρου 5(1) του περί εξυγίανσης πιστωτικών και άλλων ιδρυμάτων νόμου της 22ας Μαρτίου 2013 [ΕΕ, παράρτημα I(I), αριθ. 4379, 22.3.2013, στο εξής: νόμος της 22ας Μαρτίου 2013], η Κεντρική Τράπεζα της Κύπρου (στο εξής: ΚΤΚ), από κοινού με το Υπουργείο Οικονομικών, επιφορτίστηκε με τη λήψη μέτρων για την εξυγίανση των ιδρυμάτων που εμπίπτουν στον εν λόγω νόμο. Προς τον σκοπό αυτό, το άρθρο 12(1) του νόμου της 22ας Μαρτίου 2013 προβλέπει, αφενός, ότι η ΚΤΚ μπορεί, μέσω διατάγματος, να απαιτεί την αναδιάρθρωση των χρεών και υποχρεώσεων, υφιστάμενων ή μελλοντικών, οποιουδήποτε τύπου, του ιδρύματος που υπόκειται σε εξυγίανση, συμπεριλαμβανομένης της μειώσεως, τροποποιήσεως, διευθετήσεως ή αντικαταστάσεως του αρχικού κεφαλαίου ή του υπολειπόμενου ποσού, ή ακόμη να απαιτεί την ολική ή μερική μετατροπή χρεωστικών τίτλων ή υποχρεώσεων σε μετοχικό κεφάλαιο. Το άρθρο αυτό προβλέπει, αφετέρου, ότι οι «εγγυημένες καταθέσεις», κατά την έννοια του άρθρου 2, πέμπτο εδάφιο, του νόμου της 22ας Μαρτίου 2013, εξαιρούνται από τα μέτρα αυτά. Δεν αμφισβητείται μεταξύ των διαδίκων ότι πρόκειται για τις καταθέσεις ποσού κατώτερου των 100000 ευρώ.
Το Περί Διάσωσης με Ίδια Μέσα της Τράπεζας Κύπρου Δημόσιας Εταιρείας Λτδ Διάταγμα του 2013, Κανονιστική Διοικητική Πράξη αριθ. 103 [ΕΕ, παράρτημα III(I), αριθ. 4645, 29.3.2013, σ. 769, στο εξής: διάταγμα 103] προβλέπει την ανακεφαλαιοποίηση της Τράπεζας Κύπρου Δημόσια Εταιρεία Λτδ (στο εξής: Bank of Cyprus) με επιβάρυνση των μη εξασφαλισμένων καταθετών, των μετόχων και των ομολογιούχων της, προκειμένου να καταστεί δυνατή η συνέχιση της παροχής τραπεζικών υπηρεσιών από αυτή. Έτσι, οι μη εξασφαλισμένες καταθέσεις μετατράπηκαν σε μετοχές της Bank of Cyprus (ποσοστό 37,5 % των μη εξασφαλισμένων καταθέσεων), σε τίτλους μετατρέψιμους από την Bank of Cyprus σε μετοχές ή σε καταθέσεις (ποσοστό 22,5 % των μη εξασφαλισμένων καταθέσεων), και σε τίτλους μετατρέψιμους από την ΚΤΚ σε καταθέσεις (ποσοστό 40 % των μη εξασφαλισμένων καταθέσεων). Το εν λόγω διάταγμα άρχισε να ισχύει, σύμφωνα με το άρθρο του 10, στις 06:00 της 29ης Μαρτίου 2013.
Οι συνδυασμένες διατάξεις των άρθρων 2 και 5 του Περί της Πώλησης Ορισμένων Εργασιών της Cyprus Popular Bank Public Co. Ltd Διατάγματος του 2013, Κανονιστική Διοικητική Πράξη αριθ. 104 [EE, παράρτημα III(I), αριθ. 4645, 29.3.2013, σ. 781, στο εξής: διάταγμα 104] προβλέπουν τη μεταβίβαση, την 29η Μαρτίου 2013, στις 06:10, ορισμένων στοιχείων ενεργητικού και παθητικού της Cyprus Popular Bank Public Co. Ltd (στο εξής: Cyprus Popular Bank) προς την Bank of Cyprus, συμπεριλαμβανομένων των καταθέσεων ποσού κάτω των 100000 ευρώ. Οι καταθέσεις ποσού άνω των 100000 ευρώ παρέμειναν στη Cyprus Popular Bank, εν αναμονή της εκκαθαρίσεώς της.
Το ιστορικό των διαφορών
Κατά τους πρώτους μήνες του 2012, ορισμένες τράπεζες εγκατεστημένες στην Κύπρο, μεταξύ των οποίων η Cyprus Popular Bank και η Bank of Cyprus, αντιμετώπισαν οικονομικές δυσχέρειες. Στο πλαίσιο αυτό, η Κυπριακή Δημοκρατία έκρινε αναγκαία την ανακεφαλαιοποίησή τους και υπέβαλε στον πρόεδρο της Ευρωομάδας σχετικό αίτημα χρηματοδοτικής συνδρομής από την ΕΔΧΣ ή από τον ΕΜΣ.
Με δήλωση της 27ης Ιουνίου 2012, η Ευρωομάδα επισήμανε ότι η ζητηθείσα χρηματοδοτική συνδρομή θα χορηγούνταν είτε από την ΕΔΧΣ είτε από τον ΕΜΣ, στο πλαίσιο προγράμματος μακροοικονομικής προσαρμογής το οποίο θα συγκεκριμενοποιούνταν από μνημόνιο κατανόησης για το οποίο θα διεξάγονταν διαπραγματεύσεις μεταξύ, αφενός, της Ευρωπαϊκής Επιτροπής, από κοινού με την ΕΚΤ και το ΔΝΤ, και, αφετέρου, των κυπριακών αρχών.
Η Κυπριακή Δημοκρατία και τα λοιπά κράτη μέλη με νόμισμα το ευρώ κατέληξαν σε πολιτική συμφωνία επί σχεδίου μνημονίου κατανόησης τον Μάρτιο του 2013. Με δήλωση της 16ης Μαρτίου 2013, η Ευρωομάδα χαιρέτισε τη συμφωνία αυτή και αναφέρθηκε σε ορισμένα από τα προβλεπόμενα μέτρα προσαρμογής, μεταξύ των οποίων και η θέσπιση εισφοράς επί των τραπεζικών καταθέσεων. Η Ευρωομάδα επισήμανε ότι, λαμβανομένου υπόψη του πλαισίου αυτού, εκτιμούσε ότι ήταν κατ’ αρχήν δικαιολογημένη η χορήγηση χρηματοδοτικής συνδρομής ικανής να εξασφαλίσει την οικονομική σταθερότητα της Κύπρου και της ζώνης του ευρώ και κάλεσε τα ενδιαφερόμενα μέρη να επιταχύνουν τις εν εξελίξει διαπραγματεύσεις.
Στις 18 Μαρτίου 2013, η Κυπριακή Δημοκρατία προέβλεψε ειδική αργία των τραπεζών για τις 19 και 20 Μαρτίου 2013. Με δήλωση της ίδιας ημέρας, ο πρόεδρος της Ευρωομάδας επισήμανε ότι η εισφορά επί των τραπεζικών καταθέσεων, σε συνδυασμό με τη ζητηθείσα χρηματοδοτική συνδρομή, θα χρησιμοποιούνταν για την αποκατάσταση της βιωσιμότητας του κυπριακού τραπεζικού τομέα και, άρα, για τη διασφάλιση της χρηματοπιστωτικής σταθερότητας της Κύπρου. Επισήμανε, εντούτοις, ότι κατά την άποψη της Ευρωομάδας οι μικροκαταθέτες θα έπρεπε να τύχουν διαφορετικής μεταχειρίσεως σε σχέση με τους μεγαλοκαταθέτες και τόνισε ότι ήταν σημαντικό να υπάρξει πλήρης διασφάλιση των καταθέσεων κάτω των 100000 ευρώ. Τέλος, ο πρόεδρος της Ευρωομάδας παρότρυνε, εξ ονόματος αυτής, τις κυπριακές αρχές και την κυπριακή Βουλή των Αντιπροσώπων να θέσουν άμεσα σε εφαρμογή τα συμφωνηθέντα μέτρα.
Οι κυπριακές αρχές αποφάσισαν να παρατείνουν την αργία των τραπεζών έως τις 28 Μαρτίου 2013 προκειμένου να αποφευχθούν μαζικές αναλήψεις από τους καταθέτες.
Στις 19 Μαρτίου 2013, η κυπριακή Βουλή των Αντιπροσώπων καταψήφισε το σχέδιο νόμου της Κυπριακής Κυβερνήσεως για τη θέσπιση εισφοράς επί όλων των τραπεζικών καταθέσεων στην Κύπρο. Εν συνεχεία, η κυπριακή Βουλή των Αντιπροσώπων ψήφισε τον νόμο της 22ας Μαρτίου 2013.
Στις 25 Μαρτίου 2013, η Ευρωομάδα προέβη στην επίδικη δήλωση. Την ίδια ημέρα, ο διοικητής της ΚΤΚ αποφάσισε να κινήσει διαδικασία εξυγιάνσεως για την Bank of Cyprus και τη Cyprus Popular Bank. Προς τον σκοπό αυτό εκδόθηκαν στις 29 Μαρτίου 2013 τα διατάγματα 103 και 104 βάσει του νόμου της 22ας Μαρτίου 2013. Κατόπιν τούτου, η Επιτροπή προχώρησε σε περαιτέρω συζητήσεις με τις κυπριακές αρχές με σκοπό την οριστικοποίηση του μνημονίου κατανόησης.
Κατά τη συνεδρίαση της 24ης Απριλίου 2013 το συμβούλιο διοικητών του ΕΜΣ:
—
επιβεβαίωσε, αφενός, ότι στην Επιτροπή και την ΕΚΤ είχε ανατεθεί να προβούν στις εκτιμήσεις που προβλέπει το άρθρο 13, παράγραφος 1, της Συνθήκης για τον ΕΜΣ και, αφετέρου, ότι η Επιτροπή, σε συνεργασία με την ΕΚΤ και το ΔΝΤ, είχε επιφορτιστεί με το καθήκον της διαπραγματεύσεως του εν λόγω μνημονίου κατανόησης με την Κυπριακή Δημοκρατία·
—
αποφάσισε να χορηγήσει στήριξη σταθερότητας, με τη μορφή διευκολύνσεως χρηματοπιστωτικής συνδρομής προς την Κυπριακή Δημοκρατία, σύμφωνα με την πρόταση του διευθύνοντος συμβούλου του ΕΜΣ·
—
ενέκρινε το σχέδιο μνημονίου κατανόησης που είχαν διαπραγματευθεί η Επιτροπή, σε συνεργασία με την ΕΚΤ και το ΔΝΤ, και η Κυπριακή Δημοκρατία·
—
ανέθεσε στην Επιτροπή να το υπογράψει εξ ονόματος του ΕΜΣ.
Το μνημόνιο κατανόησης υπογράφηκε στις 26 Απριλίου 2013 από τον Υπουργό Οικονομικών της Κυπριακής Δημοκρατίας, από τον διοικητή της ΚΤΚ και από τον αντιπρόεδρο της Επιτροπής O. Rehn, ο οποίος ενεργούσε εξ ονόματος του ΕΜΣ.
Στις 8 Μαΐου 2013 το διοικητικό συμβούλιο του ΕΜΣ ενέκρινε τη συμφωνία για τη διευκόλυνση χρηματοπιστωτικής συνδρομής καθώς και πρόταση για τους όρους καταβολής της πρώτης δόσεως της συνδρομής προς την Κυπριακή Δημοκρατία. Η δόση αυτή έπρεπε να χορηγηθεί σε δύο χωριστές εκταμιεύσεις ποσού περίπου 2 δισεκατομμυρίων ευρώ και 1 δισεκατομμυρίου ευρώ, οι οποίες πραγματοποιήθηκαν, αντιστοίχως, στις 13 Μαΐου 2013 και στις 26 Ιουνίου 2013. Η δεύτερη δόση, ποσού 1,5 δισεκατομμυρίου ευρώ, εκταμιεύθηκε στις 27 Σεπτεμβρίου 2013.
Οι διαδικασίες ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου και οι αναιρεσιβαλλόμενες διατάξεις
Με δικόγραφα που κατέθεσαν στη Γραμματεία του Γενικού Δικαστηρίου στις 4 Ιουνίου 2013, οι νυν αναιρεσείοντες άσκησαν πέντε προσφυγές, ζητώντας από το Γενικό Δικαστήριο:
—
να ακυρώσει την επίδικη δήλωση, «η οποία έλαβε την τελική της μορφή με [το διάταγμα 104] του διοικητή της [ΚΤΚ], ως εκπροσωπούντος και/ή ως αντιπροσώπου του [Ευρωπαϊκού Συστήματος Κεντρικών Τραπεζών], με την οποία αποφασίσθηκε η “πώληση ορισμένων εργασιών” της [Cyprus Popular Bank] και η οποία στην ουσία αποτελεί κοινή απόφαση της [ΕΚΤ] αλλά και της […] Επιτροπής»·
—
επικουρικώς, να κηρύξει ότι η επίδικη δήλωση, ανεξαρτήτως της μορφής και του τύπου που περιεβλήθη, αποτελεί κατ’ ουσίαν «απόφαση της [ΕΚΤ] και/ή της […] Επιτροπής από κοινού»·
—
έτι επικουρικότερον, να ακυρώσει την επίδικη δήλωση, «ανεξαρτήτως της μορφής και του τύπου που αυτή περιεβλήθη»·
—
όλως επικουρικότερον, «να ακυρώσει την μέσω της πιο πάνω αποφάσεως [της Ευρωομάδας] κοινή απόφαση της [ΕΚΤ] και/ή της […] Επιτροπής, ανεξαρτήτως της μορφής και του τύπου που αυτή περιεβλήθη», και
—
να καταδικάσει την ΕΚΤ και/ή την Επιτροπή στα δικαστικά έξοδα.
Με χωριστά δικόγραφα που κατέθεσαν στη Γραμματεία του Γενικού Δικαστηρίου την 1η και την 9η Οκτωβρίου 2013, αντιστοίχως, η Επιτροπή και η ΕΚΤ προέβαλαν ενστάσεις απαραδέκτου, δυνάμει του άρθρου 114 του Κανονισμού Διαδικασίας του Γενικού Δικαστηρίου της 2ας Μαΐου 1991, όπως τροποποιήθηκε πλέον πρόσφατα στις 19 Ιουνίου 2013. Ζήτησαν δε από το Γενικό Δικαστήριο:
—
να απορρίψει την προσφυγή ως απαράδεκτη και
—
να καταδικάσει τους προσφεύγοντες στα δικαστικά έξοδα.
Με τις αναιρεσιβαλλόμενες διατάξεις, το Γενικό Δικαστήριο απέρριψε τις προσφυγές στο σύνολό τους ως απαράδεκτες.
Τα αιτήματα των διαδίκων και η διαδικασία ενώπιον του Δικαστηρίου
Οι αναιρεσείοντες ζητούν από το Δικαστήριο:
—
να αναιρέσει τις αναιρεσιβαλλόμενες διατάξεις και
—
να αναιρέσει την καταδίκη τους στα δικαστικά έξοδα του πρώτου βαθμού δικαιοδοσίας.
Η Επιτροπή και η ΕΚΤ ζητούν από το Δικαστήριο:
—
να απορρίψει τις αιτήσεις αναιρέσεως, και
—
να καταδικάσει τους αναιρεσείοντες στο σύνολο των δικαστικών εξόδων.
Με απόφαση του Προέδρου του Δικαστηρίου της 21ης Αυγούστου 2015, οι υποθέσεις C‑105/15 P έως C-109/15 P ενώθηκαν προς διευκόλυνση της προφορικής διαδικασίας και προς έκδοση κοινής αποφάσεως.
Επί των αιτήσεων αναιρέσεως
Προς στήριξη των αιτήσεών τους αναιρέσεως, οι αναιρεσείοντες προβάλλουν τρεις λόγους με τους οποίους σκοπούν να αποδείξουν ότι το Γενικό Δικαστήριο, καθόσον έκρινε ότι η επίδικη δήλωση δεν παρουσίαζε, ως προς αυτούς, τα χαρακτηριστικά πράξεως της οποίας η ακύρωση μπορεί να ζητηθεί βάσει του άρθρου 263 ΣΛΕΕ, υπέπεσε σε πλάνη περί το δίκαιο και παρέβη την υποχρέωση αιτιολογήσεως που υπέχει.
Η Επιτροπή και η ΕΚΤ ζητούν να κριθούν απαράδεκτες οι αιτήσεις αναιρέσεως και προσθέτουν ότι, εν πάση περιπτώσει, οι λόγοι που προβάλλονται προς στήριξη των αιτήσεων αναιρέσεως πρέπει να απορριφθούν ως αβάσιμοι.
Επί του παραδεκτού των αιτήσεων αναιρέσεως
Η Επιτροπή και η ΕΚΤ προβάλλουν ένσταση απαραδέκτου των αιτήσεων αναιρέσεως για τον λόγο ότι οι αναιρεσείοντες περιορίζονται, κατ’ ουσίαν, σε επανάληψη των λόγων και επιχειρημάτων που είχαν ήδη προβάλει ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου και αμφισβητούν τις σχετικές με πραγματικά περιστατικά εκτιμήσεις στις οποίες το Γενικό Δικαστήριο προέβη όσον αφορά τα διάφορα αποδεικτικά στοιχεία που προσκομίστηκαν.
Συναφώς, υπενθυμίζεται ότι, κατά τα άρθρα 256 ΣΛΕΕ και 58, πρώτο εδάφιο, του Οργανισμού του Δικαστηρίου της Ευρωπαϊκής Ένωσης, η αίτηση αναιρέσεως περιορίζεται σε νομικά ζητήματα και πρέπει να στηρίζεται σε λόγους που αφορούν αναρμοδιότητα του Γενικού Δικαστηρίου, πλημμέλειες κατά την ενώπιόν του διαδικασία που θίγουν τα συμφέροντα του αναιρεσείοντος ή παραβίαση του δικαίου της Ένωσης από το Γενικό Δικαστήριο (βλ., μεταξύ άλλων, απόφαση της 4ης Σεπτεμβρίου 2014, Ισπανία κατά Επιτροπής,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
, σκέψη
και εκεί παρατιθέμενη νομολογία).
Επιπλέον, από τα άρθρα 256 ΣΛΕΕ και 58, πρώτο εδάφιο, του Οργανισμού του Δικαστηρίου της Ευρωπαϊκής Ένωσης καθώς και τα άρθρα 168, παράγραφος 1, στοιχείο δʹ, και 169, παράγραφος 2, του Κανονισμού Διαδικασίας του Δικαστηρίου προκύπτει ότι η αίτηση αναιρέσεως πρέπει να παραθέτει επακριβώς τα επικρινόμενα σημεία της αποφάσεως της οποίας ζητείται η αναίρεση, καθώς και τα νομικά επιχειρήματα που στηρίζουν κατά τρόπο συγκεκριμένο το αίτημα αυτό (βλ., μεταξύ άλλων, αποφάσεις της 4ης Ιουλίου 2000, Bergaderm και Goupil κατά Επιτροπής,
C‑352/98 P
,
EU:C:2000:361
, σκέψη
, και της 4ης Σεπτεμβρίου 2014, Ισπανία κατά Επιτροπής,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
, σκέψη
).
Ειδικότερα, στο άρθρο 169, παράγραφος 2, του ως άνω Κανονισμού, ορίζεται ότι οι προβαλλόμενοι λόγοι και τα προβαλλόμενα νομικά επιχειρήματα προσδιορίζουν με ακρίβεια τα σημεία του σκεπτικού της αποφάσεως του Γενικού Δικαστηρίου που αμφισβητούνται.
Επομένως, δεν πληροί τις επιταγές περί αιτιολογήσεως που απορρέουν από τις διατάξεις αυτές η αίτηση αναιρέσεως η οποία περιορίζεται στην επανάληψη ή στην κατά γράμμα παράθεση των λόγων και επιχειρημάτων που έχουν ήδη προβληθεί ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου, περιλαμβανομένων και εκείνων που στηρίζονται σε πραγματικούς ισχυρισμούς που έχουν ρητώς απορριφθεί από αυτό. Συγκεκριμένα, μια τέτοια αίτηση αναιρέσεως αποτελεί στην πραγματικότητα αίτηση για απλή επανεξέταση του δικογράφου της προσφυγής που κατατέθηκε ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου, η οποία δεν εμπίπτει στην αρμοδιότητα του Δικαστηρίου (βλ. απόφαση της 4ης Σεπτεμβρίου 2014, Ισπανία κατά Επιτροπής,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
, σκέψη
και εκεί παρατιθέμενη νομολογία).
Εντούτοις, σε περίπτωση που ο αναιρεσείων αμφισβητεί την ερμηνεία ή την εφαρμογή του δικαίου της Ένωσης από το Γενικό Δικαστήριο, τα νομικά ζητήματα που εξετάστηκαν πρωτοδίκως μπορούν να αποτελέσουν εκ νέου αντικείμενο συζητήσεως κατά την εξέταση αιτήσεως αναιρέσεως. Πράγματι, αν ο αναιρεσείων δεν μπορούσε να στηρίξει, κατά τον τρόπο αυτόν, την αίτησή του αναιρέσεως σε λόγους και επιχειρήματα που είχε ήδη προβάλει ενώπιον του Γενικού Δικαστηρίου, η αναιρετική διαδικασία θα καθίστατο εν μέρει άνευ αντικειμένου (βλ. απόφαση της 4ης Σεπτεμβρίου 2014, Ισπανία κατά Επιτροπής,
C‑192/13 P
,
EU:C:2014:2156
, σκέψη
και εκεί παρατιθέμενη νομολογία).
Εν προκειμένω, οι αναιρεσείοντες, με τους λόγους αναιρέσεως που προβάλλουν, σκοπούν να αποδείξουν την έλλειψη αιτιολογίας ή την ανεπαρκή αιτιολογία των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων και αμφισβητούν την απάντηση που το Γενικό Δικαστήριο ρητώς έδωσε σε νομικά ζητήματα τα οποία μπορούν να αποτελέσουν αντικείμενο ελέγχου εκ μέρους του Δικαστηρίου στο πλαίσιο αιτήσεως αναιρέσεως.
Επιπροσθέτως, διαπιστώνεται ότι οι αιτήσεις αναιρέσεως, σύμφωνα με τα οριζόμενα στο άρθρο 169, παράγραφος 2, του Κανονισμού Διαδικασίας του Δικαστηρίου, προσδιορίζουν τα σημεία του σκεπτικού των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων που αμφισβητούνται, καθώς και τους λόγους και τα νομικά επιχειρήματα που παρέχουν στο Δικαστήριο τη δυνατότητα να ασκήσει τον έλεγχο νομιμότητας.
Επομένως, οι αιτήσεις αναιρέσεως είναι παραδεκτές.
Επί του βασίμου των αιτήσεων αναιρέσεως
Επιχειρήματα των διαδίκων
Με τους τρεις λόγους αναιρέσεως που προβάλλουν και οι οποίοι πρέπει να εξεταστούν από κοινού, οι αναιρεσείοντες προσάπτουν στο Γενικό Δικαστήριο ότι υπέπεσε σε πλάνη περί το δίκαιο και παρέβη την υποχρέωσή του αιτιολογήσεως καθόσον έκρινε, με τη σκέψη 45 των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, ότι η επίδικη δήλωση δεν ήταν δυνατό να αποδοθεί στην Επιτροπή ή την ΕΚΤ. Συναφώς, υποστηρίζουν ότι το Γενικό Δικαστήριο όφειλε να αναγνωρίσει την αρμοδιότητα της Επιτροπής και της ΕΚΤ για τη λήψη αποφάσεων επί θεμάτων που συνδέονται με τον ΕΜΣ και να συναγάγει από τη συμμετοχή τους στις συναντήσεις της Ευρωομάδας ότι η εν λόγω δήλωση πρέπει να τους αποδοθεί.
Κατά τους αναιρεσείοντες, το Γενικό Δικαστήριο υπέπεσε σε πλάνη περί το δίκαιο καθόσον χαρακτήρισε, με τη σκέψη 41 των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, την Ευρωομάδα ως απλό «φόρουμ συζητήσεων». Το Γενικό Δικαστήριο δεν απάντησε στο επιχείρημα των αναιρεσειόντων ότι, καθόσον στην Ευρωομάδα δεν ανατέθηκε ούτε μεταβιβάστηκε καμία από τις αρμοδιότητες της Επιτροπής και της ΕΚΤ, η Ευρωομάδα αποτελεί το μέσο διά του οποίου η Επιτροπή και η ΕΚΤ λαμβάνουν αποφάσεις σχετικά με τα συγκεκριμένα ζητήματα που συνδέονται με τον ΕΜΣ ή με τη χρηματοπιστωτική σταθερότητα. Οι αναιρεσείοντες υποστηρίζουν ότι η ΕΚΤ και η Επιτροπή υποχρεούνται να ενεργούν εντός του νομικού πλαισίου που ορίζουν οι Συνθήκες και τα πρωτόκολλα αυτών καθώς και το παράγωγο δίκαιο. Η άσκηση οποιασδήποτε αρμοδιότητας ή εξουσίας εκτός του πλαισίου αυτού θα ισοδυναμούσε με κατάχρηση εξουσίας.
Το Γενικό Δικαστήριο παρέλειψε επίσης να απαντήσει στο επιχείρημα των αναιρεσειόντων ότι η ανακεφαλαιοποίηση της Bank of Cyprus ήταν απλώς η συνέπεια των όρων που επέβαλαν στην Κυπριακή Δημοκρατία η Επιτροπή και η ΕΚΤ με τη δήλωση της Ευρωομάδας. Η συνεκτίμηση της περιστάσεως αυτής θα έπρεπε να οδηγήσει το Γενικό Δικαστήριο στο συμπέρασμα ότι, εν προκειμένω, η ζημία που υπέστησαν οι αναιρεσείοντες προκλήθηκε από τις πράξεις και αποφάσεις της Επιτροπής και της ΕΚΤ. Επιπροσθέτως, οι αναιρεσείοντες προσάπτουν στο Γενικό Δικαστήριο ότι, με τη σκέψη 61 των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, αναγνώρισε ότι η επίδικη δήλωση περιέχει διατυπώσεις οι οποίες φαίνονται κατηγορηματικές, χωρίς να αντλήσει συνέπειες από τη διαπίστωση αυτή ή να εξετάσει το επιχείρημα κατά το οποίο, αφενός, ο διοικητής της ΚΤΚ, εκδίδοντας τα διατάγματα 103 και 104, εφάρμοσε «κατά γράμμα» τις αποφάσεις τις οποίες η Επιτροπή και η ΕΚΤ έλαβαν μέσω της Ευρωομάδας και, αφετέρου, η ιδιότητά του ως μέλους του συμβουλίου διοικητών της ΕΚΤ επέτρεπε τον καταλογισμό των πράξεων και/ή των παραλείψεων του στο εν λόγω θεσμικό όργανο.
Οι αναιρεσείοντες προσάπτουν επίσης στο Γενικό Δικαστήριο ότι, με τις σκέψεις 53 και 56 των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, δεν χαρακτήρισε την επίδικη δήλωση ως πράξη δεκτική προσφυγής και παρέλειψε να απαντήσει στο επιχείρημά τους ότι η εν λόγω δήλωση παρήγαγε αποτελέσματα τόσο επί των δικαιωμάτων τους όσο και επί της περιουσίας τους.
Η Επιτροπή και η ΕΚΤ αμφισβητούν τη βασιμότητα των ως άνω λόγων αναιρέσεως.
Εκτίμηση του Δικαστηρίου
Καταρχάς, όσον αφορά το επιχείρημα με το οποίο προβάλλεται έλλειψη αιτιολογίας των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, πρέπει να υπομνησθεί ότι, κατά πάγια νομολογία, η υποχρέωση αιτιολογήσεως που υπέχει το Γενικό Δικαστήριο από τα άρθρα 36 και 53, πρώτο εδάφιο, του Οργανισμού του Δικαστηρίου της Ευρωπαϊκής Ένωσης δεν συνεπάγεται ότι το Γενικό Δικαστήριο οφείλει να αναφέρεται διεξοδικά σε όλους κατά σειράν τους συλλογισμούς που διατύπωσαν ενώπιόν του οι διάδικοι. Συνεπώς, η αιτιολογία μπορεί να είναι έμμεση, υπό τον όρο ότι παρέχει στους μεν ενδιαφερομένους τη δυνατότητα να αντιληφθούν το σκεπτικό στο οποίο στηρίχθηκε το Γενικό Δικαστήριο, στο δε Δικαστήριο επαρκή στοιχεία για την άσκηση του εκ μέρους του αναιρετικού ελέγχου (βλ., μεταξύ άλλων, απόφαση της 8ης Μαρτίου 2016, Ελλάδα κατά Επιτροπής,
C‑431/14 P
,
EU:C:2016:145
, σκέψη
και εκεί παρατιθέμενη νομολογία).
Εν προκειμένω, το Γενικό Δικαστήριο, αφού επισήμανε, με τη σκέψη 39 των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, ότι στην Ευρωομάδα αναφέρεται το άρθρο 137 ΣΛΕΕ, το οποίο προβλέπει ότι η σύνθεση και οι ειδικές ρυθμίσεις για τις συνόδους των υπουργών των κρατών μελών με νόμισμα το ευρώ καθορίζονται στο πρωτόκολλο αριθ. 14 για την Ευρωομάδα, που προσαρτάται στη Συνθήκη ΛΕΕ, υπενθύμισε, με τη σκέψη 40 των εν λόγω διατάξεων, ότι, σύμφωνα με το άρθρο 1 του πρωτοκόλλου αυτού, οι εν λόγω υπουργοί πραγματοποιούν άτυπες συναντήσεις μεταξύ τους, για να συζητούνται τα θέματα που συνδέονται με τις ιδιαίτερες ευθύνες τις οποίες συνυπέχουν στο θέμα του ενιαίου νομίσματος.
Με τις σκέψεις 41 έως 45 των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, το Γενικό Δικαστήριο, στηριζόμενο, μεταξύ άλλων, στην ως άνω διάταξη του εν λόγω πρωτοκόλλου, έκρινε καταρχάς ότι η Ευρωομάδα είναι φόρουμ συζητήσεων, σε υπουργικό επίπεδο, των αντιπροσώπων των κρατών μελών με νόμισμα το ευρώ και όχι όργανο που λαμβάνει αποφάσεις. Εν συνεχεία, το Γενικό Δικαστήριο επισήμανε ότι, μολονότι η συμμετοχή της Επιτροπής και της ΕΚΤ στις συνόδους της Ευρωομάδας προβλέπεται στο άρθρο 1 του ίδιου πρωτοκόλλου, εντούτοις η Ευρωομάδα αποτελεί άτυπη σύνοδο των υπουργών των οικείων κρατών μελών. Τέλος, το Γενικό Δικαστήριο επισήμανε ότι από κανένα στοιχείο δεν μπορούσε να συναχθεί ότι η Ευρωομάδα ελέγχεται από την Επιτροπή ή την ΕΚΤ, ούτε ότι ενεργεί ως εντολοδόχος των θεσμικών αυτών οργάνων. Ως εκ τούτου, κατέληξε στο συμπέρασμα ότι η επίδικη δήλωση δεν ήταν δυνατό να αποδοθεί στην Επιτροπή ή την ΕΚΤ.
Με τις σκέψεις 47 έως 49 των εν λόγω διατάξεων, το Γενικό Δικαστήριο απέκλεισε επίσης, υπό το πρίσμα των σχετικών διατάξεων της Συνθήκης για τον ΕΜΣ, το ενδεχόμενο η επίδικη δήλωση, ακόμη και αν υποτεθεί ότι θα μπορούσε να αποδοθεί στον ΕΜΣ και όχι στην Ευρωομάδα, να μπορεί να αποδοθεί στην Επιτροπή ή την ΕΚΤ λόγω του υποτιθέμενου ελέγχου που τα θεσμικά αυτά όργανα ασκούν επί του ΕΜΣ. Ως εκ τούτου, έκρινε ότι η δήλωση αυτή δεν μπορούσε να θεωρηθεί ότι προέρχεται από την Επιτροπή ή την ΕΚΤ.
Με τις σκέψεις 51 έως 62 των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, το Γενικό Δικαστήριο έκρινε επαλλήλως ότι, καθόσον η Ευρωομάδα δεν μπορεί να θεωρηθεί όργανο λήψεως αποφάσεων, η δήλωσή της δεν δύναται να θεωρηθεί πράξη η οποία προορίζεται να παραγάγει έννομα αποτελέσματα έναντι τρίτων. Προσέθεσε δε ότι η εκτίμηση αυτή επιρρωννύεται από την εξέταση του περιεχομένου της επίδικης δηλώσεως στην οποία προέβη κατά τρόπο διεξοδικό στις σκέψεις 54 έως 59 των εν λόγω διατάξεων και κατόπιν της οποίας κατέληξε, με τη σκέψη 60 των διατάξεων αυτών, ότι η επίδικη δήλωση έχει αμιγώς πληροφοριακό χαρακτήρα.
Επιβάλλεται η διαπίστωση ότι η αιτιολογία των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, η οποία υπομνήσθηκε στις σκέψεις 46 έως 49 της παρούσας αποφάσεως, ανταποκρίνεται στις σχετικές με την αιτιολογία απαιτήσεις που αναφέρονται στη σκέψη 45 της παρούσας αποφάσεως.
Κατά δεύτερον, πρέπει να υπομνησθεί ότι η προσφυγή ακυρώσεως μπορεί να ασκείται κατά όλων των πράξεων των θεσμικών οργάνων της Ένωσης, ανεξάρτητα από τη φύση ή τη μορφή τους, οι οποίες αποσκοπούν στην παραγωγή δεσμευτικών έννομων αποτελεσμάτων, ικανών να θίξουν τα συμφέροντα του προσφεύγοντος, μεταβάλλοντας ουσιωδώς τη νομική του κατάσταση (βλ., μεταξύ άλλων, αποφάσεις της 11ης Νοεμβρίου 1981, IBM κατά Επιτροπής,
60/81
,
EU:C:1981:264
, σκέψη
, και της 9ης Σεπτεμβρίου 2015, Λητώ Μαιευτικό Γυναικολογικό και Χειρουργικό Κέντρο κατά Επιτροπής,
C-506/13 P
,
EU:C:2015:562
, σκέψη
).
Εν προκειμένω, όσον αφορά το επιχείρημα των αναιρεσειόντων που στηρίζεται σε πλάνη περί το δίκαιο εκ μέρους του Γενικού Δικαστηρίου και κατά το οποίο το πλαίσιο της εκδόσεως της επίδικης δηλώσεως και του τρόπου λειτουργίας της Ευρωομάδας έχει ως συνέπεια η δήλωση αυτή να αντιστοιχεί σε κοινή απόφαση της Επιτροπής και της ΕΚΤ, επισημαίνεται ότι από τη δήλωση της Ευρωομάδας της 27ης Ιουνίου 2012 προκύπτει ότι το συμβούλιο διοικητών ανέθεσε, σύμφωνα με το άρθρο 13, παράγραφος 3, της Συνθήκης για τον ΕΜΣ, στην Επιτροπή και την ΕΚΤ να διαπραγματευθούν με τις κυπριακές αρχές ένα πρόγραμμα μακροοικονομικής προσαρμογής το οποίο θα συγκεκριμενοποιούνταν από μνημόνιο κατανόησης.
Επιπροσθέτως, πρέπει να υπογραμμισθεί ότι ο ρόλος της Επιτροπής και της ΕΚΤ, όπως αυτός καθορίζεται από το άρθρο 1 του πρωτοκόλλου αριθ. 14 σχετικά με την Ευρωομάδα, δεν μπορεί να είναι ευρύτερος από αυτόν που ανατίθεται στα εν λόγω θεσμικά όργανα από τη Συνθήκη για τον ΕΜΣ. Όπως όμως επισήμανε το Γενικό Δικαστήριο με τη σκέψη 48 των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, από τη σκέψη 161 της αποφάσεως της 27ης Νοεμβρίου 2012, Pringle (
C-370/12
,
EU:C:2012:756
), προκύπτει ότι, ναι μεν η Συνθήκη για τον ΕΜΣ αναθέτει στην Επιτροπή και την ΕΚΤ ορισμένα καθήκοντα τα οποία σχετίζονται με την εφαρμογή των σκοπών που η εν λόγω Συνθήκη προβλέπει, πλην όμως, αφενός, τα καθήκοντα που ανατίθενται στην Επιτροπή και στην ΕΚΤ στο πλαίσιο της Συνθήκης ΕΜΣ δεν παρέχουν ιδία εξουσία λήψεως αποφάσεων και, αφετέρου, οι ενέργειες των εν λόγω δύο οργάνων στο πλαίσιο της ως άνω Συνθήκης δεσμεύουν μόνον τον ΕΜΣ.
Συναφώς, πρέπει να υπομνησθεί ότι τα καθήκοντα που ανατίθενται στην Επιτροπή στο πλαίσιο της Συνθήκης για τον ΕΜΣ συνίστανται στην εκτίμηση των αιτήσεων χορηγήσεως στήριξης σταθερότητας (άρθρο 13, παράγραφος 1), στην εκτίμηση της υπάρξεως εκτάκτου ανάγκης (άρθρο 4, παράγραφος 4), στη διαπραγμάτευση μνημονίου κατανόησης στο οποίο περιγράφονται αναλυτικά οι όροι που θα συνδέονται με τη διευκόλυνση χρηματοπιστωτικής συνδρομής (άρθρο 13, παράγραφος 3), στην παρακολούθηση της συμμόρφωσης προς τους όρους που συνοδεύουν τη διευκόλυνση χρηματοπιστωτικής συνδρομής (άρθρο 13, παράγραφος 7) και στη συμμετοχή στις συνεδριάσεις του συμβουλίου διοικητών και του συμβουλίου διευθυντών υπό την ιδιότητα του παρατηρητή (άρθρα 5, παράγραφος 3, και 6, παράγραφος 2) (απόφαση της 27ης Νοεμβρίου 2012, Pringle,
C‑370/12
,
EU:C:2012:756
, σκέψη
).
Δυνάμει του άρθρου 13, παράγραφος 4, της Συνθήκης για τον ΕΜΣ, στην Επιτροπή ανατίθεται επίσης η υπογραφή του μνημονίου κατανόησης εξ ονόματος του ΕΜΣ, υπό τον όρο ότι το μνημόνιο αυτό πληροί τις προϋποθέσεις που καθορίζονται στην παράγραφο 3 του εν λόγω άρθρου 13 και ότι έχει προηγουμένως εγκριθεί από το συμβούλιο διοικητών του ΕΜΣ.
Όσον αφορά την ΕΚΤ, τα καθήκοντα τα οποία ανατέθηκαν σε αυτή στο πλαίσιο της Συνθήκης για τον ΕΜΣ συνίστανται στην εκτίμηση του επείγοντος των αιτήσεων χορηγήσεως στήριξης σταθερότητας (άρθρο 4, παράγραφος 4), στη συμμετοχή στις συνεδριάσεις του συμβουλίου διοικητών και του συμβουλίου διευθυντών υπό την ιδιότητα του παρατηρητή (άρθρο 5, παράγραφος 3, και άρθρο 6, παράγραφος 2) και, σε συνεργασία με την Επιτροπή, στην εκτίμηση των αιτήσεων χορηγήσεως στήριξης σταθερότητας (άρθρο 13, παράγραφος 1), στη διαπραγμάτευση μνημονίου κατανόησης (άρθρο 13, παράγραφος 3) και στην παρακολούθηση της συμμόρφωσης προς τους όρους που συνοδεύουν τη διευκόλυνση χρηματοπιστωτικής συνδρομής (άρθρο 13, παράγραφος 7) (απόφαση της 27ης Νοεμβρίου 2012, Pringle,
C‑370/12
,
EU:C:2012:756
, σκέψη
).
Υπό το πρίσμα των ανωτέρω, το γεγονός ότι η Επιτροπή και η ΕΚΤ συμμετέχουν στις συνεδριάσεις της Ευρωομάδας δεν μεταβάλλει τον χαρακτήρα των δηλώσεων της τελευταίας και ούτε μπορεί να θεωρηθεί ότι, λόγω αυτού, η επίδικη δήλωση αποτελεί έκφραση της εξουσίας λήψεως αποφάσεων των δύο αυτών θεσμικών οργάνων της Ένωσης.
Επιπλέον, επισημαίνεται ότι η επίδικη δήλωση δεν περιέχει κανένα στοιχείο το οποίο να συνιστά έκφραση αποφάσεως της Επιτροπής και της ΕΚΤ περί επιβολής στο οικείο κράτος μέλος της νομικής υποχρεώσεως να εφαρμόσει τα μέτρα που η δήλωση αυτή προβλέπει.
Όπως το Γενικό Δικαστήριο κατ’ ουσίαν τόνισε με τη σκέψη 60 των αναιρεσιβαλλομένων διατάξεων, η δήλωση αυτή, αμιγώς πληροφοριακού χαρακτήρα, σκοπούσε στην ενημέρωση του κοινού για την ύπαρξη μιας πολιτικής συμφωνίας μεταξύ της Ευρωομάδας και των κυπριακών αρχών η οποία εξέφραζε την κοινή βούληση περί διεξαγωγής διαπραγματεύσεων κατά τους όρους της εν λόγω δηλώσεως.
Υπό τις συνθήκες αυτές, η έκδοση από την Κυπριακή Δημοκρατία του νόμου της 22ας Μαρτίου 2013 που δημιούργησε το αναγκαίο νομικό πλαίσιο για την αναδιάρθρωση των οικείων τραπεζικών ιδρυμάτων και παρέσχε στην ΚΤΚ την εξουσία εκδόσεως των διαταγμάτων 103 και 104 δεν είναι δυνατό να θεωρηθεί ως επιβληθείσα από μια υποτιθέμενη κοινή απόφαση της Επιτροπής και της ΕΚΤ η οποία έλαβε τη μορφή της επίδικης δηλώσεως.
Τέλος, στο μέτρο που οι αναιρεσείοντες σκοπούσαν, με τις προσφυγές τους, στην ακύρωση της δηλώσεως της Ευρωομάδας, επισημαίνεται ότι όχι μόνον ο χαρακτηρισμός «άτυπη» απαντά στο γράμμα του πρωτοκόλλου αριθ. 14 σχετικά με την Ευρωομάδα που προσαρτάται στη Συνθήκη ΛΕΕ, αλλά επίσης η Ευρωομάδα δεν περιλαμβάνεται μεταξύ των διαφόρων συνθέσεων του Συμβουλίου της Ευρωπαϊκής Ένωσης που παρατίθενται στο παράρτημα I του εσωτερικού κανονισμού αυτού που εγκρίθηκε με την απόφαση του Συμβουλίου 2009/937/ΕΕ, της 1ης Δεκεμβρίου 2009 (
ΕΕ 2009, L 325, σ. 35
), στον κατάλογο των οποίων παραπέμπει το άρθρο 16, παράγραφος 6, ΣΕΕ. Ως εκ τούτου, όπως επισήμανε ο γενικός εισαγγελέας με τα σημεία 55 έως 65 των προτάσεών του, η Ευρωομάδα δεν είναι δυνατόν ούτε να εξομοιωθεί με σύνθεση του Συμβουλίου ούτε να χαρακτηρισθεί ως όργανο ή οργανισμός της Ένωσης κατά την έννοια του άρθρου 263 ΣΛΕΕ.
Λαμβανομένου υπόψη του συνόλου των ανωτέρω σκέψεων, οι αιτήσεις αναιρέσεως πρέπει να απορριφθούν ως αβάσιμες.
Επί των δικαστικών εξόδων
Δυνάμει του άρθρου 184, παράγραφος 2, του Κανονισμού Διαδικασίας του Δικαστηρίου, όταν η αίτηση αναιρέσεως είναι αβάσιμη, το Δικαστήριο αποφαίνεται επί των δικαστικών εξόδων.
Κατά το άρθρο 138, παράγραφος 1, του Κανονισμού αυτού, το οποίο εφαρμόζεται στη διαδικασία αναιρέσεως δυνάμει του άρθρου 184, παράγραφος 1, του ίδιου Κανονισμού, ο ηττηθείς διάδικος καταδικάζεται στα δικαστικά έξοδα εφόσον υπήρχε σχετικό αίτημα του νικήσαντος διαδίκου.
Δεδομένου ότι οι αναιρεσείοντες ηττήθηκαν, πρέπει να καταδικασθούν στα δικαστικά έξοδα, σύμφωνα με το σχετικό αίτημα της Επιτροπής και της ΕΚΤ.
Για τους λόγους αυτούς, το Δικαστήριο (τμήμα μείζονος συνθέσεως) αποφασίζει:
1)
Απορρίπτει τις αιτήσεις αναιρέσεως στις υποθέσεις C‑105/15 P έως C‑109/15 P.
2)
Καταδικάζει τους Κωνσταντίνο Μαλλή, Έλλη Κωνσταντίνου Μαλλή, Ταμείο Προνοίας Προσωπικού Τραπέζης Κύπρου, Πέτρο Χατζηθωμά, Ελενίτσα Χατζηθωμά, Λέλλα Χατζηιωάννου και Μαρίνο Νικολάου στα δικαστικά έξοδα.
(υπογραφές)
(
*1
) Γλώσσα διαδικασίας: η ελληνική. | [
"Αίτηση αναιρέσεως",
"Πρόγραμμα στηρίξεως σταθερότητας της Κυπριακής Δημοκρατίας",
"Δήλωση της Ευρωομάδας σχετικά, μεταξύ άλλων, με την αναδιάρθρωση του τραπεζικού τομέα της Κύπρου",
"Προσφυγή ακυρώσεως"
] |
62001TJ0166 | el | εκθέτει ότι «οι ιταλικές αρχές δεν κοινοποίησαν το δεύτερο τμήμα των επενδύσεων ως παράρτημα στην πρώτη κοινοποίηση»
και ότι οι ίδιες οι ιταλικές αρχές «θεώρησαν ως αρχικά επίπεδα ρύπανσης εκείνα που είχαν επιτευχθεί με τις κοινοποιηθείσες
επενδύσεις τον Μάρτιο [του 1999]». Επί της βάσεως αυτής, η απόφαση θεωρεί ότι οι βελτιώσεις που επιτεύχθηκαν κατόπιν του δευτέρου
σχεδίου ενισχύσεων δεν είναι σημαντικές, πράγμα το οποίο οδηγεί στο συμπέρασμα ότι οι επενδύσεις που κοινοποιήθηκαν με το
δεύτερο σχέδιο ενισχύσεων δεν είναι επιλέξιμες προς καταβολή ενισχύσεως για την προστασία του περιβάλλοντος.
108 Η επιχειρηματολογία αυτή είναι ουσία αβάσιμη. Είναι ανακριβές να λέγεται ότι οι ιταλικές αρχές δεν κοινοποίησαν το δεύτερο
τμήμα των επενδύσεων ως παράρτημα του πρώτου τμήματος, δεδομένου ότι το πρώτο σχέδιο ενισχύσεων κοινοποιήθηκε αρχικά στις
16 Μαρτίου και υποβλήθηκε εκ νέου στις 29 Νοεμβρίου 1999, μαζί με το δεύτερο σχέδιο ενισχύσεων. Τα δύο σχέδια συνδέονται στενά.
Συγκεκριμένα, τόσο το πρώτο όσο και το δεύτερο σχέδιο ενισχύσεων σκοπούν στην παύση της ελευθερώσεως ανθρακοκόνεως και αερίων.
Προς επίτευξη της παύσεως της ελευθερώσεως σκόνης, τα δύο σχέδια προέβλεπαν την εγκατάσταση νέου εξοπλισμού για την προστασία
του περιβάλλοντος στο επίπεδο του τροφοδότη και της χοάνης (μέτρο A.4 του πρώτου σχεδίου ενισχύσεων και μέτρο A.1 του δευτέρου
σχεδίου ενισχύσεων). Ομοίως, προς επίτευξη της παύσεως της εκπομπής αερίων, τα δύο σχέδια προέβλεπαν την εγκατάσταση νέου
εξοπλισμού για την προστασία του περιβάλλοντος σε σχέση με τις πόρτες των θαλάμων οπτάνθρακα (μέτρα A.6 έως A.8 του πρώτου
σχεδίου ενισχύσεων και μέτρα Α.3 έως A.6 του δευτέρου σχεδίου ενισχύσεων).
109 Επιπλέον, απαντώντας στις ερωτήσεις που διατύπωσε η Επιτροπή στις 17 Ιανουαρίου 2000, αφορώσες τα σχεδιαζόμενα μέτρα ως προς
την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως στο πλαίσιο του δευτέρου σχεδίου ενισχύσεων, οι ιταλικές αρχές επισήμαναν ακριβώς, με το
έγγραφο της 15ης Φεβρουαρίου 2000, ότι «το μέτρο που αφορά την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως, του οποίου η εφαρμογή μελετάται
στο εν λόγω σχέδιο, αποτελεί προέκταση του προηγουμένως κοινοποιηθέντος μέτρου (αριθ. 145/99)» και ότι, μολονότι το μέτρο
αυτό αποφασίστηκε εκ των υστέρων και ανεξαρτήτως, «έχει ως αντικείμενο τη βελτιστοποίηση των αποτελεσμάτων που επιτεύχθηκαν
στο πλαίσιο προηγουμένων μέτρων, μειώνοντας ακόμη περισσότερο τα επίπεδα ρυπάνσεως που οφείλονται στις μη δυνάμενες να εκκενωθούν
εκπομπές». Ομοίως, με τις παρατηρήσεις τους επί της αρχικής αποφάσεως, οι ιταλικές αρχές επισήμαναν ότι, «μολονότι κοινοποιήθηκαν
σε δύο στάδια, οι επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος στην εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως πραγματοποιήθηκαν στη
συνέχεια στο πλαίσιο ενιαίου προγράμματος· κατά συνέπεια, τα αποτελέσματα από πλευράς ορίων εκπομπών προς σύγκριση με την
προηγούμενη κατάσταση είναι τα γνωστοποιηθέντα μετά την πραγματοποίηση της δεύτερης επενδύσεως» (έγγραφο της 18ης Ιουλίου
2000, σ. 5).
110 Επιπλέον, η προσβαλλομένη απόφαση δεν μπορεί να διαπιστώνει ότι οι ιταλικές αρχές θεώρησαν ως αρχικά επίπεδα ρυπάνσεως εκείνα
που είχαν επιτευχθεί με τις κοινοποιηθείσες επενδύσεις τον Μάρτιο του 1999, χωρίς να λαμβάνει υπόψη το γεγονός ότι, κατά τον
τρόπο αυτόν, οι ιταλικές αρχές παρέσχαν απλώς και μόνο στην Επιτροπή τα στοιχεία που τους είχε ζητήσει. Συγκεκριμένα, οι ιταλικές
αρχές υπέβαλαν, με έγγραφο της 15ης Φεβρουαρίου 2000, πίνακα στον οποίο αναγράφονταν λεπτομερώς το επίπεδο ρυπαινουσών εκπομπών
που έπρεπε να τηρείται σύμφωνα με τα υποχρεωτικά πρότυπα, το επίπεδο μετά το πρώτο σχέδιο και το επίπεδο μετά το δεύτερο σχέδιο,
τούτο δε προκειμένου να ανταποκριθούν στα αιτήματα που διατύπωσε η Επιτροπή με το έγγραφο της 17ης Ιανουαρίου 2000.
111 Κατά συνέπεια, η προσβαλλομένη απόφαση πάσχει από έλλειψη αιτιολογίας, καθόσον θεωρεί απλώς ότι τα αποτελέσματα των επενδύσεων,
όσον αφορά τη βελτίωση του περιβάλλοντος, τα οποία επιτεύχθηκαν στο πλαίσιο του δευτέρου σχεδίου ενισχύσεων, πρέπει να συγκριθούν
με τα αποτελέσματα που επιτεύχθηκαν κατά το πέρας του πρώτου σχεδίου και με την κατάσταση που επικρατούσε πριν από το πρώτο
σχέδιο, χωρίς να επισημαίνει ποιες σκέψεις ώθησαν την Επιτροπή να αντικρούσει τους λόγους που εξέθεσαν οι ιταλικές αρχές στο
πλαίσιο της διοικητικής διαδικασίας.
– Συμπέρασμα ως προς την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως
112 Από τα ανωτέρω προκύπτει ότι, όσον αφορά τις επενδύσεις που κοινοποίησαν οι ιταλικές αρχές ως προς την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως,
η προσβαλλομένη απόφαση πάσχει για τους ακόλουθους λόγους.
113 Πρώτον, η διαπίστωση ότι οι επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος πραγματοποιήθηκαν ως προϋπόθεση ή συνέπεια επενδύσεων
αναγκαίων για την παραγωγή είναι εσφαλμένη όσον αφορά την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως, λόγω του ότι οι ιταλικές αρχές δεν
δήλωσαν παραγωγικές επενδύσεις όσον αφορά την εγκατάσταση αυτή, και ανεπαρκώς αιτιολογημένη, από πλευράς του άρθρου 15 ΑΧ,
υπό την έννοια ότι από την προσβαλλομένη απόφαση δεν προκύπτει πώς είναι δυνατόν, λαμβανομένων υπόψη των σχετικών εξηγήσεων
που έδωσαν οι ιταλικές αρχές, οι επενδύσεις που αφορούν την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως να πραγματοποιήθηκαν ως αναγκαία
προϋπόθεση ή συνέπεια της ανακαινίσεως των παραγωγικών εγκαταστάσεων στην υψικάμινο και στο χαλυβουργείο ή ως προϋπόθεση ή
συνέπεια επενδύσεων αναγκαίων για την παραγωγή εν γένει.
114 Δεύτερον, η διαπίστωση ότι οι ιταλικές αρχές δεν προσκόμισαν κανένα στοιχείο για να αποδείξουν ότι οι επενδύσεις για την προστασία
του περιβάλλοντος στην εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως οφείλονταν στην ελεύθερη απόφαση της επιχειρήσεως να βελτιώσει την προστασία
του περιβάλλοντος είναι ανεπαρκώς αιτιολογημένη, από πλευράς του άρθρου 15 ΑΧ, κατά το μέτρο που η προσβαλλομένη απόφαση δεν
εξετάζει τα σχετικά στοιχεία που γνωστοποίησαν οι ιταλικές αρχές στο πλαίσιο της διοικητικής διαδικασίας.
115 Τρίτον, οι διαπιστώσεις ότι «δεν υποβλήθηκε καμία απόδειξη για το ότι πράγματι αυτοί υπήρξαν οι λόγοι για τη λήψη των αποφάσεων
ή για το ότι ο παλαιός εξοπλισμός θα μπορούσε να είναι συμβατός με τη νέα εγκατάσταση παραγωγής» και ότι «είναι δύσκολο να
υποστηριχθεί ότι, αφ’ ης στιγμής αντικατασταθεί η κύρια εγκατάσταση παραγωγής ως πεπαλαιωμένη από τεχνική άποψη, θα είναι
σε θέση να συνεχίσει να λειτουργεί ομαλά ο εξοπλισμός για την προστασία του περιβάλλοντος» είναι ανεπαρκώς αιτιολογημένες
από πλευράς του άρθρου 15 ΑΧ, κατά το μέτρο που η προσβαλλομένη απόφαση δεν εκθέτει τους λόγους για τους οποίους δεν πρέπει
να ληφθούν υπόψη τα στοιχεία που γνωστοποίησαν επί του ζητήματος αυτού οι ιταλικές αρχές στο πλαίσιο της διοικητικής διαδικασίας.
116 Τέλος, τέταρτον, η διαπίστωση ότι το αποτέλεσμα των επενδύσεων, όσον αφορά τη βελτίωση του περιβάλλοντος, το οποίο επιτεύχθηκε
στο πλαίσιο του δευτέρου σχεδίου ενισχύσεων, πρέπει να συγκριθεί με τα αποτελέσματα που επιτεύχθηκαν κατά το πέρας του πρώτου
σχεδίου και με την κατάσταση που επικρατούσε πριν από το πρώτο σχέδιο είναι εσφαλμένη, καθόσον η Επιτροπή δεν επισημαίνει
τους λόγους για τους οποίους έκρινε ότι έπρεπε να αποστεί των πληροφοριακών στοιχείων που γνωστοποίησαν επί του ζητήματος
αυτού οι ιταλικές αρχές στο πλαίσιο της διοικητικής διαδικασίας.
ii) Επί των επενδύσεων στην υψικάμινο και στο χαλυβουργείο
117 Όσον αφορά τις κοινοποιηθείσες από τις ιταλικές αρχές επενδύσεις ως προς την υψικάμινο και το χαλυβουργείο, δεν μπορεί να
γίνει δεκτή η άποψη της προσφεύγουσας ότι κακώς η Επιτροπή διαπίστωσε ότι οι ιταλικές αρχές δεν απέδειξαν ότι οι επενδύσεις
αυτές αποφασίστηκαν ελεύθερα από την επιχείρηση για τη βελτίωση της προστασίας του περιβάλλοντος.
118 Συγκεκριμένα, αντιθέτως προς τις επενδύσεις που αφορούν την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως, για τις οποίες δεν υπήρχαν νέες
παραγωγικές εγκαταστάσεις, η απόδειξη της ελλείψεως οικονομικών λόγων οι οποίοι αποτέλεσαν το κίνητρο για τις επενδύσεις στους
εξοπλισμούς της υψικαμίνου και του χαλυβουργείου για την προστασία του περιβάλλοντος είναι απαραίτητη λόγω των τροποποιήσεων
που επήλθαν στον παραγωγικό εξοπλισμό των ίδιων αυτών εγκαταστάσεων.
119 Βεβαίως, αληθεύει ότι οι ιταλικές αρχές παρέσχαν στην Επιτροπή, όπως και στην περίπτωση της εγκαταστάσεως οπτανθρακοποιήσεως,
στοιχεία που καθιστούσαν δυνατό να αποδειχθεί ότι ο νέος εξοπλισμός για την προστασία του περιβάλλοντος στην υψικάμινο και
στο χαλυβουργείο θα βελτίωναν την προστασία του περιβάλλοντος. Έτσι, η κοινοποίηση του πρώτου σχεδίου ενισχύσεων στην οποία
προέβησαν οι ιταλικές αρχές στις 16 Μαρτίου και στις 29 Νοεμβρίου 1999 περιείχε και περιγραφή των σχεδιαζομένων επενδύσεων
στις δύο αυτές εγκαταστάσεις και έκθεση των πλεονεκτημάτων που μπορούσαν να επιτευχθούν κατόπιν των επενδύσεων αυτών. Ομοίως,
απαντώντας στο αίτημα της Επιτροπής της 19ης Απριλίου 1999, αφορών το επίπεδο ρυπάνσεως του περιβάλλοντος την οποία προκαλούν
οι υφιστάμενες εγκαταστάσεις και το επίπεδο ρυπάνσεως που απορρέει από τα σχεδιαζόμενα μέτρα σε σχέση με τα ισχύοντα υποχρεωτικά
πρότυπα, οι ιταλικές αρχές διαβίβασαν με το από 29 Νοεμβρίου 1999 έγγραφό τους δύο πίνακες στους οποίους εκτέθηκαν λεπτομερώς
τα απαιτούμενα στοιχεία για την υψικάμινο και για το χαλυβουργείο αντιστοίχως. Από τους πίνακες αυτούς προκύπτει ότι οι υφιστάμενοι
στις δύο αυτές εγκαταστάσεις εξοπλισμοί ήσαν επίσης σύμφωνοι με τα επίπεδα ρυπαινουσών εκπομπών που επιβάλλουν τα υποχρεωτικά
πρότυπα και ότι τα επιτευχθέντα πριν από τη λήψη μέτρων επίπεδα ήσαν χαμηλότερα από αυτά. Επιπλέον, η πραγματογνωμοσύνη την
οποία προσκόμισαν οι ιταλικές αρχές εξέτασε επίσης τις επενδύσεις που αφορούσαν την υψικάμινο και το χαλυβουργείο, προκειμένου
να προσδιορίσει την κατάσταση πριν και μετά την παρέμβαση, και εξέθεσε λεπτομερώς τη βελτίωση που θα επιτυγχανόταν κατόπιν
των σχεδιαζομένων επενδύσεων στους εξοπλισμούς των δύο αυτών εγκαταστάσεων.
120 Ωστόσο, μολονότι αληθεύει ότι τα στοιχεία αυτά αποδεικνύουν τη βούληση της προσφεύγουσας να υιοθετήσει αυστηρότερα οικολογικά
πρότυπα και να βελτιώσει έτσι σημαντικά τα μέτρα υπέρ της προστασίας του περιβάλλοντος, οι ιταλικές αρχές δεν απέδειξαν ότι
οι κοινοποιηθείσες επενδύσεις που αφορούσαν την υψικάμινο και το χαλυβουργείο αποφασίστηκαν ελεύθερα από την επιχείρηση για
τη βελτίωση της προστασίας του περιβάλλοντος και δεν οφείλονταν σε οικονομικούς λόγους.
121 Με την αρχική απόφαση, η Επιτροπή εξέθεσε σαφώς τις αμφιβολίες της ως προς το αν οι κοινοποιηθείσες επενδύσεις στις εγκαταστάσεις
αυτές είχαν ως κίνητρο την προστασία του περιβάλλοντος ή οικονομικούς λόγους και επισήμανε ότι οι ιταλικές αρχές δεν προσκόμισαν
σχετικές αποδείξεις.
122 Έτσι, η απόφαση αυτή επισήμανε κατ’ αρχάς ότι προείχε να γίνει γνωστός ο λόγος για τον οποίο ο επενδυτής είχε αποφασίσει να
προβεί στις επενδύσεις αυτές, δεδομένου ότι το παράρτημα του κώδικα ενισχύσεων στη βιομηχανία σιδήρου και χάλυβα απέκλειε
τις επενδύσεις που πραγματοποιούνται για οικονομικούς λόγους. Στη συνέχεια, η απόφαση εξέθεσε ότι από μια πρώτη εξέταση των
υποβληθέντων πληροφοριακών στοιχείων συναγόταν το συμπέρασμα ότι οι επενδύσεις πραγματοποιήθηκαν για οικονομικούς προπάντων
λόγους.
123 Η αρχική απόφαση υπογράμμισε επίσης ότι οι ιταλικές αρχές δεν είχαν προσκομίσει αποδεικτικά στοιχεία περί του ότι οι επενδύσεις
πραγματοποιήθηκαν για λόγους προστασίας του περιβάλλοντος και όχι για οικονομικούς λόγους. Η απόφαση αυτή εξέθεσε επιπλέον
ότι οι ιταλικές αρχές δεν προσκόμισαν αποδεικτικά στοιχεία περί του ότι, κατά την αντικατάσταση των εξοπλισμών ή των εγκαταστάσεων,
ο επενδυτής είχε λάβει σαφώς την απόφαση να επιλέξει πρότυπα υψηλοτέρου επιπέδου, επιβάλλοντα την πραγματοποίηση επιπλέον
επενδύσεων, πράγμα το οποίο σημαίνει ότι υπήρχε λιγότερο δαπανηρή λύση, η οποία ανταποκρινόταν στα νόμιμα πρότυπα.
124 Οι ιταλικές αρχές απάντησαν στις διατυπωθείσες με την αρχική απόφαση επιφυλάξεις με το έγγραφο της 18ης Ιουλίου 2000, στο
οποίο περιορίστηκαν να βεβαιώσουν εκ νέου ότι ο σκοπός των κοινοποιηθεισών επενδύσεων στις εγκαταστάσεις της υψικαμίνου και
του χαλυβουργείου συνίστατο στην προστασία του περιβάλλοντος και δεν ήταν οικονομικός, χωρίς να παράσχουν συμπληρωματικές
εξηγήσεις και χωρίς να προσκομίσουν αποδεικτικά στοιχεία προς στήριξη του ισχυρισμού αυτού.
125 Έτσι, οι ιταλικές αρχές υποστήριξαν «ότι προκύπτει σαφώς από τα ανωτέρω διευκρινισθέντα ότι κοινοποιηθέν σχέδιο επενδύσεων
για την προστασία του περιβάλλοντος πραγματοποιήθηκε με σκοπό τη σημαντική βελτίωση της προστασίας του περιβάλλοντος, ανεξαρτήτως
των επενδύσεων παραγωγικού χαρακτήρα […]» και «ότι από τα ανωτέρω διευκρινισθέντα προκύπτει σαφώς ότι η εταιρία Lucchini αποφάσισε
να επιλέξει σημαντικά υψηλότερα επίπεδα προστασίας του περιβάλλοντος, ανεξαρτήτως των παραγωγικών επενδύσεων οι οποίες δεν
απαιτούσαν καμία επένδυση υπό τη μορφή συστήματος για την προστασία του περιβάλλοντος προκειμένου να τηρηθούν τα ισχύοντα
πρότυπα ως προς τις εκπομπές, και ότι, συνεπώς, όλες οι κοινοποιηθείσες επενδύσεις [έπρεπε] να θεωρηθούν ως πρόσθετες»
.
126 Οι απαντήσεις αυτές δεν συνοδεύονταν από πρόσθετα στοιχεία προκειμένου να αποδειχθεί ότι υπήρχε λιγότερο δαπανηρή λύση και
ότι, επομένως, η επιχείρηση είχε σαφώς επιλέξει την εφαρμογή αυστηρότερων προτύπων επιβαλλόντων την πραγματοποίηση επιπλέον
επενδύσεων. Υπό τις συνθήκες αυτές, τέτοιοι ισχυρισμοί δεν μπορούν να αντικρούσουν τις αμφιβολίες που εξέφρασε η Επιτροπή
με την αρχική απόφαση ως προς το αν οι κοινοποιηθείσες επενδύσεις στις δύο επίμαχες εγκαταστάσεις είχαν ως κίνητρο την προστασία
του περιβάλλοντος και όχι οικονομικούς λόγους.
127 Επιπλέον, όσον αφορά το αν οι υφιστάμενοι εξοπλισμοί για την προστασία του περιβάλλοντος ήσαν συμβατοί με τις νέες εγκαταστάσεις
παραγωγής, η προσβαλλομένη απόφαση επισημαίνει ότι οι ιταλικές αρχές δεν προσκόμισαν κανένα αποδεικτικό στοιχείο προς στήριξη
του ισχυρισμού ότι οι παλαιοί εξοπλισμοί για την προστασία του περιβάλλοντος θα ήσαν πράγματι συμβατοί με τις νέες εγκαταστάσεις
παραγωγής, με την αιτιολογία ότι οι εξοπλισμοί αυτοί δεν ήσαν πεπαλαιωμένοι και ότι μπορούσαν να συνεχίσουν να χρησιμοποιούνται
με τις νέες εγκαταστάσεις παραγωγής σύμφωνα με τα οικολογικά πρότυπα (αιτιολογικές σκέψεις 25 και 26).
128 Στο πλαίσιο της ίδιας συλλογιστικής, η προσβαλλομένη απόφαση επισημαίνει, πρώτον, ότι ο ισχυρισμός αυτός των ιταλικών αρχών
δεν είναι πιστευτός κατά μείζονα λόγο διότι, λαμβανομένης υπόψη της παλαιότητας των εγκαταστάσεων, οι οποίες χρονολογούνται
από το 1971 και το 1978, είναι ακόμη δυσκολότερο να γίνει δεκτό ότι ο παλαιός εξοπλισμός για την προστασία του περιβάλλοντος
θα μπορούσε να διατηρηθεί σε λειτουργία παράλληλα με τις νέες εγκαταστάσεις παραγωγής, δεύτερον, ότι η πραγματογνωμοσύνη βεβαιώνει
ότι η διάρκεια ζωής των περιβαλλοντικών εξοπλισμών αντιστοιχεί σε εκείνη του εργοστασίου στοιχείο του οποίου αποτελούν και,
τρίτον, ότι, λαμβανομένης υπόψη της ανάγκης αντικαταστάσεως των εγκαταστάσεων παραγωγής λόγω του ήσαν απαρχαιωμένες, είναι
δύσκολο να γίνει δεκτό ότι ο προσαρτημένος σ’ αυτές εξοπλισμός για την προστασία του περιβάλλοντος θα μπορούσε να συνεχίσει
να λειτουργεί ομαλά (αιτιολογική σκέψη 27).
129 Αν οι παλαιοί εξοπλισμοί της υψικαμίνου και του χαλυβουργείου για την προστασία του περιβάλλοντος ήσαν συμβατοί με τις νέες
εγκαταστάσεις παραγωγής και αν μπορούσαν έτσι να καταστήσουν δυνατή τη συμμόρφωση προς τα ισχύοντα υποχρεωτικά πρότυπα, ενώ
οι κοινοποιηθείσες επενδύσεις αποφασίστηκαν ελεύθερα από την επιχείρηση για τη βελτίωση της προστασίας του περιβάλλοντος,
δεδομένου ότι πρόκειται κατ’ ανάγκη περί προσθέτων επενδύσεων που καθιστούν δυνατό να υιοθετηθούν ακόμη αυστηρότερα από τα
ισχύοντα πρότυπα, προς τα οποία ανταποκρινόταν ήδη ο παλαιός εξοπλισμός, επιβάλλεται ωστόσο η διαπίστωση ότι οι ιταλικές αρχές
ουδόλως προσκόμισαν αποδεικτικά στοιχεία περί του ότι οι παλαιοί εξοπλισμοί της υψικαμίνου και του χαλυβουργείου για την προστασία
του περιβάλλοντος ήσαν συμβατοί με τους νέους παραγωγικούς εξοπλισμούς των εγκαταστάσεων αυτών. Υπό τις συνθήκες αυτές, η
Επιτροπή δεν ήταν υποχρεωμένη να παράσχει πρόσθετη αιτιολογία επί του σημείου αυτού.
130 Τέλος, όσον αφορά την αιτίαση που προέβαλε η προσφεύγουσα, αντλούμενη από την έλλειψη αιτιολογίας της εκτιμήσεως της Επιτροπής
περί της μη επιλεξιμότητας των κοινοποιηθεισών επενδύσεων που αφορούν την υψικάμινο και το χαλυβουργείο, κατά τη σχετική με
το άρθρο 253 ΕΚ νομολογία, η οποία μπορεί να ισχύσει και ως προς το άρθρο 15 ΑΧ, η επιβαλλόμενη από την εν λόγω διάταξη αιτιολογία
πρέπει να είναι προσαρμοσμένη στη φύση της οικείας πράξεως και πρέπει να διαφαίνεται από αυτήν κατά τρόπο σαφή και μη διφορούμενο
η συλλογιστική της κοινοτικής αρχής που εξέδωσε την προσβαλλόμενη πράξη, κατά τρόπο που να καθιστά δυνατό στους ενδιαφερομένους
να γνωρίζουν τους λόγους που δικαιολογούν τη λήψη του μέτρου και στο Δικαστήριο να ασκεί τον έλεγχό του. Η αιτιολογία δεν
απαιτείται να διασαφηνίζει όλα τα ουσιώδη πραγματικά και νομικά στοιχεία, καθόσον το ζήτημα αν η αιτιολογία μιας πράξεως ικανοποιεί
τις απαιτήσεις του άρθρου 15 ΑΧ πρέπει να εκτιμάται όχι μόνο βάσει της διατυπώσεώς της αλλά και του πλαισίου στο οποίο εντάσσεται
καθώς και του συνόλου των κανόνων δικαίου που διέπουν το σχετικό θέμα (βλ., κατ’ αναλογίαν, τις αποφάσεις του Δικαστηρίου
της 2ας Απριλίου 1998, C-367/95 Ρ, Επιτροπή κατά Sytraval και Brink’s France, Συλλογή 1998, σ. I-1719, σκέψη 63, και της 11ης
Σεπτεμβρίου 2003, C-197/99 Ρ, Βέλγιο κατά Επιτροπής, Συλλογή 2003, σ. Ι-8461, σκέψη 72).
131 Από το προπαρατεθέν περιεχόμενο της αρχικής αποφάσεως προκύπτει ότι η Επιτροπή εξέθεσε λεπτομερώς τις αμφιβολίες της ως προς
τις επενδύσεις που πραγματοποιήθηκαν στην υψικάμινο και στο χαλυβουργείο. Συνεπώς, λόγω της μη παροχής εξηγήσεων εκ μέρους
των ιταλικών αρχών, ορθώς κατέληξε η προσβαλλομένη απόφαση ότι οι ιταλικές αρχές δεν απέδειξαν ότι οι επενδύσεις στην υψικάμινο
και στο χαλυβουργείο πραγματοποιήθηκαν για λόγους προστασίας του περιβάλλοντος. Λαμβανομένου υπόψη του ότι το βάρος αποδείξεως
έφερε η Ιταλία, η προσβαλλομένη απόφαση μπορούσε να περιοριστεί στη διαπίστωση αυτής της ελλείψεως εξηγήσεων.
132 Επομένως, η αιτίαση που αντλείται από την έλλειψη αιτιολογίας της προσβαλλομένης αποφάσεως όσον αφορά την εκτίμηση της Επιτροπής
περί της μη επιλεξιμότητας των κοινοποιηθεισών επενδύσεων που αφορούν την υψικάμινο και το χαλυβουργείο δεν είναι βάσιμη.
133 Κατά συνέπεια, η προσβαλλομένη απόφαση δεν πάσχει καθόσον επισημαίνει ότι οι ιταλικές αρχές δεν προσκόμισαν αποδεικτικά στοιχεία
προς στήριξη του ισχυρισμού ότι οι επενδύσεις που πραγματοποιήθηκαν στους εξοπλισμούς της υψικαμίνου και του χαλυβουργείου
για την προστασία του περιβάλλοντος αποφασίστηκαν ελεύθερα από την προσφεύγουσα για τη βελτίωση της προστασίας του περιβάλλοντος
και ότι συνάγει εντεύθεν ότι οι κοινοποιηθείσες ενισχύσεις δεν είναι επιλέξιμες για τον λόγο αυτόν.
Συμπέρασμα επί του δευτέρου λόγου ακυρώσεως
134 Από τα ανωτέρω προκύπτει ότι, όσον αφορά τις επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος στην υψικάμινο και στο χαλυβουργείο
και παρά το γεγονός ότι η προσβαλλομένη απόφαση είναι εσφαλμένη καθόσον διαπιστώνει ότι οι επενδύσεις αυτές ήσαν αναγκαίες
λόγω της εγκαταστάσεως του εργοστασίου σε πυκνοκατοικημένη περιοχή, το γεγονός ότι οι ιταλικές αρχές δεν απέδειξαν ότι η αποδέκτρια
των ενισχύσεων επιχείρηση αποφάσισε ελεύθερα τη βελτίωση του περιβάλλοντος είναι ικανό να δικαιολογήσει το συμπέρασμα της
προσβαλλομένης αποφάσεως ότι οι κοινοποιηθείσες επενδύσεις που αφορούν τις δύο αυτές εγκαταστάσεις δεν ήσαν επιλέξιμες προς
καταβολή ενισχύσεων για την προστασία του περιβάλλοντος.
135 Αντιθέτως, όσον αφορά τις επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος που αφορούν την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως, η
προσβαλλομένη απόφαση είναι ανεπαρκώς αιτιολογημένη και ενίοτε εσφαλμένη.
136 Επομένως, ο δεύτερος λόγος ακυρώσεως είναι βάσιμος όσον αφορά την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως και πρέπει να απορριφθεί
όσον αφορά την υψικάμινο και το χαλυβουργείο.
Γ
– Επί του τρίτου λόγου ακυρώσεως, αντλούμενου από εσφαλμένη εκτίμηση της Επιτροπής ως προς τη μη τήρηση των προβλεπομένων
από το εφαρμοστέο νομικό πλαίσιο προϋποθέσεων για το συμβιβαστό των ενισχύσεων, από παραβίαση της αρχής της απαγορεύσεως των
διακρίσεων, από αντιστροφή του βάρους αποδείξεως, από έλλειψη αιτιολογίας και από εσωτερική αντίφαση στη συλλογιστική της
προσβαλλομένης αποφάσεως
137 Στο πλαίσιο του τρίτου λόγου ακυρώσεως, η προσφεύγουσα αμφισβητεί το βάσιμο και την αιτιολογία των εκτιμήσεων που εκτίθενται
στις αιτιολογικές σκέψεις 30 έως 32 της προσβαλλομένης αποφάσεως και επαναλαμβάνονται στην τρίτη περίοδο της αιτιολογικής
σκέψεως 39, υποστηρίζοντας ότι πάσχουν από εσφαλμένη εκτίμηση των πραγματικών περιστατικών, εσφαλμένη κατανομή του βάρους
αποδείξεως, παραβίαση της αρχής της απαγορεύσεως των διακρίσεων, έλλειψη αιτιολογίας και εσωτερική αντίφαση στη συλλογιστική.
138 Συναφώς, το Πρωτοδικείο επισημαίνει ότι η προσβαλλομένη απόφαση καταλήγει, με την αιτιολογική σκέψη 39, ότι οι κοινοποιηθείσες
από τις ιταλικές αρχές ενισχύσεις δεν πληρούν τις διάφορες προϋποθέσεις που επιβάλλει το νομικό πλαίσιο λόγω του ότι, αφενός,
«οι κοινοποιηθείσες δαπάνες δεν αναφέρονται μόνο στις απαραίτητες πρόσθετες δαπάνες για τη βελτίωση της προστασίας του περιβάλλοντος»
και, αφετέρου, ότι «δεν αφαιρέθηκαν όλα τα πλεονεκτήματα που συνδέονται με το κόστος». Ομοίως, στην αιτιολογική σκέψη 32 η
Επιτροπή επισημαίνει ότι «οι κοινοποιηθείσες επενδυτικές δαπάνες εκ μέρους των ιταλικών αρχών δεν αντιπροσωπεύουν μόνο δαπάνες
που συνδέονται αποκλειστικά με την προστασία του περιβάλλοντος» και ότι «το κόστος του εξοπλισμού που μπορεί να χρησιμοποιηθεί
για την παραγωγή δεν αφαιρέθηκε αναλογικά». Η εκτίμηση αυτή παραπέμπει στις αιτιολογικές σκέψεις 30 και 31 της προσβαλλομένης
αποφάσεως, με τις οποίες η Επιτροπή απαντά στα επιχειρήματα που προέβαλαν οι ιταλικές αρχές στο πλαίσιο των παρατηρήσεών τους
επί της αρχικής αποφάσεως.
139 Επομένως, κατά το μέτρο που το Πρωτοδικείο απορρίπτει τα επιχειρήματα της προσφεύγουσας τα οποία σκοπούν στην ακύρωση της
προσβαλλομένης αποφάσεως ως προς τις ενισχύσεις που αφορούν την υψικάμινο και το χαλυβουργείο, οι αιτιάσεις της προσφεύγουσας
ως προς τις δύο αυτές εγκαταστάσεις οι οποίες προβλήθηκαν στον πλαίσιο του τρίτου λόγου ακυρώσεως δεν ευσταθούν. Συγκεκριμένα,
το βάσιμο του συμπεράσματος της Επιτροπής ως προς τη μη επιλεξιμότητα των επενδύσεων που αφορούν το χαλυβουργείο και την υψικάμινο,
το οποίο εκτίθεται στις αιτιολογικές σκέψεις 25 έως 29 της προσβαλλομένης αποφάσεως, αρκεί για να συναχθεί το αβάσιμο της
προσφυγής ως προς τις δύο αυτές εγκαταστάσεις, χωρίς να είναι ανάγκη να εξετασθεί το βάσιμο των επιχειρημάτων που προβλήθηκαν
στο πλαίσιο του τρίτου λόγου ακυρώσεως.
140 Αντιθέτως, ως προς τις ενισχύσεις που αφορούν την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως, το Πρωτοδικείο έκρινε ότι ο δεύτερος λόγος
ακυρώσεως ήταν βάσιμος, κατά το μέτρο που η προσβαλλομένη απόφαση έσφαλε ως προς ορισμένα σημεία και ανεπαρκώς αιτιολογημένη
ως προς άλλα. Υπό τις συνθήκες αυτές, το Πρωτοδικείο καταλήγει ότι η Επιτροπή δεν μπορεί ευλόγως να θεωρεί, για τους λόγους
που εκτίθενται στην προσβαλλομένη απόφαση και αναλύονται στο πλαίσιο του δευτέρου λόγου ακυρώσεως, ότι οι επενδύσεις για την
προστασία του περιβάλλοντος που κοινοποίησαν οι ιταλικές αρχές όσον αφορά την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως δεν ήσαν επιλέξιμες
προς καταβολή ενισχύσεως για την προστασία του περιβάλλοντος.
141 Υπό τις συνθήκες αυτές, το Πρωτοδικείο δεν μπορεί να εξετάσει το περιεχόμενο του τρίτου λόγου ακυρώσεως και το ζήτημα αν οι
ιταλικές αρχές διέκριναν ορθώς μεταξύ των δαπανών που αφορούν παραγωγικές επενδύσεις και αυτών που αφορούν επενδύσεις για
την προστασία του περιβάλλοντος. Πράγματι, η διάκριση αυτή μπορεί να πραγματοποιηθεί μόνον αφού η Επιτροπή αναλύσει την επιλεξιμότητα
των ενισχύσεων που αφορούν την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως λαμβάνοντας υπόψη τις διαπιστώσεις του Πρωτοδικείου που περιέχονται
στην παρούσα απόφαση και αφού καθορίσει, υπό το πρίσμα των εκτιθεμένων στις σκέψεις 107 επ. ανωτέρω, αν οι ενισχύσεις αυτές
καθιστούν δυνατή τη σημαντική βελτίωση της προστασίας του περιβάλλοντος.
142 Κατά συνέπεια, προκειμένου να παρασχεθεί στους διαδίκους η δυνατότητα να συναγάγουν τις συνέπειες της ακυρώσεως που διατάχθηκε
στο πλαίσιο του δευτέρου λόγου ακυρώσεως και, συνεπώς, να επαναλάβουν τη διαδικασία στο στάδιο κατά το οποίο σημειώθηκε πλημμέλεια,
δηλαδή στο στάδιο της αναλύσεως των επενδύσεων για την προστασία του περιβάλλοντος που αφορούν την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως,
το Πρωτοδικείο κρίνει ότι παρέλκει η εξέταση των επιχειρημάτων που ανέπτυξαν οι διάδικοι στο πλαίσιο του τρίτου λόγου ακυρώσεως
όσον αφορά τη διάκριση μεταξύ παραγωγικών δαπανών και δαπανών για την προστασία του περιβάλλοντος, η οποία προϋποθέτει ότι
οι επίμαχες ενισχύσεις όντως σκοπούσαν στην προστασία του περιβάλλοντος, υπό την έννοια που ορίζουν το παράρτημα του κώδικα
και οι κοινοτικοί κανόνες για τις ενισχύσεις. Έτσι, η Επιτροπή θα μπορεί να διευκρινίσει τα ζητήματα που αφορούν την επιλεξιμότητα
των ενισχύσεων για την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως και να ζητήσει, ενδεχομένως, από τις ιταλικές αρχές να εκπέσουν τις
δαπάνες που ασκούν επιρροή στην παραγωγή.
143 Από τα ανωτέρω προκύπτει ότι τα επιχειρήματα που προβλήθηκαν στο πλαίσιο του τρίτου λόγου ακυρώσεως είναι αλυσιτελή όσον αφορά
την υψικάμινο και το χαλυβουργείο, κατά το μέτρο που το βάσιμο των εκτιμήσεων της Επιτροπής ως προς τη μη επιλεξιμότητα των
ενισχύσεων που αφορούν τις εγκαταστάσεις αυτές, οι οποίες εκτίθενται στις αιτιολογικές σκέψεις 25 έως 29 της προσβαλλομένης
αποφάσεως, αρκεί για να θεμελιώσει τη νομιμότητα της προσβαλλομένης αποφάσεως επί του σημείου αυτού και ότι παρέλκει η εξέταση
του τρίτου λόγου ακυρώσεως όσον αφορά την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως, λαμβανομένης υπόψη της επιρροής που ασκεί επί της
διαδικασίας εξετάσεως των ενισχύσεων για την εγκατάσταση αυτή η ακύρωση την οποία διέταξε το Πρωτοδικείο στο πλαίσιο του δευτέρου
λόγου ακυρώσεως.
Δ
– Επί της αιτιολογίας της προσβαλλομένης αποφάσεως ως προς το ποσό της ενισχύσεως που κηρύχθηκε ασυμβίβαστη με την κοινή
αγορά
144 Σημειωτέον ότι η έλλειψη ή η ανεπάρκεια αιτιολογίας εμπίπτει στην παράβαση ουσιώδους τύπου υπό την έννοια του άρθρου 33 ΑΧ
και συνιστά λόγο ακυρώσεως δημοσίας τάξεως που ο κοινοτικός δικαστής πρέπει να λαμβάνει υπόψη αυτεπαγγέλτως (αποφάσεις του
Δικαστηρίου της 20ής Φεβρουαρίου 1997, C-166/95 P, Επιτροπή κατά Daffix, Συλλογή 1997, σ. I-983, σκέψη 24, και Επιτροπή κατά
Sytraval και Brink’s France, προπαρατεθείσα, σκέψη 67· αποφάσεις του Πρωτοδικείου της 21ης Μαρτίου 2001, T-206/99, Métropole
télévision κατά Επιτροπής, Συλλογή 2001, σ. II-1057, σκέψη 43, και της 22ας Ιουνίου 2005, T-102/03, CIS κατά Επιτροπής, μη
δημοσιευθείσα ακόμη στη Συλλογή, σκέψη 46).
145 Πρέπει επίσης να υπομνησθεί ότι από πάγια νομολογία προκύπτει ότι από την αιτιολογία μιας ατομικής βλαπτικής αποφάσεως πρέπει
να εμφαίνεται κατά τρόπο σαφή και μη διφορούμενο η συλλογιστική της κοινοτικής αρχής που εξέδωσε την προσβαλλόμενη πράξη,
κατά τρόπο που να καθιστά δυνατό στους ενδιαφερομένους να γνωρίζουν τους λόγους που δικαιολογούν τη λήψη του μέτρου και στο
αρμόδιο δικαιοδοτικό όργανο να ασκεί τον έλεγχό του (βλ., κατ’ αναλογίαν, απόφαση Επιτροπή κατά Sytraval και Brink’s France,
προπαρατεθείσα, σκέψη 63, απόφαση Métropole télévision κατά Επιτροπής, προπαρατεθείσα, σκέψη 44, και απόφαση CIS κατά Επιτροπής,
προπαρατεθείσα, σκέψη 47).
146 Η προσβαλλομένη απόφαση καταλήγει, με την αιτιολογική σκέψη 39, ότι «η κοινοποιηθείσα ενίσχυση […] υπέρ της Lucchini […] για
την εγκατάσταση οπτανθρακοποίησης, το χαλυβουργείο και την υψικάμινο, για συνολικό ποσό ύψους 13,5 δισεκατομμυρίων ITL δεν
είναι επιλέξιμη για τη χορήγηση περιβαλλοντικών ενισχύσεων, εφόσον οι ιταλικές αρχές δεν απέδειξαν ότι οι επενδύσεις δεν πραγματοποιήθηκαν
για οικονομικούς λόγους». Το συμπέρασμα αυτό έπεται της αιτιολογικής σκέψεως 29 της προσβαλλομένης αποφάσεως, όπου η Επιτροπή
εκθέτει ότι, «όσον αφορά τους κύριους λόγους που βρίσκονται στη βάση των επενδύσεων που πραγματοποιήθηκαν […] στην εγκατάσταση
οπτανθρακοποίησης, το χαλυβουργείο και την υψικάμινο, […] θεωρεί ότι οι ιταλικές αρχές δεν απέδειξαν, σύμφωνα με τις διατάξεις
του παραρτήματος του κώδικα […], ότι η επιχείρηση είχε αποφασίσει σαφώς να πραγματοποιήσει τις επενδύσεις για λόγους προστασίας
του περιβάλλοντος».
147 Ωστόσο, από την αρχική απόφαση (σημείο τιτλοφορούμενο «Περιγραφή της ενισχύσεως») καθώς και από την αιτιολογική σκέψη 6 της
προσβαλλομένης αποφάσεως προκύπτει ότι οι επενδύσεις τις οποίες πραγματοποίησε η προσφεύγουσα και οι οποίες κοινοποιήθηκαν
ως επιλέξιμες προς καταβολή ενισχύσεων για την προστασία του περιβάλλοντος, συνολικού ποσού 190,9 δισεκατομμυρίων ITL, για
τις οποίες ζητήθηκε ενίσχυση 13,5 δισεκατομμυρίων ITL (ήτοι ενίσχυση ύψους 7 %), αφορούν τις ακόλουθες τέσσερις εγκαταστάσεις:
την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως, το χαλυβουργείο, την υψικάμινο και το σύστημα υδρεύσεως και επεξεργασίας λυμάτων.
148 Επομένως, κατά το μέτρο που οι αιτιολογικές σκέψεις 29 και 39 της προσβαλλομένης αποφάσεως δεν αναφέρονται στην εγκατάσταση
του συστήματος υδρεύσεως και επεξεργασίας λυμάτων και που από κανένα στοιχείο της προσβαλλομένης αποφάσεως δεν μπορεί να γίνει
αντιληπτό γιατί η προοριζόμενη για την εγκατάσταση αυτή ενίσχυση είναι ασυμβίβαστη με την κοινή αγορά, συνάγεται το συμπέρασμα
ότι η προσβαλλομένη απόφαση δεν είναι επαρκώς αιτιολογημένη, υπό την έννοια του άρθρου 15 ΑΧ ως προς το ποσό της ενισχύσεως
που κηρύχθηκε ασυμβίβαστη με την κοινή αγορά με το άρθρο 1 της προσβαλλομένης αποφάσεως.
149 Από την αρχική απόφαση (σημείο τιτλοφορούμενο «Περιγραφή της ενισχύσεως») προκύπτει ότι οι επενδύσεις που αντιστοιχούσαν στο
σύστημα υδρεύσεως και επεξεργασίας λυμάτων ανέρχονταν σε 19,7 δισεκατομμύρια ITL και ότι, κατά συνέπεια, η ζητηθείσα για την
εγκατάσταση αυτή ενίσχυση ανερχόταν σε 1,38 δισεκατομμύρια ITL.
150 Επομένως, το άρθρο 1 της προσβαλλομένης αποφάσεως πρέπει να ακυρωθεί, κατά το μέτρο που περιλαμβάνει στο ποσό της κρατικής
ενισχύσεως υπέρ της προσφεύγουσας την οποία κηρύσσει ασυμβίβαστη προς την κοινή αγορά το ποσό των 1,38 δισεκατομμυρίων ITL,
το οποίο αντιστοιχεί στις κοινοποιηθείσες επενδύσεις που αφορούν το σύστημα υδρεύσεως και επεξεργασίας λυμάτων.
Ε
– Γενικό συμπέρασμα
151 Από όλα τα ανωτέρω συνάγεται ότι πρέπει να απορριφθεί η προσφυγή όσον αφορά τις επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος
στην υψικάμινο και στο χαλυβουργείο.
152 Ως προς τις ενισχύσεις που αφορούν την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως, το Πρωτοδικείο δέχθηκε τον δεύτερο λόγο ακυρώσεως και,
επομένως, η προσβαλλομένη απόφαση πρέπει να ακυρωθεί όσον αφορά τις επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος στην εγκατάσταση
οπτανθρακοποιήσεως.
153 Ομοίως, η προσβαλλομένη απόφαση πρέπει ωσαύτως να ακυρωθεί όσον αφορά τις επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος που
αφορούν το σύστημα υδρεύσεως και επεξεργασίας λυμάτων, δεδομένου ότι από κανένα στοιχείο της αποφάσεως δεν μπορεί να γίνει
αντιληπτό γιατί η προοριζόμενη για την εγκατάσταση αυτή ενίσχυση είναι ασυμβίβαστη με την κοινή αγορά.
154 Κατά συνέπεια, το άρθρο 1 της προσβαλλομένης αποφάσεως πρέπει να ακυρωθεί, κατά το μέτρο που περιλαμβάνει στο ποσό της κρατικής
ενισχύσεως υπέρ της προσφεύγουσας την οποία κηρύσσει ασυμβίβαστη προς την κοινή αγορά το ποσό των 2,7 δισεκατομμυρίων ITL,
που αντιστοιχεί στις κοινοποιηθείσες επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος που αφορούν την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως,
και το ποσό των 1,38 δισεκατομμυρίων ITL, το οποίο αντιστοιχεί στις κοινοποιηθείσες επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος
που αφορούν το σύστημα υδρεύσεως και επεξεργασίας λυμάτων.
Επί των δικαστικών εξόδων
155 Σύμφωνα με το άρθρο 87, παράγραφος 2, του Κανονισμού Διαδικασίας, ο ηττηθείς διάδικος καταδικάζεται στα έξοδα, εφόσον υπήρξε
σχετικό αίτημα του νικήσαντος διαδίκου. Ωστόσο, κατά το άρθρο 87, παράγραφος 3, του Κανονισμού Διαδικασίας, το Πρωτοδικείο
μπορεί να κατανείμει τα έξοδα ή να αποφασίσει ότι κάθε διάδικος φέρει τα δικαστικά του έξοδα σε περίπτωση μερικής ήττας των
διαδίκων.
156 Εν προκειμένω, το Πρωτοδικείο δέχθηκε εν μέρει την προσφυγή. Το Πρωτοδικείο κρίνει ότι, κατά δίκαιη εκτίμηση των πραγματικών
περιστατικών της υποθέσεως, κάθε διάδικος πρέπει να φέρει το ήμισυ των δικαστικών εξόδων.
Για τους λόγους αυτούς,
ΤΟ ΠΡΩΤΟΔΙΚΕΙΟ (πέμπτο πενταμελές τμήμα)
αποφασίζει:
1)
Ακυρώνει το άρθρο 1 της αποφάσεως 2001/466/ΕΚΑΧ της Επιτροπής, της 21ης Δεκεμβρίου 2000, σχετικά με την κρατική ενίσχυση που
προτίθεται να χορηγήσει η Ιταλία υπέρ των χαλυβουργικών επιχειρήσεων Lucchini SpA και Siderpotenza SpΑ, κατά το μέτρο που
περιλαμβάνει στο ποσό της χορηγηθείσας υπέρ της Lucchini SpA κρατικής ενισχύσεως την οποία κηρύσσει ασυμβίβαστη προς την κοινή
αγορά τα ποσά των 2,7 δισεκατομμυρίων ITL (1,396 εκατομμυρίων ευρώ) και των 1,38 δισεκατομμυρίων ITL (713 550 εκατομμυρίων
ευρώ) που αφορούν, αντιστοίχως, τις κοινοποιηθείσες από τις ιταλικές αρχές επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος
στην εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως και στο σύστημα υδρεύσεως και επεξεργασίας λυμάτων.
2)
Απορρίπτει την προσφυγή κατά τα λοιπά.
3)
Κάθε διάδικος θα φέρει το ήμισυ των δικαστικών εξόδων.
Lindh
García-Valdecasas
Cooke
Δημοσιεύθηκε σε δημόσια συνεδρίαση στο Λουξεμβούργο στις 19 Σεπτεμβρίου 2006.
Ο Γραμματέας
Η Πρόεδρος
E. Coulon
P. Lindh
Πίνακας περιεχομένων
Νομικό πλαίσιο
Α – Κώδικας ενισχύσεων στη βιομηχανία σιδήρου και χάλυβα
Β – Κανόνες για τις ενισχύσεις υπέρ της προστασίας του περιβάλλοντος
Γ – Παράρτημα του κώδικα
Ιστορικό της διαφοράς
Α – Δηλώσεις σχετικές με τις παραγωγικές επενδύσεις
Β – Κοινοποιήσεις σχετικές με τα σχέδια επενδύσεων για την προστασία του περιβάλλοντος
Γ – Απόφαση περί κινήσεως της διαδικασίας ελέγχου που προβλέπει το άρθρο 6, παράγραφος 5, του κώδικα και παρατηρήσεις των
ιταλικών αρχών
Δ – Η προσβαλλομένη απόφαση
Διαδικασία και αιτήματα των διαδίκων
Σκεπτικό
Α – Επί του πρώτου λόγου ακυρώσεως, αντλούμενου από σφάλμα ως προς τους εφαρμοστέους εν προκειμένω κανόνες και από παραβίαση
της αρχής της χρηστής διοικήσεως
1. Επιχειρήματα των διαδίκων
2. Εκτίμηση του Πρωτοδικείου
Β – Επί του δευτέρου λόγου ακυρώσεως, αντλούμενου από εσφαλμένη εκτίμηση της Επιτροπής ως προς τη μη επιλεξιμότητα των κοινοποιηθεισών
ενισχύσεων, από παραβίαση της αρχής της απαγορεύσεως των διακρίσεων, από αντιστροφή του βάρους αποδείξεως και από έλλειψη
αιτιολογίας
1. Επιχειρήματα των διαδίκων
2. Εκτίμηση του Πρωτοδικείου
α) Προκαταρκτικές παρατηρήσεις
β) Επί του ζητήματος αν οι κοινοποιηθείσες επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος σκοπούσαν στο να καταστήσουν δυνατή
τη συνέχιση της δραστηριότητας της επιχειρήσεως λόγω της εγκαταστάσεώς της σε πυκνοκατοικημένη περιοχή
γ) Επί του ζητήματος αν οι επενδύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος πραγματοποιήθηκαν ως προϋπόθεση ή ως συνέπεια επενδύσεων
αναγκαίων για την παραγωγή, επί των αποδείξεων που προσκόμισαν οι ιταλικές αρχές και επί του ενδεχομένου λιγότερο δαπανηρής
λύσεως
i) Επί των επενδύσεων στην εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως
– Επί του ζητήματος αν οι επενδύσεις στην εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως πραγματοποιήθηκαν ως προϋπόθεση ή ως συνέπεια επενδύσεων
αναγκαίων για την παραγωγή
– Επί των αποδείξεων που παρέσχαν οι ιταλικές αρχές
– Επί της υπάρξεως λιγότερο δαπανηρής λύσεως
– Επί του ζητήματος αν οι επενδύσεις στην εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως καθιστούσαν δυνατή τη σημαντική βελτίωση της προστασίας
του περιβάλλοντος
– Συμπέρασμα ως προς την εγκατάσταση οπτανθρακοποιήσεως
ii) Επί των επενδύσεων στην υψικάμινο και στο χαλυβουργείο
δ) Συμπέρασμα επί του δευτέρου λόγου ακυρώσεως
Γ – Επί του τρίτου λόγου ακυρώσεως, αντλούμενου από εσφαλμένη εκτίμηση της Επιτροπής ως προς τη μη τήρηση των προβλεπομένων
από το εφαρμοστέο νομικό πλαίσιο προϋποθέσεων για το συμβιβαστό των ενισχύσεων, από παραβίαση της αρχής της απαγορεύσεως των
διακρίσεων, από αντιστροφή του βάρους αποδείξεως, από έλλειψη αιτιολογίας και από εσωτερική αντίφαση στη συλλογιστική της
προσβαλλομένης αποφάσεως
Δ – Επί της αιτιολογίας της προσβαλλομένης αποφάσεως ως προς το ποσό της ενισχύσεως που κηρύχθηκε ασυμβίβαστη με την κοινή
αγορά
Ε – Γενικό συμπέρασμα
Επί των δικαστικών εξόδων
*
Γλώσσα διαδικασίας: η ιταλική. | [
"ΕΚΑΧ",
"Κρατικές ενισχύσεις",
"Ενισχύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος",
"Ενίσχυση της Ιταλίας υπέρ της χαλυβουργικής επιχειρήσεως Lucchini",
"Μη έγκριση της σχεδιαζόμενης ενισχύσεως",
"Εφαρμοστέο νομικό πλαίσιο",
"Δυνατότητα να θεωρηθούν οι κοινοποιηθείσες ενισχύσεις ως ενισχύσεις για την προστασία του περιβάλλοντος",
"Προϋποθέσεις για το συμβιβαστό των ενισχύσεων προς την κοινή αγορά",
"Αιτιολογία"
] |
62018TJ0083 | bg | Обстоятелства, предхождащи спора
Фактите в основата на решение от 12 декември 2013 г., СН/Парламент (F‑129/12)
На 1 октомври 2004 г. на основание член 5 от Условията за работа на другите служители на Европейския съюз (наричани по-нататък „УРДС“) жалбоподателката CH е назначена от органа, оправомощен да сключва договорите за назначаване (наричан по-нататък „ООСД“) от името на Европейския парламент, като акредитиран парламентарен сътрудник (наричан по-нататък „АПС“), за да подпомага Y, член на Парламента, по силата на договор, който е трябвало да изтече в края на парламентарния мандат 2004/2009.
След прекратяване на парламентарния мандат на Y жалбоподателката е назначена от Парламента като АПС, считано от 1 декември 2007 г. до края на парламентарния мандат, за да подпомага X, нов член на Парламента на мястото на Y до края на остатъка от мандата.
Считано от 1 август 2009 г., жалбоподателката е назначена от Парламента като АПС, за да подпомага X през парламентарния мандат 2009/2014. Тя е класирана в степен 14 на функционална група II. Въпреки това с нов договор, сключен на 1 септември 2010 г., с който се прекратява предходният договор, жалбоподателката е наета да изпълнява същите функции, но този път в степен 11 на функционална група II (наричан по-нататък „трудовият договор“ или „договорът за АПС“).
Считано от 27 септември 2011 г., жалбоподателката излиза в отпуск по болест, който продължава до 19 април 2012 г.
На 28 ноември 2011 г. жалбоподателката информира консултативния комитет по проблемите на тормоза на работното място и неговото предотвратяване (наричан по-нататък „общият консултативният комитет“), създаден с решение на Парламента от 21 февруари 2006 г. за приемане на вътрешни правила за дейността на комитета по проблемите на тормоза на работното място (член 12а от Правилника [за длъжностните лица на Европейския съюз]), за трудностите на работното си място, които по думите ѝ са причинени от поведението на X спрямо нея.
С електронно писмо от 6 декември 2011 г. жалбоподателката се допитва до членовете на общия консултативен комитет относно действията, които трябва да предприеме, за да „подаде жалба“. След това с електронно писмо от 12 декември 2011 г., за да илюстрира тормоза, който счита, че е понесла поради действията на члена на Парламента, когото подпомага, жалбоподателката препраща до всеки от членовете на посочения комитет, както и до генералния секретар на Парламента, електронното писмо, което е изпратила в същия ден до X и в което описва на нейното внимание здравословното си състояние. Накрая, с електронно писмо от 21 декември 2011 г. жалбоподателката се обръща към председателя на общия консултативен комитет с молба за среща.
На 22 декември 2011 г. жалбоподателката подава на основание член 24 от Правилника за длъжностните лица на Европейския съюз (наричан по-нататък „Правилникът“) искане за съдействие до генералния секретар на Парламента (наричано по-нататък „искането за съдействие“), в което твърди, че е жертва на психически тормоз от страна на X, и моли за приемането на мерки, забраняващи доближаването, както и за образуването на административно разследване.
На 6 януари 2012 г. X изпраща до отдел „Назначаване и преместване на персонала“ на дирекция „Развитие на човешките ресурси“ в рамките на генерална дирекция (ГД) за персонала на Парламента писмено искане за прекратяване на договора за АПС на жалбоподателката (наричано по-нататък „искането за прекратяване“). На 18 януари 2012 г. X потвърждава това искане.
С решение от 19 януари 2012 г. на ООСД договорът за АПС на жалбоподателката е прекратен, считано от 19 март 2012 г., поради твърдяна загуба на доверие (наричано по-нататък „решението за уволнение“). Жалбоподателката е освободена от задължението да подаде двумесечно предизвестие, а именно от 19 януари до 19 март 2012 г. В подкрепа на мотива за загубата на доверие ООСД изтъква, че X го е информирала, че жалбоподателката не притежава необходимите компетентности, за да следи работата на определени парламентарни комисии, в които тя участва, и също така се е оплакала от недопустимо поведение на жалбоподателката както по отношение на нея, така и по отношение на други членове на Парламента и техните АПС.
С писмо от 20 март 2012 г. искането за съдействие е отхвърлено от генералния директор на ГД за персонала на Парламента в качеството му на ООСД с мотива, че независимо от това дали АПС може да ползва съдействие по силата на член 24 от Правилника, искането за съдействие на жалбоподателката, свързано с приемането на мерки, забраняващи доближаването, и с провеждането на административно разследване, е станало безпредметно, тъй като предвид междувременно приетото решение за уволнение жалбоподателката вече не упражнява професионална дейност в Парламента (наричано по-нататък „първото решение за отхвърляне на искането за съдействие“).
На 30 март 2012 г. жалбоподателката подава административна жалба срещу решението за уволнение до генералния секретар на Парламента на основание член 90, параграф 2 от Правилника. На 22 юни 2012 г. жалбоподателката подава административна жалба на основание на същата разпоредба от Правилника и срещу решението за отхвърляне на искането за съдействие.
С решение от 20 юли 2012 г. генералният секретар на Парламента частично уважава административната жалба срещу решението за уволнение, като взема решение да отложи датата на изтичане на договора за АПС на жалбоподателката за 20 юни 2012 г. поради удостоверения ѝ с медицинско свидетелство отпуск по болест до 19 април 2012 г. За сметка на това той потвърждава основателността на решението за уволнение, като се позовава на невъзможността, призната в съдебната практика, и по-специално в точка 149 от решение от 7 юли 2010 г., Tomas/Парламент (
F‑116/07, F‑13/08 и F‑31/08
,
EU:F:2010:77
), да се контролира наличието или загубата на доверие, невъзможност, която се разпростира частично и спрямо мотивите, обосноваващи несъществуването или загубата на това доверие.
При всички случаи генералният секретар на Парламента счита, че жалбоподателката не е представила доказателства за явни грешки, които да опорочават преценката на представените факти за обосновка на загубата на доверие, а в същото време Парламентът разполага с данни за няколко случая на неизпълнение на професионалните задължения на жалбоподателката, по-специално във връзка с оценката на възможността за формулиране на законодателни изменения, които да могат да бъдат внесени в дадено досие, неучтивост към член на Парламента от държава членка, различна от тази на X, или обидно поведение на жалбоподателката спрямо новата АПС, наета да подпомага X, и явна нелюбезност спрямо последната в присъствието на директор на предприятие. Преподавател, придружаващ група студенти на посещение в сградата на институцията, също се е оплакал от липса на учтивост от страна на жалбоподателката.
Накрая, според генералния секретар на Парламента обстоятелството, че жалбоподателката е внесла искането за съдействие, не може да възпрепятства решението за уволнение, станало неизбежно поради явното влошаване на отношенията между нея и X.
Освен това с решение от 8 октомври 2012 г. генералният секретар на Парламента в качеството си на ООСД отхвърля подадената по административен ред жалба срещу първото решение за отхвърляне на искането за съдействие, като подчертава, че докато той е „[уведомил жалбоподателката], в подкрепа на решението за уволнение от страна на ООСД, за [нейното] неприемливо поведение […] и за точни, проверими и случили се в присъствието на свидетели факти, [последната е] формулира[ла] твърдения, които не се потвърждават от никакви доказателства“. На жалбоподателката е отговорено също, че като цяло мерките, които тя иска да бъдат предприети, „във всеки случай не са съвместими със специфичното естество на отношенията на близост и доверие, които са необходими между член на Парламента и неговия [АПС]“, че по-специално мярката, забраняваща доближаването, няма никакъв смисъл, тъй като би означавала възпрепятстване на всякакви ефективни работни взаимоотношения между члена на Парламента и неговия АПС, и че от практическа гледна точка Парламентът не може да преназначи жалбоподателката при друг член на институцията, тъй като само последният може да изиска от ООСД назначаването на АПС по негов избор. Относно искането за образуване на административно разследване генералният секретар на Парламента подчертава също, че решение от 8 февруари 2011 г., Skareby/Комисия (
F–95/09
,
EU:F:2011:9
), на което жалбоподателката се позовава в тази връзка, не е приложимо към настоящия случай, тъй като членовете на Парламента не се подчиняват на Правилника, включително на член 12а от него, и не може да им бъде налагано дисциплинарно наказание, нито да бъдат задължавани от ООСД да участват в административно разследване, дори такова участие да е от основно значение.
С жалба, постъпила в секретариата на Съда на публичната служба на Европейския съюз на 31 октомври 2012 г. и регистрирана под номер F–129/12, жалбоподателката иска по същество да се отменят решението за уволнение и първото решение за отхвърляне на искането за съдействие и освен това Парламентът да бъде осъден да ѝ заплати сума в размер на 120000 EUR като обезщетение за вреди.
С решение от 12 декември 2013 г., CH/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
), Съдът на публичната служба отменя решението за уволнение по-специално с мотива, че жалбоподателката не е изслушана предварително от ООСД, както и първото решение за отхвърляне на искането за съдействие, като постановява по същество, че противно на поддържаното от Парламента, АПС могат да се позоват на член 24 от Правилника, за да поискат съдействие от ООСД във връзка с поведение на член на Парламента, за което се твърди, че представлява психически тормоз по смисъла на член 12а от Правилника. Освен това, „като отчита подлежащите на особена критика условия, при които са взети решенията за уволнение и за отхвърляне на искането за съдействие“, Съдът на публичната служба осъжда Парламента да заплати на жалбоподателката обезщетение в размер на 50000 EUR за претърпяната от нея неимуществена вреда.
По приетите от Парламента мерки за изпълнение на решение от 12 декември 2013 г., CH/Парламент (F‑129/12), решение от 6 октомври 2015 г., CH/Парламент (F‑132/14) и обжалваното решение
С писмо от 15 януари 2014 г. жалбоподателката иска от Парламента да предприеме определени мерки, за да осигури изпълнението на решение от 12 декември 2013 г., СН/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
), съгласно член 266 ДФЕС.
С писмо от 3 март 2014 г. Парламентът отговаря официално на различните искания за мерки за изпълнение на решение от 12 декември 2013 г., СН/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
), представени от жалбоподателката.
Парламентът посочва във връзка с искането на жалбоподателката за възстановяването ѝ на постоянна длъжност в тази институция, че подобна мярка явно би надхвърлила необходимото за изпълнението на решение от 12 декември 2013 г., CH/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
), по-специално поради факта, че съгласно съображение 7 от Регламент (ЕО) № 160/2009 на Съвета от 23 февруари 2009 година за изменение на [УРДС] (
ОВ L 55, 2009 г., стр. 1
) „никоя разпоредба на [този] регламент не може да се тълкува като предоставяща привилегирован или пряк достъп на [АПС] до длъжности, изпълнявани от длъжностни лица или други категории служители на [Европейския съюз]“.
При тези условия, предвид личния характер на работните взаимоотношение между членовете на Парламента и техните АПС, Парламентът уведомява жалбоподателката, че не е възможно ефективно възстановяване в длъжност. В този смисъл той уточнява, че „единствената възможност е възстановяване [на жалбоподателката] на длъжността, която е заемала преди решението за уволнение[, което е обявено за незаконосъобразно], но е освободена от задължението да извършва съответната работа, считано до изтичането на нейния [трудов договор] […] на 1 юли 2014 г.[; т]ова освобождаване от задължението за работа изглежда съответства и на задължението за полагане на грижа“. В това отношение Парламентът се ангажира да изплати на жалбоподателката дължимите ѝ възнаграждения за периода от 21 юни 2012 г., датата на влизане в сила на решението за уволнение, до края на трудовия ѝ договор, а именно 1 юли 2014 г., като се приспаднат възнагражденията и обезщетенията за безработица, които тя е получила от други източници в този период.
Освен това Парламентът потвърждава, че внесеното по онова време искане за прекратяване на договора не е част от личното досие на жалбоподателката и че обявеното за незаконосъобразно от Съда на публичната служба решение за уволнение ще бъде премахнато от него. Във връзка с искането за прехвърляне на пенсионни права, придобити по-рано в национална пенсионноосигурителна схема, към пенсионноосигурителната схема на Съюза, Парламентът посочва, че жалбоподателката има едва пет години стаж като АПС и поради тази причина не отговаря на условието за доказване на най-малко десет години стаж в служба на Съюза, за да може да претендира пенсия за осигурителен стаж за сметка на бюджета на Съюза.
Накрая, що се отнася до искането за образуване на административно разследване, съдържащо се още в искането за съдействие, Парламентът посочва, че „[п]о този въпрос, […] ако [жалбоподателката] реши да внесе жалба срещу [X] в национален съд, Парламентът би преразгледал положението с оглед на съдебната практика, произтичаща [от точка 57] от решение [от 12 декември 2013 г., CH/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
)]“.
На 16 април 2014 г. жалбоподателят подава жалба по административен ред на основание член 90, параграф 2 от Правилника срещу решението от 3 март 2014 г. и срещу това от 2 април 2014 г., в което ООСД изразява становището си по допълнителните искания.
В рамките на мерките за изпълнение на решение от 12 декември 2013 г., СН/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
), правната служба на Парламента информира жалбоподателката с писмо от 6 юни 2014 г. относно съществуването на вътрешни правила във връзка с АПС, въведени с решение на Бюрото на Парламента от 14 април 2014 г. за приемане на вътрешна правна уредба (наричана по-нататък „вътрешните правила по проблемите на тормоза във връзка с АПС“) за създаване на консултативен комитет по проблемите на тормоза на работното място и неговото предотвратяване, който ще разглежда жалби на АПС срещу членове на Парламента (наричан по-нататък „специалният консултативен комитет във връзка с АПС“). Разяснено ѝ е също, че от този момент нататък посоченият комитет е „компетентният орган, който ще разгледа евентуална [нейна] жалба за тормоз“, и е „[посъветвана] […] да се обърне към [специалния консултативен] комитет [във връзка с АПС] посредством неговия секретариат“.
С писмо от 20 юни 2014 г. жалбоподателката отговаря, че вследствие на отмяната на първото решение за отхвърляне на искането за съдействие Парламентът остава сезиран с това искане, което се корени в държанието на X. Следователно жалбоподателката иска да разбере „причините, поради които Парламентът […] не е счел за полезно, именно в рамките на мерките за изпълнение на решение [от 12 декември 2013 г., CH/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
)], самият той да сезира пряко [специалния консултативен комитет във връзка с АПС], щом той бъде надлежно формиран, за което [тя] все още не [е] получила потвърждение“.
С писмо от 4 август 2014 г. генералният секретар на Парламента в качеството си на ООСД отхвърля подадената по административен ред жалба от 16 април същата година.
С жалба, постъпила в секретариата на Съда на публичната служба на 17 ноември 2014 г. и заведена под номер F‑132/14, жалбоподателката иска:
–
отмяна на решението на Парламента от 3 март 2014 г., тъй като във връзка с мерките за изпълнение на решение от 12 декември 2013 г., СН/Парламент (
F–129/12
,
EU:F:2013:203
), по смисъла на член 266 ДФЕС тази институция отказва да образува административно разследване за установяване на истинността на фактите, отнасящи се до член на Парламента, както са посочени в искането за съдействие, подадено от нея на 22 декември 2011 г.,
–
отмяна на решението на Парламента от 2 април 2014 г. в частта му, в която с него той отказва да изплати на жалбоподателката сумата от 5686 EUR, отговаряща на разликата във възнаграждението, на която тя смята, че има право по силата на мерките за изпълнение на решение от 12 декември 2013 г., СН/Парламент (
F–129/12
,
EU:F:2013:203
), по смисъла на член 266 ДФЕС,
–
отмяна на решението на Парламента от 4 август 2014 г., с което той отхвърля подадената по административен ред жалба на жалбоподателката срещу двете горепосочени решения от 3 март и 2 април 2014 г.,
–
Парламентът да бъде осъден да изплати на жалбоподателката сумите от 144000 EUR и от 60000 EUR съответно за претърпените от нея имуществени и неимуществени вреди.
Специалният консултативен комитет във връзка с АПС провежда учредителното си събрание на 26 ноември 2014 г. От точка 2 от протокола от това заседание става ясно, че „ако е необходимо, юрисконсултът [на Парламента] би могъл да бъде поканен да участва в заседанието на комитета […], за да го съветва по правни въпроси“. От точка 4 от същия протокол е видно, че „[ю]рисконсултът [е] уведом[ил] членовете [на специалния консултативен комитет във връзка с АПС] за становището на Парламента по […] две дела за предполагаем тормоз[, едно от които е делото, довело до решение от 12 декември 2013 г., CH/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
)]“.
С писмо от 17 декември 2014 г. председателят на специалния консултативен комитет във връзка с АПС кани жалбоподателката на среща с членовете му, предвидена за 28 януари следващата година.
На 15 януари 2015 г. жалбоподателката представя писменото си становище на специалния консултативен комитет във връзка с АПС. На 28 януари 2015 г. той изслушва жалбоподателката, X, както и CN, колега на жалбоподателката, който също е подал искане за съдействие във връзка с твърдения за упражнен от X психически тормоз (решение от 26 март 2015 г., CN/Парламент,
F‑26/14
,
EU:F:2015:22
).
С решение от 6 октомври 2015 г., CH/Парламент (
F‑132/14
,
EU:F:2015:115
), Съдът на публичната служба отменя по-специално решението от 3 март 2014 г., потвърдено с решението от 4 август 2014 г. за отхвърляне на подадената по административен ред жалба, тъй като след отмяната на първото решение за отхвърляне на искането за съдействие с решение от 12 декември 2013 г., CH/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
), Парламентът не е решил да образува административно разследване относно твърденията за психически тормоз и по този начин е нарушил член 266 ДФЕС. Освен това Парламентът е осъден по-специално да изплати на жалбоподателката сумата от 25000 EUR заедно с мораторни лихви като обезщетение за претърпените неимуществени вреди във връзка с неправомерното бездействие на ООСД.
На 18 май 2016 г., в съответствие с член 10 от вътрешните правила по проблемите на тормоза във връзка с АПС, изменени с решението на Бюрото на Парламента от 6 юли 2015 г., съгласно който специалният консултативен комитет във връзка с АПС трябва да предава поверителния си доклад на председателя на Парламента, а не както досега на квесторите, председателят на Парламента, след като се запознава със заключението на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, прието след приключването на административното разследване, посочва на жалбоподателката, че деянията, които е описала в искането за съдействие, според него не доказват неуместно поведение на член на Парламента спрямо АПС и че ще предаде тази преписка на ООСД, който да вземе решение по искането за съдействие (наричано по-нататък „мотивираното решение“).
Всъщност в мотивираното решение председателят на Парламента, който съгласно член 12 от вътрешните правила по проблемите на тормоза във връзка с АПС, изменени с решението на Бюрото на Парламента от 6 юли 2015 г., има правомощието да приеме, „[с] оглед на становището на [специалния консултативен комитет във връзка с АПС]“, „мотивирано решение, в което да посочи дали е налице доказателство за тормоз“, и евентуално да „наложи санкция на съответния депутат съгласно членове 11 и 166 от Правилника за дейността на Парламента“, отбелязва, че специалният консултативен комитет във връзка с АПС счита за доказано по-специално, че X често е критикувала жалбоподателката, включително публично; че понякога е използвала груб тон в обръщенията си към нея; че понякога я е упреквала, след като преди това ѝ е давала противоречиви инструкции; че понякога я е търсела, докато тя е била в отпуск по болест; че я е карала да проверява електронната ѝ кореспонденция по време на ваканциите; че е заявила пред медиите, че жалбоподателката е некомпетентна, както и че я е понижила в степен.
В мотивираното решение председателят на Парламента счита, че това поведение е умишлено по смисъла на член 12а от Правилника и че е извършвано многократно в течение на времето. Въпреки това, що се отнася до критиките на X, употребата на груб език, упреците относно грешките на жалбоподателката и исканията ѝ по време на отпуските на последната, той счита, че X се е отнасяла по същия начин с всички свои подчинени и че това прилича повече на проява на нейната нервност и на затруднението ѝ да управлява правилно екипа си. Следователно това поведение не било насочено конкретно към жалбоподателката. Що се отнася до изявленията на X, според председателя на Парламента те трябва да се преценяват в контекста на решение от 12 декември 2013 г., CH/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
), станало повод за започване на публична кампания срещу бившия член на Парламента с обвинения в упражняване на психически тормоз, макар в своето решение Съдът на публичната служба да не стига до този извод. По този начин X просто опитвала да се защити от станалите публично достояние обвинения в тормоз.
Що се отнася до понижаването на жалбоподателката в степен, председателят на Парламента счита, че тази мярка попада в обхвата на правото на преценка на X в качеството ѝ на член на Парламента и че в това отношение тя била недоволна от работата на жалбоподателката и от нейното поведение, което не способствало за успокояване на напрежението както по отношение на X, така и на другите членове на нейния екип.
Така в мотивираното решение председателят на Парламента стига до извода, че разглеждани в тяхната цялост, твърдените от жалбоподателката деяния не съставляват неуместно поведение на X, позволяващо да се установи наличието на психически тормоз по смисъла на член 12а от Правилника. По-специално, доколкото в светлината на специфичните работни взаимоотношения между членовете на Парламента и техните АПС поведението на последната не може да се счита за прекомерно и укоримо, безпристрастен и нормално чувствителен наблюдател нямало да счете твърдените деяния за годни да уронят личността, достойнството или да накърнят физическата или психологическата цялост на жалбоподателката.
Ето защо председателят на Парламента уведомява жалбоподателката, че предава преписката ѝ на ООСД, който има задължението да се произнесе по искането за съдействие.
На 13 януари 2017 г. жалбоподателката отправя запитване до ООСД защо след приемането на мотивираното решение той все още не я е потърсил, при положение че искането за съдействие е висящо от над пет години.
С писмо от 24 януари 2017 г. на генералния директор по персонала на Парламента жалбоподателката е поканена да представи становището си по мотивираното решение на 10 февруари 2017 г.
С писмо от 10 февруари 2017 г. жалбоподателката представя становището си, в което оспорва заключението на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, както и заключението на председателя на Парламента в мотивираното решение. Освен това тя критикува обстоятелствата, при които посоченият комитет е провел изслушванията, и по-специално факта, че изготвеният от този комитет доклад, списъкът на изслушаните свидетели и протоколите от тези изслушвания не са ѝ предадени въпреки исканията, които е отправила в този смисъл.
С решение от 20 март 2017 г. генералният директор по персонала на Парламента в качеството си на ООСД отхвърля искането за съдействие (наричано по-нататък „обжалваното решение“). По същество той счита, най-напред, че жалбоподателката няма никакво субективно право да получи доклада, изготвен от специалния консултативен комитет във връзка с АПС, списъка на изслушаните свидетели и протоколите от изслушването на свидетелите, тъй като вече разполага с пълните и подробни мотиви за отхвърлянето на твърденията ѝ като неоснователни, по-специално в мотивираното решение. По-нататък, той счита, че юрисконсултът на Парламента има право да присъства на изслушванията пред специалния консултативен комитет във връзка с АПС и че в това отношение обстоятелството, че жалбоподателката не е имала възможност да ползва помощта на адвокатите си пред този орган, не представлява нарушение на принципа на равните процесуални възможности. Накрая, по съществото на спора той посочва като цяло, че споделя напълно съображенията, изложени от председателя на Парламента в мотивираното решение.
С писмо от 28 април 2017 г. на основание Регламент (ЕО) № 1049/2001 на Европейския парламент и на Съвета от 30 май 2001 година относно публичния достъп до документи на Европейския парламент, на Съвета и на Комисията (
ОВ L 145, 2001 г., стр. 43
; Специално издание на български език, 2007 г., глава 1, том 3, стр. 76) жалбоподателката подава заявление за достъп до документите, включени в държаната от общия консултативен комитет и от специалния консултативен комитет във връзка с АПС преписка, която се отнася до нея, и по-специално до доклада, изготвен от последния комитет. Това заявление е отхвърлено с решение от 16 юни 2017 г., отхвърляне, което Парламентът потвърждава на 21 август 2017 г. с мотива, че оповестяването на тези документи би могло да засегне неприкосновеността на X, както и защитата на личните данни на свидетелите.
На 20 юни 2017 г. жалбоподателката подава жалба по административен ред срещу обжалваното решение на основание член 90, параграф 2 от Правилника. В подкрепа на подадената по административен ред жалба тя се позовава на нарушение на принципа на добра администрация, на задължението за мотивиране, на член 25 от Правилника, на правото на изслушване, на задължението за полагане на грижа и на принципа на разумния срок, както и на явна грешка в преценката, нарушение на член 31 от Хартата на основните права на Европейския съюз (наричана по-нататък „Хартата“) и нарушение на членове 12а и 24 от Правилника.
С решение от 26 октомври 2017 г. генералният секретар на Парламента в качеството си на ООСД уважава частично жалбата по административен ред от 20 юни 2017 г. в частта относно обезщетението, като отпуска на жалбоподателката сума, възлизаща ex æquo et bono на 1500 EUR, за времето, употребено от ООСД между мотивираното и обжалваното решение, което според него можело да бъде по-кратко. Той отхвърля подадената по административен ред жалба в останалата ѝ част, и по-специално доводите, с които се оспорва законосъобразността на обжалваното решение. Така генералният секретар на Парламента, подобно на председателя на Парламента, счита, че твърдените деяния не съставляват психически тормоз по смисъла на член 12а от Правилника (наричано по-нататък „решението за отхвърляне на подадената по административен ред жалба“).
Производство и искания на страните
На 17 април 2018 г. в рамките на процесуално-организационно действие Общият съд приканва Парламента да внесе заедно с писмената си защита и евентуално в неповерителна форма окончателното заключение на специалния консултативен комитет във връзка с АПС по случая на жалбоподателката, както и протоколите от изслушването на свидетелите пред този консултативен орган, доколкото в жалбата си жалбоподателката иска на ответника да бъде разпоредено да представи тези документи.
Парламентът подава писмената си защита на 2 май 2018 г. С писмо от 3 май 2018 г. обаче той посочва, че отказва да представи поисканите документи с обяснението, че особено важно за правилното функциониране на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, създаден след решение от 12 декември 2013 г., CH/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
), е да се запази поверителността по отношение на жалбоподателката на работата и разискванията на този консултативен комитет, в който са се съгласили да участват трима квестори. Впрочем Парламентът подчертава, че в делото, по което е постановено решение от 13 юли 2018 г., Curto/Парламент (
T‑275/17
,
EU:T:2018:479
), както и във висящото дело QH/Парламент (T‑748/16), Общият съд решава, че документи, подобни на тези, които се изискват в разглеждания случай, не са поверителни по отношение на жалбоподателите и съответно им ги предава. Така според Парламента „[п]ри наличието на практика, която става систематична и заплашва самото съществуване на механизма за разглеждане на жалбите за тормоз, подавани от АПС срещу членове на Парламента, институцията със съжаление трябва да заяви, че вече няма да предоставя на Общия съд поверителни документи, ако не е сигурна, че те във всеки случай няма да бъдат изпращани на [жалбоподателя]“.
С определение от 18 май 2018 г. Общият съд разпорежда на Парламента на основание член 92, параграф 3 от своя Процедурния правилник да представи заключението и евентуалните протоколи от изслушването на свидетелите, изготвени от специалния консултативен комитет във връзка с АПС вследствие на искането за съдействие, като посочва, че на този етап тези документи няма да бъдат предадени на жалбоподателката.
С писмо от 4 юни 2018 г. Парламентът отново отказва да представи документите, поискани в рамките на действие за събиране на доказателства, като същевременно предлага на Общия съд при желание от негова страна да му ги предостави неофициално, така че те да не бъдат приложени към преписката по делото и „по този начин институцията да е сигурна, че [жалбоподателката] няма да има достъп до документи, които тя счита за тайни и поверителни“.
На 28 юни 2018 г. в рамките на процесуално-организационно действие страните са приканени да изразят становището си по въпроса за последиците за разглеждането на делото от решението на Парламента от 4 юни 2018 г., с което той отказва да предаде на Общия съд документите, чието представяне му е разпоредено от последния с определение от 18 май 2018 г. В това отношение вниманието на страните е насочено, от една страна, към решения от 10 юни 1980 г., M./Комисия (
155/78
,
EU:C:1980:150
), и от 12 май 2010 г., Комисия/Meierhofer (
T‑560/08 P
,
EU:T:2010:192
), и от друга страна, към решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент (
T‑218/17
,
EU:T:2018:393
).
Съответно на 10 и 11 юли 2018 г. жалбоподателката и Парламентът представят становищата си по този въпрос.
На 8 август 2018 г. Общият съд приема, че втора размяна на писмени становища не е необходима, и след като отказва искането на жалбоподателката в този смисъл от 2 август 2018 г., писмената фаза на производството приключва, като устните състезания на страните са изслушани в съдебното заседание от 25 октомври 2018 г.
Жалбоподателката иска от Общия съд:
–
да отмени обжалваното решение и при необходимост, решението за отхвърляне на подадената по административен ред жалба,
–
да осъди Парламента да плати сумата от 68500 EUR като обезщетение за неимуществените вреди, които била претърпяла,
–
да осъди Парламента да заплати съдебните разноски.
Парламентът иска от Общия съд:
–
да отхвърли жалбата като неоснователна,
–
да осъди жалбоподателката да заплати съдебните разноски.
От правна страна
По искането за отмяна
В подкрепа на искането си за отмяна на обжалваното решение и евентуално на решението за отхвърляне на подадената по административен ред жалба жалбоподателката изтъква две основания, изведени съответно, първото, от нарушение на член 41 от Хартата, на член 25 от Правилника и на задължението за мотивиране, на принципа на добра администрация, на правото на изслушване и на правото на защита, както и на задължението за полагане на грижа, и второто, от явна грешка в преценката, нарушение на член 31 от Хартата, на членове 12а и 24 от Правилника, както и на задължението за полагане на грижа.
По предмета на искането за отмяна
Съгласно постоянната съдебна практика искания за отмяна, които формално са насочени срещу решението за отхвърляне на жалба по административен ред, когато сами по себе си тези искания нямат самостоятелно съдържание, водят до сезирането на Общия съд с акта, срещу който е подадена жалбата по административен ред (вж. в този смисъл решения от 17 януари 1989 г., Vainker/Парламент,
293/87
,
EU:C:1989:8
, точка
и от 6 април 2006 г., Camós Grau/Комисия,
T‑309/03
,
EU:T:2006:110
, т.
).
В случая, тъй като решението за отхвърляне на подадената по административен ред жалба само потвърждава обжалваното решение, следва да се приеме, че искането за отмяна на решението за отхвърляне на подадената по административен ред жалба няма самостоятелно съдържание и следователно няма основание за отделно произнасяне по него, макар че при разглеждането на законосъобразността на обжалваното решение ще трябва да се вземат под внимание, от една страна, мотивите, съдържащи се в решението за отхвърляне на подадената по административен ред жалба, доколкото се предполага, че те трябва да съвпадат с мотивите на обжалваното решение (вж. в този смисъл решение от 9 декември 2009 г., Комисия/Birkhoff,
T‑377/08 P
,
EU:T:2009:485
, т.
и
и цитираната съдебна практика), и от друга страна, мотивите, съдържащи се в мотивираното решение, към което препраща обжалваното решение.
По първото основание, изведено от нарушение на член 41 от Хартата, на член 25 от Правилника и на задължението за мотивиране, на принципа на добра администрация, на правото на изслушване и на правото на защита, както и на задължението за полагане на грижа
В подкрепа на първото си основание жалбоподателката изтъква, че в досъдебната фаза ООСД не ѝ е предоставил доклада на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, списъка на изслушаните от този комитет свидетели, както и протоколите от изслушването на тези свидетели и че това я е лишило от възможността да разбере разсъжденията, изложени в мотивираното решение, на което се позовава обжалваното решение и в което се приема, че твърдените деяния не съставляват психически тормоз спрямо нея. Впрочем тя не могла да прецени също така, от една страна, дали посоченият консултативен комитет е изслушал свидетели, и по-специално посочените от нея свидетели, в това число двама лекари, и от друга страна, дали ООСД е взел надлежно предвид представените от нея медицински свидетелства от невропсихиатър и от лекуващия ѝ лекар.
Освен това жалбоподателката обвинява ООСД, че не ѝ е предал доклада на специалния консултативен комитет във връзка с АПС. Впрочем според нея такова предаване е задължително, още повече че обжалваното решение не е достатъчно мотивирано. Освен това тя счита, че предоставянето на този доклад и на протоколите от изслушването на свидетелите е необходимо, за да може тя да се увери, че тези свидетелски показания не са изопачени.
Във всеки случай непредоставянето в досъдебната фаза на доклада на специалния консултативен комитет във връзка с АПС и на протоколите от изслушването на свидетелите, или поне на техен неповерителен вариант, съставлявало нарушение на правото ѝ на изслушване, което било потвърдено от Общия съд в решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент (
T‑218/17
,
EU:T:2018:393
). Освен това поведението на ООСД съставлявало нарушение на задължението му за полагане на грижа, тъй като явно не бил взет предвид интересът ѝ да разполага с тези документи и с подходяща обосновка относно отхвърлянето на искането за съдействие.
Парламентът иска основанието да се отхвърли по същество.
Той поддържа, че в случая ООСД е изпълнил задължението си за мотивиране. Що се отнася до изслушването на свидетелите, той признава, че показанията им може да са полезни да допълнят или да компенсират липсата на доказателства от страна на подалото искане за съдействие лице, като в същото време счита, от една страна, че тяхната доказателствена сила трябва да бъде поставена под съмнение. От друга страна, „[а]ко гарантираната на свидетелите поверителност бъде жертвана в името на прекомерна прозрачност, това неизбежно ще намали готовността на третите лица да дават откровени, пълни и обективни показания и [дори] изобщо да свидетелстват“. По тази причина Парламентът счита, че поверителността трябва да обхване както доклада на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, така и протоколите от изслушването на свидетелите и списъка на свидетелите, изслушани от специалния консултативен комитет във връзка с АПС, с което обосновава, от една страна, необходимостта тези документи по никакъв начин да не попадат у жалбоподателката, и от друга страна, отказа си да изпълни разпореденото от Общия съд действие за събиране на доказателства.
По отношение на правото на изслушване Парламентът счита, че в случая то е спазено, тъй като жалбоподателката е имала повод да представи становището си по мотивираното решение, и че във всеки случай не било необходимо предаване на доклада, изготвен от специалния консултативен комитет във връзка с АПС, за да ѝ се даде възможност да изложи становището си. Освен това, като се има предвид, че подобно предаване било вредно за ефективността на работата на посочения комитет, Парламентът счита, че ООСД не бил длъжен да предаде на жалбоподателката този доклад, нито протоколите от изслушването на свидетелите.
–
Предварителни съображения по разглеждането на искане за съдействие съгласно Правилника
В самото начало трябва да се припомни, че когато ООСД или, в зависимост от случая, органът по назначаването на дадена институция (наричан по-нататък „ОН“) е сезиран на основание член 90, параграф 1 от Правилника с искане за съдействие по смисъла на член 24 от този правилник, съгласно задължението за съдействие и ако установи наличието на инцидент, несъвместим с реда и спокойствието в службата, този орган трябва да се намеси с цялата необходима енергичност и да отговори с полагаемата се бързина и грижа предвид обстоятелствата по случая, за да установи фактите и след като се запознае с тях, да вземе подходящи мерки. За тази цел е достатъчно длъжностното лице или служителят, който иска закрила от своята институция, да представи косвени доказателства за наличието на посегателствата, на които твърди, че е подложен. При наличието на такива доказателства съответната институция е длъжна да вземе подходящите мерки в сътрудничество с подалото искането за съдействие лице, като извърши административна проверка, за да установи фактите, във връзка с които е подадено искането за съдействие (решения от 26 януари 1989 г., Koutchoumoff/Комисия,
224/87
,
EU:C:1989:38
, т.
и
, от 12 юли 2011 г., Комисия/Q,
T‑80/09 P
,
EU:T:2011:347
, т.
и от 24 април 2017 г., HF/Парламент,
T‑570/16
,
EU:T:2017:283
, т.
).
При наличие на твърдения за тормоз задължението за съдействие съдържа по-специално задължение за администрацията да разгледа сериозно, бързо и напълно поверително искането за съдействие, съдържащо твърдение за тормоз, и да уведоми жалбоподателя за неговия ход (решения от 24 април 2017 г., HF/Парламент,
T‑570/16
,
EU:T:2017:283
, т.
и от 6 октомври 2015 г., CH/Парламент,
F‑132/14
,
EU:F:2015:115
, т.
).
Това задължение съществува дори когато искането за съдействие се отнася до „трето лице“ по смисъла на член 24 от Правилника, което не е друго длъжностно лице или служител, а член на институция (вж. в този смисъл решения от 12 декември 2013 г., CH/Парламент,
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
, т.
—
и от 26 март 2015 г., CN/Парламент,
F‑26/14
,
EU:F:2015:22
, т.
). Всъщност, що се отнася до членовете на Парламента, те също са длъжни да спазват забраната на всяка форма на психически или сексуален тормоз, предвидена в член 12а от Правилника (вж. в този смисъл решение от 13 юли 2018 г., Curto/Парламент,
T‑275/17
,
EU:T:2018:479
, т.
—
).
Що се отнася до мерките, които трябва да приеме в случай като разглеждания, който попада в приложното поле на член 24 от Правилника, под контрола на съдилищата на Европейския съюз администрацията разполага с широко право на преценка при избора на мерки съгласно член 24 от Правилника (решения от 15 септември 1998 г., Haas и др./Комисия,
T‑3/96
,
EU:T:1998:202
, т.
, от 25 октомври 2007 г., Lo Giudice/Комисия,
T‑154/05
,
EU:T:2007:322
, т.
и от 24 април 2017 г., HF/Парламент,
T‑570/16
,
EU:T:2017:283
, т.
).
Когато след подаване на искане за съдействие като разглежданото в настоящия случай администрацията реши да започне административно разследване, евентуално като го повери, както в разглеждания случай, на консултативен комитет (вж. в този смисъл решение от 6 октомври 2015 г., CH/Парламент,
F‑132/14
,
EU:F:2015:115
, т.
), самият предмет на това административно разследване е да се потвърди или отхвърли наличието на психически тормоз по смисъла на член 12а от Правилника, така че ООСД не може да предрешава изхода от разследването и не е оправомощен да изразява позиция, дори и мълчаливо, относно действителността на твърдения тормоз, преди да е получил резултатите от административното разследване. С други думи, започването на административно разследване предполага поради естеството си администрацията да не изразява преждевременно позиция най-вече въз основа на едностранно изложение на фактите, посочени в искането за съдействие, тъй като тя е длъжна, напротив, да изрази позицията си едва след приключването на посоченото разследване, което трябва да бъде водено чрез противопоставяне на твърденията на длъжностното лице или служителя, подал искането за съдействие, с версията на фактите, представена от предполагаемия извършител на тормоза, както и с тази на лицата, които са били свидетели на действията, за които се твърди, че съставляват нарушение на член 12а от Правилника от страна на предполагаемия извършител на тормоза (вж. в този смисъл решение от 24 април 2017 г., HF/Парламент,
T‑570/16
,
EU:T:2017:283
, т.
и цитираната съдебна практика).
В това отношение, от една страна, установяването от администрацията — след приключването на административното разследване, проведено евентуално с помощта на инстанция, отделна от ООСД, каквато е специалният консултативен комитет във връзка с АПС — на наличие на психически тормоз може само по себе си да окаже положително въздействие в процеса на лечение на длъжностното лице или служителя, спрямо което е бил упражнен тормоз, и освен това може не само да обоснове налагането на дисциплинарни мерки по отношение на извършителя на тормоза, но също така да бъде използвано от пострадалото лице за целите на евентуален съдебен иск по националното право, по който ще се приложи задължението за оказване на съдействие от ООСД на основание член 24 от Правилника и няма да се погаси след изтичането на срока на договора на съответния служител. От друга страна, провеждането на административното разследване до неговия край може, обратно, да позволи да се отхвърлят твърденията на лицето, което се счита за пострадало, позволявайки по този начин да се поправят вредите, които такова обвинение, ако то се е оказало неоснователно, е могло да причини на посоченото като извършител на тормоза лице в разследването (вж. в този смисъл решение от 24 април 2017 г., HF/Парламент,
T‑570/16
,
EU:T:2017:283
, т.
и цитираната съдебна практика).
По този аспект, най-напред, следва да се отбележи, че Правилникът не предвижда конкретна процедура, която администрацията е длъжна да следва, когато разглежда искане за съдействие по смисъла на член 24 от Правилника, подадено на основание член 90, параграф 1 от посочения правилник, с предмет твърдение на длъжностно лице или служител, че друго длъжностно лице или служител, или дори член на институция, се е отнесъл към него по начин, който нарушава член 12а от Правилника (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
).
По-нататък, следва да се припомни, че производството по административно разследване, водено по направено от длъжностно лице или служител искане за съдействие по смисъла на член 24 от Правилника във връзка с деяния на друго длъжностно лице или служител или дори на член на институция, за които се твърди, че съставляват психически тормоз по смисъла на член 12а от Правилника, несъмнено се образува по негово искане, но по никакъв начин не би могло да се разглежда като производство по разследване, водено срещу това длъжностно лице или този служител (вж. в този смисъл решение от 16 май 2012 г., Skareby/Комисия,
F‑42/10
,
EU:F:2012:64
, т.
). Всъщност съгласно постоянната съдебна практика ролята на лицето, което е подало искането за съдействие и което твърди, че са налице деяния, свързани с тормоз, се състои основно в това да съдейства за правилното провеждане на административното разследване с цел да се установят фактите (решения от 26 януари 1989 г., Koutchoumoff/Комисия,
224/87
,
EU:C:1989:38
, т.
и
, от 25 октомври 2007 г., Lo Giudice/Комисия,
T‑154/05
,
EU:T:2007:322
, т.
и от 6 октомври 2015 г., CH/Парламент,
F‑132/14
,
EU:F:2015:115
, т.
).
Впрочем зачитането на правото на защита, както е посочено в член 48 от Хартата, озаглавен „Презумпция за невиновност и право на защита“, несъмнено налага адресатите на решения, които засягат осезаемо интересите им, да имат възможност да представят надлежно становището си по обстоятелствата, които могат да бъдат изтъкнати „срещу тях“, за да обосноват тези решения (решение от 14 юни 2016 г., Marchiani/Парламент,
C‑566/14 P
,
EU:C:2016:437
, т.
), и включва спазването на принципа на състезателност, надхвърлящ зачитането на правото на изслушване, което впрочем също е гарантирано като част от член 41 от Хартата, озаглавен „Право на добра администрация“. Позоваването на зачитането на правото на защита по смисъла на член 48 от Хартата обаче може да се използва само в рамките на производство „срещу“ лице, което може да завърши с увреждащ го акт, в който администрацията приема уличаващи доказателства срещу него (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
; вж. също в този смисъл решение от 16 май 2012 г., Skareby/Комисия,
F‑42/10
,
EU:F:2012:64
, т.
).
От това следва, че в рамките на производството, което ОН или ООСД следва, за да се произнесе по искане за съдействие на основание нарушение на член 12а от Правилника, лицето, подало това искане, не може да се позовава на зачитането на правото на защита по член 48 от Хартата като такова, нито в този контекст може да се позовава на него през призмата на нарушение на принципа на състезателност (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
).
Същото впрочем се отнася и за предполагаемия извършител на тормоза. Всъщност той несъмнено може да бъде лично засегнат от искането за съдействие, довело до образуването на административното разследване, и може да му се наложи още на този етап да се защитава срещу повдигнатите срещу него обвинения, което е основание същият да може да бъде изслушан — евентуално многократно — в хода на разследването (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
; вж. също в този смисъл решение от 17 септември 2014 г., CQ/Парламент,
F‑12/13
,
EU:F:2014:214
, т.
). Едва на по-късен етап от производството обаче, ако срещу нещо бъдат образувани дисциплинарни производства, например чрез сезирането на дисциплинарния съвет или на който и да е друг аналогичен орган, той би могъл да се възползва от правото на защита по смисъла на член 48 от Хартата, и по-специално от принципа на състезателност, като трябва да се подчертае, че ако обвиненият е длъжностно лице или служител, Правилникът предвижда право на изслушване само по принципа на образуване на дисциплинарното производство и че производството придобива състезателен характер едва след сезирането на дисциплинарния съвет (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
, вж. също в този смисъл решение от 19 март 1998 г., Tzoanos/Комисия,
T‑74/96
,
EU:T:1998:58
, т.
).
При това положение на лицето, подало искане за съдействие, в качеството му на предполагаемо пострадало лице трябва да се признаят процесуални права, различни от правото на защита по член 48 от Хартата, които не са така широки като последното (решения от 16 май 2012 г., Skareby/Комисия,
F‑42/10
,
EU:F:2012:64
, т.
и от 16 декември 2015 г., De Loecker/ЕСВД,
F‑34/15
,
EU:F:2015:153
, т.
) и които в крайна сметка произтичат от правото на добра администрация, предвидено понастоящем в член 41 от Хартата (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
).
Всъщност следва да се припомни, че целта на административно разследване, образувано от администрацията в отговор на искане за съдействие по смисъла на член 24 от Правилника, е да внесе разяснения по спорните факти въз основа на изводите от разследването, за да може администрацията да вземе окончателна позиция по този въпрос, позволяваща ѝ или да приключи разглеждането на искането за съдействие, без да взема по-нататъшни мерки, или, когато твърдените факти са се оказали верни и попадат в приложното поле на член 12а от Правилника, да започне дисциплинарно производство с цел евентуално да наложи дисциплинарни санкции срещу твърдения извършител на психическия тормоз (вж. що се отнася до длъжностно лице или служител, решение от 24 април 2017 г., HF/Парламент,
T‑570/16
,
EU:T:2017:283
, т.
и що се отнася до член на институция, решение от 6 октомври 2015 г., CH/Парламент,
F‑132/14
,
EU:F:2015:115
, т.
).
Така, от една страна, когато в рамките на мерките, които решава да приеме в отговор на искане за съдействие, администрацията вземе решение да започне дисциплинарно производство на основание член 86 от Правилника или каквото и да е друго аналогично производство с мотива, че обвиненото в това искане лице е нарушило забраната по член 12а от Правилника, така воденото производството е насочено срещу това лице като предполагаем извършител на тормоза, така че последното вече може да се възползва от всички процесуални гаранции за упражняване на правото на защита по смисъла на член 48 от Хартата, и по-специално принципа на състезателност. В случай на длъжностно лице или служител това са гаранциите, предвидени в приложение IX към Правилника (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
), а в случай на член на Парламента — гаранциите, предвидени в член 166 от Правилника за дейността на тази институция.
От друга страна, когато в отговор на искане за съдействие администрацията реши, че изтъкнатите в подкрепа на това искане данни не са основателни и съответно че посоченото поведение не съставлява психически тормоз по смисъла на член 12а от Правилните, такова решение уврежда лицето, подало искането за съдействие (вж. в този смисъл решения от 12 септември 2007 г., Combescot/Комисия,
T‑249/04
,
EU:T:2007:261
, т.
и от 11 май 2010 г., Nanopoulos/Комисия,
F‑30/08
,
EU:F:2010:43
, т.
), и има неблагоприятни последици за него по смисъла на член 41, параграф 2, буква а) от Хартата (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
).
Така с оглед на зачитането на правото на добра администрация лицето, подало искането за съдействие, трябва задължително да бъде надлежно изслушано съгласно член 41, параграф 2 буква а) от Хартата, преди това решение за отхвърляне на искането за съдействие да бъде прието от ОН или от ООСД. Това означава заинтересованото лице да бъде изслушано предварително по мотивите, които ОН или ООСД възнамерява да изтъкне в подкрепа на отхвърлянето на това искане (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
).
В случая е безспорно, че жалбоподателката е изслушана предварително от ООСД, по-конкретно по мотивираното решение и по писмото на генералния директор по персонала на Парламента от 24 януари 2017 г., преди този орган да приеме обжалваното решение. Жалбоподателката обаче счита, че не е изслушана надлежно в рамките на писменото становище, което подава на 10 февруари 2017 г., тъй като при изготвянето му не е разполагала със становището, доклада или заключението на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, доколкото на този етап формата, която този комитет е избрал, за да изрази позицията си, не е недвусмислено и ясно известна, нито с протоколите от изслушването на свидетелите.
Следователно трябва да се установи дали в случая правото на жалбоподателката да бъде изслушана, налага тя да е разполагала и със становището на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, евентуално прието под формата на доклад или заключение, както и с протоколите от проведените от този комитет изслушвания, за да изготви становището си по мотивите, на които ООСД се позовава, препращайки към мотивираното решение, за да отхвърли искането за съдействие.
–
По задължението на ООСД да изпрати на жалбоподателката становището на специалния консултативен комитет във връзка с АПС преди приемането на обжалваното решение, за да зачете правото на жалбоподателката да бъде изслушана
По дело, в което се разглежда нормативната уредба, приложима по отношение на Европейската централна банка (ЕЦБ), а не Правилникът, Общият съд постановява, че когато администрацията реши да образува административно разследване и последното приключва с изготвянето на доклад, служителят на тази институция, който е подал „жалба“ — съгласно терминология, използвана в относимата към тази институция нормативна уредба — за да се оплаче от деяния, за които твърди, че попадат в обхвата на понятието за психически тормоз съгласно определението на това понятие в правилата, приложими за персонала на ЕЦБ, следва — подобно на лицето, срещу което е отправено обвинението — да получи възможността да представи становището си по проекта на доклада от разследването, предвиден в посочените правила, преди администрацията на ЕЦБ да се произнесе по жалбата, или поне по обстоятелствата, които взема предвид при приемането на своето решение (вж. в този смисъл решение от 23 септември 2015 г., Cerafogli/ЕЦБ,
T‑114/13 P
,
EU:T:2015:678
, т.
).
В областите на приложение на Правилника от ОН или евентуално от ООСД се иска да разглежда не жалби, а искания за съдействие, отправени на основание член 24 и член 90, параграф 1 от Правилника. В това отношение Правилникът, за разлика от режима, приложим по отношение на ЕЦБ, не предвижда конкретна процедура относно начина, по който ОН или ООСД следва да разглежда искане за съдействие по смисъла на член 24 от Правилника, основано на нарушение на член 12а от него, нито разпоредба, която сама по себе си да налага становището, докладът или заключението на консултативен комитет като специалния консултативен комитет във връзка с АПС или протоколите от изслушването на свидетелите пред този комитет да бъдат изпращани на лицето, подало искане за съдействие, или на обвиненото в това искане лице в качеството му на предполагаем извършител на тормоза (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
).
Въпреки това в съдебната практика се приема, че стига да не се засяга защитата на интересите на разследваните лица и на свидетелите в разследването, с нито една разпоредба от Правилника не се забранява предоставянето на окончателния доклад от разследването на трето лице, което би имало законен интерес да се запознае с него, като например лицето, подало искане за съдействие по член 24 от Правилника с твърдение за нарушение на член 12а от Правилника. В този контекст се подчертава, че в рамките на автономията, с която разполагат при изпълнението на тези разпоредби на Правилника, понякога някои институции са решавали да постъпят така и са предоставяли на лицето, подало искане за съдействие, окончателния доклад от разследването било преди обжалването по съдебен ред, прилагайки доклада към приетото окончателно решение по искането за съдействие, било при изпълнението на процесуално-организационно действие, разпоредено от съда на Съюза, който трябва да се произнесе по искането на първа инстанция (вж. в този смисъл решение от 11 юли 2013 г., Tzirani/Комисия,
F‑46/11
,
EU:F:2013:115
, т.
), като това от 17 април 2018 г., което Парламентът отказва да изпълни в случая.
Общият съд обаче счита, че когато ООСД реши, както в настоящия случай, да ползва становището, евентуално прието под формата на доклад или заключение, на консултативен комитет, на който поверява задачата да проведе административно разследване, и когато в решението по искането за съдействие взема предвид становището на този консултативен комитет, посоченото становище, което е консултативно и може да бъде изготвено в неповерителен вариант при зачитане на анонимността на свидетелите, трябва — с оглед на правото на лицето, подало искането за съдействие, да бъде изслушано — по принцип да бъде доведено до знанието на последното, дори и вътрешните правила относно тормоза във връзка с АПС да не предвиждат такова изпращане (вж. в този смисъл решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
).
Изтъкнатото от Парламента обстоятелство, че в случая става въпрос за документ, изготвен от специалния консултативен комитет във връзка с АПС, а не за документ, изготвен от общия консултативен комитет, като разглеждания в решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент (
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
), не оборва това заключение.
Всъщност няма съмнение, както подчертава Парламентът, че специалният консултативен комитет във връзка с АПС предоставя на председателя на Парламента само „мотивирано становище“, което не обвързва последния, когато той на свой ред приема мотивирано решение, въз основа на което впоследствие ООСД ще се произнесе по искането за съдействие. Парламентът изтъква това, като подчертава, че за разлика от исканията за съдействие, разглеждани в сътрудничество с общия консултативен комитет, при исканията за съдействие, подадени от АПС и разглеждани съвместно със специалния консултативен комитет във връзка с АПС, председателят на Парламента встъпва в спора и „разполага с изключителни правомощия да вземе решение по въпроса за наличието или липсата на тормоз, които са много по-ясно определени от правомощията на генералния секретар в случаите на тормоз на длъжностни лица“.
Подобно съображение обаче, както и желанието на Парламента да следи за опазването на строгата поверителност на работата на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, за да се гарантира, че квесторите ще продължават да приемат да участват в нея, по никакъв начин не трябва да накърняват основното право на всяко длъжностно лице или служител, предвидено в член 41, параграф 2, буква а) от Хартата, да бъде надлежно изслушан преди ООСД да се произнесе по представеното от него искане за съдействие.
По-специално, макар становището на специалния консултативен комитет във връзка с АПС да не е правно обвързващо, при положение че с това становище разполага както председателят на Парламента при приемането на мотивираното решение, така и ООСД при произнасянето по искането за съдействие, то следва да бъде доведено и до знанието на АПС, така че той да може предварително да изрази позиция по съдържанието му преди ООСД да се произнесе по искането за съдействие, позовавайки се, включително косвено, на това становище. Ето защо в случая не е достатъчно на жалбоподателката да се предостави само мотивираното решение, макар в това решение председателят на Парламента да посочва, че предава съдържанието на заключението на специалния консултативен комитет във връзка с АПС.
Освен това, що се отнася до опасността самоличността на свидетелите, включително на евентуалните членове на Парламента, да бъде разкрита, ако съдържанието на становището на специалния консултативен комитет във връзка с АПС бъде оповестено на жалбоподателката, трябва да се констатира, че няма пречка посоченият комитет да изготви това становище, евентуално под формата на доклад или заключение, по начин, който да не дава възможност да се установи самоличността на свидетелите, оказали съдействие в административното разследване. Следователно този доводи не могат да бъдат приети, още по-малко в контекста на разглежданото дело, тъй като Общият съд не е взел предвид съдържанието на разглеждания документ, доколкото не е могъл да се запознае с него, и с оглед на несистематичния начин, по който Парламентът го цитира, не може да е сигурен дали същият е изготвен под формата на становище, доклад или заключение.
Предвид всички изложени дотук съображения трябва да се заключи, че ООСД е нарушил правото на изслушване, посочено в член 41 от Хартата, като в обжалваното решение и в решението за отхвърляне на подадената по административен ред жалба отказва да предостави на жалбоподателката становището на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, евентуално изготвено под формата на доклад или заключение, и така я изслушва в недостатъчна степен, в случая само на основата на мотивираното решение, излагащо мотивите, поради които председателят на Парламента приема въз основа на посоченото становище, че твърденията в искането за съдействие са неоснователни.
–
По задължението на ООСД да изпрати на жалбоподателката протоколите от изслушването на свидетелите преди приемането на обжалваното решение, за да зачете правото на жалбоподателката да бъде изслушана
Що се отнася до протоколите от изслушването на свидетелите пред специалния консултативен комитет във връзка с АПС, Общият съд счита, че по принцип, за да се гарантира ефективното прилагане на забраната на всяка форма на психически или сексуален тормоз на работното място, администрацията може да предвиди възможността на свидетелите, приели да дадат показания относно спорните факти в случай на твърдение за тормоз, да се гарантира, че показанията им ще останат поверителни, както по отношение на предполагаемия извършител на тормоза, така и на предполагаемото пострадало лице, поне в рамките на производството по разглеждане на искането за съдействие по смисъла на член 24 от Правилника (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
).
Всъщност, от една страна, тъй като една от целите, вменени на администрацията в рамките на разглеждането на искане за съдействие, е да се възстанови спокойната атмосфера в колектива, довеждането на съдържанието на свидетелските показания до знанието както на предполагаемия извършител на тормоза, така и на предполагаемото пострадало лице, може да застраши постигането на тази цел, като стане причина за подновяване на евентуална междуличностна вражда в колектива и като възпре лицата, които могат да дадат релевантни свидетелски показания, да правят това занапред (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
).
От друга страна, когато дадена институция получи информация, предоставена доброволно, но едновременно е поискана поверителност с цел да се защити анонимността на информатора, институцията, която се съгласява да получи информацията, е длъжна да спази това условие (вж. в този смисъл и по аналогия решение от 7 ноември 1985 г., Adams/Комисия,
145/83
,
EU:C:1985:448
, т.
). Впрочем същото може да важи и когато длъжностни лица или служители, и дори членове на дадена институция, приемат да дадат свидетелски показания, за да позволят на администрацията да установи фактите, във връзка с които е подадено искане за съдействие, но в замяна на това искат анонимността им да бъде гарантирана по отношение на предполагаемия извършител на тормоза и/или на предполагаемото пострадало лице, като трябва да се подчертае, че макар от гледна точка на Правилника или от политическа гледна точка тяхното участие да е желателно, те не са длъжни непременно да сътрудничат на разследването, давайки показания (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
).
Въпреки това, когато администрацията реши да започне дисциплинарно производство срещу предполагаемия извършител на тормоза, ОН или ООСД трябва да предостави на заинтересованото лице всеки документ, който би искал да представи на преценката на дисциплинарния съвет, а последният има задължението евентуално да изслуша отново свидетелите на предполагаемите деяния (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
). Тази логика важи по аналогия и за членовете на дадена институция, каквито са членовете на Парламента, срещу които е образувано специално производство като предвиденото в член 166 от Правилника за дейността на тази институция.
Предвид изложените дотук съображения следва да се констатира, че ООСД не е нарушил правото на изслушване, предвидено в член 41 от Хартата, като в случая е отказал да предаде на жалбоподателката протоколите от изслушването на свидетелите в досъдебната фаза.
–
По последиците от нарушението на правото на изслушване, изведено от неизпращането в досъдебната фаза на становището на специалния консултативен комитет във връзка с АПС
Що се отнася до последиците от непредоставянето на разположение на жалбоподателката на становището на специалния консултативен комитет във връзка с АПС в досъдебната фаза, следва да се припомни, че съгласно съдебната практика, дори при нарушение на правото на изслушване, за да се уважи основанието, е необходимо освен това производството да е можело да достигне до различен резултат при липсата на този недостатък (вж. в този смисъл определение от 14 април 2016 г., Dalli/Комисия,
C‑394/15 P
, непубликувано,
EU:C:2016:262
, т.
, вж. също в този смисъл решения от 6 февруари 2007 г., Wunenburger/Комисия,
T‑246/04 и T‑71/05
,
EU:T:2007:34
, т.
и от 24 април 2017 г., HF/Парламент,
T‑584/16
,
EU:T:2017:282
, т.
).
За да може да се разгледа този въпрос, е необходимо и жалбоподателката, и Общият съд да разполагат със становището на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, евентуално прието под формата на доклад или заключение, или ако е необходимо с негов неповерителен вариант, така че, от една страна, жалбоподателката да може да изложи какви доводи е можела да изтъкне в досъдебната фаза, ако е разполагала с този документ, и от друга страна, Общият съд да може прецени дали това е щяло да доведе до различен резултат при разглеждането на искането за съдействие от страна на ООСД.
Отказът на Парламента да предаде на Общия съд това становище, евентуално прието под формата на доклад или заключение, както впрочем и протоколите от изслушването на свидетелите, въпреки че предаването им в съдебната фаза е признато като елемент от правото на ефективна съдебна защита (вж. в този смисъл решение от 23 септември 2015 г., Cerafogli/ЕЦБ,
T‑114/13 P
,
EU:T:2015:678
, т.
—
), лишава Общия съд от възможността да упражни съдебния контрол, който му е възложен с член 270 ДФЕС и Правилника (вж. в този смисъл решение от 10 юни 1980 г., M./Комисия,
155/78
,
EU:C:1980:150
, т.
).
Тъй като нито Договорът за функционирането на ЕС, нито Статутът на Съда на Европейския съюз, нито Процедурният правилник предвиждат възможност за налагане на санкция в случай на неизпълнение на определение, прието на основание член 92 от Процедурния правилник и отнасящо се до действие за събиране на доказателства, каквото е определението от 18 май 2018 г., единствената възможна реакция на Общия съд срещу отказа на ответника, впрочем извършен в нарушение на задължението за лоялно сътрудничество, предвидено в член 13, параграф 2 ДЕС, е да изведе всички последици от него при постановяване на решението, което слага край на производството (решение от 12 май 2010 г., Комисия/Meierhofer,
T‑560/08 P
,
EU:T:2010:192
, т.
).
В това отношение Парламентът не може да откаже да предостави документите, поискани от Общия съд в определението от 18 май 2018 г., под предлог, че е длъжен, както Общият съд е приел в решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент (
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
—
), да защити анонимността на лицата, включително на членовете на тази институция, които са приели да дадат показания, като тази защита задължително минава през запазването на пълна поверителност по отношение на работата на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, която според него трябва да остане напълно тайна.
Всъщност Парламентът несъмнено може да изтъкне подобни съображения на основание член 103 от Процедурния правилник, който се отнася до разглеждането на поверителните сведения и доказателства.
Възможността да се позове на член 103 от Процедурния правилник пред Общия съд, обаче не освобождава Парламента от задължението, вменено му в името на принципа на лоялно сътрудничество, предвиден в член 13, параграф 2 ДЕС, да изпълни разпоредбите на определението от 18 май 2018 г., което има изпълнителна сила по смисъла на член 280 ДФЕС.
По-специално, обратно на поддържаното от Парламента, Общият съд, а не страните по спора, трябва да извърши преценка на поверителността на документите, чието представяне е разпоредено на основание член 92, параграф 3 от Процедурния правилник, и евентуално да прецени дали не би било целесъобразно, с оглед на евентуално признатия от съда на Съюза поверителен характер на посочените документи и за да се защити самоличността на свидетелите, те да не бъдат предадени на жалбоподателя в оригиналния им вид, а напротив, от ответника да се поиска да представи неповерителен вариант на тези документи, като заличи имената на свидетелите и данните, позволяващи без основателно съмнение да се установи тяхната самоличност (вж., що се отнася да подобно действие за събиране на доказателства, решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
), или тяхно неповерително резюме.
Впрочем тази последна възможност би позволила на Общия съд евентуално да отговори на притеснението на Парламента, че предвид естеството на твърдените деяния анонимизираният вариант на посочените документи не предоставя достатъчна защита, тъй като според него самоличността на свидетелите може лесно да се изведе от представените деяния или направените изявления.
Във всеки случай, що се отнася до критиката на Парламента на практиката, възприета от Общия съд в делото, по което е постановено решение от 13 юли 2018 г., Curto/Парламент (
T‑275/17
,
EU:T:2018:479
), и във висящото дело QH/Парламент (T‑748/16), достатъчно е да се констатира, че този вид решение не може да се определи като необичайно, доколкото Общият съд се е задоволил да приложи разпоредбите на своя процедурен правилник, и по-специално член 103 от него (определение на заместник-председателя на Съда от 5 юли 2018 г., Müller и др./QH,
C‑187/18 P(I
), непубликувано,
EU:C:2018:543
, т.
).
Следователно и без да е необходимо да се продължава с разглеждането на първото и на второто основание, обжалваното решение следва да се отмени предвид незачитането от страна на ООСД на правото на жалбоподателката да бъде изслушана, преди този орган да отхвърли искането и' за съдействие.
По искането за обезщетение
В подкрепа на искането си за обезщетение жалбоподателката изтъква, че Парламентът трябва да бъде осъден, от една страна, за незаконосъобразните действия, изложени в рамките на двете основания за отмяна, и от друга страна, за грешките, допуснати от специалния консултативен комитет във връзка с АПС, а впоследствие от ООСД, и по-конкретно обстоятелството, че този комитет неправомерно ѝ е отказал правото да ползва помощта на адвоката си на изслушването на 28 януари 2015 г., факта, че било несправедливо медицинското лице на институцията да участва в работата на посочения комитет само като наблюдател, и факта, че присъствието на представител на администрацията в специалния консултативен комитет във връзка с АПС нарушавало принципа на безпристрастност. В случая тези обстоятелства били довели до небалансирано, пристрастно и непрозрачно производство.
Освен това жалбоподателката упреква Парламента в нарушение на разумния срок, тъй като производството по разглеждане на искането за съдействие продължило повече от две години и три месеца, считано от датата на изслушването ѝ от специалния консултативен комитет във връзка с АПС до датата на приемането на обжалваното решение. В това отношение в решението за отхвърляне на подадената по административен ред жалба Парламентът признал, че няма обективно обяснение за срока между това изслушване и мотивираното решение. Впрочем жалбоподателката отбелязва, че трябвало да чака още седем месеца след приемането на мотивираното решение, преди ООСД да я покани да представи становището си, както и че това действие на ООСД не било спонтанно, а предприето в отговор на запитване от нейна страна.
Ето защо жалбоподателката претендира за обезщетение на три неимуществени вреди, а именно, първо, вреда, свързана с атмосферата на неяснота, правна несигурност и опасения, че няма да бъде третирана справедливо, в размер на 5000 EUR, второ, вреда, свързана с проявената от ООСД липса на експедитивност при разглеждането на искането за съдействие, в размер на 13500 EUR, и трето, вреда, свързана с незаконосъобразните действия, предмет на двете основания за отмяна, която трябва се определи ex æquo et bono на 50000 EUR, предвид затруднението ѝ да разбере причините за отхвърлянето на искането за съдействие и за поведението на ООСД, който не оставил у нея впечатлението, че действително се стреми да я защити предвид задължението му за съдействие.
Парламентът иска искането за обезщетение да се отхвърли.
Що се отнася до желанието на жалбоподателката да бъде придружена от адвоката си на изслушването пред специалния консултативен комитет във връзка с АПС, Парламентът изтъква, че ролята на жалбоподателката в производството по административно разследване е да представи своята версия на фактите, за да даде възможност на този комитет да установи дали те съставляват психически тормоз, а не да участва в състезателно производство срещу предполагаемия извършител на тормоза. Всъщност АПС бил в позицията на обвинител пред специалния консултативен комитет във връзка с АПС и обратно, членът на Парламента — в позиция, в която му се налага да се защитава. Следователно, като се има предвид, че предполагаемата жертва на психически тормоз разполага с по-ограничени процесуални права от обвиненото лице, жалбоподателката нямала основание да иска помощта на адвоката си на изслушването пред специалния консултативен комитет във връзка с АПС. В това отношение обстоятелството, че вътрешните правила по проблемите на тормоза във връзка с АПС в частта, в която се посочва, че предполагаемото пострадало лице трябва да бъде изслушано само, са изменени едва на 6 юли 2015 г., не било релевантно, тъй като, от една страна, това изменение просто кодифицирало досегашната практика, и от друга страна, съгласно съдебната практика, произтичаща от решение от 16 декември 1976 г., Perinciolo/Съвет (
124/75
,
EU:C:1976:186
, т.
—
), в хода на административно производство длъжностно лице или служител има основание да поиска съдействието на адвокат само при условие че това е изрично предвидено в приложимата правна уредба. Що се отнася до присъствието на юрисконсулта на Парламента на изслушването на жалбоподателката, от това не е имало никакви последици, тъй като статусът му бил само на наблюдател. Освен това присъствието му се обосновавало с целта да се следи за правилното провеждане на административното разследване в съответствие с разпоредбите на Правилника. От друга страна, това присъствие нямало за цел да се защитят интересите на X срещу тези на жалбоподателката, тъй като във всеки случай процедурата пред специалния консултативен комитет във връзка с АПС няма характера на съдебно производство.
Що се отнася до продължителността на производството, Парламентът подчертава, че през шестнадесетте месеца, за които говори жалбоподателката, специалният консултативен комитет във връзка с АПС провел седем заседания, изслушал редица свидетели и разгледал представените пред него факти, което оправдавало подобен срок. По този повод Парламентът съобщава, че посоченият комитет е предал окончателния си доклад на 7 април 2016 г., като в същото време твърди, че обезщетението, отпуснато от ООСД в отговор на жалбата по административен ред, се отнася само до седеммесечния период между мотивираното решение и обжалваното решение. Във всеки случай Парламентът подчертава, че е имал нужда от време, за да създаде структура, която да може да разглежда ефективно случаи на тормоз, приписвани на членове на тази институция.
В това отношение следва да се припомни, че съгласно постоянната съдебна практика отмяната на незаконосъобразен акт, какъвто е обжалваното решение, сама по себе си представлява подходящо и по принцип достатъчно средство за поправяне на всички неимуществени вреди, които може да са настъпили вследствие на този акт. Това няма да е така обаче, ако жалбоподателят докаже, че е претърпял неимуществени вреди, които не произтичат от незаконосъобразността, дала основание за отмяната, и не може да бъдат напълно поправени с тази отмяна (вж. в този смисъл решения от 6 юни 2006 г., Girardot/Комисия,
T‑10/02
,
EU:T:2006:148
, т.
и от 16 май 2017 г., CW/Парламент,
T‑742/16 RENV
, непубликувано,
EU:T:2017:338
, т.
).
Така, що се отнася до искането за обезщетение във връзка с нарушенията, които са предмет на първото основание, отмяната на обжалваното решение по принцип следва да представлява подходящо и достатъчно средство за поправяне на неимуществената вреда на жалбоподателката, произтичаща от установената от Общия съд незаконосъобразност. Въпреки това при определени специфични обстоятелства като тези, признати в точки 26—29 от решение от 7 февруари 1990 г., Culin/Комисия (
C‑343/87
,
EU:C:1990:49
), чувството за несправедливост и страданията, които може да бъдат причинени от необходимостта лицето да води досъдебно, а след това и съдебно производство, за да бъдат признати правата му, може да съставлява вреда, отделна от незаконосъобразността, която вече е поправена с отмяната на оспорвания акт (вж. в този смисъл решение от 29 април 2015 г., CC/Парламент,
T‑457/13 P
,
EU:T:2015:240
, т.
—
). Впрочем в случая подобни специфични обстоятелства трябва да се признаят във връзка с отказа на Парламента да изпълни разпореденото от Общия съд действие за събиране на доказателства, тъй като подходът на ответника възпрепятства Общия съд да упражни пълния си съдебен контрол и засилва у жалбоподателката чувството за несправедливост и объркване, съставляващо неимуществена вреда, която не може да бъде поправена по подходящ начин и в достатъчна степен с отмяната на обжалваното решение въз основа на първото основание.
Що се отнася до претенциите за обезщетение, свързани с нарушенията, повдигнати в рамките на второто основание, те са преждевременни с оглед на обстоятелството, че на този етап Общият съд не може да се произнесе по изтъкнатите в подкрепа на това основание доводи, тъй като в изпълнение на настоящото решение ООСД ще трябва надлежно да изслуша жалбоподателката и евентуално да се произнесе отново по искането за съдействие.
Що се отнася до обстоятелството, че на изслушването си пред специалния консултативен комитет във връзка с АПС жалбоподателката не е получила разрешение да ползва помощта на своя адвокат, трябва да се констатира, че в нормативната уредба, която е приложима в рамките на Парламента, подобна възможност не е предвидена. Във всеки случай, както беше припомнено в точки 71—73 по-горе, изслушването пред този комитет не се вписва в рамките на състезателно производство, образувано срещу искащото съдействие лице на основание член 24 от Правилника. Следователно, макар да не е изключено ООСД да реши да предвиди възможността дадено лице, изслушвано в рамките на административно разследване, да ползва помощта на колега, представител на персонала или адвокат, жалбоподателката не може да се позове на принципа на равните процесуални възможности или на принципа на добра администрация, за да принуди ООСД да предвиди подобна възможност по отношение на изслушванията, организирани от специалния консултативен комитет във връзка с АПС. Освен това не изглежда X да е имала правото да ползва помощта на адвокат за собственото си изслушване. Що се отнася до обстоятелството, че юрисконсултът на Парламента е участвал като наблюдател в работата на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, включително по време на изслушванията, това обстоятелство не може да опорочи работата на този орган.
Относно състава на специалния консултативен комитет във връзка с АПС Съдът вече е постановил, що се отнася до общия консултативен комитет, че макар да не е предвидено пълно равенство между броя на членовете, определени от администрацията, и броя на членовете, определени от представителството на персонала, присъствието на медицинско лице на институцията в рамките на консултативния комитет, обстоятелството, че консултативният комитет „работи в условията на пълна самостоятелност, независимост и поверителност“, както и колегиалният характер на обсъжданията са достатъчни гаранции за безпристрастност и обективност на становището, което този консултативен комитет трябва да изготви и приеме, преди то да бъде предадено на ООСД (решение от 29 юни 2018 г., HF/Парламент,
T‑218/17
, обжалвано,
EU:T:2018:393
, т.
, вж. също в този смисъл и по аналогия решения от 30 май 2002 г., Onidi/Комисия,
T‑197/00
,
EU:T:2002:135
, т.
и от 17 март 2015 г., AX/ЕЦБ,
F‑73/13
,
EU:F:2015:9
, т.
).
Тези съображения важат mutatis mutandis за специалния консултативен комитет във връзка с АПС. Следователно жалбоподателката не може да претендира за по-голямо участие на медицинското лице в обсъжданията, нито да упреква ООСД, че в рамките на този комитет е представен от председателя на общия консултативен комитет.
Що се отнася до продължителността на производството по разглеждане на искането за съдействие, следва да се констатира, че Правилникът не предвижда нито специална процедура за разглеждане на такъв вид искания, включително когато подобно искане се отнася до твърдяно нарушение на член 12а от Правилника, нито конкретен срок. Същото се отнася и за вътрешните правила по проблемите на тормоза във връзка с АПС, макар те да предвиждат няколко етапа, предполагащи намесата на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, както и тази на председателя на Парламента. Така в тази област ООСД е длъжен да спазва принципа на разумния срок (вж. в този смисъл решение от 24 април 2017 г., HF/Парламент,
T‑570/16
,
EU:T:2017:283
, т.
и
) и следователно съответната институция или орган на Съюза трябва при провеждането на административното разследване и последващото разглеждане на искането за съдействие да следи всяко действие да се извършва в разумен срок спрямо предходното (решение от 13 юли 2018 г., Curto/Парламент,
T‑275/17
,
EU:T:2018:479
, т.
). Освен това при преценката на разумния характер на срока за приключване на административното разследване и на разглеждането на искането за съдействие следва да се вземат предвид значението на спора за заинтересованото лице, сложността на случая, както и поведението на страните (вж. в този смисъл и по аналогия решение от 10 юни 2016 г., HI/Комисия,
F‑133/15
,
EU:F:2016:127
, т.
и цитираната съдебна практика).
В разглеждания случай Общият съд констатира, че като цяло на специалния консултативен комитет във връзка с АПС му е отнело повече от четиринадесет месеца, за да приключи разследването, считано от датата на изслушването на жалбоподателката, т.е. 28 януари 2015 г., до датата, на която е приключил работата си, т.е. 7 април 2016 г.Впрочем от постановяването на решение CH/Парламент (
F‑132/14
,
EU:F:2015:115
) на 6 октомври 2015 г. минават повече от седем месеца, преди председателят на Парламента, след като се е запознал със заключението на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, да приеме на 18 май 2016 г. мотивираното решение. Освен това жалбоподателката е трябвало да чака почти осем месеца, преди в крайна сметка да бъде поканена, по нейно искане, да представи становище по това мотивирано решение, преди ООСД да се произнесе на свой ред по искането за съдействие.
Освен това предвид отказа на Парламента да изпълни разпореденото от Общия съд действие за събиране на доказателства последният не може да разбере как е протекла работата на специалния консултативен комитет във връзка с АПС, и по-специално какъв е броят на проведените заседания и изслушвания и обемът на заключението, което посоченият комитет е трябвало да изготви и приеме като колективен орган. Всъщност при липсата на убедителни доказателства Общият съд не може да се позове в това отношение само на твърденията на Парламента.
Накрая, що се отнася до посочените от Парламента трудности при провеждането на производството по разглеждане на искания за съдействие, отправени от АПС и отнасящи се до поведението на членове на тази институция, той не може надлежно да се позове на тези трудности, за да не изпълни задълженията си както по член 31 от Хартата (вж. в този смисъл решение от 13 юли 2018 г., Curto/Парламент,
T‑275/17
,
EU:T:2018:479
, т.
), така и по членове 12а и 24 от Правилника (вж. по аналогия решение от 5 февруари 2016 г., GV/ЕСВД,
F‑137/14
,
EU:F:2016:14
, т.
) да осигури на своите длъжностни лица и служители условия на труд, които зачитат тяхното здраве, безопасност и достойнство, и следователно своевременно да предостави на тяхно разположение процедури, които да гарантират, че условията им на труд отговарят на тези изисквания. Освен това, тъй като член 12а от Правилника влиза в сила на 1 май 2004 г., а решение CH/Парламент (
F‑129/12
,
EU:F:2013:203
) е постановено на 12 декември 2013 г., Парламентът няма основание да поддържа, че са му били необходими толкова години, за да предвиди и създаде орган като специалния консултативен комитет във връзка с АПС. Освен това посоченият консултативен комитет е създаден на 14 април 2014 г., а изготвя становището си цели четиринадесет месеца след изслушването на жалбоподателката, X и CN.
В този смисъл Общият съд може само да констатира, че срокът за разглеждане на искането за съдействие е относително дълъг, без за това да има реално основание, както впрочем отчасти признава генералният секретар на Парламента в решението за отхвърляне на подадената по административен ред жалба. Следователно с оглед на особеното значение на това производство за предполагаемо пострадало лице, както и на забавянето му в резултат на поведението на ООСД при неговото разглеждане, Общият съд единствено може да констатира нарушение на принципа на разумния срок.
Предвид тези обстоятелства, нанесли на жалбоподателката неимуществена вреда, която на този етап е поправена от ООСД само до размер на 1500 EUR, и предвид обстоятелството, което жалбоподателката изтъква в становището си от 10 юли 2018 г., че отказът на Парламента да изпълни разпореденото от Общия съд действие за събиране на доказателства, утежнява тази неимуществена вреда, Общият съд, като оценява ex æquo et bono всички претърпени от жалбоподателката неимуществени вреди, счита, че сумата от 8500 EUR представлява подходящо обезщетение за частта от неимуществената вреда, която е отделна от незаконосъобразността, установена в рамките на първото основание, и която не би била поправена по подходящ начин и напълно с отмяната на обжалваното решение.
По съдебните разноски
Съгласно член 134, параграф 1 от Процедурния правилник загубилата делото страна се осъжда да заплати съдебните разноски, ако е направено такова искане.
Доколкото се счита, че Парламентът е загубил делото в основната част от искания си, следва да се постанови, че той трябва да понесе собствените си съдебни разноски, и да бъде осъден да понесе съдебните разноски, направени от жалбоподателката.
По изложените съображения
ОБЩИЯТ СЪД (първи състав)
реши:
1)
Отменя решението на Европейския парламент от 20 март 2017 г., с което органът, оправомощен да сключва договорите за назначаване от името на тази институция, отхвърля искането за съдействие, подадено от CH на 22 декември 2011 г.
2)
Осъжда Парламента да изплати на СН сумата от 8500 EUR като обезщетение за претърпените неимуществени вреди.
3)
Отхвърля жалбата в останалата ѝ част.
4)
Осъжда Парламента да заплати съдебните разноски.
Pelikánová
Nihoul
Svenningsen
Обявено в открито съдебно заседание в Люксембург на 13 декември 2018 година.
Секретар
E. Coulon
Председател
(
*1
) Език на производството: френски. | [
"Публична служба",
"Акредитирани парламентарни сътрудници",
"Член 24 от Правилника",
"Искане за съдействие",
"Член 12а от Правилника",
"Психически тормоз",
"Консултативен комитет по проблемите на тормоза на работното място и неговото предотвратяване, разглеждащ жалби на акредитирани парламентарни сътрудници срещу членове на Европейския парламент",
"Решение за отхвърляне на искането за съдействие",
"Право на изслушване",
"Принцип на състезателност",
"Отказ за предоставяне на становището на консултативния комитет и на протоколите от изслушването на свидетелите",
"Отказ на институцията ответник да изпълни разпоредено от Общия съд действие за събиране на доказателства"
] |
62015TJ0249 | sv | Bakgrund till tvisten
Eduardo Carrasco Pirard, jämte de övriga motparter i förfarandet vid överklagandenämnden vid Europeiska unionens immaterialrättsmyndighet (EUIPO) vars namn återfinns i bilagan (nedan kallade varumärkessökandena), ingav den 16 september 2010 en ansökan om registrering av EU-varumärke till EUIPO i enlighet med rådets förordning (EG) nr 207/2009 av den 26 februari 2009 om EU-varumärken (
EUT L 78, 2009, s. 1
), i dess ändrade lydelse (ersatt av Europaparlamentets och rådets förordning (EU) 2017/1001 av den 14 juni 2017 om EU-varumärken (
EUT L 154, 2017, s. 1
)).
Det sökta varumärket utgörs av nedanstående figurkännetecken:
De varor och tjänster som registreringsansökan avsåg omfattas av klasserna 9, 16 och 41 i Niceöverenskommelsen om internationell klassificering av varor och tjänster vid varumärkesregistrering av den 15 juni 1957, med ändringar och tillägg, och motsvarar, för var och en av dessa klasser, följande beskrivningar:
–
Klass 9: ”Vetenskapliga, nautiska, fotografiska, kinematografiska och optiska apparater och instrument samt apparater och instrument för lantmäteri, besiktning, vägning, mätning, signalering, kontroll (övervakning), livräddning och undervisning; apparater och instrument för ledning, distribution, omvandling, ackumulering, reglering eller styrning av elektrisk ström; apparater för inspelning, upptagning, sändning eller återgivning av ljud och bilder; magnetiska databärare, grammofonskivor; försäljningsautomater samt mekanismer för myntstyrda apparater; kassaapparater, räknemaskiner, databehandlingsutrustningar och datorer; eldsläckningsapparatur”;
–
Klass 16: ”Papper, kartong samt produkter därav, ej ingående i andra klasser; trycksaker; bokbinderimaterial; fotografier; pappersvaror (skriv- och kontorsmaterial); klister och lim för pappersvaror och hushållsändamål; konstnärsmaterial; målarpenslar; skrivmaskiner och kontorsförnödenheter (ej möbler); instruktions- och undervisningsmaterial (ej apparater); plastmaterial för emballering (ej ingående i andra klasser); trycktyper; klichéer”;
–
Klass 41: ”Undervisning/utbildning; anordnande av handledning/instruktion; underhållning; sport- och idrottsaktiviteter, kulturverksamhet”.
Ansökan om registrering av EU-varumärke offentliggjordes i
Bulletinen för gemenskapsvarumärken
nr 181/2010 av den 27 september 2010.
JT, som är klagande i målet, framställde den 27 december 2010, med stöd av artikel 41 i förordning nr 207/2009 (nu artikel 46 i förordning 2017/1001), en invändning mot registrering av det sökta varumärket för de varor och tjänster som nämnts i punkt 3 ovan.
Invändningen grundade sig på följande äldre varumärken:
–
det i Europeiska unionen välkända varumärke som återges nedan, såvitt det avser tjänsten ”musikgrupp” i klass 41:
–
det franska varumärke som registrerades den 22 juni 1998 under nummer 98738516 och som återges nedan, såvitt det avser varor och tjänster i klasserna 9, 16 och 41:
–
det internationella varumärke som registrerades den 24 december 2002 under nummer 801761 och som återges nedan, såvitt det avser varor och tjänster i klasserna 9, 16 och 41:
Till stöd för invändningen åberopades de registreringshinder som avses i artikel 8.1 a och b i förordning nr 207/2009 (nu artikel 8.1 a och b i förordning 2017/1001).
Genom beslut av den 2 december 2013 biföll invändningsenheten – på grundval av det enda äldre välkända varumärket – delvis invändningen och avslog registreringsansökan för ”magnetiska databärare, grammofonskivor” i klass 9 och för ”underhållning; sport- och idrottsaktiviteter, kulturverksamhet” i klass 41. Invändningsenheten fann att klagandens bevisning styrkte att det icke-registrerade äldre varumärket var välkänt såsom beteckning för en musikgrupp, och att det fortlöpande hade använts i unionen, särskilt i Spanien. Enheten fann vidare att, å ena sidan, ”underhållning” i klass 41 avsågs med de motstående varumärkena och att, å andra sidan, ”magnetiska databärare, grammofonskivor” i klass 9 och ”sport- och idrottsaktiviteter, kulturverksamhet” i klass 41 som avsågs med det sökta varumärket var av liknande slag som de tjänster som omfattas av det äldre varumärket. Mot bakgrund av att de motstående kännetecknen var identiska, och mot bakgrund av att ovannämnda varor och tjänster var av samma eller liknande slag, fann invändningsenheten således att det förelåg risk för att varumärkena förväxlas såvitt avser dessa varor och tjänster.
Den 29 januari 2014 överklagade varumärkessökandena invändningsenhetens beslut vid EUIPO med stöd av artiklarna 58–64 i förordning nr 207/2009 (nu artiklarna 66–71 i förordning 2017/1001).
Genom beslut av den 13 mars 2015 (nedan kallat det överklagade beslutet) upphävde EUIPO:s andra överklagandenämnd invändningsenhetens beslut och avslog invändningen i dess helhet. Nämnden preciserade att invändningen skulle prövas enbart utifrån det äldre välkända varumärket, eftersom registreringen av det franska varumärke som registrerats under nummer 98738516 hade hävts liksom, som en följd av detta, registreringen av det internationella varumärke som registrerats under nummer 801761. Överklagandenämnden konstaterade inte bara att klaganden inte hade styrkt att han var ”den reella innehavaren” av det äldre välkända varumärket, utan dessutom att varumärkessökandena hade framställt rättighetsanspråk avseende varumärket. Nämnden tillade att den enligt förordning nr 207/2009 inte hade någon behörighet att avgöra frågan om rättighetsanspråk till det icke-registrerade äldre välkända varumärket, då det var behörig nationell domstol som var laga domstol i detta avseende.
Förfarandet och parternas yrkanden
I handling som inkom till tribunalens kansli den 15 maj 2015 ansökte klaganden om rättshjälp. I beslut meddelat den 29 oktober 2015 beviljade tribunalens ordförande klagandens ansökan om rättshjälp.
I skrivelse av den 6 augusti 2015 erinrade tribunalen om att klagandens identitet omfattades av sekretess i rättshjälpsförfarandet, och frågade klaganden om han ville att sekretess även skulle gälla i huvudmålet. Till följd av att klaganden lämnat sitt medgivande därtill, beslutade ordföranden på tribunalens fjärde avdelning den 28 augusti 2015 att klagandens identitet skulle omfattas av sekretess i förevarande mål.
Klaganden har yrkat att tribunalen ska
–
ogiltigförklara det överklagade beslutet, och
–
avslå ansökan om registrering av det sökta varumärket för varor och tjänster i klasserna 9 och 41.
EUIPO har yrkat att tribunalen ska
–
ogilla överklagandet, och
–
förplikta klaganden att ersätta rättegångskostnaderna.
Rättslig bedömning
Parternas argument
Klaganden har till stöd för sitt överklagande åberopat en enda grund. Klaganden har därvid gjort gällande att överklagandenämnden på ett felaktigt sätt tolkade och tillämpade artikel 8.2 c i förordning nr 207/2009 (nu artikel 8.2 c i förordning 2017/1001), jämförd med artikel 6 bis.1 i Pariskonventionen för industriellt rättsskydd av den 20 mars 1883, i dess reviderade och ändrade lydelse (nedan kallad Pariskonventionen).
Klaganden har för det första gjort gällande att det framgår av artikel 8.2 c jämförd med artikel 8.1 b i förordning nr 207/2009 att två villkor ska vara uppfyllda för att man med framgång ska kunna invända mot en registreringsansökan: i) det varumärke som ligger till grund för invändningen ska vara välkänt i det relevanta området då registreringsansökan ges in, och ii) det ska föreligga risk för att omsättningskretsen i det område där det äldre varumärket är skyddat förväxlar de båda varumärkena med anledning av att de är identiska eller liknar varandra och med anledning av att de aktuella varorna eller tjänsterna är av samma eller liknande slag. Klaganden anser att dessa båda villkor är uppfyllda i målet.
Klaganden har för övrigt åberopat ett beslut meddelat av Oficina Española de Patentes y Marcas (Spanska patent- och varumärkesverket) om avslag på en ansökan om registrering av det nationella varumärket QUILAPAYÚN, ett beslut från Instituto nacional de propiedad industrial (INAPI) (Chiles nationella myndighet för industriell äganderätt) samt ett intyg från Sociedad chilena del derecho de autor (SCD) (Chilenska upphovsrättsföreningen). Klaganden har därvid gjort gällande att dessa beslut och intyg stödjer argumentet att det sökta varumärket inte får registreras för varumärkessökandena, eftersom kännetecknet QUILAPAYÚN är sammankopplat med en personkrets i vilken både klaganden och varumärkessökandena ingår.
Klaganden anser således att invändningsenheten gjorde en korrekt tolkning av bestämmelserna i artikel 8.1 b i förordning nr 207/2009, jämförd med artikel 8.2 c i förordningen och med artikel 6 bis i Pariskonventionen, då enheten avslog ansökan om registrering av det sökta varumärket till fördel för varumärkessökandena, med motiveringen att det fanns ett äldre välkänt varumärke i unionen, och särskilt i Spanien, som klaganden är innehavare av. Klaganden har i detta avseende gjort gällande att det bara är han som fortfarande har kommersiella relationer, affärsförbindelser och artistisk verksamhet med användning av kännetecknet QUILAPAYÚN.
Klaganden har tillagt att varumärket QUILAPAYÚN registrerades i Frankrike år 1998 innan franska domstolar hävde registreringen år 2003. Klaganden anser att de franska domstolarna gjorde en grov missbedömning då de hävde registreringen av det nationella varumärket samt att nämnda avgörande i vart fall endast är av relevans i Frankrike.
Klaganden har även uppgett sig ha låtit registrera varumärket QUILAPAYÚN år 2002 hos Världsorganisationen för den intellektuella äganderätten (WIPO) och att denna registrering gällt fram till den 24 december 2012, utan att varumärkessökandena framställt någon invändning däremot.
Registreringarna av varumärkena QUILAPAYÚN i Frankrike och hos WIPO ger vid handen att klaganden haft för avsikt att skydda kännetecknet QUILAPAYÚN redan innan varumärkessökandena bildade en ny musikgrupp år 2003.
Det finns inte någon reglering av samägande till ett varumärke eller en benämning, och den musikgrupp som klaganden är ledare av har fortsatt att framträda under namnet Quilapayún bland annat enligt ett
gentlemen’s agreement
även efter det att varumärkessökandena lämnat gruppen. Med beaktande av dessa omständigheter anser klaganden att varumärkessökandena – som bildade en ny musikgrupp år 2003 – inte borde ha använt kännetecknet QUILAPAYÚN för att på så sätt undvika att allmänheten och media förväxlar dem båda.
Klaganden har vidare anfört följande. Innan varumärkessökandena bildade en ny grupp år 2003 ägnade de sig åt sysslor som inte hade så mycket med musik att göra, de bodde i olika delar av världen och de träffades huvudsakligen under semestertider för att ge enstaka konserter inför publik som samlats med anledning av att andra artister uppträdde. Vidare uppträdde de i alla möjliga konstellationer, även med sina barn, och de har inte skapat något betydande verk under namnet Quilapayún.
Vad däremot gäller klaganden framgår det av de olika pressklipp som åberopats att det äldre varumärket fortsatt att användas i åtminstone Spanien och att det är välkänt, samt att denne haft exklusiva förbindelser med ett skivbolag under namnet Quilapayún och haft kommersiella relationer, affärsförbindelser och artistisk verksamhet med användning av kännetecknet QUILAPAYÚN. Han är den ende kvarvarande medlemmen i ursprungsgruppen som turnerat världen över, huvudsakligen i Europa och i Chile, sedan mer än 40 år under namnet Quilapayún. Mellan åren 1988 och 2003 gav han även ut tre CD-skivor samt två samlingsalbum, vilka tagits väl emot av publiken och fått goda kritikeromdömen. Under alla dessa år har varumärkessökandena emellertid inte varit med i gruppen.
EUIPO har gjort gällande följande. Klaganden har inte bestritt det överklagade beslutet i den del det i beslutet slogs fast att det äldre franska varumärket och det äldre internationella varumärket inte kunde utgöra någon grund för invändning.
EUIPO har vidare anfört att det inte bara är de villkor som föreskrivs i artikel 8 i förordning nr 207/2009 som ska vara uppfyllda för att man ska kunna framställa en invändning. Invändaren ska även iaktta de villkor som anges i regel 19.2 b i kommissionens förordning (EG) nr 2868/95 av den13 december 1995 om genomförande av rådets förordning (EG) nr 40/94 om gemenskapsvarumärken (
EGT L 303, 1995, s. 1
) (nu artikel 7.2 b i kommissionens delegerade förordning (EU) 2017/1430 av den 18 maj 2017 om komplettering av förordning nr 207/2009 samt om upphävande av förordningarna nr 2868/95 och (EG) nr 216/96 (
EUT L 205, 2017, s. 1
)) och i artikel 41.1 a i förordning nr 207/2009 (nu artikel 46.1 a i förordning 2017/1001), där det föreskrivs att invändaren ska inkomma med bevis till styrkande av sin rätt att framställa invändning. Invändaren borde således inte bara ha styrkt att det äldre varumärket är välkänt, utan även att invändaren är innehavare av nämnda varumärke.
EUIPO konstaterar vidare att varumärkessökandena inte har bestritt att det äldre varumärket är välkänt.
EUIPO har även gjort gällande att de argument som klaganden har åberopat till styrkande av att han är innehavare av det äldre varumärket fokuserar på att nämnda varumärke är välkänt, med hänvisning till avgöranden meddelade av nationella varumärkesmyndigheter och nationella domstolar, till klagandens kommersiella relationer, affärsförbindelser och artistisk verksamhet för att behålla kännetecknet QUILAPAYÚN och till de registreringar som klaganden låtit ombesörja för att skydda nämnda kännetecken.
Enligt EUIPO är varken klaganden eller varumärkessökandena exklusiva innehavare av kännetecknet QUILAPAYÚN. Det framgår däremot av såväl avgöranden meddelade av nationella varumärkesmyndigheter och nationella domstolar som av den rättspraxis som klaganden hänvisat till att klaganden inte med framgång kan göra gällande att han har exklusiv rätt till det äldre varumärket. Som svar på en fråga från tribunalen under förhandlingen, konstaterade EUIPO att frågeställningen om samägande till det äldre varumärket inte hade varit föremål för prövning vid EUIPO och att det var för sent att nu för första gången vid tribunalen aktualisera denna frågeställning.
De av klaganden åberopade dokumenten ger enligt EUIPO inte vid handen att varumärkessökandena gett sitt samtycke till att det är klaganden som är exklusiv innehavare av det äldre varumärket. De kommersiella relationer, affärsförbindelser och artistisk verksamhet som klaganden ägnat sig åt för att se till att det äldre varumärket även fortsättningsvis ska anses ha använts, visar inte i sig att klaganden är exklusiv innehavare av nämnda varumärke. Registreringen av alla de varumärken som motsvarar kännetecknet QUILAPAYÚN har hävts, och alla ansökningar om registrering av nämnda kännetecken har avslagits.
EUIPO anser således att överklagandenämnden gjorde rätt då den avslog invändningen med tillämpning av bestämmelserna i regel 20.1 i förordning nr 2868/95 (nu artikel 8.1 och artikel 7 i delegerad förordning 2017/1430).
EUIPO har slutligen anfört att i och med att varumärkessökandena kunde använda varumärket utan att för den sakens skull ha rätt att låta registrera det, så är vart och ett av argumenten rörande gemensam användning av märket ovidkommande. Den enda fråga som överklagandenämnden hade att ta ställning till var om klaganden var innehavare av exklusiva rättigheter till det äldre varumärket för att kunna invända mot att det sökta varumärket registrerades. Om denna fråga besvarades nekande, kunde invändningen endast avslås, för annars skulle man föregripa bedömningen av giltigheten av registreringen av det av varumärkessökandena sökta varumärket. Det är enligt EUIPO endast domstol som får avgöra frågan om ställning såsom varumärkesinnehavare och om rätten att ansöka om registrering såsom EU-varumärke. I och med att det i artikel 101.2 i förordning nr 207/2009 (nu artikel 129.2 i förordning 2017/1001) inte föreskrivs något rättsmedel för att vindicera ställning såsom varumärkesinnehavare, är det nationell rätt som ska tillämpas.
Tribunalens bedömning
I artikel 8.1 a och b i förordning nr 207/2009 föreskrivs följande:
”Om innehavaren av ett äldre varumärke invänder ska det varumärke som ansökan gäller inte kunna registreras
a)
om det är identiskt med det äldre varumärket och de varor eller tjänster som varumärket har ansökts för är identiska med de varor eller tjänster för vilka det äldre varumärket är skyddat,
b)
om det – på grund av att det är identiskt med eller liknar det äldre varumärket och de varor eller tjänster som omfattas av varumärkena är identiska eller är av liknande slag – föreligger en risk att allmänheten förväxlar dem inom det område där det äldre varumärket är skyddat, inbegripet risken för att varumärket associeras med det äldre varumärket.”
Enligt artikel 8.2 c i förordning nr 207/2009 avses med
äldre varumärken
bland annat varumärken som, vid tidpunkten för ansökan om registrering som EU-varumärke eller, i förekommande fall, vid tidpunkten för begäran om prioritet med avseende på ansökan om registrering av EU-varumärket, är välkända i en medlemsstat, i den betydelse som ordet välkänt ges i artikel 6 bis i Pariskonventionen.
I artikel 41.1 a i förordning nr 207/2009 föreskrivs att invändning mot registrering av ett EU-varumärke får framställas, då fråga är om tillämpning av artikel 8.1 i förordningen, ”av innehavare av sådana äldre varumärken som avses i artikel 8.2”.
I regel 19.2 i förordning nr 2868/95 föreskrivs följande:
”[D]en invändande parten [ska] … lämna bevis för förekomst, giltighet och omfattning av skyddet av hans äldre märke eller äldre rättighet och dessutom påvisa sin rätt att framställa invändningen. Främst skall den invändande parten lägga fram följande bevis:
…
b)
Om invändningen baseras på ett välkänt märke i den betydelse som avses i artikel 8.2 c i förordning [nr 207/2009], bevisning om att märket är välkänt inom det aktuella området.”
Om den invändande parten inte har bevisat förekomst, giltighet och omfattning av skyddet för hans äldre märke eller äldre rättighet liksom hans rätt att framställa invändningen, ska invändningen – enligt regel 20.1 i förordning nr 2868/95 – avslås som ogrundad.
Det följer av ovannämnda bestämmelser (se punkterna 33–37 ovan) att invändaren – för att framställa en invändning i den mening som avses i artikel 8.1 i förordning nr 207/2009 med stöd av ett varumärke som är välkänt i den mening som avses i artikel 8.2 c i förordningen – ska visa att varumärket är välkänt i en medlemsstat, i den mening som avses i artikel 6 bis i Pariskonventionen samt att han eller hon är innehavare av nämnda varumärke.
I förevarande mål har klaganden invänt mot att det sökta varumärket registreras, och har därvid åberopat tre äldre varumärken (se punkt 6 ovan). Invändningsenheten och överklagandenämnden prövade invändningen endast i den del som invändningen grundades på det icke-registrerade välkända varumärket, vilket inte har bestritts av parterna. Tribunalen anser att detta var riktigt, mot bakgrund av att registreringen av det franska varumärket hävts och att verkningarna av det internationella varumärket därmed bortfallit.
Vad gäller villkoret att det äldre varumärket ska vara välkänt, erinrade överklagandenämnden om invändningsenhetens bedömning, nämligen att det äldre varumärket är välkänt i unionen och särskilt i Spanien, vilket inte bestritts av varumärkessökandena.
Överklagandenämndens prövning avsåg endast frågan huruvida klaganden var innehavare av det äldre varumärket, och således huruvida han hade rätt att invända mot att det sökta varumärket registrerades. Överklagandenämnden fann att klaganden inte styrkt att han var den ”faktiske” innehavaren av det äldre varumärket, detta bland annat eftersom även varumärkessökandena påstod sig vara innehavare av detta varumärke. Överklagandenämnden fann sammanfattningsvis att klaganden inte styrkt att han var ”exklusiv” innehavare av det äldre varumärket, vilket bekräftats av EUIPO både i svarsskrivelsen och vid förhandlingen.
Bevisningen till styrkande av innehav av ett icke-registrerat varumärke – som det är fråga om i förevarande mål beträffande det äldre varumärket – ska uppfylla vissa särskilda krav. Klaganden kan antagligen inte inkomma med något intyg om att han ansökt om registrering av det varumärke som ligger till grund för invändningen, eller om att märket ha registrerats, för att bevisa att han är innehavare av varumärket. Han måste bevisa att han till följd av användning har förvärvat rättigheterna till det äldre icke-registrerade varumärket (se, för ett liknande resonemang, dom av den 18 januari 2012, Tilda Riceland Private/harmoniseringskontoret – Siam Grains (BASmALI),
T‑304/09
,
EU:T:2012:13
, punkt
).
Klaganden har vidare – som svar på en fråga från tribunalen under förhandlingen – gjort gällande att det i reglerna om invändningsförfarandet inte föreskrivs att innehav av det äldre välkända varumärket måste styrkas medelst ett officiellt dokument, som skulle visa att den eller den är innehavare av märket, eftersom varumärket inte registrerats. Klaganden har däremot påstått sig ha styrkt att han använt det äldre välkända varumärket, vilket innebär att det styrkts att det finns en koppling mellan honom och nämnda varumärke.
Tribunalen finner att överklagandenämnden inte gjorde någon prövning av dessa bevis som åberopats till styrkande av att klaganden använt eller brukat det äldre varumärket. Nämnden angav endast att klaganden inte styrkt att han är innehavare av nämnda varumärke, och att även varumärkessökandena uppgett sig vara innehavare av märket.
Eftersom klaganden enligt överklagandenämnden inte styrkt att han var exklusiv innehavare av det äldre varumärket, mot bakgrund av åberopad bevisning och av att även varumärkessökandena uppgav sig vara innehavare av märket, fann nämnden att klaganden inte hade rätt att framställa en invändning, i den mening som avses i artikel 8.1 i förordning nr 207/2009.
Det framgår emellertid inte av någon av de bestämmelser som anges i punkterna 33–37 ovan att en invändare, enligt artikel 8.2 c i förordning nr 207/2009, måste visa att han eller hon är ”exklusiv” innehavare av det äldre, icke-registrerade och välkända varumärke som läggs till grund för invändningen. Det följer av bestämmelserna i artikel 41 i förordning nr 207/2009, regel 19.2 och i regel 20.1 i förordning nr 2868/95 att invändaren är skyldig att styrka att han eller hon förvärvat tillräckliga rättigheter till det äldre, icke-registrerade och välkända varumärket i den mening som avses i artikel 8.2 c i förordning nr 207/2009 för att kunna anses vara innehavare av varumärket, men detta innebär inte att invändaren måste visa att han eller hon är exklusiv innehavare av märket.
I regel 15.1 i förordning nr 2868/95 (nu artikel 2.1 i delgerad förordning 2017/1430) föreskrivs för övrigt att ”[o]m ett äldre varumärke eller en äldre rättighet har mer än en innehavare (samägande), kan invändningen lämnas in av en av dem eller av alla”; såsom bekräftats av EUIPO vid förhandlingen innebär detta att var och en av samägarna till ett äldre varumärke får framställa en invändning mot ett sökt varumärke.
Det kan i detta sammanhang påpekas att om det krävdes exklusivt innehav av det äldre varumärket, så skulle varken klaganden eller varumärkessökandena kunna framställa någon invändning mot en tredje mans ansökan om registrering av kännetecknet QUILAPAYÚN om inte alla gemensamt var med på invändningen, eftersom de alla påstår sig vara innehavare av kännetecknet.
Klagandens förvärv av rättigheter till det äldre icke-registrerade varumärket innebär emellertid att han får framställa invändning mot registrering av det sökta varumärket, oavsett om även andra – däribland varumärkessökandena – förvärvat rättigheter till märket till följd av deras eventuella användning därav.
Överklagandenämnden gjorde således en felaktig rättstillämpning då den krävde att klaganden skulle styrka att han var exklusiv innehavare av det äldre varumärket, utan att därvid pröva om det inte räckte att han var samägare.
Denna bedömning ändras inte av EUIPO:s argument att klaganden för första gången vid tribunalen gjort gällande att han var samägare till det äldre varumärket. Tribunalen erinrar om att invändningsenheten biföll klagandens invändning utan att pröva frågan om innehav av det äldre varumärket. För övrigt kan det konstateras att invändningsenhetens beslut var ett gynnande beslut för klaganden, varför denne inte överklagade beslutet. Det är visserligen så som EUIPO angav vid förhandlingen, att varumärkessökandena – i sitt överklagande till överklagandenämnden av invändningsenhetens beslut – bestritt att klaganden var innehavare av det äldre varumärket. Även om det är riktigt att klaganden – i sin svarsskrivelse till överklagandenämnden – inte åberopat regel 15 i förordning nr 2868/95, så har han emellertid inte uteslutit att det äldre varumärket kan ha flera innehavare. Han angav att i avsaknad av uttryckligt beslut i frågan om ”samägande till varumärket” så hade två musikgrupper bildats parallellt, och att båda framställde rättighetsanspråk avseende kännetecknet QUILAPAYÚN. Mot denna bakgrund kan EUIPO inte vinna framgång med argumentet att samäganderättsfrågan åberopats för första gången vid tribunalen (se, för ett liknande resonemang, dom av den 6 april 2017, Nanu-Nanu Joachim Hoepp/EUIPO – Fink (NANA FINK),
T‑39/16
,
EU:T:2017:263
, punkterna
och
).
Således ska överklagandet bifallas på den enda grunden och det överklagade beslutet ska ogiltigförklaras. Vad vidare gäller klagandens yrkande att tribunalen ska avslå ansökan om registrering av det sökta varumärket för varor och tjänster i klasserna 9 och 41, erinrar tribunalen om följande. Tribunalens behörighet att ändra beslut enligt artikel 65.3 i förordning nr 207/2009 (nu artikel 72.3 i förordning 2017/1001) innebär inte att tribunalen får ta ställning i frågor som ännu inte varit föremål för överklagandenämndens bedömning. Tribunalens behörighet att ändra beslut ska således i princip endast avse de fall där den – efter att ha prövat överklagandenämndens bedömning – på grundval av fastlagda rättsliga och faktiska omständigheter kan bestämma det beslut som överklagandenämnden var skyldig att fatta (dom av den 5 juli 2011, Edwin/harmoniseringskontoret,
C‑263/09 P
,
EU:C:2011:452
, punkt
). Tribunalen finner i detta avseende att överklagandenämnden fattade det överklagade beslutet endast med stöd av att klaganden inte hade styrkt att han var exklusiv innehavare av det äldre varumärket, utan att därvid pröva om det inte räckte att han var samägare till märket. Mot denna bakgrund ankommer det inte på tribunalen att i förevarande mål pröva de argument som framförts i frågan om klaganden förvärvat rättigheter till det äldre icke-registrerade varumärket. Klagandens yrkande om att tribunalen ska ändra det överklagade beslutet med stöd av nämnda argument, ska således ogillas.
Rättegångskostnader
Enligt artikel 134.1 i tribunalens rättegångsregler ska tappande part förpliktas att ersätta rättegångskostnaderna, om detta har yrkats.
Klaganden, som har vunnit målet, har emellertid inte framställt något yrkande i rättegångskostnadsfrågan.
Vardera parten ska därför bära sina rättegångskostnader.
Mot denna bakgrund beslutar
TRIBUNALEN (fjärde avdelningen)
följande:
1)
Det beslut som meddelades av andra överklagandenämnden vid Europeiska unionens immaterialrättsmyndighet (EUIPO) den 13 mars 2015 (ärende R 354/2014-2), ogiltigförklaras.
2)
Övriga yrkanden som framställts i överklagandet ogillas.
3)
Vardera parten ska bära sina rättegångskostnader.
Kanninen
Schwarcz
Iliopoulos
Avkunnad vid offentligt sammanträde i Luxemburg den 11 december 2017.
Underskrifter
(
*1
) Rättegångsspråk: spanska.
(
) Förteckningen över motparterna i förfarandet vid EUIPO:s överklagandenämnd har endast bilagts den version som delgetts parterna. | [
"EU-varumärke",
"Invändningsförfarande",
"Ansökan om registrering som EU-varumärke av figurmärket QUILAPAYÚN",
"Relativt registreringshinder",
"Välkänt varumärke",
"Artikel 8.2 c i förordning (EG) nr 207/2009 (nu artikel 8.2 c i förordning (EU) 2017/1001)",
"Varumärkesinnehavare"
] |
61988CJ0175 | sv | 1 Genom dom av den 21 juni 1988, som inkom till domstolen den 29 juni 1988, har Conseil d'État i Luxemburg, i enlighet med artikel 177 i EEG-fördraget, ställt en fråga om tolkningen av artiklarna 7 och 48 i fördraget.
2 Denna fråga har uppkommit inom ramen för en tvist mellan Klaus Biehl och Administration des contributions du grand-duché de Luxembourg rörande återbetalning av överskjutande inkomstskatt.
3 Klaus Biehl är tysk medborgare och var från den 15 november 1973 till den 31 oktober 1983 bosatt i Storhertigdömet Luxemburg. Under denna period utövade han avlönad verksamhet i den medlemsstaten. Sedan den 1 november 1983 har han varit bosatt i Förbundsrepubliken Tyskland där han förvärvsarbetar.
4 För perioden den 1 januari till den 31 oktober 1983 gjorde Klaus Biehls arbetsgivare i Luxemburg avdrag för inkomstskatt på Biehls lön. Det framgick vid taxeringen för år 1983 att det belopp som hade avdragits av arbetsgivaren i Luxemburg var större än den totala skatt som Klaus Biehl var skyldig att betala.
5 Klaus Biehl begärde att Administration des contributions du grand-duché de Luxembourg skulle återbetala den överskjutande inkomstskatten. Skattemyndigheten i Luxemburg avslog denna begäran med hänvisning till artikel 154.6 i loi sur l'impôt sur le revenu, lagen om inkomstskatt, (Mémorial A nr 79 av den 6 december 1967, nedan kallad "LIR"). Biehl överklagade skattemyndighetens beslut, men talan avslogs av skattedirektören med samma motivering.
6 I artikel 154.6 i LIR föreskrivs följande:
"I vederbörlig ordning innehållen skatt på inkomst av kapital tillfaller statskassan och kan inte bli föremål för återbetalning. Detta gäller även innehållen skatt på inkomst av tjänst som förvärvats av löntagare som endast är skattskyldiga såsom bosatta under en del av året på grund av att de flyttat in i eller ut ur landet under året."
7 Klaus Biehl överklagade skattedirektörens beslut till Conseil d'État i Luxemburg. Enligt Biehl medför artikel 154.6 i LIR en enligt gemenskapsrätten förbjuden förtäckt diskriminering av skattskyldiga eftersom den bestämmelsen i huvudsak är tillämplig på skattskyldiga som inte är medborgare i Luxemburg.
8 Mot detta har Administration des contributions invänt att en skillnad i behandling av två olika kategorier av skattskyldiga inte utgör en diskriminering som är förbjuden enligt gemenskapsrätten om den är berättigad av objektiva skäl. Sådana skäl föreligger i detta fall. Artikel 154.6 i LIR är nämligen avsedd att förhindra att skattskyldiga som bosätter sig i utlandet under vissa omständigheter får en oberättigad fördel jämfört med skattskyldiga som bor kvar i Storhertigdömet Luxemburg.
9 Det var under dessa omständigheter som den nationella domstolen beslutade att förklara målet vilande och att ställa följande fråga till domstolen:
"Utgör artikel 7 i EEG-fördraget eller någon annan gemenskapsrättslig bestämmelse, särskilt artikel 48 i fördraget som garanterar fri rörlighet för arbetstagare, hinder för att det i en medlemsstats skattelagstiftning föreskrivs att innehållen skatt på inkomst av tjänst som uppburits av en löntagare som är medborgare i en medlemsstat tillfaller statskassan och inte kan bli föremål för återbetalning på grund av att personen i fråga endast är skattskyldig såsom bosatt i denna medlemsstat under en del av året, eftersom han bosatte sig i eller flyttade ut ur landet under beskattningsåret?"
10 För en utförligare redogörelse för omständigheterna, tillämpliga rättsregler och de till domstolen ingivna yttrandena hänvisas till förhandlingsrapporten. Handlingarna i målet i dessa delar återges i det följande endast i den mån domstolens argumentation kräver det.
11 Det skall först erinras om att enligt artikel 48.2 i fördraget innebär den fria rörligheten för arbetstagare att all diskriminering av arbetstagare från medlemsstaterna på grund av nationalitet, bl.a. vad gäller lön, skall avskaffas.
12 Principen om likabehandling vad gäller lön skulle fråntas sin verkan om den kunde begränsas av diskriminerande nationella inkomstskatteregler. Det är av den anledningen som rådet i artikel 7 i förordning (EEG) nr 1612/68 av den 15 oktober 1968 om arbetskraftens fria rörlighet inom gemenskapen (EGT nr L 257, s. 2, fransk version; svensk specialutgåva, del 05, volym 01) föreskriver att de arbetstagare som är medborgare i en medlemsstat inom en annan medlemsstats territorium skall åtnjuta samma skattemässiga förmåner som landets egna medborgare.
13 Det skall vidare påpekas att enligt domstolens rättspraxis innebär bestämmelserna om likabehandling inte bara ett förbud mot öppen diskriminering på grund av nationalitet, utan även mot varje form av dold diskriminering som, genom tillämpning av andra särskiljande kriterier, faktiskt leder till samma resultat (dom av den 12 februari 1974 i mål 152/73 Sotgiu, punkt 11 i domskälen (Rec. 1974, s. 153).
14 Det måste i detta sammanhang påpekas, att även om kravet på stadigvarande bosättning inom det nationella territoriet för att erhålla en eventuell återbetalning av överskjutande skatt tillämpas oberoende av den berörda skattskyldiga personens nationalitet, så finns det en risk att det främst är till nackdel för de skattskyldiga som är medborgare i andra medlemsstater. Det är nämligen ofta dessa personer som under året lämnar eller bosätter sig i landet.
15 Administration des contributions har, för att rättfärdiga den nationella bestämmelse som är föremål för tvisten vid den nationella domstolen, gjort gällande att syftet med denna bestämmelse är att säkerställa ett progressivt skattesystem. Myndigheten har i detta hänseende anfört att en skattskyldig person som bosätter sig i Storhertigdömet Luxemburg eller som flyttar därifrån under året (nedan kallad "tillfälligt bosatt skattskyldig") fördelar sina inkomster, och därmed beskattningen av dem, mellan minst två stater, dvs. mellan Storhertigdömet Luxemburg och den medlemsstat som han har lämnat eller den som han bosätter sig i. Denna omständighet leder till en snedvridning av skattesystemet. För en och samma årliga inkomst uppnår en tillfälligt bosatt skattskyldig, på grund av att han successivt har förvärvat inkomster i två medlemsstater, genom att få rätt till återbetalning av överskjutande skatt, en skattesats som är förmånligare än den som tillämpas på en skattskyldig som är stadigvarande bosatt i Luxemburg, som måste deklarera hela sin inkomst i Storhertigdömet Luxemburg, vare sig den har förvärvats inom landet eller inte.
16 Detta argument kan inte godtas. En nationell bestämmelse som den ifrågavarande kan i olika situationer strida mot likabehandlingsprincipen. Detta gäller särskilt när en tillfälligt bosatt skattskyldig under beskattningsåret inte har förvärvat några inkomster i det land som han har lämnat eller i det land som han har bosatt sig i. I en sådan situation har en tillfälligt bosatt skattskyldig en nackdel jämfört med en stadigvarande bosatt skattskyldig, eftersom han förlorar den rätt till återbetalning av överskjutande skatt som en stadigvarande bosatt skattskyldig alltid har rätt till.
17 Administration des contributions har under förhandlingen vidare påpekat att det enligt luxemburgsk rätt finns ett förfarande för frivillig rättsvård (procédure gracieuse) som gör det möjligt för tillfälligt bosatta skattskyldiga att erhålla återbetalning av överskjutande skatt genom att de visar att tillämpningen av artikel 154.6 i LIR har medfört oskäliga konsekvenser för dem.
18 Det skall i detta hänseende understrykas att, även om de skattskyldiga skulle ha rätt att inleda ett förfarande för frivillig rättsvård för att få sin situation prövad på nytt, så har den luxemburgska regeringen inte hänvisat till någon bestämmelse enligt vilken skattemyndigheterna är skyldiga att i varje enskilt fall åtgärda den diskriminering som blir följden av en tillämpning av den ifrågavarande nationella bestämmelsen.
19 Svaret på den nationella domstolens fråga blir således följande. Artikel 48.2 i fördraget utgör hinder för att det i en medlemsstats skattelagstiftning föreskrivs att innehållen skatt på inkomst av tjänst förvärvad av en löntagare som är medborgare i en medlemsstat tillfaller statskassan och inte kan bli föremål för återbetalning på grund av att personen i fråga endast är skattskyldig såsom bosatt i denna medlemsstat under en del av året, eftersom han bosatte sig i eller flyttade ut ur landet under beskattningsåret.
Beslut om rättegångskostnader
20 De kostnader som har förorsakats Europeiska gemenskapernas kommission, som har inkommit med yttrande till domstolen, är inte ersättningsgilla. Eftersom förfarandet i förhållande till parterna i målet vid den nationella domstolen utgör ett led i beredningen av samma mål, ankommer det på den domstolen att besluta om rättegångskostnaderna.
Domslut
På dessa grunder beslutar
DOMSTOLEN (femte avdelningen)
-angående de frågor som genom dom av den 21 juni 1988 förts vidare av Conseil d'État i Luxemburg - följande dom:
Artikel 48.2 i fördraget utgör hinder för att det i en medlemsstats skattelagstiftning föreskrivs att innehållen skatt på inkomst av tjänst förvärvad av en löntagare som är medborgare i en medlemsstat tillfaller statskassan och inte kan bli föremål för återbetalning på grund av att personen i fråga endast är skattskyldig såsom bosatt i denna medlemsstat under en del av året, eftersom han bosatte sig i eller flyttade ut ur landet under beskattningsåret. | [
"Fri rörlighet för arbetstagare",
"Diskriminering",
"Krav på bosättning som ställs i nationell lagstiftning för att erhålla skatteåterbäring"
] |
62007CJ0270 | sl | Komisija Evropskih skupnosti s tožbo Sodišču predlaga, naj ugotovi, da Zvezna republika Nemčija s tem, da člena 4 izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein z dne 12. januarja 1998 o pravilih v zvezi z zdravstvenim nadzorom mesa in pravilih za perutninsko meso (Ausführungsgesetz zum Fleischhygienerecht und zum Geflügelfleischrecht für das Land Schleswig-Holstein) (GVOBl. Schl.-H. 1998, str. 2, v nadaljevanju: izvedbeni zakon dežele Schleswig-Holstein) ni uskladila z določbami Skupnosti, ni izpolnila in še vedno ne izpolnjuje obveznosti iz členov 1 in 5(3) in (4) Direktive Sveta 85/73/EGS z dne o financiranju veterinarskih pregledov in kontrol, ki jih pokrivajo direktive 89/662/EGS, 90/425/EGS, 90/675/EGS in 91/496/EGS (
UL L 32, str. 14
), kakor je bila spremenjena z Direktivo Sveta 97/79/ES z dne (
UL L 24, str. 31
, v nadaljevanju: Direktiva 85/73), ter po iz člena 27(2), (4) in (10) Uredbe (ES) št. 882/2004 Evropskega parlamenta in Sveta z dne o izvajanju uradnega nadzora, da se zagotovi preverjanje skladnosti z zakonodajo o krmi in živilih ter s pravili o zdravstvenem varstvu živali in zaščiti živali (
UL L 165, str. 1
, in popravek
UL L 191, str. 1
), kakor je bila spremenjena z Uredbo Komisije (ES) št. 776/2006 z dne (
UL L 36, str. 3
, v nadaljevanju: Uredba št. 882/2004).
Pravni okvir
Skupnostna ureditev
Iz člena 3(1)(A)(d) v povezavi s členom 5(1)(a)(ii) in s Prilogo I, poglavje VIII, točka 40(e), Direktive Sveta 64/433/EGS z dne 26. junija 1964 o zdravstvenih zahtevah za proizvodnjo in trženje svežega mesa (
UL 121, str. 2012
), kakor je bila spremenjena in kodificirana z Direktivo Sveta 91/497/EGS z dne (
UL L 268, str. 69
, v nadaljevanju: Direktiva 64/433), izhaja, da
post mortem
pregled svežega mesa po potrebi vključuje laboratorijske preiskave, po možnosti dopolnjene z bakteriološkimi preiskavami in iskanjem ostankov snovi s farmakološkim učinkom.
Direktiva 64/433 je bila z učinkom od 1. januarja 2006 razveljavljena z Direktivo Evropskega parlamenta in Sveta 2004/41/ES z dne o razveljavitvi nekaterih direktiv o higieni živil in zdravstvenih pogojih za proizvodnjo in dajanje na trg nekaterih proizvodov živalskega izvora, namenjenih za prehrano ljudi, in o spremembi direktiv Sveta 89/662/EGS in 92/118/EGS in Odločbe Sveta 95/408/ES (
UL L 157, str. 33
).
Na podlagi člena 4(1) Direktive 2004/41 se sklicevanje zlasti na Direktivo 64/433 glede na kontekst razume kot sklicevanje na Uredbo (ES) št. 853/2004 Evropskega parlamenta in Sveta z dne 29. aprila 2004 o posebnih higienskih pravilih za živila živalskega izvora (
UL L 139, str. 55
) ali kot sklicevanje na Uredbo Evropskega parlamenta in Sveta (ES) št. 854/2004 z dne o določitvi posebnih predpisov za organizacijo uradnega nadzora proizvodov živalskega izvora, namenjenih za prehrano ljudi (
UL L 139, str. 206
, in popravek
UL L 226, str. 83
).
Iz člena 5(1)(d) in (f) Uredbe št. 854/2004 v povezavi s Prilogo I, poglavje II, točki D in F, te uredbe izhaja, da morajo
post mortem
pregledi mesa, če je potrebno, vključevati laboratorijsko testiranje, da se opravi končna diagnoza ali da se odkrije med drugim prisotnost živalskih bolezni ali dejavnikov, zaradi katerih bi bilo treba meso deklarirati za neustrezno za prehrano ljudi ali omejiti njegovo uporabo. Uradni veterinar mora tudi zagotoviti, da se opravi kakršno koli drugo potrebno laboratorijsko testiranje.
V zvezi s financiranjem zadevnih inšpekcij in nadzorov člen 1 Direktive 85/73 določa, da države članice zagotovijo, da se pobirajo pristojbine Skupnosti za kritje stroškov, nastalih v zvezi s temi inšpekcijami in nadzori.
V skladu s členom 5(1) Direktive 85/73 se pristojbina Skupnosti določi na taki ravni, da pokriva stroške, ki jih ima pristojni organ v zvezi s stroški za plače in socialno zavarovanje inšpekcijske službe in administrativnimi stroški, ki nastanejo pri opravljanju kontrol in pregledov, ki lahko vključujejo izdatke za interno usposabljanje inšpektorjev. Poleg tega imajo države članice na podlagi odstavka 3 tega člena pravico zaračunati znesek, ki presega raven pristojbin Skupnosti, če vse pristojbine skupaj, ki jih zaračunavajo države članice, ne presegajo dejanskih stroškov pregledov. Člen 5(4) pa določa, da pristojbine Skupnosti zamenjujejo vsa druga plačila ali pristojbine za zdravstvene inšpekcije, ki jih pobirajo nacionalni, regionalni ali lokalni organi držav članic za inšpekcije in nadzor, kakor to določa člen 1 te direktive.
Priloga A, poglavje I, točka 1, Direktive 85/73 določa standardne zneske za stroške pregledov, ki so povezani s klanjem. V točki 2 tega poglavja so določena podrobna pravila za financiranje kontrol in pregledov v zvezi s postopki razreza. V točki 4(a) in (b) poglavja I je določeno:
„Za pokrivanje povečanih stroškov, lahko države članice:
a)
ali povečajo standardne zneske pristojbin, ki so določeni v točkah 1 in 2(a)[,] za posamezen obrat
[…]
b)
ali zaračuna[jo] posebno pristojbino, ki bo pokrivala dejanske stroške.“
Člen 27 Uredbe št. 882/2004 določa:
„1. Države članice lahko pobirajo pristojbine ali dajatve za kritje stroškov uradnega nadzora.
2. Glede dejavnosti iz oddelka A Priloge IV in oddelka A Priloge V pa države članice zagotovijo pobiranje pristojbine.
[…]
4. Pristojbine, pobrane zaradi uradnega nadzora v skladu z odstavkom 1 ali 2:
a)
niso višje od stroškov, ki jih nosijo odgovorni pristojni organi v zvezi s postavkami, navedenimi v Prilogi VI;
b)
se lahko določijo pavšalno na podlagi stroškov, ki jih nosijo pristojni organi v danem obdobju ali, kadar je to primerno, v višini, določeni v oddelku B Priloge IV ali oddelku B Priloge V.
[…]
10. Brez poseganja v stroške, ki izhajajo iz stroškov po členu 28, države članice za izvajanje te uredbe ne pobirajo nobenih drugih pristojbin razen tistih iz tega člena.
[…]“
Nacionalna ureditev
Člen 4 izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein določa:
„(1) Raven pristojbin za inšpekcijo
ante
in
post mortem
, vključno z iskanjem ostankov in trihinov ter zdravstvenim nadzorom, se določi na glavo živali glede na vrsto; v razsekovalnicah, v katerih se meso razseka ali odkosti, se raven pristojbin določi na tono mesa s kostmi.
(2) Pri izračunu ravni pristojbine se upoštevajo:
1.
plače in socialni prispevki inšpekcijskih služb,
2.
upravni stroški, nastali pri opravljanju nadzora in inšpekcij, h katerim se lahko prištejejo stroški nadaljevanega izobraževanja nadzornega osebja.
(3) Upravne pristojbine se povečajo za
1.
do 100%, kadar se upravno dejanje izvede na zahtevo med 18. uro in 7. uro zjutraj, v velikih podjetjih med 18 uro in 6 uro zjutraj, v soboto po 15. uri ter ob nedeljah in dela prostih dnevih.
2.
do 50%, kadar se upravno dejanje izvede na zahtevo zunaj nadzornega časa ali predpisanih dni za zakol.
(4) […]
Poleg pristojbin se poberejo […] ti stroški:
[…]
2.
stroški pošiljanja za bakteriološke preiskave (bakteriološki vzorci, vzorci ESB in drugi sumljivi vzorci, razen vzorcev iz iskanja ostankov […]) in
3.
stroški preiskave v zvezi z vzorci iz odstavka 2 […]“
Predhodni postopek
Komisija je 21. marca 2005 na podlagi pritožbe Zvezni republiki Nemčiji poslala pisni opomin, s katerim je to državo članico obvestila, da po njenem mnenju člen 4(4) izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein ni združljiv z upoštevnimi določbami Direktive 85/73, kot jo je v sodbi z dne v združenih zadevah Stratmann in Fleischversorgung Neuss (
C-284/00 in C-288/00, Recueil, str. I-4611
) razlagalo Sodišče.
Nemški organi so 20. maja 2005 na ta opomin odgovorili, da so dvomi Komisije o pravilnem prenosu Direktive 85/73 v nacionalno pravo neutemeljeni in da zgoraj navedena sodba Stratmann in Fleischversorgung Neuss v obravnavanem primeru ni upoštevna.
Ker Komisija s tem odgovorom ni bila zadovoljna, je 4. julija 2006 izdala obrazloženo mnenje, v katerem je ponovila očitke iz pisnega opomina in Zvezno republiko Nemčijo pozvala, naj sprejme ukrepe, potrebne za uskladitev s tem mnenjem v dveh mesecih od njegovega prejema.
Ker ta država članica na obrazloženo mnenje ni odgovorila, se je Komisija odločila vložiti to tožbo.
Tožba
Trditve strank
Komisija navaja, da lahko na podlagi člena 4(4) izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein pristojni organi te dežele pobirajo zneske, ki ustrezajo stroškom za izvedbo bakterioloških preiskav svežega mesa, ki so višji od standardnega zneska pristojbine Skupnosti. V zgoraj navedeni sodbi Stratmann in Fleischversorgung Neuss pa naj bi Sodišče presodilo, da iz besedila direktiv 64/433 in 85/73 ter njunega namena izhaja, da so stroški, nastali zaradi teh preiskav, pokriti s pristojbino Skupnosti, ki jo države članice pobirajo na podlagi zadnjenavedene direktive.
Začetek veljave nove zakonodaje Skupnosti, in sicer uredb 853/2004 in 854/2004 z učinkom od 1. januarja 2006 in Uredbe 882/2004 z učinkom od , naj te situacije v ničemer ne bi spremenil. Po eni strani naj bi namreč iz besedila upoštevnih določb teh uredb izhajalo, da so bakteriološke preiskave še vedno del obveznih zdravstvenih inšpekcij in kontrol, katerih stroški so kriti s pristojbino Skupnosti. Za te preiskave naj torej ne bi bilo mogoče pobirati nobenega drugega prelevmana, kot je ta, ki se nanaša na to pristojbino. Po drugi strani naj bi bil člen 4(4) izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein v nasprotju z namenom upoštevnih določb Skupnosti, ker je cilj teh – kot naj bi Sodišče že ugotovilo v zgoraj navedeni sodbi Stratmann in Fleischversorgung Neuss, ki naj bi jo bilo po analogiji mogoče uporabliti za novo zakonodajo Skupnosti – odpravljanje izkrivljanj konkurence, ki naj bi jih povzročala razhajanja na ravni financiranja inšpekcij in kontrol. Obstajala pa naj bi nevarnost, da ta cilj ne bi bil dosežen, če nekateri ukrepi inšpekcije, določeni s pravom Skupnosti, ne bi bili urejeni s sistemom financiranja Skupnosti, ki je bil usklajen, in bi lahko bili predmet posebnih nacionalnih pristojbin.
V nasprotju z navedbami Zvezne republike Nemčije določba, kot je člen 4(4) izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein, ne more temeljiti na Prilogi A, poglavje I, točka 4, Direktive 85/73. V zgoraj navedeni sodbi Stratmann in Fleischversorgung Neuss naj bi Sodišče namreč izrecno izključilo možnost sklicevanja na točko 4(b), da bi se upoštevali stroški za bakteriološke preiskave, ki so višji od standardnih zneskov pristojbine. V tej sodbi naj bi Sodišče poleg tega presodilo, da bi morala biti pristojbina, prejeta na podlagi te določbe, v obliki standardnega zneska. V obravnavanem primeru pa naj ne bi šlo za splošno povečanje standardnega zneska pristojbine Skupnosti, ki pokriva vse dejanske stroške. Člen 4(4) izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein naj bi bil torej v nasprotju s členom 5(4), prvi pododstavek, Direktive 85/73.
Komisija tudi navaja, da sodba z dne 9. septembra 1999 v zadevi Feyrer (
C-374/97, Recueil, str. I-5153
), na katero se v utemeljitev svojega stališča sklicuje Zvezna republika Nemčija, v obravnavanem primeru ni upoštevna. Vprašanja, ki jih je Sodišče obravnavalo v tej sodbi, naj bi se namreč zelo razlikovala od vprašanj, ki se postavljajo v obravnavanem sporu.
Zvezna republika Nemčija navaja, da je bil izvedbeni zakon dežele Schleswig-Holstein sprejet na podlagi določb člena 1 Direktive 85/73 v povezavi s Prilogo A, poglavje I, točka 4(b), te direktive, na podlagi katerih lahko države članice pobirajo pristojbino, ki pokriva stroške, ki so dejansko nastali pri inšpekcijah mesa za zakol in zdravstvenih inšpekcijah v zvezi s tem.
Ta država članica najprej poudarja, da pristojbina, ki je z izvedbenim zakonom dežele Schleswig-Holstein predvidena za inšpekcijo živali za zakol in zdravstveno kontrolo ne vključuje stroškov prevoza in inšpekcije pobranih vzorcev zaradi opravljanja bakterioloških preiskav. To naj bi bilo sicer združljivo z nacionalnim pravom, v skladu s katerim naj pristojbina v nobenem primeru ne bi mogla pokrivati takih stroškov. Torej naj bi bilo zakonito ločeno pobiranje zneskov, namenjenih kritju takih stroškov.
Zvezna republika Nemčija nato navaja, da dežela Schleswig-Holstein iz naslova pristojbin za inšpekcije in kontrole svežega mesa ne pobira niti standardnih zneskov na podlagi Priloge A, poglavje I, točki 2 in 3, Direktive 85/73 niti pristojbin, katerih cilj je povečanje standardnih zneskov na podlagi točke 4(a) istega poglavja. Zato naj ne bi bilo mogoče trditi, tako kot to trdi Komisija, da so ti zneski pobrani „poleg“ standardne pristojbine Skupnosti. Glede tega naj bi se zakonodaja dežele Schleswig-Holstein zelo jasno razlikovala od zakonodaje, ki se je obravnavala v zadevi, v kateri je bila izdana zgoraj navedena sodba Stratmann in Fleischversorgung Neuss. Poleg tega naj bi države članice v skladu z zgoraj navedeno sodbo Feyrer, točka 32, lahko brez drugega predhodnega pogoja izkoristile možnost, ki jim je priznana v Prilogi A, poglavje I, točka 4(b) Direktive 85/73, če posebna pristojbina ne presega dejanskih stroškov. Zato naj bi bilo mogoče posebne pristojbine pobirati za različne storitve, kadar je ta pogoj izpolnjen. Vendar pa je nujno, da kot v obravnavanem primeru ne obstaja dvojno financiranje.
Nazadnje Zvezna republika Nemčija zatrjuje, da člen 4(4) izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein ni v nasprotju niti z besedilom niti z namenom Priloge A, poglavje I, točka 4(b), Direktive 85/73. Po eni strani naj bi namreč iz povezave različnih jezikovnih različic te določbe izhajalo, da ta ne nasprotuje pobiranju več delnih pristojbin niti pobiranju združenih pristojbin in dajatev, ki pomenijo „celotno pristojbino“. Po drugi strani naj cilj, ki ga uresničuje ta direktiva, in sicer uskladitev osnov za izračun pristojbin, ne bi smel voditi do uskladitve stopenj, ki se uporabljajo, ker naj bi Direktiva sama določala odstopanja, ki omogočajo državam članicam upoštevanje različnih struktur stroškov.
Ta država članica dodaja, da je poleg tega neizogibno, da se znesek zadevne pristojbine razlikuje od primera do primera, saj se upoštevani stroški razlikujejo glede na razmere, ki obstajajo v podjetjih, ki se ukvarjajo z zakolom, in glede na vrste inšpekcij, ki jih je treba opraviti. Pristojbina, ki naj bi pokrila dejanske stroške, naj bi se od standardne pristojbine razlikovala ravno po tem, da so v prvem primeru stroški odvisni od zadevnega podjetja, ki se ukvarja z zakolom, v drugem primeru pa se ti stroški pripišejo vsem podjetjem, ki se ukvarjajo z zakolom. Določba, kot je člen 4(4) izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein, naj nikakor ne bi bila v nasprotju s prepovedjo preseganja dejanskih stroškov pregledov iz člena 5(3) Direktive 85/73.
Uredbe št. 853/4002, 854/2004 in 882/2004, ki veljajo od 1. januarja 2006 oziroma , naj ne bi tega položaja v ničemer spremenile, saj trditve Zvezne republike Nemčije iz točk od 19 do 23 te sodbe po analogiji veljajo za te nove uredbe.
Presoja Sodišča
Najprej je treba poudariti, da Komisija v utemeljitev tožbe navaja dva očitka, in sicer kršitev obveznosti, ki jih ima Zvezna republika Nemčija, prvič, na podlagi členov 1 in 5(3) in (4) Direktive 85/73 in, drugič, na podlagi Uredbe št. 882/2004.
Prvi očitek
Da bi odločili o utemeljenosti prvega očitka, je treba najprej ugotoviti, ali je zgoraj navedena sodba Stratmann in Fleischversorgung Neuss, na katero se sklicuje Komisija, v obravnavanem primeru upoštevna, in odgovoriti na vprašanje, ali je Prilogo A, poglavje I, točka 4(b), Direktive 85/73 treba razlagati v smislu, ki ga predlaga ta institucija, in sicer da mora biti pristojbina, pobrana na podlagi te določbe, v obliki standardnega zneska.
Prvič, v zvezi z analogno uporabo zgoraj navedene sodbe Stratmann in Fleischversorgung Neuss za pravno situacijo iz obravnavanega primera je treba poudariti, kot je navedla Zvezna republika Nemčija, pri čemer ji Komisija ni nasprotovala, da dežela Schleswig-Holstein iz naslova pristojbin za inšpekcije in kontrole svežega mesa ne pobira niti standardnih zneskov na podlagi Priloge A, poglavje I, točki 2 in 3, Direktive 85/73 niti pristojbin, katerih cilj je povečanje standardnih zneskov na podlagi točke 4(a) poglavja I.
Ker ni sporno, da v obravnavanem primeru pristojni nacionalni organi pobirajo le posebno pristojbino, čeprav je ta sestavljena iz različnih zneskov, je treba ugotoviti, da se zakonodaja dežele Schleswig-Holstein v bistvenem razlikuje od zakonodaje v zadevi, v kateri je bila izdana zgoraj navedena sodba Stratmann in Fleischversorgung Neuss.
Iz tega sledi, da rešitve Sodišča iz zgoraj navedene sodbe Stratmann in Fleischversorgung Neuss ni mogoče po analogiji uporabiti v položaju, kot je ta v obravnavanem primeru.
Drugič, v zvezi z razlago Priloge A, poglavje I, točka 4(b), Direktive 85/73 je treba najprej ugotoviti, da v nasprotju s trditvami Komisije Sodišče v točki 56 zgoraj navedene sodbe Stratmann in Fleischversorgung Neuss ni presodilo, da mora biti pristojbina, predvidena s to določbo, v obliki standardnega zneska.
Povečanja, o katerih govori Sodišče v omenjeni točki 56, so predvidena v Prilogi A, poglavje I, točka 4(a), Direktive 85/73, ker je ta določba edina, v kateri sta uporabljena pojma „povečati“ in „standardni zneski“. Drugi del točke 56, ki se nanaša na možnost, ki jo imajo države članice, da poberejo posebno pristojbino v višjem znesku, kot je raven pristojbin Skupnosti, se nikakor ne nanaša na standardni znesek, temveč je v tem delu za izvedbo te možnosti zgolj postavljen pogoj, da ta pristojbina pokriva vse dejanske stroške.
Iz tega sledi, da ta pristojbina po eni strani ne sme preseči zneska stroškov, ki so dejansko nastali, in da se mora po drugi strani z njo upoštevati vse te stroške, ne da bi bilo mogoče nekatere od njih odstraniti. Zato ne more biti v obliki „standardne“ pristojbine v smislu, kot ta izraz razume Komisija, saj, kot je Sodišče ugotovilo v točki 52 zgoraj navedene sodbe Stratmann in Fleischversorgung Neuss, je bistvo pavšalno določene pristojbine v tem, da v nekaterih primerih presega dejanske stroške ukrepov, ki naj se z njo financirajo, in da je v drugih primerih nižja od njih.
Dodati je treba, da je tako razumevanje točke 56 zgoraj navedene sodbe Stratmann in Fleischversorgung Neuss popolnoma v skladu z njeno strukturo, ker ta točka spada v širše razlogovanje, ki je namenjeno odgovoru na vprašanje, ali so stroški – ki ustrezajo bakteriološkim preiskavam in iskanju trihinov, ki se opravljajo v skladu s sekundarno zakonodajo Skupnosti – pokriti s pristojbino Skupnosti, ki jo države članice pobirajo iz naslova zdravstvenih inšpekcij in kontrol svežega mesa na podlagi istega prava Skupnosti, ali pa je s pravom Skupnosti državam članicam dovoljeno, da zaradi pokritja teh stroškov pobirajo posebno pristojbino, ki se doda k pristojbini Skupnosti.
Ker v okviru obravnavanja predloga za sprejetje predhodne odločbe v zadevi, ki je bila podlaga za zgoraj navedeno sodbo Stratmann in Fleischversorgung Neuss, Sodišče ni odgovorilo na vprašanje, ali mora biti pristojbina, pobrana na podlagi Priloge A, poglavje I, točka 4(b), Direktive 85/73 v obliki standardnega zneska, iz te sodbe ni mogoče sklepati o odgovoru na to vprašanje.
Nato je treba poudariti, da je razlaga Priloge A, poglavje I, točka 4(b), Direktive 85/73, v skladu s katero pristojbina, pobrana na podlagi te določbe, ne more biti sestavljena iz več delov, ovržena z zgoraj navedeno sodbo Feyrer.
V točki 26 zgoraj navedene sodbe Feyrer, ki se sklicuje na Prilogo A, poglavje I, točka 4(b), Direktive 85/73, je namreč Sodišče opozorilo, da na podlagi člena 2(3) te direktive, ki je postal člen 5(3) te direktive, „vse pristojbine skupaj“ – v smislu navedene določbe – ne presegajo dejanskih stroškov pregledov. Pri vseh pristojbinah „skupaj“ pa gre nujno za seštevek več sestavnih delov.
Torej zgolj zaradi okoliščine, da je pristojbina, ki se obravnava v tem primeru, sestavljena iz različnih delov stroškov, ta pristojbina ni nezdružljiva s Prilogo A, poglavje I, točka 4(b), Direktive 85/73.
Glede tega je treba dodati, da se v obravnavanem primeru ne izpodbija, da zadevna pristojbina ne presega dejanskih stroškov. Iz tega sledi, da ta pristojbina tudi glede tega ni v nasprotju s Prilogo A, poglavje I, točka 4(b), Direktive 85/73 (glej v tem smislu zgoraj navedeno sodbo Feyrer, točki 27 in 29).
Iz istega razloga ta pristojbina tudi ni v nasprotju s členoma 1 in 5(4) Direktive 85/73.
Nazadnje je treba ugotoviti, da v nasprotju s trditvami Komisije cilja transparentnosti in boja zoper izkrivljanje konkurence ne nasprotujeta pobiranju pristojbine, kot je ta, na katero se nanaša prvi očitek Komisije.
Prvič, v zvezi s ciljem transparentnosti je treba poudariti, da ker se v pristojbini jasno in podrobno kaže narava različnih delov, iz katerih je sestavljena, ta omogoča dolžniku, da se seznani z njeno natančno sestavo in lahko po eni strani spremeni organizacijo svoje dejavnosti, tako da jo zlasti z varčevanjem pri nekaterih stroških optimizira, in po drugi strani primerja svoje stroške, če je to potrebno, s stroški drugih gospodarskih subjektov.
Drugič, v zvezi s ciljem boja zoper izkrivljanje konkurence je treba spomniti, da se ta boj ne vodi z uvedbo pristojbine v enakem znesku za celotno Evropsko skupnost, temveč s sprejetjem usklajenih pravil na področju financiranja zdravstvenih inšpekcij in kontrol svežega mesa (glej v tem smislu zgoraj navedeno sodbo Feyrer, točka 40). Tako so bili usklajeni ukrepi inšpekcije in kontrole ter – kot to izhaja iz člena 5(1) Direktive 85/73 in Priloge A, poglavje I, točki 4 in 5, te direktive – različni deli stroškov, ki jih je mogoče upoštevati pri določitvi pristojbine Skupnosti.
Ker pa ni ugotovljeno in se niti ne zatrjuje, da bi pristojbina, določena v členu 4 izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein, pokrivala dele stroškov, ki niso določeni z zakonodajo Skupnosti, ali presegala znesek dejanskih stroškov, ne zbuja pomislekov o cilju boja zoper izkrivljanje konkurence, ki ga uresničuje Direktiva 85/73.
Glede na navedeno je treba ugotoviti, da trditev, ki jih navaja Komisija v utemeljitev prvega očitka, ni mogoče sprejeti.
Iz tega sledi, da je treba prvi očitek, ki ga navaja Komisija, zavrniti kot neutemeljen.
Drugi očitek
Komisija z drugim očitkom Zvezni republiki Nemčiji očita, da po 1. januarju 2007 ni izpolnila obveznosti iz člena 27(2), (4) in (10) Uredbe št. 882/2004, ker določb člena 4 izvedbenega zakona dežele Schleswig-Holstein ni uskladila z navedenimi določbami.
V zvezi s tem očitkom je treba najprej poudariti, da se izrek obrazloženega mnenja z dne 6. julija 2006 ne sklicuje na zatrjevano kršitev, ki naj bi jo storila Zvezna republika Nemčija, Uredbe št. 882/2004, ki je poleg tega začela veljati pozneje, kot je bilo to mnenje vročeno državi članici.
V teh okoliščinah je treba preučiti, ali je drugi očitek, na katerega se sklicuje Komisija v utemeljitev tožbe, dopusten.
V zvezi s tem je treba spomniti, da se mora v skladu s sodno prakso obstoj neizpolnitve obveznosti v okviru tožbe na podlagi člena 226 ES presojati glede na ureditev Skupnosti, ki je veljala ob koncu roka, ki ga je Komisija določila zadevni državi članici za uskladitev z obrazloženim mnenjem (glej zlasti sodbi z dne 9. novembra 1999 v zadevi Komisija proti Italiji,
C-365/97, Recueil, str. I-7773
, točka 32, in z dne v zadevi Komisija proti Belgiji,
C-275/04, ZOdl., str. I-9883
, točka 34).
Čeprav predlogov, ki jih vsebuje tožba, načeloma ni mogoče razširiti onkraj neizpolnitve obveznosti, zatrjevane v izreku obrazloženega sklepa in v pisnem opominu, kljub temu velja, da je dopustno, da Komisija predlaga ugotovitev neizpolnitve obveznosti, ki izhajajo iz prvotne različice pozneje spremenjenega ali razveljavljenega akta Skupnosti in so bile ohranjene v novih določbah. Nasprotno pa predmeta spora ni mogoče razširiti na obveznosti, ki izhajajo iz novih določb, ki nimajo ustreznika v prvotni različici zadevnega akta, kar bi sicer pomenilo bistveno kršitev pravilnosti postopka za ugotovitev neizpolnitve obveznosti (glej v tem smislu sodbo z dne 12. junija 2003 v zadevi Komisija proti Italiji,
C-363/00, Recueil, str. I-5767
, točka 22, in zgoraj navedeno sodbo Komisija proti Belgiji, točka 35).
V obravnavanem primeru ni sporno, da so lahko pristojbine ali takse iz člena 27(2), (4) in (10) Uredbe št. 882/2004, kot natančneje izhaja iz druge od teh določb v točki (b), določene pavšalno.
V teh okoliščinah je treba ugotoviti, da se te pristojbine in takse bistveno razlikujejo od pristojbin, ki jih lahko države članice pobirajo na podlagi Priloge A, poglavje I, točka 4(b), Direktive 85/73, ki, kot izhaja iz točke 32 te sodbe, ne morejo biti v obliki standardne pristojbine, temveč morajo ustrezati dejanskim stroškom.
Iz tega sledi, da je Komisija z drugim očitkom predmet spora, kot izhaja iz obrazloženega mnenja, razširila na obveznost iz Uredbe št. 882/2004, ki nima ustreznika v Direktivi 85/73, zato je ta institucija bistveno kršila pravilnost postopka za ugotovitev neizpolnitve obveznosti.
Zato je treba drugi očitek Komisije zavreči kot nedopusten.
Ob upoštevanju navedenega je treba tožbo Komisije v celoti zavrniti.
Stroški
V skladu s členom 69(2) Poslovnika se neuspeli stranki naloži plačilo stroškov, če so bili ti priglašeni. Zvezna republika Nemčija je predlagala, naj se Komisiji naloži plačilo stroškov, in ker ta s predlogi ni uspela, se ji naloži plačilo stroškov.
Iz teh razlogov je Sodišče (prvi senat) razsodilo:
1.
Tožba se zavrne.
2.
Komisiji Evropskih skupnosti se naloži plačilo stroškov.
Podpisi
(
*1
) Jezik postopka: nemščina. | [
"Neizpolnitev obveznosti države",
"Skupna kmetijska politika",
"Pristojbine na področju veterinarskih pregledov in kontrol",
"Direktiva 85/73/EGS",
"Uredba (ES) št. 882/2004"
] |
62006CJ0007 | it | 1.
Impugnazione – Motivi di ricorso – Nuova presentazione di un argomento – Ricevibilità – Limiti
(Statuto della Corte di giustizia, art. 58; regolamento di procedura della Corte, art. 113, n. 2)
2.
Funzionari – Retribuzione – Indennità di dislocazione – Presupposti per la concessione
[Statuto dei funzionari, allegato VII, art. 4, n. 1, lett. a)]
1.
Dal combinato disposto degli artt. 58 dello Statuto della Corte di giustizia e 113, n. 2, del regolamento di procedura della
Corte discende che, in sede di impugnazione, è lecito per il ricorrente invocare qualsiasi argomento rilevante purché l’impugnazione
non modifichi l’oggetto della controversia dinanzi al Tribunale.
2.
Malgrado la ripartizione delle competenze sul piano interstatale varii in funzione della struttura istituzionale di ciascuno
Stato, quest’ultimo dev’essere considerato, in diritto internazionale pubblico, un soggetto di carattere unitario. Alla luce
di tale concezione, si richiede che lo Stato sia rappresentato, presso gli altri Stati e le organizzazioni internazionali,
da un sistema unico di rappresentanza diplomatica, riflesso dell’unicità, sul piano internazionale, dello Stato interessato.
Benché non sia essenziale, affinché il dipendente interessato possa essere considerato come una persona che ha prestato servizio
per «un altro Stato», che egli sia stato impiegato dall’amministrazione centrale di quest’altro Stato, viceversa la sua integrazione
funzionale in seno alla rappresentanza permanente di quest’ultimo costituisce un elemento determinante.
A tale riguardo, sia gli agenti che prestano servizio per lo Stato, tramite la sua amministrazione centrale, che quelli che
svolgono servizi per una comunità autonoma, mediante l’amministrazione di quest’ultima, devono essere considerati come posti
in posizione di dislocazione ai sensi dell’art. 4, n. 1, dell’allegato VII dello Statuto, a condizione, tuttavia, di essere
formalmente integrati nella rappresentanza permanente del detto Stato.
Di conseguenza, ai fini dell’interpretazione dell’espressione «servizi effettuati per un altro Stato», di cui all’art. 4,
n. 1, lett. a), secondo trattino, dell’allegato VII dello Statuto, deve essere considerata unicamente rilevante la circostanza
che i servizi sono effettuati in seno ad una rappresentanza permanente di uno Stato. Pertanto, i servizi forniti per i governi
delle suddivisioni politiche degli Stati non possono essere considerati servizi effettuati per uno Stato se l’interessato
non è stato integrato formalmente nella rappresentanza permanente dello Stato. Per la stessa ragione, i servizi effettuati
a favore di società a capitale pubblico costituite secondo una delle forme giuridiche previste per le società commerciali
non possono essere considerati come servizi effettuati per uno Stato. | [
"Ricorso contro una pronuncia del Tribunale di primo grado",
"Dipendenti",
"Retribuzione",
"Indennità di dislocazione",
"Presupposto previsto dall’art. 4, n. 1, lett. a), secondo trattino, dell’allegato VII allo Statuto",
"Nozione di \"servizi effettuati per un altro Stato\""
] |
62015CJ0088 | et | Oma apellatsioonkaebuses palub Ferriere Nord SpA tühistada Euroopa Liidu Üldkohtu 9. detsembri 2014. aasta otsus Ferriere Nord
vs
. komisjon (T‑90/10, ei avaldata, edaspidi „vaidlustatud kohtuotsus“,
EU:T:2014:1035
), millega Euroopa Liidu Üldkohus jättis rahuldamata tema hagi, milles paluti tühistada komisjoni 30. septembri 2009. aasta otsus K(2009) 7492 (lõplik) EÜ artikli 65 rikkumise kohta (juhtum COMP/37.956 – raudbetooni sarrused, otsuse uuesti vastuvõtmine, edaspidi „30. septembri 2009. aasta otsus“) komisjoni 8. detsembri 2009. aasta otsusega K(2009) 9912 (lõplik) (edaspidi „muutmisotsus“) muudetud redaktsioonis (30. septembri 2009. aasta otsus muutmisotsusega muudetud kujul edaspidi „vaidlusalune otsus“).
Vaidluse taust ja vaidlusalune otsus
Vaidluse taust on esitatud vaidlustatud kohtuotsuse punktides 16–22.
„16
Komisjon viis 2000. aasta oktoobrist detsembrini vastavalt ST artiklile 47 läbi kontrolle Itaalia betoonisarruste tootjate ja Itaalia terasetootmisettevõtjate ühenduse [Federacciai] juures. Ta esitas neile ka teabenõuded vastavalt ST artiklile 47 […]
Komisjon algatas 26. märtsil 2002 haldusmenetluse ja esitas vastavalt ST artiklile 36 vastuväited (edaspidi „vastuväiteteatis”) […] [Ferriere Nord] esitas vastuväiteteatise kohta oma kirjalikud seisukohad 31. mail 2002. Ärakuulamine toimus 13. juunil 2002 […]
Komisjon esitas 12. augustil 2002 täiendavad vastuväited (edaspidi „täiendav vastuväiteteatis”), mis saadeti vastuväiteteatise adressaatidele. Täiendavas vastuväiteteatises, mis tugines 6. veebruari 1962. aasta määruse nr 17, esimene määrus [EÜ] artiklite [81 ja 82] rakendamise kohta (
EÜT 1962, 13, lk 204
; ELT eriväljaanne 08/01, lk 3) artikli 19 lõikele 1, selgitas komisjon oma seisukohti menetluse käigu kohta pärast ESTÜ asutamislepingu kehtivuse lõppemist. [Ferriere Nord] esitas oma kirjalikud seisukohad 20. septembril 2002 ja teine ärakuulamine, kus olid kohal liikmesriikide esindajad, peeti 30. septembril 2002 […]
Menetluse lõpus võttis komisjon vastu 17. detsembri 2002. aasta otsuse K (2002) 5087 (lõplik) ST artikli 65 kohase menetluse kohta (juhtum COMP/37.956 – sarrusevardad; edaspidi „2002. aasta otsus“), milles ta tuvastas, et selle otsuse adressaatideks olevad ettevõtjad viisid betoonisarruste (varrastena või rullides) Itaalia turul ellu ST artikli 65 lõikega 1 vastuolus oleva ühe, mitmeosalise ja vältava keelatud kokkuleppe, mille eesmärk või tagajärg oli hindade kindlaksmääramine ning millest tulenevalt lepiti kokku tootmise või müügi piiramises või kontrollis. Komisjon määras selles otsuses [Ferriere Nordile] 3,57 miljoni euro suuruse trahvi […]
[Ferriere Nord] esitas 10. märtsil 2003 Üldkohtule 2002. aasta otsuse peale hagi. 25. oktoobri 2007. aasta kohtuotsusega Ferriere Nord vs. komisjon (
T‑94/03
, [ei avaldata,
EU:T:2007:320
]) tühistas Üldkohus 2002. aasta otsuse. Üldkohus märkis, et arvestades eelkõige asjaolu, et 2002. aasta otsus ei sisaldanud mingit viidet määruse nr 17 artiklile 3 ja artikli 15 lõikele 2, põhines see otsus üksnes ST artikli 65 lõigetel 4 ja 5 […] Kuna nende sätete kehtivus lõppes 23. juulil 2002, ei saanud komisjonil enam 2002. aasta otsuse vastuvõtmise hetkeks kehtivuse kaotanud sätete alusel olla pädevust ST artikli 65 lõike 1 rikkumise tuvastamiseks ja nimetatud rikkumises osalenud ettevõtjatele trahvi määramiseks […]
Komisjon teavitas 30. juuni 2008. aasta kirjas [Ferriere Nordi] ja teisi asjassepuutuvaid ettevõtjaid oma kavatsusest võtta otsus uuesti vastu, muutes õiguslikku alust võrreldes sellega, mille ta oli valinud 2002. aasta otsuse jaoks. Veel täpsustas ta, et arvestades 2002. aasta otsuse tühistanud kohtuotsuste piiratud ulatust, rajaneb uuesti vastu võetav otsus vastuväiteteatises ja täiendavas vastuväiteteatises esitatud tõenditel. Asjaomastele ettevõtjatele anti tähtaeg oma seisukohtade esitamiseks ja [Ferriere Nord] esitas oma märkused faksi teel 1. augustil 2008 […]
24. juulil ja 25. septembril 2008, 13. märtsil, 30. juunil ja 27. augustil 2009 küsis komisjon [Ferriere Nordilt] teavet äriühingu aktsionäride ja varalise seisundi kohta. [Ferriere Nord] vastas nendele teabenõuetele meilitsi 1. augustil, 1. oktoobril 2008, 18. märtsil, 1. juulil ja 8. septembril 2009.“
Komisjon leidis 30. septembri 2009. aasta otsuses muu hulgas, et nõukogu 16. detsembri 2002. aasta määrust (EÜ) nr 1/2003 [ELTL] artiklites [101 ja 102] sätestatud konkurentsieeskirjade rakendamise kohta (
EÜT 2003, L 1, lk 1
; ELT eriväljaanne 08/02, lk 205) tuleb tõlgendada nii, et see lubab komisjonil pärast 23. juulit 2002 tuvastada keelatud kokkulepped ESTÜ asutamislepingu kohaldamisalas ja nende eest karistada
ratione materiae
ja
ratione temporis
. Ta märkis, et see otsus võeti vastu kooskõlas EÜ asutamislepingu ja nimetatud määruse menetlusnormidega, ja et materiaalõigusnorme, mis ei ole akti vastuvõtmise ajal enam jõus, võib kohaldada õigusnormide ajalise kehtivuse põhimõtete alusel, võttes arvesse
lex mitior
’i üldpõhimõtet.
30. septembri 2009. aasta otsuse artikkel 1 sedastab muu hulgas, et Ferriere Nord rikkus ST artikli 65 lõiget 1 osaledes 1. aprillist 1993 kuni 4. juulini 2000 betoonisarruseid (varrastena või rullides) puudutavas vältavas kokkuleppes ja/või kooskõlastatud tegevuses, mille eesmärk ja/või tagajärg oli hindade kindlaksmääramine ja tootmise või müügi piiramine ja/või kontroll ühenduse turul. Sama otsuse artiklis 2 määras komisjon Ferriere Nordile trahvi summas 3,57 miljonit eurot.
Üheteistkümnest 30. septembri 2009. aasta adressaadiks olevast äriühingust kaheksa, sealhulgas Ferriere Nord, teatasid ajavahemikus 20.–23. novembrini 2009 saadetud kirjades komisjonile, et selle otsuse lisa, nagu see adressaatidele teatavaks tehti, ei sisaldanud hinnaerinevusi illustreerivaid tabeleid.
Komisjon võttis 8. detsembril 2009 vastu muutmisotsuse, mille lisasse kanti puuduvad tabelid ja millega parandati kaheksas joonealuses märkuses nummerdatud viited nendele tabelitele. Muutmisotsusest teavitati Ferriere Nordi 9. detsembril 2009.
Menetlus Üldkohtus ja vaidlustatud kohtuotsus
Üldkohtu kantseleisse 19. veebruaril 2010 saabunud hagiavalduses palus Ferriere Nord Üldkohtul esimese võimalusena vaidlusalune otsus tühistada ja teise võimalusena tühistada see otsus osaliselt ning vähendada trahvisummat.
Oma hagi põhjendamiseks esitas Ferriere Nord kümme väidet: esiteks komisjoni pädevuse puudumise kohta, teiseks uue vastuväiteteatise eelneva esitamata jätmise kohta, kolmandaks selle kohta, et ei toimunud ärakuulamist ärakuulamise eest vastutava isiku poolt, neljandaks selle kohta, et lõpparuanne oli vaidlustatud otsuse vastuvõtmisest hilisem, viiendaks selle kohta, et tekst võeti vastu ilma selles mainitud lisadeta, kuuendaks õigusnormi rikkumise kohta asjaolude hindamisel, seitsmendaks trahvisumma ebaproportsionaalsuse kohta võrreldes keelatud kokkuleppe raskuse ja kestusega, kaheksandaks trahvisumma suurendamise õigusvastasuse kohta seoses rikkumise korduvusega, üheksandaks muude kui komisjoni teatises trahvide määramata jätmise või vähendamise kohta kartellide puhul (
EÜT 1996, C 207, lk 4
) ette nähtud kergendavate asjaolude arvesse võtmata jätmise kohta ning kümnendaks selle teatise väära kohaldamise kohta.
Vaidlustatud kohtuotsusega vähendas Üldkohus Ferriere Nordile määratud trahvisummat 3421440 euroni ja jättis hagi ülejäänud osas rahuldamata.
Üldkohtu kantseleisse 20. detsembril 2014 saabunud taotluses palus Ferriere Nord Üldkohtul teha parandus vaidlustatud kohtuotsuse punkti 420, kuid Üldkohus jättis selle taotluse 13. märtsi 2015. aasta määrusega Ferriere Nord vs. komisjon (
T‑90/10 REC
, ei avaldata,
EU:T:2015:173
) rahuldamata.
Poolte nõuded Euroopa Kohtus
Ferriere Nord palub oma apellatsioonkaebuses Euroopa Kohtul:
–
esimese võimalusena tühistada vaidlustatud kohtuotsus osas, milles jäeti rahuldamata tema esimese võimalusena esitatud nõue kohtuasjas T‑90/10 ja järelikult tühistada vaidlusalune otsus;
–
teise võimalusena tühistada vaidlustatud kohtuotsus osas, milles jäeti rahuldamata tema teise võimalusena esitatud nõue kohtuasjas T‑90/10, ning sellest tulenevalt tühistada osaliselt vaidlusalune otsus ning otsustada Ferriere Nordile määratud trahvi ulatuslikum vähendamine, ja
–
mõista mõlemas kohtuastmes kantud kohtukulud välja komisjonilt.
Komisjon palub Euroopa Kohtul:
–
jätta apellatsioonkaebus rahuldamata, ja
–
mõista kohtukulud välja Ferriere Nordilt.
Menetluse suulise osa uuendamise taotlus
Menetluse suuline osa lõpetati 8. detsembril 2016 pärast kohtujuristi ettepaneku esitamist. 27. jaanuari 2017. aasta kirjas, mis saabus Euroopa Kohtu kantseleisse samal päeval, taotles komisjon Euroopa Kohtult menetluse suulise osa uuendamist määrusega ja tema taotluses esitatud faktiliste asjaolude ja taotlusele lisatud dokumentide toimikusse lisamist.
Seda nõuet põhjendades väitis komisjon sisuliselt, et Euroopa Kohtul ei olnud piisavalt teavet 13. juuni ja 30. septembri 2002. aasta ärakuulamistega seotud faktiliste asjaolude kohta, mille põhjal kohtujurist oma ettepaneku tegi, kuna need asjaolud ei olnud poolte vahel eraldi läbi vaieldud.
Kodukorra artikkel 83 võimaldab Euroopa Kohtul igal ajal, olles kohtujuristi ära kuulanud, uuendada määrusega menetluse suulise osa, eelkõige kui ta leiab, et asja lahendamisel tuleks tugineda õiguslikule argumendile, mille üle pooled ei ole vaielnud.
Peab siiski meeles pidama, et apellatsioonkaebuse ese on põhimõtteliselt määratletud poolte esitatud väidete ja argumentide kaudu. Käesoleval juhul on pooltel olnud võimalus piisavalt nende väidete ja argumentide üle vaielda oma kirjalikes seisukohades ja 20. oktoobril 2016 kohtuasjades C‑85/15 P – C‑89/15 P toimunud ühisel kohtuistungil.
Seetõttu leiab Euroopa Kohus, olles kohtujuristi ära kuulanud, et puudub alus menetluse suulise osa uuendamiseks.
Apellatsioonkaebus
Oma apellatsioonkaebuse põhjendamiseks esitab Ferriere Nord üheksa väidet: esiteks faktiliste asjaolude ja tõendite ilmse moonutamise kohta, vaidlustatud otsuses esinevate ilmsete vastuolude tuvastamata jätmise ning tõendamiskoormist käsitlevate eeskirjade rikkumise kohta, teiseks määruse nr 1/2003 artikli 27 rikkumise kohta, kuna uuest vastuväiteatisest ei teavitatud, õiguspärase ootuse põhimõtte rikkumise kohta, faktiliste asjaolude ja tõendite moonutamise kohta, kaitseõiguste rikkumise, põhjenduse puudumise ning õiguse olla ärakuulamise eest vastutava ametniku poolt ära kuulatud rikkumise kohta, kolmandaks komisjoni sisemise menetluskorra rikkumise kohta, neljandaks Ferriere Nordi keelatud kokkuleppes osalemise kestuse kohta ning õigusnormide rikkumise kohta faktiliste asjaolude hindamisel, tõendite moonutamise kohta, tõendamiskoormise ja
in dubio pro reo
üldpõhimõtete rikkumise ning põhjenduse vastuolulisuse kohta, viiendaks proportsionaalsuse põhimõtte rikkumise kohta Ferriere Nordi trahvi lähtesumma kindlaksmääramisel rikkumise raskuse ja kestuse alusel, võrdse kohtlemise põhimõtte rikkumise ning põhjenduse puudumise kohta, kuuendaks ilmse arvutusvea või ebatäpsuse kohta Ferriere Nordile määratud trahvi vähendamisel, täieliku pädevuse väära teostamise ning põhjenduse puudumise kohta, seitsmendaks korduvuse eest trahvi lähtesumma suurendamise õigusvastasuse kohta, kuna kaitseõigust on rikutud, kaheksandaks korduvuse eest trahvi lähtesumma suurendamise õigusvastasuse kohta, kuna möödunud ajavahemikku ei ole arvesse võetud, ning üheksandaks trahvi lähtesumma suurendamise õigusvastasuse kohta proportsionaalsuse põhimõtte rikkumise tõttu.
Teine väide
Poolte argumendid
Teises väite kohaselt, mida tuleb analüüsida esmajärjekorras, on Ferriere Nordi hinnangul Üldkohus kohaldanud vääralt õigusnormi, jõudes järeldusele, et komisjon ei pidanud adresseerima Ferriere Nordile enne vaidlusaluse otsuse vastuvõtmist uut vastuväiteteatist.
Esiteks palub Ferriere Nord Euroopa Kohtul analüüsida, kas põhjendatud on vaidlustatud kohtuotsuse punktis 121 esitatud järeldus, et
tempus regit actum
’i põhimõtet tuleb tõlgendada ainult nii, et menetlusakt tuleb vastu võtta sel hetkel jõus oleva normi alusel. Ferriere Nordi arvates on see tõlgendus ekslik, kuna ST artikli 36 alusel vastu võetud vastuväiteteatisele ei saa tugineda vaidlustatud otsuses, mis on vastu võetud määruse nr 1/2003 alusel.
Ferriere Nordi arvates tekkis uue vastuväiteteatise vastuvõtmise kohustus 25. oktoobri 2007. aasta kohtuotsusest Ferriere Nord vs. komisjon (
T‑94/03
, ei avaldata,
EU:T:2007:320
) ja see kujutanuks endast 15. oktoobri 2002. aasta kohtuotsuse Limburgse Vinyl Maatschappij jt vs. komisjon (
C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P – C‑252/99 P ja C‑254/99 P
EU:C:2002:582
) punkti 73 õiget kohaldamist, milles Üldkohus otsustas, et liidu akti tühistamine ei mõjuta tingimata ettevalmistavaid akte, sest tühistatud akti asendamise menetlust võib põhimõtteliselt jätkata täpselt sealt, kus tekkis õigusvastasus. Kasutades väljendeid „ei […] tingimata“ ja „põhimõtteliselt“ ei välistanud Euroopa Kohus, et olenevalt üksikjuhtumi eripäradest võib menetluse uuendada alates akti tühistamiseks aluse andnud õigusvastuse tekkimise hetkest varasemast staadiumist.
Teiseks viitab Ferriere Nord faktiliste asjaolude ja tõendite moonutamisele ning õiguspärase ootuse põhimõtte rikkumisele, sest rida üksikasju komisjoni poolt temale adresseeritud kirjades tekitasid talle õiguspärase ootuse, et vastu võetakse uus vastuväiteteatis.
Kolmandaks kinnitab ta, et vastupidi Üldkohtu seisukohale vaidlustatud kohtuotsuses oleks uus vastuväiteatis tulnud vastu võtta, kuna see ei oleks olnud vastuväiteteatisega identne. Sellega seoses osutab ta eelkõige erinevusele, mis olid Itaalia turu ja ühisturu kohta välja toodud 2002. aasta otsuses ja vaidlusaluses otsuses.
Lisaks viitab Ferriere Nord määruse nr 1/2003 artikli 27 ning komisjoni 7. aprilli 2004. aasta määruse (EÜ) nr 773/2004, mis käsitleb [ELTL artiklite [101 ja 102] kohaste menetluste teostamist komisjonis (
EÜT 2004, L 123, lk 18
; ELT eriväljaanne 08/03, lk 81), artiklite 11 ja 12 rikkumisele, kuna vaidlustatud kohtuotsuse punktis 148 asus Üldkohus seisukohale, et uute vastuväidete puudumisel ei olnud komisjon kohustatud korraldama uut ärakuulamist ärakuulamise eest vastutava ametniku poolt.
Komisjon peab Ferriere Nordi esitatud argumente vastuvõetamatuteks esiteks seetõttu, et need ei vaidlusta vaidlustatud kohtuotsust selgelt, vaid piirduvad Euroopa Kohtult selgituse küsimisega selle kohta, kas määruse nr 1/2003 alusel vastu võetud otsuses võib tugineda ESTÜ asutamislepingu alusel vastu võetud vastuväiteteatisele.
Komisjon kinnitab sisu kohta, et Üldkohus, vastates argumendile ettevalmistava akti ja lõpliku akti õigusliku aluse omavahelise vastavuse vajaduse kohta, ei kohaldanud vaidlustatud kohtuotsuse punktides 118‑122 vääralt liiga rangelt
tempus regit actum
’i põhimõtet, vaid tegi sellest loogilise järelduse, nimelt et 2002. aasta otsuses tehtud viga, olles tekkinud selle otsuse vastuvõtmise päeval, ei mõjutanud selle otsuse vastuvõtmine ettevalmistavate meetmete kehtivust, millest tuleneb, et komisjon ei pidanud adresseerima Ferriere Nordile uut vastuväiteteatist.
Komisjoni arvates on Ferriere Nordi teise võimalusena esitatud argumendid samuti vastuvõetamatud. Esiteks on väide õiguspärase ootuse rikkumise kohta uus. Teiseks püüab Ferriere Nord formaalselt küll moonutamisele viidates tegelikult saavutada asjaolude uut hindamist.
Komisjon rõhutab igal juhul seda, et asjaoludest, millele Ferriere Nord viitab ja mis tulenevad komisjoni saadetud dokumentidest, nähtub nende konteksti arvestades, et need ei saanud põhjustada õiguspärast ootust uue vastuväiteteatise vastuvõtmise osas, nagu ka Üldkohus on vaidlustatud kohtuotsuse punktides 127 ja 128 märkinud. Seega on Üldkohus õigesti ja faktilisi asjaolusid moonutamata selle kohtuotsuse punktis 126 jõudnud järeldusele, et Ferriere Nord ei saanud sellisele õiguspärasele ootusele tugineda.
Mis puutub kolmandana esitatud argumentide vastuvõetavusse, siis kinnitab komisjon, et Ferriere Nord osutab vaidlustatud kohtuotsuses teatavatele punktidele ilma, et ta esitaks nendega seoses täpset argumenti vea kohta, mille tekitas uue vastuväiteteatise saatmata jätmise eest karistamata jätmine.
Sisu osas viitab komisjon vaidlustatud kohtuotsuse punktidele 143 ja 144, milles Üldkohus rõhutas, et argument, mille kohaselt uus vastuväiteteatis oleks olnud vajalik, et teha kindlaks, kas keelatud kokkulepe võis kahjustada liikmesriikidevahelist kaubandust, ei olnud põhjendatud, kuna see küsimus oli tõstatatud täiendavas vastuväiteteatises. Lisaks lähtus Ferriere Nord ekslikust eeldusest, et vaidlusaluse otsusega karistati muu rikkumise eest kui see, mis pandi süüks 2002. aasta otsuses. Vaidlustatud otsuse sisust nähtub nimelt, et etteheidetavaks rikkumiseks oli kokkulepe, mis hõlmas kogu Itaalia turgu ehk olulist osa ühisturust ja mis on seetõttu ST artikli 65 lõikega 1 keelatud kokkulepe.
Komisjon leiab, et argument selle kohta, et ärakuulamise eest vastutav ametnik uut ärakuulamist ei korraldanud, on sõnastatud liiga üldiselt ja ebatäpselt, et olla vastuvõetav. Sisu kohta märgib komisjon, et Ferriere Nord ei vaidlusta Üldkohtu järeldust, mille kohaselt selline ärakuulamine olnuks vajalik ainult siis, kui oleks esitatud uus vastuväiteteatis. Kuid Üldkohus välistas sellise vastuväiteteatise vajaduse.
Euroopa Kohtu hinnang
Mis puutub Ferriere Nordi esimesena esitatud argumentidesse, siis tuleb komisjoni esitatud vastuvõetamatuse vastuväide tagasi lükata. Apellatsioonkaebusest nähtub nimelt selgelt, et Ferriere Nord ei piirdunud esitatud küsimuse kohta Euroopa Kohtult selgituste palumisega, vaid ta soovib näidata, et Üldkohus rikkus õigusnormi, eelkõike vaidlustatud kohtuotsuse punktis 121, hinnates, et enne vaidlusaluse otsuse vastuvõtmist uue vastuväiteatise väljastamine ei olnud vajalik. Samuti vastupidi sellele, mida väidab komisjon, on Ferriere Nordi argument, et ärakuulamist ärakuulamise eest vastutava ametniku juures ei toimunud, piisavalt täpne, et olla vastuvõetav, kuna apellatsioonkaebuses on mainitud nii liidu õiguse sätted, mida Üldkohus sellega seoses vääralt kohaldas, kui ka vaidlustatud kohtuotsuse punkt, milles see rikkumine esines.
Mis puutub Ferriere Nordi esitatud nende argumentide sisusse, mis käsitlevad uue vastuväiteteatise väljastamata jätmist ja seda, et ärakuulamise eest vastutava ametniku poolt ärakuulamist ei toimunud, siis tuleb meenutada, et 2002. aasta otsuse vastuvõtmiseni viinud menetluse raames saatis komisjon 26. märtsil 2002 asjaomastele ettevõtjatele, sealhulgas Ferriere Nordile, ST artikli 36 kohase vastuväiteteatise. Sellega seotud ärakuulamine toimus 13. juunil 2002. Pärast ESTÜ asutamislepingu kehtivuse lõppemist saatis komisjon 12. augustil 2002 kõnealustele ettevõtjatele määruse nr 17 artikli 19 lõike 1 alusel täiendava vastuväiteteatise, milles ta selgitas oma seisukohta õigusraamistiku selle muudatuse suhtes ning kutsus ettevõtjaid üles täiendavate vastuväidete kohta oma vaatenurka teatavaks tegema. Ärakuulamine toimus 30. septembril 2002 liikmesriikide esindajate juuresolekul.
Pärast 2002. aasta otsuse tühistamist teavitas komisjon 30. juuni 2008. aasta kirjaga Ferriere Nordi ja teisi asjaomaseid ettevõtjaid oma kavatsusest sama otsus uuesti vastu võtta, tuginedes määrusele nr 1/2003 kui õiguslikule alusele kooskõlas selles määruses ette nähtud menetluseeskirjadega.
Arvestades menetluse sellist käiku, tuleb analüüsida, kas vastupidi sellele, mida Üldkohus on järeldanud vaidlustatud kohtuotsuse punktides 144 ja 148, oli komisjonil kohustus pärast 2002. aasta otsuse tühistamist võtta vastu uus vastuväiteteatis ning korraldada uus ärakuulamine.
Väljakujunenud kohtupraktika kohaselt kohaldatakse menetlusõiguse norme üldiselt alates päevast, mil need jõustuvad (kohtuotsused, 29.3.2011, ArcelorMittal Luxembourg vs. komisjon ja komisjon vs. ArcelorMittal Luxembourg jt,
C‑201/09 P ja C‑216/09 P
,
EU:C:2011:190
, punkt
ja seal viidatud kohtupraktika; 29.3.2011, ThyssenKrupp Nirosta vs. komisjon,
C‑352/09 P
,
EU:C:2011:191
, punkt
, ning 11.12.2012, komisjon vs. Hispaania,
C‑610/10
,
EU:C:2012:781
, punkt
), isegi menetluses, mis küll algas enne, kuid jätkus pärast seda kuupäeva (vt selle kohta kohtuotsus 11.12.2012, komisjon vs. Hispaania,
C‑610/10
,
EU:C:2012:781
, punkt
).
Kuna käesoleval juhul on vaidlusalune otsus vastu võetud määruse nr 1/2003 artikli 7 lõike 1 ja artikli 23 lõike 2 alusel, peab selle otsuseni viinud menetlus olema läbi viidud vastavalt sellele määrusele ning ka määrusele nr 773/2004, mille õiguslik alus on määrus nr 1/2003 (vt selle kohta kohtuotsus, 29.3.2011, ThyssenKrupp Nirosta vs. komisjon,
C‑352/09 P
,
EU:C:2011:191
, punkt
), vaatamata asjaolule, et see menetlus algas enne määruse nr 1/2003 jõustumist.
Sellest järeldub, et Üldkohus kohaldas vaidlustatud kohtuotsuse punktis 121 vääralt õigusnormi neid õiguse ajalist kohaldamist reguleerivaid põhimõtteid tõlgendades, mille alusel peetakse menetlusnorme üldjuhul kohaldatavateks kõigi nende jõustumise kuupäeval kestvate olukordade suhtes selles tähenduses, et määruse nr 1/2003 alusel vastu võetud vaidlusaluse otsuse puhul pidid ettevalmistavad aktid olema vastu võetud vastavalt nende vastuvõtmise ajal jõus olnud menetlusnormidele, mis on vastuväiteteatise puhul ST artikli 36 lõige 1 ja täiendava vastuväiteteatisse puhul määruse nr 17 artikli 19 lõige 1.
Tuleb siiski analüüsida, kas komisjoni võetud ettevalmistavaid meetmeid 2002. aasta otsuse vastuvõtmiseks võib pidada võrdväärseteks määrustes nr 1/2003 ja nr 773/2004 ettenähtutega. Kui see on nii, siis ei saa komisjonile ette heita, et ta ei korranud neid enne vaidlusaluse otsuse vastuvõtmist.
Mis puutub vastuväiteteatise vastuvõtmisse, siis määruse nr 773/2004 artikli 10 lõiked 1 ja 2 koostoimes määruse nr 1/2003 artikli 27 lõikega 1, mida esimesena nimetatud sätted rakendavad, näeb ette, et enne viimati mainitud määruse artikli 7 kohase otsuse vastuvõtmist teavitab komisjon asjaomaseid osapooli vastuväidetest, andes neile võimaluse ette nähtud tähtaja jooksul esitada oma seisukohad.
Ent nagu ka Üldkohus on vaidlustatud kohtuotsuse punktides 123 ja 124 sisuliselt märkinud, oli komisjon käesoleval juhul juba saatnud asjaomastele ettevõtjatele vastuväiteteatise ja täiendava vastuväiteteatise ja võrreldes nende teatistega ei võetud vaidlusaluses otsuses Ferriere Nordi puhul arvesse uusi süüstavaid dokumente ega muudetud märgatavalt tõendeid süüks pandud rikkumiste kohta. Lisaks, nagu ka kohtujurist on oma ettepaneku punktis 53 rõhutanud, ei erine oluliselt ESTÜ asutamislepingu alusel vastu võetud vastuväiteteatise ja vastavalt määrustele nr 17 ja nr 1/2003 vastu võetud vastuväiteteatise sisu. Uue vastuväiteatise esitamine ei olnud seega vajalik.
Sellega seoses on Üldkohus õigesti viidanud 15. oktoobri 2002. aasta otsuse liidetud kohtuasjades Limburgse Vinyl Maatschappij jt vs. komisjon (
C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P–C‑252/99 P ja C‑254/99 P
,
EU:C:2002:582
) punktile 73, milles on märgitud, et liidu akti tühistamine ei mõjuta tingimata ettevalmistavaid akte, sest tühistatud akti asendamise menetlust võib põhimõtteliselt jätkata täpselt sealt, kus tekkis õigusvastasus.
Nagu Üldkohus vaidlustatud otsuse punktis 119 märkis, tühistati nimelt 2002. aasta otsus seetõttu, et komisjonil puudus pädevus selle otsuse vastuvõtmise ajal enam mitte jõus olnud ESTÜ asutamislepingu alusel seda otsust vastu võtta, millest tuleneb, et õigusvastasus tekkis täpselt selle kuupäeval. Järelikult ei mõjuta see tühistamine ei vastuväiteteatist ega täiendavat vastuväiteteatist.
Seega ei kohaldanud Üldkohtus vääralt õigusnormi, kui ta jõudis vaidlustatud kohtuotsuse punktis 122 järeldusele, et komisjonil ei olnud kohustust uut vastuväiteteatist vastu võtta.
Siiski, nagu kohtujurist on oma ettepaneku punktis 55 märkinud, peab komisjon määruse nr 773/2004 artikli 12 kohaselt andma pooltele, kellele ta vastuväiteteatise adresseerib, võimaluse väljendada oma arvamusi suulise ärakuulamise käigus, kui pooled on seda kirjalikes seisukohtades taotlenud. Kuna 2002. aasta otsuse tühistamine vastuväiteteatist ja täiendavat vastuväiteteatist ei mõjutatud, nagu nähtub ka käesoleva kohtuotsuse punktist 43, tuleb seega analüüsida, kas komisjon andis nimetatud pooltele võimaluse esitada oma seisukohad määruste nr 1/2003 ja nr 773/2004 menetlusnõuetele vastavalt korraldatud ärakuulamise käigus, nagu ta seda tegema pidi.
Sellega seoses on oluline märkida, et määruse nr 1/2003 sätestatud menetluskorra kohaselt, nagu seda on selgitatud määruses nr 773/2004, on viimati nimetatud määruse artikli 14 lõikes 3 ette nähtud, et liikmesriikide konkurentsiküsimustega tegelevad asutused kutsutakse osa võtma ärakuulamisest, mis järgneb vastuväiteteatisele vastuväiteteatise adressaatide taotlusel.
Kuid mis puutub 2002. aasta jooksul toimunud ärakuulamistesse, siis liikmesriikide esindajad ei osalenud 13. juuni 2002. aasta ärakuulamisel, sest selline osavõtt ei olnud sel ajal jõus olnud ESTÜ asutamislepingus ette nähtud. On teada, et see ärakuulamine puudutas juhtumi sisu ehk käitumist, mida komisjon vastuväiteatise adressaatideks olevatele ettevõtjatele ette heitis. See nähtub muu hulgas vaidlusaluse otsuse punktidest 379–382 ja on kinnitatud Üldkohtu 9. detsembri 2014. aasta otsuse Alfa Acciai vs. komisjon (
T‑85/10
, ei avaldata,
EU:T:2014:1037
) ning 9. detsembri 2014. aasta otsuse Ferriera Valsabbia ja Valsabbia Investimenti vs. komisjon (
T‑92/10
, ei avaldata,
EU:T:2014:1032
) punktis 148.
Seevastu 30. septembri 2002. aasta ärakuulamisel, kuhu liikmesriikide esindajad olid kutsutud vastavalt selleks ajaks kehtima hakanud EÜ asutamislepingu eeskirjadele, eelkõige vastavalt komisjoni 22. detsembri 1998. aasta määruse (EÜ) nr 2842/98 poolte ärakuulamise kohta teatavates EÜ asutamislepingu artiklite [81] ja [82] alusel algatatud menetlustes (
EÜT 1998, L 354, lk 18
; ELT eriväljaanne 04, 07/04, lk 204) artikli 11 lõikele 2, käsitleti täiendava vastuväiteteatise eset, milleks oli ESTÜ lepingu kehtivuse lõppemise õiguslikud tagajärjed menetluse käigule. See nähtub esiteks sellest vastuväiteteatisest, mis kutsus adressaate sõnaselgelt tegema teatavaks nende oma vaatenurga täiendavate vastuväidete kohta. Teiseks märkis komisjon vaidlusaluse otsuse punktis 382, et ta ei pidanud vajalikuks määruste nr 17 ja nr 1/2003 alusel 13. juuni 2002. aasta ärakuulamist korrata, sest see ärakuulamine, millel liikmesriikide esindajad ei osalenud, viidi läbi sel ajal kohaldunud ESTÜ asutamislepingu normide järgi. Lisaks kinnitas komisjon kohtuasjades C‑85/15 P – C‑89/15 P toimunud ühisel kohtuistungil Euroopa Kohtu küsimusele vastates, et täiendav vastuväiteteatis ei puudutanud menetluses käsitletud asjaolusid ega tõendeid.
Sellest tuleneb, et käesoleval juhul ei osalenud liikmesriikide esindajad asja sisusse puutuval ärakuulamisel, vaid üksnes ärakuulamisel ESTÜ lepingu kehtimise lõppemisest tulenevate õiguslike tagajärgede asjus.
Vastavalt käesoleva kohtuotsuse punktides 36 ja 37 meenutatud kohtupraktikale peab aga juhul, kui otsus on vastu võetud määruse nr 1/2003 alusel, selle otsuseni viinud menetlus vastama selle määrusega ette nähtud eeskirjadele ka siis, kui menetlus algas enne selle määruse jõustumist.
Sellest järeldub, et enne vaidlusaluse otsuse vastuvõtmist oleks komisjon määruse nr 773/2004 artiklite 12 ja 14 kohaselt pidanud andma pooltele võimaluse esitada oma argumendid ärakuulamisel, millele on kutsutud liikmesriikide konkurentsiasutused. Seetõttu ei saa asuda seisukohale, et 13. juuni 2002. aasta ärakuulamine, mis puudutas juhtumi sisu, vastab määruse nr 1/2003 alusel otsuse vastu võtmiseks ette nähtud menetlusnõuetele.
Järelikult kohaldas Üldkohus vääralt õigusnormi, asudes vaidlustatud kohtuotsuse punktis 148 seisukohale, et komisjonil ei olnud enne uue otsuse vastuvõtmist kohustust korraldada uus ärakuulamine põhjusel, et asjassepuutuvatele ettevõtjatele oli juba antud võimalus olla suuliselt ära kuulatud 13. juuni ja 30. septembri 2002. aasta ärakuulamistel.
Nagu kohtujurist on rõhutanud oma ettepaneku punktides 56 ja 57, siis võttes arvesse, kui tähtis on määrustes nr 1/2003 ja nr 773/2004 ette nähtud menetluse raames asjaomaste poolte taotlusel läbi viidava ärakuulamine, kuhu vastavalt teise määruse artikli 14 lõikele 3 on kutsutud liikmesriikide konkurentsiasutused, kujutab sellise ärakuulamise toimumata jäämine endast olulise menetlusnormi rikkumist.
Kui õigusest sellisele määruses nr 773/2004 ette nähtud ärakuulamisele ei peeta kinni, ei pea ettevõtja, kelle õigusi on sel viisil rikutud, tõendama, et selline rikkumine võis mõjutada tema jaoks kahjulikult menetluse kulgu ja vaidlusaluse otsuse sisu.
Seepärast on see menetlus paratamatult puudustega sõltumata võimalikest kahjulikest tagajärgedest Ferriere Nordi jaoks, mis võisid selle rikkumise tagajärjel tekkida (vt selle kohta kohtuotsused 6.11.2012, komisjon vs. Éditions Odile Jacob,
C‑553/10 P ja C‑554/10 P
,
EU:C:2012:682
, punktid
–
ning 9.6.2016, CEPSA vs. komisjon,
C‑608/13 P
,
EU:C:2016:414
, punkt
).
Eelnevast lähtudes tuleb Ferriere Nordi esitatud teise väitega nõustuda ja seega vaidlustatud kohtuotsus tühistada, ilma et oleks vaja analüüsida sama väite raames esitatud muid argumente, isegi oletades, et need on vastuvõetavad, ega apellatsioonkaebuse muid väiteid.
Hagimenetlus Üldkohtus
Euroopa Liidu Kohtu põhikirja artikli 61 esimese lõigu kohaselt tühistab Euroopa Kohus Üldkohtu otsuse, kui apellatsioonkaebus on põhjendatud. Sellisel juhul võib ta ise teha asja suhtes lõpliku kohtuotsuse, kui menetlusstaadium seda võimaldab.
Euroopa Kohtul on käesolevas asjas olemas vajalik teave, et teha lõplik otsus Ferriere Nordi poolt Üldkohtule esitatud vaidlusaluse otsuse tühistamise hagi kohta.
Seejuures piisab, kui märkida, et käesoleva kohtuotsuse punktides 33–55 sätestatud põhjustel tuleb vaidlusalune otsus tühistada Ferriere Nordi puutuvas osas oluliste vorminõuete rikkumise tõttu.
Kohtukulud
Kodukorra artikli 184 lõikes 2 on sätestatud, et kui apellatsioonkaebus on põhjendatud ja Euroopa Kohus teeb ise kohtuasjas lõpliku otsuse, otsustab ta kohtukulude jaotamise.
Vastavalt kodukorra artikli 138 lõikele 1, mida kodukorra artikli 184 lõike 1 alusel kohaldatakse apellatsioonkaebuse suhtes, on kohtuvaidluse kaotanud pool kohustatud hüvitama kohtukulud, kui vastaspool on seda nõudnud. Kuna Ferriere Nord on apellatsioonimenetluse võitnud ning Üldkohtule esitatud nõue rahuldati, tuleb vastavalt Ferriere Nordi nõudele jätta komisjoni kohtukulud nii esimese kohtuastme menetluses kui ka apellatsioonimenetluses komisjoni enda kanda ja mõista temalt välja Ferriere Nordi kohtukulud.
Esitatud põhjendustest lähtudes Euroopa Kohus (üheksas koda) otsustab:
1.
Tühistada Euroopa Liidu Üldkohtu 9. detsembri 2014. aasta kohtuotsus Ferriere Nord vs. komisjon (
T‑90/10
, ei avaldata,
EU:T:2014:1035
).
2.
Tühistada komisjoni 30. septembri 2009. aasta otsus K(2009) 7492 (lõplik) ST artikli 65 rikkumise kohta (juhtum COMP/37.956 – sarrusevardad raudbetooni jaoks, otsuse uuesti vastuvõtmine), mida on muudetud komisjoni 8. detsembri 2009. aasta otsusega K(2009) 9912 (lõplik), Ferriere Nord SpA-sse puutuvas osas.
3.
Jätta Euroopa Komisjoni kohtukulud tema enda kanda ja mõista temalt välja Ferriere Nord SpA kohtukulud esimeses kohtuastmes ja käesolevas apellatsiooniastmes.
Allkirjad
(
*1
) Kohtumenetluse keel: itaalia. | [
"Apellatsioonkaebus",
"Keelatud kokkulepped",
"Betoonsarruste Itaalia tootjad",
"Hindade kindlaksmääramine ning tootmise ja müügi piiramine ja kontrollimine",
"ST artikli 65 rikkumine",
"Esialgse otsuse tühistamine Euroopa Liidu Üldkohtu poolt",
"Määruse (EÜ) nr 1/2003 alusel uuesti vastu võetud otsus",
"Uue vastuväiteteatise esitamata jätmine",
"Ärakuulamise korraldamata jätmine pärast esialgse otsuse tühistamist"
] |
61993CJ0348 | fi | Tuomion perustelut
1 Euroopan yhteisöjen komissio on nostanut yhteisöjen tuomioistuimen kirjaamoon 7.7.1993 jättämällään kannekirjelmällä ETY:n perustamissopimuksen 93 artiklan 2 kohdan toisen alakohdan mukaisesti kanteen, jossa vaaditaan toteamaan, että jättäessään asetetussa määräajassa poistamatta ja perimättä takaisin Alfa Romeo -konsernille 615,1 miljardin ITL:n suuruisen, perusteettomasti suoritetun valtion tuen, vuoden 1989 syyskuun ja kysymyksessä olevan summan maksamispäivän väliseltä ajalta laskettavine viivästyskorkoineen, ja/tai jättäessään antamatta komissiolle tiedon tässä tarkoituksessa toteutetuista toimenpiteistä Italian tasavalta on jättänyt täyttämättä Alfa Romeo -yritykselle (autoteollisuus) Italian hallituksen myöntämästä valtion tuesta 31 päivänä toukokuuta 1989 tehdyn komission päätöksen 89/661/ETY (EYVL 1989 L 394, s. 9, jäljempänä päätös) mukaan sille kuuluvat velvollisuudet.
2 Komissio on todennut päätöksessään, että Italian hallituksen Alfa Romeo -konsernille julkisten holding-yhtiöiden, IRI:n ja Finmeccanican välityksellä myöntämä, yhteensä 615,1 miljardin ITL:n suuruinen valtion pääomatuki ei soveltunut yhteismarkkinoille perustamissopimuksen 92 artiklan 1 kohdan tarkoittamalla tavalla, koska valtion tuki oli myönnetty perustamissopimuksen 93 artiklan 3 kohdassa määrättyjen menettelysääntöjen vastaisesti, eikä mainittu valtion tuki täyttänyt perustamissopimuksen 92 artiklan 3 kohdassa asetettuja poikkeuksen myöntämisen edellytyksiä (1 artikla). Komissio on päättänyt, että Italian hallituksen oli poistettava mainittu valtion tuki ja vaadittava Finmeccanica-yhtiöltä valtion tuen palauttamista kahden kuukauden määräajassa päätöksen tiedoksiannosta. Ellei valtion tukea palautettu tässä määräajassa, tuensaajan oli suoritettava lisäksi viivästyskorkoa (2 artikla). Italian hallituksen oli ilmoitettava komissiolle kahden kuukauden kuluessa päätöksen tiedoksiannosta sen noudattamiseksi toteuttamistaan toimenpiteistä (3 artikla).
3 Mainittu 615,1 miljardin ITL:n suuruinen summa muodostui 206,2 miljardin ITL:n suuruisesta Italian hallituksen IRI:lle antamasta talousarviomäärärahasta Alfa Romeon pääomarakenteen vahvistamiseksi ja Finmeccanican Alfa Romeolle suorittamasta 408,9 miljardin ITL:n suuruisesta summasta sellaisen IRI:n hankkiman, valtion kustantaman joukkovelkakirjalainan perusteella, jonka liikkeeseen laskemiseen oli lailla annettu IRI:lle lupa.
4 Yhteisöjen tuomioistuin hylkäsi asiassa C-305/89, Italia vastaan komissio, 21.3.1991 antamallaan tuomiolla (Kok. 1991, s. I-1603) kyseistä päätöstä koskevan kumoamiskanteen.
5 Sen jälkeen kun komissio oli monta kertaa kehottanut Italian hallitusta panemaan päätöksen täytäntöön ja antamaan sille tässä tarkoituksessa toteuttamiaan toimenpiteitä koskevan tiedonannon, Italian hallitus ilmoitti 13.3.1992 komissiolle, että Finmeccanica, jonka katsottiin olevan tuensaaja, koska se oli se holding-yhtiö, johon Alfa Romeo -yhtiö tapahtumien ajankohtana kuului, palauttaa valtion tuen erääntyneine korkoineen valtion holding-yhtiö IRI:lle.
6 Komissio ilmoitti 26.6.1992 päivätyllä ilmoituksellaan Italian hallitukselle, että sen lisäksi, että Italian hallitus vaati valtion tuen palauttamista Finmeccanicalta IRI:lle, sen olisi pitänyt vaatia myös sen suorittamista Italian valtiolle.
7 Italian viranomaiset ilmoittivat 12.2.1993 komissiolle, että Finmeccanica oli palauttanut IRI:lle 719,1 miljardia ITL, josta 615,1 miljardia ITL oli pääomaa ja 104 miljardia ITL korkoja. Mainittuun pääomaan sisältyi 206,2 miljardin ITL:n suuruinen pääomasijoitus ja 408,9 miljardin ITL:n suuruinen summa, jonka IRI oli rahoittanut valtion kustantamalla joukkovelkakirjalainalla. Hallitus täsmensi samalla, että 29.12.1990 annetulla vuoden 1991 rahoituslailla nro 405 (GURI nro 303, 31.12.1990) poistettiin valtion sitoumus maksaa IRI:lle tämän liikkeeseen laskemaan joukkovelkakirjalainaan liittyvä 1 269 miljardin ITL:n summa.
8 Komissio esittää kanteensa tueksi, että Italian tasavalta on rikkonut perustamissopimuksen 93 artiklan 2 kohdan määräyksiä, koska se ei ollut perinyt valtion tukea takaisin kahden kuukauden määräajassa päätöksen tiedoksiannosta ja koska se oli laskenut koron määrän väärin sekä koska se oli laiminlyönyt vaatia IRI:ä palauttamaan valtion tuen valtiolle.
Kanteen tutkittavaksi ottaminen
9 Italian tasavalta vetoaa kannetta koskeviin prosessinedellytysten puutteisiin siltä osin kuin kanteessa vaaditaan toteamaan sellaisen velvollisuuden täyttämättä jättäminen, joka ei perustu päätökseen, eli IRI:n velvollisuus palauttaa valtion tuki Italian valtiolle. Kanteeseen ei myöskään sisälly yhteisöjen tuomioistuimen työjärjestyksen 38 artiklan 1 kohdan c alakohdan määräyksien vastaisesti yhteenvetoa niistä kanteen perusteena olevista seikoista, joiden mukaan valtion tuen takaisin perimättä jättäminen IRI:ltä on päätöksen vastaista.
10 Tältä osin voidaan todeta komission esittävän ainoastaan, ettei Italian tasavalta ole noudattanut sitä päätöstä, jonka väitetty rikkominen on tämän käsittelyn kohteena. Sen seikan selvittäminen, velvoitetaanko päätöksessä Italian tasavalta perimään valtion tuki IRI:ltä takaisin, kuuluu varsinaisen asiakysymyksen yhteyteen, eikä se voi vaikuttaa kanteen tutkittavaksi ottamisen edellytyksiin.
11 Tämän lisäksi kanteeseen sisältyy selvä tosiasioita ja komission väitteitä koskeva selostus työjärjestyksen 38 artiklan 1 kohdan c alakohdan mukaisesti, ja tämän vuoksi Italian hallitus on voinut esittää yksityiskohtaisen vastineen.
12 Kannetta koskeva prosessiväite on näin ollen hylättävä.
Päätöksen täytäntöönpanon laiminlyönti
13 On syytä tutkia erikseen kukin kolmesta komission esittämästä väitteestä.
Väite, jonka mukaan valtion tuki on jätetty perimättä takaisin asetetussa määräajassa
14 Päätöksessä on selkeästi asetettu Italian hallitukselle velvollisuus vaatia, että valtion tuki palautetaan kahden kuukauden määräajassa 31.7.1989 tapahtuneesta päätöksen tiedoksiannosta.
15 Italian viranomaiset ilmoittivat kuitenkin vasta 12.2.1993 komissiolle Finmeccanican IRI:lle suorittamasta palautuksesta.
16 Vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan ainoa mahdollinen peruste, johon jäsenvaltio voi puolustautuakseen vedota komission perustamissopimuksen 93 artiklan 2 kohdan mukaisesti nostamaa jäsenyysvelvoitteiden noudattamatta jättämistä koskevaa kannetta vastaan, on täydellinen mahdottomuus panna päätös asianmukaisesti täytäntöön (ks. viimeisin asia, jossa esillä sama kysymys, asia C-349/93, komissio v. Italia, tuomio 23.2.1995, 12 kohta, ei vielä julkaistu oikeustapauskokoelmassa, sekä tuomiossa mainittu oikeuskäytäntö).
17 Tuomioistuin on lisäksi todennut, että jos täytäntöönpannessaan valtion tuesta tehtyä komission päätöstä jäsenvaltio kohtaa ennalta-arvaamattomia ja odottamattomia vaikeuksia tai jos se tällöin havaitsee sellaisia seurauksia, joita komissio ei ollut ottanut huomioon, sen on saatettava nämä ongelmat viimeksi mainitun arvioitaviksi ja ehdotettava sopivia muutoksia kyseiseen päätökseen. Komission ja jäsenvaltion on tällaisessa tilanteessa oltava vaikeuksien voittamiseksi vilpittömässä mielessä yhteistyössä erityisesti perustamissopimuksen 5 artiklan määräysten taustalla olevan säännön perusteella, jonka mukaan jäsenvaltioilla ja yhteisöjen toimielimillä on vastavuoroinen vilpittömän yhteistyön velvollisuus; niiden on tällöin noudatettava täysin perustamissopimuksen, ja erityisesti sen valtion tukea koskevia määräyksiä (ks. edellä mainittu asia, komissio v. Italia, tuomion 13 kohta ja siinä mainittu oikeuskäytäntö).
18 Italian tasavalta ei kuitenkaan esitä selvitystä täydellisestä täytäntöönpanon mahdottomuudesta eikä ennalta-arvaamattomista ja odottamattomista vaikeuksista.
19 Tämän vuoksi on syytä vahvistaa, että kanne on perusteltu siltä osin kuin Italian tasavalta ei ole pannut päätöstä asetetussa määräajassa täytäntöön.
Väite, jonka mukaan viivästyskorot on laskettu väärin
20 Komissio täsmensi suullisen käsittelyn aikana - eikä vastaaja kiistänyt sitä -, että kanteensa loppuosassa komissio oli erehdyksessä esittänyt viivästyskorkojen alkamisajankohdaksi syyskuun 1991 syyskuun 1989 asemesta; viimeksi mainittu päivämäärä oli esitetty aivan oikein tämän kanteen keskiosassa. Komissio korosti, että kanteen loppuosassa on todellakin oltava vuosiluku 1989.
21 On syytä korostaa, että päätöksen 2 artiklan mukaan korkoa on laskettava hallitukselle tehdystä päätöksen tiedoksiannosta alkavan kahden kuukauden määräajan päättymisestä alkaen, eli tässä tapauksessa 30.9.1989 alkaen.
22 Italian hallitus ei kuitenkaan kiistä laskeneensa korkoa 28.2.1990 alkaen, eli päätöksen julkaisemista yhteisöjen virallisessa lehdessä seuraavan kahden kuukauden määräajan päättymisestä alkaen.
23 On näin ollen syytä todeta kanne perustelluksi myös siltä osin kuin komissio moittii Italian tasavaltaa siitä, että tämä on laskenut viivästyskoron väärin.
Väite, jonka mukaan IRI on jättänyt palauttamatta valtion tuen Italian valtiolle
24 Tämän väitteen tutkimiseksi on syytä viitata laittoman valtion tuen takaisinperimisvelvollisuuden tavoitteisiin ja tämän velvollisuuden päätöksessä määritettyyn laajuuteen.
25 Perustamissopimuksen 93 artiklan 2 kohdassa määrätään, että jos komissio toteaa, että valtion myöntämä tai valtion varoista myönnetty tuki ei sovellu yhteismarkkinoille, se tekee päätöksen siitä, että asianomaisen valtion on komission asettamassa määräajassa poistettava valtion tuki tai muutettava sitä.
26 Vakiintuneen oikeuskäytännön mukaan valtiolle asetetulla velvollisuudella poistaa komission yhteismarkkinoille soveltumattomaksi katsoma valtion tuki pyritään palauttamaan aikaisempi tilanne (ks. yhdistetyt asiat C-278/92, C-279/92 ja C-280/92, Espanja v. komissio, tuomio 14.9.1994, Kok. 1994, s. I-4103, 75 kohta, ja siinä mainittu oikeuskäytäntö).
27 Tämä tavoite on saavutettu, kun tuensaaja, esillä olevassa asiassa Finmeccanica, on palauttanut kysymyksessä olevan valtion tuen, tarvittaessa viivästyskorkoineen, IRI:lle, joka on valtion holding-asioita hoitava julkinen laitos. Tämän palauttamisen seurauksena tuensaaja menettää todellakin markkinoilla saamansa edun kilpailijoihinsa verrattuna, ja valtion tuen suorittamista edeltänyt tilanne palautuu.
28 Tämän jälkeen on syytä todeta, että komissio on päätöksen 2 artiklassa vaatinut ainoastaan, että Italian hallitus poistaa valtion tuen ja vaatii Finmeccanica-yhtiötä palauttamaan valtion tuen tietyssä määräajassa ja suorittamaan viivästyskorkoa mainitun määräajan päättymisestä alkaen.
29 Vaikka ei voidakaan sulkea pois sitä, että valtion varojen myöntämistä IRI:n kaltaiselle julkiselle laitokselle voidaan pitää perustamissopimuksen 92 artiklassa tarkoitettuna valtion tukena, komissio ei ole, päinvastoin kuin mitä se väittää, todennut perustamissopimuksessa määrätyn menettelyn seurauksena tekemässään päätöksessä, että valtion toteuttama varojen asettaminen IRI:n käytettäväksi on myös yhteismarkkinoille soveltumatonta valtion tukea.
30 Tämän vuoksi kanne on katsottava perusteettomaksi siltä osin kuin komissio syyttää Italian tasavaltaa siitä, ettei tämä ole vaatinut valtion tuen palauttamista IRI:ltä Italian valtiolle.
Päätöksen täytäntöönpanotoimia koskevan tiedon antamatta jättäminen
31 Koska Italian tasavalta ei ollut ryhtynyt asetetussa määräajassa päätöksen täytäntöönpanoon, yhteisöjen tuomioistuimen ei tarvitse tutkia niitä vaatimuksia, joiden tarkoituksena on nimenomaan tuomita Italian tasavalta siitä, ettei se ole antanut komissiolle tietoa näistä päätöksen täytäntöönpanotoimista.
32 Näin ollen on syytä todeta, että koska Italian tasavalta ei ole pannut asetetussa määräajassa päätöstä täytäntöön ja koska se on laskenut viivästyskoron virheellisesti, se on jättänyt täyttämättä sille perustamissopimuksen mukaan kuuluvat velvollisuudet.
Päätökset oikeudenkäyntikuluista
Oikeudenkäyntikulut
33 Työjärjestyksen 69 artiklan 2 kohdan mukaan asianosainen, joka häviää asian, velvoitetaan korvaamaan oikeudenkäyntikulut. Koska vastaaja on hävinnyt asian perusteittensa olennaiselta osalta, se on syytä velvoittaa korvaamaan oikeudenkäyntikulut.
Päätöksen päätösosa
Näillä perusteilla
YHTEISÖJEN TUOMIOISTUIN
on antanut seuraavan tuomiolauselman:
1) Jättäessään asetetussa määräajassa poistamatta ja perimättä takaisin Alfa Romeo -konsernille 615,1 miljardin ITL:n suuruisen, perusteettomasti suoritetun valtion tuen, 30.9.1989 ja kysymyksessä olevan summan maksamispäivän väliseltä ajalta laskettavine viivästyskorkoineen, Italian tasavalta on jättänyt täyttämättä Alfa Romeo -yritykselle (autoteollisuus) Italian hallituksen myöntämästä valtion tuesta 31 päivänä toukokuuta 1989 tehdyn komission päätöksen 89/661/ETY mukaan sille kuuluvat velvollisuudet.
2) Kanne hylätään muilta osin.
3) Italian tasavalta velvoitetaan korvaamaan oikeudenkäyntikulut.
(1) - Päätöksestä ei ole suomenkielistä versiota. Käännös tehty yhteisöjen tuomioistuimessa. | [
"Jäsenyysvelvoitteiden noudattamatta jättäminen",
"Yhteismarkkinoille soveltumaton valtion tuki",
"Takaisinperiminen",
"Julkinen holding-yhtiö"
] |
62020CJ0518 | ro | Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (
JO 2003, L 299, p. 9
, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3), precum și a articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii, primul între XP, pe de o parte, și Fraport AG Frankfurt Airport Services Worldwide (denumită în continuare „Fraport”), pe de altă parte (cauza C‑518/20), iar al doilea între AR, pe de o parte, și St. Vincenz‑Krankenhaus GmbH, pe de altă parte (cauza C‑727/20), în legătură cu dreptul la concediu anual plătit al lui XP și al lui AR pentru anul de referință în cursul căruia acești lucrători s‑au aflat în situația de invaliditate totală și, respectiv, de incapacitate de muncă din motive de boală.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Articolul 7 din Directiva 2003/88, intitulat „Concediul anual”, are următorul cuprins:
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.
(2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”
Dreptul german
Articolul 7 din Bundesurlaubsgesetz (Legea federală privind concediile) din 8 ianuarie 1963 (BGBl. 1963, p. 2), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumită în continuare „BUrlG”), prevede:
„(1) La stabilirea perioadei de concediu se va ține seama de preferințele lucrătorului, cu excepția cazului în care acest lucru nu este posibil din cauza unor interese imperative ale întreprinderii sau a preferințelor exprimate de alți lucrători care au întâietate din motive sociale. Concediul trebuie acordat în mod obligatoriu în cazul în care lucrătorul îl solicită ca urmare a unei măsuri de medicină preventivă sau de readaptare.
(2) Concediul se acordă în zile consecutive, în afară de cazurile în care, din motive urgente care țin de întreprindere sau din motive legate de persoana lucrătorului, este necesară fracționarea concediului. În cazul în care zilele de concediu nu pot fi efectuate consecutiv din cauza acestor împrejurări, iar lucrătorul are dreptul la mai mult de douăsprezece zile lucrătoare de concediu, o parte din concediu trebuie să cuprindă cel puțin douăsprezece zile lucrătoare consecutive.
(3) Concediul trebuie acordat și efectuat în anul calendaristic în curs. O reportare a concediului în anul calendaristic următor este admisă numai pentru motive urgente care țin de întreprindere sau de persoana lucrătorului. În cazul reportării, concediul trebuie acordat și efectuat în primele trei luni ale anului calendaristic următor. La cererea lucrătorului, concediul parțial dobândit în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) litera a) se reportează însă în anul calendaristic următor.
(4) În cazul în care, din cauza încetării raportului de muncă, concediul nu mai poate fi acordat în tot sau în parte, angajatul are dreptul la o indemnizație compensatorie.”
Litigiile principale și întrebările preliminare
Cauza C‑518/20
XP este angajat din anul 2000 de Fraport ca șofer pentru transportul mărfurilor. Din cauza unui handicap grav, acesta primește, de la 1 decembrie 2014, o pensie pentru incapacitate totală de muncă, însă nepermanentă, al cărei termen final a fost stabilit ultima dată la 31 august 2022.
XP a chemat în judecată Fraport pentru a se constata că avea dreptul la 34 de zile de concediu anual plătit pentru anul 2014. Acesta nu ar fi putut beneficia de zilele respective de concediu din cauza stării sale de sănătate, întrucât Fraport nu și‑ar fi îndeplinit, pe de altă parte, obligația de a coopera la acordarea și la efectuarea concediilor.
Fraport a arătat că dreptul lui XP la concediu anual plătit pentru anul 2014 s‑a stins la 31 martie 2016, la expirarea perioadei de report prevăzute la articolul 7 alineatul (3) din BUrlG. Astfel, un lucrător care se află, din motive de sănătate, în incapacitatea de a‑și efectua concediul o lungă perioadă și‑ar pierde dreptul la concediu la 15 luni de la sfârșitul anului de referință, independent de îndeplinirea de către angajator a obligațiilor care îi revin pentru a‑i da posibilitatea lucrătorului respectiv să efectueze acest concediu.
Întrucât instanțele de fond i‑au respins pretențiile, XP a formulat recurs la Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania).
Această instanță ridică problema compatibilității, în raport cu articolul 7 din Directiva 2003/88, a normei prevăzute la articolul 7 din BUrlG potrivit căreia un concediu neefectuat poate fi considerat pierdut în cazul unei incapacități de muncă de lungă durată din motive de sănătate, chiar dacă angajatorul nu a oferit efectiv lucrătorului posibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediu în perioada de lucru anterioară invalidității sale totale.
Instanța de trimitere amintește că, în urma Hotărârii din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften (
C‑684/16
,
EU:C:2018:874
), a interpretat articolul 7 din BUrlG într‑un mod conform cu articolul 7 din Directiva 2003/88 în măsura în care a statuat că dreptul la concediu anual minim plătit nu se stinge la sfârșitul perioadei de referință sau al perioadei de report decât în cazul în care angajatorul i‑a dat anterior lucrătorului posibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediu și, în pofida acestui fapt, lucrătorul nu a efectuat în mod voluntar concediul respectiv.
Pe de altă parte, în temeiul Hotărârii din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții (
C‑350/06 și C‑520/06
,
EU:C:2009:18
), și al Hotărârii din 22 noiembrie 2011, KHS (
C‑214/10
,
EU:C:2011:761
), instanța de trimitere arată că a statuat că dreptul la concediu anual plătit nu se pierde în temeiul articolului 7 alineatul (3) din BUrlG dacă lucrătorul se află în incapacitate de muncă din motive de boală până la sfârșitul perioadei de referință și/sau al perioadei de report. Totuși, în cazul în care incapacitatea de muncă persistă, dreptul la acest concediu se stinge la 15 luni de la sfârșitul anului de referință.
Instanța de trimitere nu s‑a pronunțat încă cu privire la aspectul dacă dreptul la concediu anual plătit al unui lucrător care se află în incapacitate totală de muncă se stinge la 15 luni după anul de referință, în cazul în care această incapacitate persistă.
Potrivit unei prime interpretări care poate fi avută în vedere, o asemenea stingere, din cauza caracterului său excepțional, ar fi exclusă în cazul în care angajatorul nu și‑a îndeplinit obligația de a oferi lucrătorului posibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediu. Astfel, această obligație și‑ar păstra utilitatea, chiar și în cazul în care lucrătorul se află în incapacitate de muncă, întrucât durata bolii nu poate fi cunoscută dinainte. Orice practică sau omisiune a unui angajator ce are un efect potențial disuasiv asupra efectuării concediului anual plătit este incompatibilă cu finalitatea acestui drept (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften,
C‑684/16
,
EU:C:2018:874
, punctul
). Dacă angajatorul și‑ar fi îndeplinit obligația în timp util, lucrătorul ar fi putut să își efectueze concediul anual înainte de apariția invalidității totale.
Potrivit unei a doua interpretări, dacă, din cauza unei invalidități totale în timpul perioadei de referință și al perioadei de report, angajatorul se află în imposibilitatea obiectivă de a oferi lucrătorului posibilitatea să își exercite dreptul la concediu anual plătit, s‑ar putea aprecia că angajatorul se poate prevala de stingerea dreptului la concediu, chiar dacă nu și‑a îndeplinit obligația sa de a oferi lucrătorului posibilitatea de a‑și exercita dreptul. Într‑o asemenea situație, concediul anual plătit ar fi lipsit de efectul său pozitiv pentru lucrător în calitatea sa de perioadă de repaus, justificând astfel, în cazul unei boli de lungă durată, o perioadă de report limitată la 15 luni, la expirarea căreia dreptul la concediu anual plătit se stinge (Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS,
C‑214/10
,
EU:C:2011:761
, punctele
și
).
În aceste condiții, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1)
Articolul 7 din Directiva [2003/88] și articolul 31 alineatul (2) din cartă se opun interpretării unei reglementări naționale precum articolul 7 alineatul (3) din [BUrlG], potrivit căreia dreptul la concediu anual plătit, neefectuat până în prezent, al unui lucrător – în cazul căruia, în cursul anului corespunzător concediului, a intervenit o incapacitate totală de muncă din motive de sănătate, dar care ar fi putut să efectueze concediul, cel puțin parțial, înainte de începerea incapacității sale de muncă în cursul anului corespunzător concediului – se stinge, în situația incapacității de muncă permanente neîntrerupte, după 15 luni de la sfârșitul anului corespunzător concediului inclusiv în cazul în care angajatorul nu a oferit efectiv lucrătorului posibilitatea exercitării dreptului său la concediu prin incitarea și informarea corespunzătoare?
2)
În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, în aceste condiții, în caz de incapacitate de muncă permanentă și totală, este de asemenea exclusă stingerea acestui drept la o dată ulterioară?”
Cauza C‑727/20
AR, care este o salariată a St. Vincenz‑Krankenhaus, se află în incapacitate de muncă de când s‑a îmbolnăvit în anul 2017.
AR nu și‑a efectuat în totalitate zilele de concediu anual plătit la care avea dreptul pentru anul 2017. Angajatorul său nu a incitat‑o la efectuarea concediului și nici nu a informat‑o cu privire la faptul că concediul nesolicitat putea fi pierdut la sfârșitul anului calendaristic sau al perioadei de report prevăzute la articolul 7 alineatul (3) din BUrlG. AR a sesizat instanțele pentru litigii de muncă cu o acțiune prin care urmărește să se constate că dispune de 14 zile de concediu plătit pentru anul 2017. Ea susține că, din cauza incapacității sale de muncă neîntrerupte, dreptul său la concediu anual plătit nu s‑a stins la 31 martie 2019, întrucât angajatorul său a omis să o prevină în timp util cu privire la riscul de pierdere a zilelor de concediu.
St. Vincenz‑Krankenhaus afirmă că, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) din BUrlG, dreptul la concediu anual plătit al lui AR pentru anul 2017 s‑a stins la 31 martie 2019.
Întrucât instanțele de fond i‑au respins cererea, AR a declarat recurs la Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă).
Instanța de trimitere a adoptat un raționament similar celui prezentat în cadrul cauzei C‑518/20, reprodus la punctele 9-14 din prezenta hotărâre, în ceea ce privește motivele care au determinat‑o să adreseze întrebările cu privire la interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88 și a articolului 31 alineatul (2) din cartă.
În aceste condiții, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1)
Articolul 7 din Directiva [2003/88] și articolul 31 alineatul (2) din cartă se opun interpretării unei reglementări naționale precum articolul 7 alineatul (3) din [BUrlG], potrivit căreia dreptul la concediu anual plătit, neefectuat până în prezent, al unui lucrător – afectat, în cursul anului corespunzător concediului, de o incapacitate permanentă de muncă din motive de sănătate (invaliditate), dar care ar fi putut să efectueze concediul, cel puțin parțial, înainte de începerea incapacității sale de muncă în cursul anului corespunzător concediului – se stinge, în situația incapacității de muncă permanente neîntrerupte după 15 luni de la sfârșitul anului corespunzător concediului, inclusiv în cazul în care angajatorul nu a oferit efectiv lucrătorului posibilitatea exercitării dreptului său la concediu prin incitarea și informarea corespunzătoare?
2)
În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, în aceste condiții, în caz de incapacitate de muncă permanentă și totală, este de asemenea exclusă stingerea acestui drept la o dată ulterioară?”
Procedura în fața Curții
Prin Decizia Curții din 30 noiembrie 2021, cauzele C‑518/20 și C‑727/20 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării hotărârii, având în vedere conexitatea lor.
Cu privire la întrebările preliminare
Prin intermediul întrebărilor adresate în cadrul fiecăreia dintre cauzele C‑518/20 și C‑727/20, care trebuie să fie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul la concediu anual plătit al unui lucrător, dobândit pentru o perioadă de referință în cursul căreia a intervenit o invaliditate totală sau o incapacitate de muncă din motivul unei boli care persistă de atunci, se poate stinge la sfârșitul unei perioade de report autorizate de dreptul național sau ulterior, în cazul în care angajatorul nu i‑a oferit lucrătorului posibilitatea de a‑și exercita acest drept în timp util.
Trebuie amintit mai întâi că, astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, orice lucrător beneficiază de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni. Dreptul la concediu anual trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres chiar în Directiva 2003/88 (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften,
C‑684/16
,
EU:C:2018:874
, punctul
și jurisprudența citată).
Pe de altă parte, trebuie observat că dreptul la concediu anual plătit are, în calitatea sa de principiu al dreptului social al Uniunii, nu numai o importanță deosebită, ci este de asemenea consacrat în mod expres la articolul 31 alineatul (2) din cartă, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor (Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS,
C‑214/10
,
EU:C:2011:761
, punctul
).
Astfel, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 reflectă și concretizează dreptul fundamental la o perioadă anuală de concediu plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă. Așadar, în timp ce această din urmă dispoziție garantează dreptul oricărui lucrător la o perioadă anuală de concediu plătit, prima dispoziție pune în aplicare acest principiu prin stabilirea duratei perioadei menționate (Hotărârea din 13 ianuarie 2022, Koch Personaldienstleistungen,
C‑514/20
,
EU:C:2022:19
, punctul
).
În al doilea rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul la concediu anual are o dublă finalitate, și anume de a‑i permite lucrătorului, pe de o parte, să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă și, pe de altă parte, să dispună de o perioadă de destindere și de recreere (Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții,
C‑350/06 și C‑520/06
,
EU:C:2009:18
, punctul
, precum și Hotărârea din 25 iunie 2020, Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria și Iccrea Banca,
C‑762/18 și C‑37/19
,
EU:C:2020:504
, punctul
și jurisprudența citată).
Această finalitate, care distinge dreptul la concediu anual plătit de alte tipuri de concediu care urmăresc finalități diferite, se bazează pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referință. Astfel, obiectivul de a permite lucrătorului să se odihnească presupune ca acest lucrător să fi exercitat o activitate care, pentru a asigura protecția securității și a sănătății sale, vizată de Directiva 2003/88, justifică acordarea unei perioade de odihnă, de destindere și de recreere. Prin urmare, drepturile la concediu anual plătit trebuie să fie stabilite, în principiu, în funcție de perioadele de muncă efectivă prestate în temeiul contractului de muncă (Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu,
C‑12/17
,
EU:C:2018:799
, punctul
și jurisprudența citată).
În aceste condiții, în anumite situații în care lucrătorul nu este capabil să își îndeplinească atribuțiile, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediu anual plătit de obligația de a fi lucrat efectiv. Aceasta este situația în special în ceea ce privește lucrătorii care sunt absenți de la muncă din cauza unui concediu medical în perioada de referință. Într‑adevăr, după cum reiese din jurisprudența Curții, din perspectiva dreptului la concediu anual plătit, acești lucrători sunt asimilați celor care au lucrat efectiv în această perioadă [Hotărârea din 9 decembrie 2021, Staatssecretaris van Financiën (Remunerație în timpul concediului anual plătit),
C‑217/20
,
EU:C:2021:987
, punctele
și
, precum și jurisprudența citată].
În această privință, Curtea a considerat că apariția unei incapacități de muncă din motive de boală este, în principiu, imprevizibilă și independentă de voința lucrătorului. Astfel, absențele pe motiv de boală trebuie considerate absențe de la serviciu pentru motive independente de voința persoanei angajate interesate, care trebuie să fie calculate ca parte din perioada de serviciu [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 decembrie 2021, Staatssecretaris van Financiën (Remunerație în timpul concediului anual plătit),
C‑217/20
,
EU:C:2021:987
, punctul
și jurisprudența citată].
În acest context, Curtea a statuat că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuia interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediu anual plătit se stinge la expirarea perioadei de referință și/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național, în cazul în care lucrătorul s‑a aflat în concediu medical în toată perioada de referință sau doar într‑o parte din aceasta și, prin urmare, nu a putut să își exercite în mod efectiv dreptul menționat (Hotărârea din 30 iunie 2016, Sobczyszyn,
C‑178/15
,
EU:C:2016:502
, punctul
și jurisprudența citată).
În conformitate cu jurisprudența astfel amintită, este, prin urmare, exclus ca dreptul unui lucrător la concediu anual minim plătit, garantat de dreptul Uniunii, să fie diminuat într‑o situație caracterizată prin faptul că lucrătorul nu a putut să își îndeplinească obligația de a lucra în perioada de referință din cauza unei boli [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 decembrie 2021, Staatssecretaris van Financiën (Remunerație în timpul concediului anual plătit),
C‑217/20
,
EU:C:2021:987
, punctul
și jurisprudența citată].
În al treilea rând, trebuie să se amintească că nu pot fi impuse limitări ale dreptului fundamental la concediu anual plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă, decât cu respectarea condițiilor stricte prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din aceasta și în special a conținutului esențial al dreptului menționat.
Astfel, în contextul special în care lucrătorii în cauză fuseseră împiedicați să își exercite dreptul la concediu anual plătit ca urmare a lipsei de la serviciu pe motiv de boală, Curtea a statuat că, deși un lucrător aflat în incapacitate de muncă mai multe perioade de referință consecutive ar fi îndreptățit să acumuleze, în mod nelimitat, toate drepturile la concediu anual plătit dobândite în perioada în care a lipsit de la muncă, un astfel de cumul nelimitat nu ar mai corespunde finalității înseși a dreptului la concediu anual plătit (Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King,
C‑214/16
,
EU:C:2017:914
, punctele
și
, precum și jurisprudența citată).
Curtea a recunoscut deja existența unor „împrejurări specifice” care justifică, în scopul de a evita consecințele negative ale unui cumul nelimitat al dreptului la concediu anual plătit dobândit într‑o perioadă de absență pe motiv de boală de lungă durată, derogarea de la regula potrivit căreia dreptul la concediu anual plătit nu se poate stinge. O asemenea derogare se întemeiază pe însăși finalitatea dreptului la concediu anual plătit, precum și pe necesitatea de a proteja angajatorul împotriva riscului de cumul foarte mare de perioade de absență a lucrătorului și a dificultăților pe care aceste perioade le‑ar putea implica pentru organizarea muncii (Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS,
C‑214/10
,
EU:C:2011:761
, punctele
și
).
Prin urmare, în împrejurările specifice în care se găsește un lucrător aflat în incapacitate de muncă mai multe perioade de referință consecutive, Curtea a statuat că, având în vedere nu doar protecția lucrătorului pe care o urmărește Directiva 2003/88, ci și a angajatorului, confruntat cu riscul unui cumul foarte mare de perioade de absență a lucrătorului și a dificultăților pe care aceste perioade le‑ar putea implica pentru organizarea muncii, articolul 7 din această directivă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unor dispoziții sau practici naționale care limitează, printr‑o perioadă de report de 15 luni, la expirarea căreia dreptul la concediu anual plătit se stinge, cumulul de drepturi la un astfel de concediu ale unui lucrător aflat în incapacitate de muncă mai multe perioade de referință consecutive (Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS,
C‑214/10
,
EU:C:2011:761
, punctele
și
, precum și Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King,
C‑214/16
,
EU:C:2017:914
, punctul
).
În consecință, trebuie să se examineze, sub rezerva verificărilor care revin instanței de trimitere, dacă împrejurări precum cele în discuție în litigiile principale sunt „specifice”, în sensul jurisprudenței citate la punctul anterior, astfel încât ar justifica o derogare de la dreptul consacrat la articolul 7 din Directiva 2003/88, precum și la articolul 31 alineatul (2) din cartă, care a fost interpretat de Curte în sensul că acest drept nu se poate stinge la expirarea perioadei de referință și/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național, în cazul în care lucrătorul nu a avut posibilitatea să își efectueze concediul.
În speță, trebuie să se stabilească dacă angajatorii în discuție în litigiile principale pot solicita aplicarea limitării în timp a dreptului la concediu anual plătit dobândit de un lucrător în cursul perioadei de referință în care acesta a lucrat efectiv înainte de a se afla în situație de invaliditate totală sau de incapacitate de muncă, care decurge din jurisprudența amintită la punctele 34-36 din prezenta hotărâre.
Curtea a statuat deja că pierderea automată a dreptului la concediu anual plătit, care nu este condiționată de verificarea prealabilă a împrejurării că lucrătorului i s‑a oferit efectiv posibilitatea de a‑și exercita acest drept, nu respectă limitele, amintite la punctul 33 din prezenta hotărâre, care se impun în mod imperativ statelor membre atunci când acestea stabilesc modalitățile de exercitare a dreptului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften,
C‑684/16
,
EU:C:2018:874
, punctul
).
Trebuie amintit că revine angajatorului obligația să se asigure că îi oferă lucrătorului posibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediu anual (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Kreuziger,
C‑619/16
,
EU:C:2018:872
, punctul
și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften,
C‑684/16
,
EU:C:2018:874
, punctul
și jurisprudența citată). În această privință, spre deosebire de o situație de cumul de drepturi la concediu anual plătit al unui lucrător împiedicat să efectueze concediul respectiv pe motiv de boală, angajatorul care nu dă unui lucrător posibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediu anual plătit trebuie să își asume consecințele (Hotărârea din 25 iunie 2020, Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria și Iccrea Banca,
C‑762/18 și C‑37/19
,
EU:C:2020:504
, punctul
, precum și jurisprudența citată).
Prin urmare, statele membre nu pot deroga de la dreptul consacrat la articolul 7 din Directiva 2003/88 și la articolul 31 alineatul (2) din cartă, potrivit căruia un drept dobândit la concediu anual plătit nu se poate stinge la expirarea perioadei de referință și/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național, în cazul în care lucrătorul nu a fost în măsură să își efectueze concediul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften,
C‑684/16
,
EU:C:2018:874
, punctul
și jurisprudența citată).
Astfel cum se poate deduce din cuprinsul punctului 65 din concluziile domnului avocat general, revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă angajatorul și‑a îndeplinit în timp util obligațiile sale de incitare și de informare cu privire la efectuarea concediului anual plătit.
În plus, trebuie să se constate că, în litigiile principale, lucrătorii în cauză se limitează să revendice drepturile la concediu anual plătit care au fost dobândite în perioada de referință în care aceștia s‑au aflat parțial la locul de muncă și parțial în situație de invaliditate totală sau de incapacitate de muncă din motive de boală.
Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 52 din concluzii, în împrejurări precum cele din litigiile principale, nu există riscul unor consecințe negative ale unui cumul nelimitat al drepturilor la concediu anual plătit. Prin urmare, o protecție a intereselor angajatorului precum cea evocată la punctele 35 și 36 din prezenta hotărâre nu pare strict necesară și, prin urmare, nu ar fi,
a priori
, de natură să justifice o derogare de la dreptul lucrătorului la concediu anual plătit.
Astfel, deși limitarea temporală admisă de Curte în Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS (
C‑214/10
,
EU:C:2011:761
), împiedică cu siguranță lucrătorii să pretindă păstrarea tuturor drepturilor la concediu anual plătit dobândite în timpul absenței lor prelungite de la locul de muncă pe durata mai multor perioade de referință consecutive, o astfel de limitare nu s‑ar putea aplica dreptului la concediu anual plătit dobândit în perioada de referință în care un lucrător a lucrat efectiv înainte de a se afla în situație de invaliditate totală sau de incapacitate de muncă fără a se examina dacă angajatorul i‑a oferit lucrătorului, în timp util, posibilitatea de a‑și exercita acest drept, întrucât o astfel de situație ar echivala cu golirea de conținut a dreptului consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă și concretizat prin articolul 7 din Directiva 2003/88.
Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate în cadrul fiecăreia dintre cauzele C‑518/20 și C‑727/20 că articolul 7 din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul la concediu anual plătit al unui lucrător, care a fost dobândit în cursul unei perioade de referință în care respectivul lucrător a lucrat efectiv înainte de a se afla în situație de invaliditate totală sau de incapacitate de muncă din motive de boală, care persistă de atunci, se poate stinge la sfârșitul unei perioade de report autorizate de dreptul național sau ulterior în cazul în care angajatorul nu i‑a oferit lucrătorului, în timp util, posibilitatea de a‑și exercita acest drept.
Cu privire la cheltuielile de judecată
Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
trebuie interpretate în sensul că
se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul la concediu anual plătit al unui lucrător, care a fost dobândit în cursul unei perioade de referință în care respectivul lucrător a lucrat efectiv înainte de a se afla în situație de invaliditate totală sau de incapacitate de muncă din motive de boală, care persistă de atunci, se poate stinge la sfârșitul unei perioade de report autorizate de dreptul național sau ulterior, în cazul în care angajatorul nu i‑a oferit lucrătorului, în timp util, posibilitatea de a‑și exercita acest drept.
Semnături
(
*1
) Limba de procedură: germana. | [
"Trimitere preliminară",
"Politica socială",
"Protecția securității și a sănătății lucrătorilor",
"Organizarea timpului de lucru",
"Articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene",
"Directiva 2003/88/CE",
"Articolul 7 alineatul (1)",
"Dreptul la concediu anual plătit",
"Invaliditate totală sau incapacitate de muncă din cauza unei boli intervenite în cursul unei perioade de referință",
"Reglementare națională care prevede pierderea drepturilor la concediu anual plătit la expirarea unei anumite perioade",
"Obligația angajatorului de a oferi lucrătorului posibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediu anual plătit"
] |
62009CJ0036 | it | Impugnazione dell’ordinanza del Tribunale di primo grado (Quarta Sezione) 14 novembre 2008, causa T‑45/08, Transportes Evaristo
Molina / Commissione, con la quale il Tribunale ha respinto la domanda di annullamento della decisione della Commissione 12
aprile 2006, 2006/446/CE, relativa ad un procedimento di applicazione dell’art. 81 CE (caso COMP/B - 1/38348 - Repsol CPP)
(sintesi pubblicata nella GU L 176, pag. 104), che rende obbligatori gli impegni assunti dalla Repsol CPP, adottata conformemente
all’art. 9 del regolamento (CE) del Consiglio 16 dicembre 2002, n. 1/2003, concernente l'applicazione delle regole di concorrenza
di cui agli articoli 81 [CE] e 82 [CE] (GU L 1, pag. 1).
Dispositivo
1)
L’impugnazione è respinta.
2)
La Transportes Evaristo Molina SA è condannata alle spese. | [
"Impugnazione",
"Intese",
"Mercato spagnolo di stazioni di servizio",
"Contratti a lungo termine di fornitura esclusiva di carburanti",
"Decisione della Commissione",
"Diritto di acquisto concesso a talune stazioni di servizio",
"Condizioni di fornitura da parte della Repsol",
"Elenco delle stazioni di servizio interessate",
"Ricorso di annullamento",
"Termini di ricorso",
"Dies a quo"
] |
62015TJ0772 | lt | )
Ginčo aplinkybės
Kaip nurodyta Sprendime C(2015) 7135
final
dėl procedūros pagal SESV 101 straipsnį ir EEE susitarimo 53 straipsnį (byla AT.39639 – Optinių diskų įrenginiai) (toliau – ginčijamas sprendimas), susijusiame su slaptais susitarimais dėl dviejų kompiuterių gamintojų organizuojamų konkursų, susijusių su optinių diskų įrenginiais, skirtais nešiojamiesiems kompiuteriams ir staliniams kompiuteriams, ieškovė
Quanta Storage, Inc
. veikia saugojimui skirtų IT įrenginių sektoriuje ir vykdo tyrimo, vystymo ir optinių diskų įrenginių (toliau – ODĮ) kūrimo, gamybos ir tiekimo veiklą. Ji buvo įsteigta 1999 m. vasario mėn. Tai yra Taivano (Kinijos Respublika) Taipėjaus akcijų biržoje kotiruojama akcinė bendrovė (ginčijamo sprendimo 23 konstatuojamoji dalis).
Nagrinėjamas pažeidimas susijęs su ODĮ, naudojamais
Dell
ir
Hewlett Packard
(toliau – HP) gaminamuose asmeniniuose kompiuteriuose (staliniai kompiuteriai ir nešiojamieji kompiuteriai) (toliau – kompiuteriai). ODĮ taip pat naudojami daugelyje kitų vartotojams skirtų aparatų, pavyzdžiui, kompaktinių diskų (toliau – CD) ar optinių skaitmeninių diskų (DVD) grotuvuose, žaidimų konsolėse ir kituose periferiniuose elektroniniuose aparatuose (ginčijamo sprendimo 28 konstatuojamoji dalis).
Kompiuteriuose naudojami ODĮ skiriasi savo dydžiu, disko įdėjimo mechanizmu (iš viršaus ar iš šono) ir diskų, kuriuos jie gali nuskaityti arba į kuriuos jie gali įrašyti, tipais. ODĮ galima suskirstyti į dvi grupes: vidutinio dydžio (angl.
half‑height
, toliau – HH) įrenginiai, skirti staliniams kompiuteriams, ir ploni įrenginiai, skirti nešiojamiesiems kompiuteriams. Plonų įrenginių pogrupis apima įvairių dydžių įrenginius. Esama įvairių tipų HH įrenginių ir plonų įrenginių, kurie skiriasi savo techninėmis charakteristikomis (ginčijamo sprendimo 29 konstatuojamoji dalis).
Dell
ir HP yra dvi pagrindinės originalių produktų gamintojos pasaulinėje kompiuterių rinkoje.
Dell
ir HP rengia klasikines konkurso procedūras pasaulio mastu, apimančias ketvirčio derybas dėl pasaulinių kainų ir bendro pirkimo kiekio su nedideliu skaičiumi iš anksto atrinktų ODĮ tiekėjų. Paprastai regioniniai klausimai neatliko jokio vaidmens per konkursus dėl ODĮ, išskyrus konkursus, susijusius su tikėtina paklausa tuose regionuose, kurie turi įtakos bendram pirkimo kiekiui (ginčijamo sprendimo 32 konstatuojamoji dalis).
Konkurso procedūros apėmė prašymus pateikti sąmatas, prašymus pateikti elektronines sąmatas, derybas internetu, elektroninius aukcionus ir dvišales derybas (ne internetu). Pasibaigus konkursui klientai nuspręsdavo dėl tam tikro kiekio sudaryti sutartis su konkurse dalyvavusiais ODĮ tiekėjais (paprastai su visais iš jų, nebent buvo taikomas pašalinimo mechanizmas), atsižvelgdami į jų pasiūlytas kainas. Pavyzdžiui, laimėjusiam pasiūlymui buvo priskiriama iš viso 35–45 % rinkos atitinkamam ketvirčiui, antram geriausiam pasiūlymui – 25–30 %, trečiam – 20 % ir t. t. Šias klasikines konkurso procedūras rengė už konkursus atsakingos klientų komandos, siekdamos suorganizuoti veiksmingą konkursą konkurencinga kaina. Šiuo tikslu jos naudojosi visomis įmanomomis praktikomis tam, kad tarp ODĮ tiekėjų būtų paskatinta konkurencija dėl kainų (ginčijamo sprendimo 33 konstatuojamoji dalis).
Kiek tai susiję su
Dell
, ji daugiausia organizavo konkursus rengdama derybas internetu. Jos galėjo būti terminuotos arba baigtis po tam tikro apibrėžto laikotarpio, pavyzdžiui, praėjus 10 minučių po paskutinio pasiūlymo pateikimo, jei joks ODĮ tiekėjas neteikė naujo pasiūlymo. Tam tikrais atvejais derybos internetu galėjo tęstis kelias valandas, jei konkursas buvo gyvesnis arba jei derybų internetu terminas buvo pratęstas siekiant paskatinti ODĮ tiekėjus toliau teikti pasiūlymus. Net tuo atveju, jei derybos internetu buvo neterminuotos ir priklausė nuo galutinio pasiūlymo,
Dell
galėjo tam tikru momentu paskelbti derybų internetu pabaigą.
Dell
galėjo nuspręsti pereiti nuo „vien suskirstymo“ procedūros prie „neselektyvios“ procedūros.
Dell
galėjo anuliuoti derybas internetu, jei konkursas ar jo rezultatas buvo pripažinti nepakankamais, ir vietoj jų surengti dvišales derybas. Derybų internetu procedūros priežiūrą vykdė pasauliniai įsigijimų administratoriai, atsakingi už šias operacijas bendrovėje
Dell
(ginčijamo sprendimo 37 konstatuojamoji dalis).
Kiek tai susiję su HP, daugiausia buvo naudojamos konkurso procedūros prašant sąmatų arba elektroninių sąmatų. Abi procedūros buvo vykdomos per tą pačią interneto platformą. Pirma, kiek tai susiję su sąmatų prašymais, jie buvo pateikiami kas ketvirtį. Per šias procedūras tam tikrą laikotarpį, paprastai dvi savaites, buvo vykdomos derybos internetu ir dvišalės derybos ne internetu. ODĮ tiekėjai buvo raginami dalyvauti konkursuose tam tikru laikotarpiu ir pateikti savo sąmatas interneto platformoje arba elektroniniu paštu. Pasibaigus pirmajam aukcionui, HP susitikdavo su kiekvienu dalyviu ir pradėdavo derybas, remdamasi ODĮ tiekėjo pasiūlymu, siekdama gauti kiekvieno tiekėjo geriausią pasiūlymą neatskleidžiant kitų ODĮ tiekėjų tapatybės ar pasiūlymų. Antra, kiek tai susiję su elektroninėmis sąmatomis, šios procedūros paprastai buvo rengiamos kaip atvirkštinis konkursas. Dalyviai tam tikru laiku prisijungdavo prie interneto platformos ir aukcionas prasidėdavo nuo HP nustatytos kainos. Vis mažesnes kainas siūlantys dalyviai buvo informuojami apie savo pirmumo eilės numerį kiekvieną kartą, kai buvo pateikiamas naujas pasiūlymas. Pasibaigus nustatytam laikui, mažiausią kainą pasiūlęs ODĮ tiekėjas laimėdavo aukcioną, o kitiems tiekėjams buvo priskiriamas antras ir trečias eilės numeriai atsižvelgiant į jų pasiūlymus (ginčijamo sprendimo 41–44 konstatuojamosios dalys).
Administracinė procedūra
2009 m. sausio 14 d. Komisija gavo
Philips
prašymą atleisti nuo baudos pagal Pranešimą dėl baudų neskyrimo arba sumažinimo kartelių atvejais (
OL C 298, 2006, p. 17
, toliau – pranešimas dėl bendradarbiavimo). 2009 m. sausio 29 d. ir kovo 2 d. šis prašymas buvo papildytas ir jį jau teikė ne tik
Philips
, bet ir
Lite‑On
ir jų bendra įmonė
Philips & Lite‑On Digital Solutions Corporation
(toliau – PLDS) (ginčijamo sprendimo 54 konstatuojamoji dalis).
2009 m. birželio 29 d. Komisija ODĮ srityje veiklą vykdančioms įmonėms išsiuntė prašymą pateikti informacijos (ginčijamo sprendimo 55 konstatuojamoji dalis).
2009 m. birželio 30 d. Komisija sąlyginai atleido nuo baudų
Philips
,
Lite‑On
ir PLDS (ginčijamo sprendimo 56 konstatuojamoji dalis).
2012 m. liepos 18 d. Komisija trylikai ODĮ tiekėjų, įskaitant ieškovę, nusiuntė pranešimą apie kaltinimus (toliau – pranešimas apie kaltinimus). Ji nurodė, kad šios bendrovės pažeidė SESV 101 straipsnį ir Europos ekonominės erdvės susitarimo (EEE susitarimas) 53 straipsnį, kai nuo 2004 m. vasario 5 d. iki 2009 m. birželio 29 d. dalyvavo kartelyje dėl ODĮ, kuriame buvo koordinuojami jų veiksmai dėl dviejų kompiuterių gamintojų, t. y.
Dell
ir HP, organizuojamų konkursų.
2012 m. spalio 26 d. atsakydama į pranešimą apie kaltinimus ieškovė pateikė savo rašytines pastabas.
2012 m. lapkričio 23 d.
Dell
atsakė į Komisijos jai atsiųstą prašymą pateikti informacijos (ginčijamo sprendimo 61 konstatuojamoji dalis).
Žodinė procedūros dalis buvo surengta 2012 m. lapkričio 29 ir 30 d., joje dalyvavo visos pranešimo apie kaltinimus adresatės (ginčijamo sprendimo 60 konstatuojamoji dalis).
2012 m. gruodžio 14 d. Komisija paprašė visų pranešimo apie kaltinimus adresačių pateikti iš
Dell
ir HP gautus reikšmingus dokumentus. Jos įvykdė šį prašymą ir kiekviena galėjo susipažinti su kitų ODĮ tiekėjų pateiktais atsakymais (ginčijamo sprendimo 62 konstatuojamoji dalis).
2015 m. kovo 13 d. Komisija atsiuntė ieškovei tam tikrus iš
Dell
ir HP gautus dokumentus ir paprašė jos pateikti savo pastabas; ieškovė tai padarė 2015 m. kovo 27 d. laišku.
2015 m. birželio 9 d. raštu ieškovė paprašė Komisijos auditoriaus patvirtinti, jog Komisija prašė iš
Dell
ir HP įrodymų, patvirtinančių, kad šios įmonės buvo pateikusios savo tiekėjams informaciją apie savo konkurentus. 2015 m. birželio 23 d. atsakyme šis auditorius pažymėjo, kad Komisija minėtoms įmonėms nebuvo pateikusi tokio prašymo.
2015 m. birželio 3 d. Komisija ieškovei perdavė raštą, kuriame išdėstomos faktinės aplinkybės ir paaiškinama, kaip ji ketina panaudoti šiuos dokumentus.
2015 m. spalio 21 d. Komisija priėmė ginčijamą sprendimą.
Ginčijamas sprendimas
Ginčijamame sprendime Komisija konstatavo, kad nuo 2004 m. birželio 23 d. iki 2008 m. lapkričio 25 d. kartelio dalyviai koordinavo savo konkurencinius veiksmus. Ji pažymėjo, kad šis koordinavimas buvo atliekamas per lygiagrečių dvišalių ryšių tinklą. Ji nurodė, kad kartelio dalyviai siekė koreguoti savo parduodamą kiekį rinkoje taip, kad kainos būtų didesnės nei tuo atveju, jei nebūtų šių dvišalių ryšių (ginčijamo sprendimo 67 konstatuojamoji dalis).
Ginčijamame sprendime Komisija pažymėjo, kad kartelio dalyviai veiksmus koordinavo dėl dviejų didžiausių originalių produktų gamintojų pasaulinėje kompiuterių rinkoje, t. y.
Dell
ir HP, klientų sąskaitų. Anot Komisijos,
Dell
ir HP ne tik vykdė dvišales derybas su savo ODĮ tiekėjais, bet ir taikė standartizuotas konkurso procedūras, kurios buvo rengiamos mažiausiai kartą per ketvirtį. Ji pažymėjo, kad kartelio nariai naudojosi savo dvišalių ryšių tinklu siekdami manipuliuoti šiomis konkurso procedūromis, taip užkirsdami kelią savo klientų mėginimams skatinti konkurenciją dėl kainų (ginčijamo sprendimo 68 konstatuojamoji dalis).
Komisijos manymu, reguliarus keitimasis informacija, be kita ko, leido kartelio nariams gerai žinoti savo konkurentų ketinimus netgi prieš pradedant dalyvauti konkurso procedūroje, taigi numatyti savo konkurencinę strategiją (ginčijamo sprendimo 69 konstatuojamoji dalis).
Komisija pridūrė, kad kartelio nariai reguliariai keitėsi informacija apie kainas, susijusias su konkrečiais klientais, taip pat informacija ne apie kainas, pavyzdžiui, informacija apie esamą produkciją ir tiekimo pajėgumą, atsargas, padėtį, atsižvelgiant į kvalifikavimą, naujų produktų ar patobulinimų įdiegimo momentą. Be to, ji pažymėjo, kad ODĮ tiekėjai kontroliavo baigtų konkurso procedūrų galutinius rezultatus, t. y. dalyvių suskirstymą, kainą ir kiekį (ginčijamo sprendimo 70 konstatuojamoji dalis).
Komisija taip pat nurodė, kad atsižvelgdami į tai, jog turi išsaugoti slaptus ryšius klientų atžvilgiu, tiekėjai susisiekimo tikslais naudojo priemones, kurias jie laikė pakankamomis norimam rezultatui pasiekti. Be to, ji patikslino, kad bandymas sušaukti pradinį susitikimą, siekiant suorganizuoti reguliarius daugiašalius ODĮ tiekėjų susitikimus, 2003 m. nepavyko dėl to, kad apie jį sužinojo vienas klientas. Anot Komisijos, vietoj to buvo palaikomi dvišaliai ryšiai, daugiausia telefonu, bet kartais ir elektroniniais pranešimais, įskaitant privačius el. pašto adresus (
hotmail
) ir tikralaikių pokalbių paslaugas, arba per susitikimus, daugiausia pasaulinių sąskaitų administratorių lygmeniu (ginčijamo sprendimo 71 konstatuojamoji dalis).
Komisija konstatavo, kad kartelio dalyviai palaikė reguliarius ryšius ir kad ryšių, daugiausia telefoninių, pagausėdavo, kai buvo vykdomos konkurso procedūros, per kurias tam tikros kartelio dalyvių poros telefonu susisiekdavo kelis kartus per dieną. Ji pažymėjo, kad apskritai tam tikrų kartelio dalyvių porų tarpusavio ryšių skaičius buvo daug didesnis nei kitų dalyvių atveju (ginčijamo sprendimo 72 konstatuojamoji dalis).
Kiek tai susiję su ieškovei skirtos baudos dydžio apskaičiavimu, Komisija rėmėsi Pagal Reglamento Nr. 1/2003 23 straipsnio 2 dalies a punktą skirtų baudų apskaičiavimo gairėmis (
OL C 210, 2006, p. 2
, toliau – Baudų apskaičiavimo gairės).
Iš pradžių pažymėtina, kad, nustatydama bazinį baudos dydį, Komisija padarė išvadą, jog, atsižvelgiant į didelius tiekėjų dalyvavimo trukmės skirtumus ir siekiant geriau įvertinti realų kartelio poveikį, reikėjo remtis metiniu vidurkiu, apskaičiuojamu pagal pardavimų, kuriuos įmonės realizavo per pilnus kiekvienos iš jų dalyvavimo darant pažeidimą kalendorinius mėnesius, realią vertę (ginčijamo sprendimo 527 konstatuojamoji dalis).
Taigi Komisija paaiškino, kad pardavimų vertė buvo apskaičiuota remiantis ODĮ, skirtų nešiojamiesiems ir staliniams kompiuteriams, pardavimais HP ir
Dell
subjektams, esantiems EEE. Dėl ieškovės Komisija pažymėjo, kad metiniai pardavimai, į kuriuos buvo atsižvelgta, apėmė ODĮ pardavimus
Sony Optiarc
, skirtus HP ir
Dell
nešiojamiesiems ir staliniams kompiuteriams (ginčijamo sprendimo 528 ir 529 konstatuojamosios dalys).
Beje, dėl to, kad antikonkurencinis elgesys HP atžvilgiu prasidėjo vėliau, ir tam, kad būtų atsižvelgta į kartelio pokyčius, Komisija nusprendė, jog reikšminga pardavimų vertė bus apskaičiuota atskirai dėl HP ir dėl
Dell
ir kad bus taikomi du dauginimo koeficientai atsižvelgiant į dalyvavimo trukmę (ginčijamo sprendimo 530 konstatuojamoji dalis).
Komisija taip pat nusprendė, jog, kadangi susitarimai dėl kainų koordinavimo dėl paties savo pobūdžio yra priskiriami prie sunkiausių SESV 101 straipsnio ir EEE susitarimo 53 straipsnio pažeidimų, o kartelis apėmė bent jau EEE, dėl sunkumo taikoma dalis šiuo atveju yra 16 % visoms ginčijamo sprendimo adresatėms (ginčijamo sprendimo 544 konstatuojamoji dalis).
Be to, Komisija pažymėjo, kad atsižvelgdama į šios bylos aplinkybes ji nusprendė 16 % padidinti sumą siekiant atgrasyti (ginčijamo sprendimo 554 ir 555 konstatuojamosios dalys).
Ginčijamo sprendimo rezoliucinėje dalyje, kiek ji susijusi su ieškove, nustatyta:
„1 straipsnis
Šios įmonės pažeidė SESV 101 straipsnį ir EEE susitarimo 53 straipsnį, kai nurodytais laikotarpiais dalyvavo darant vieną tęstinį kelis atskirus pažeidimus apimantį pažeidimą, kurį sudaro susitarimai dėl kainų koordinavimo, visos EEE optinių diskų įrenginių sektoriuje:
<…>
h)
[ieškovė] – nuo 2008 m. vasario 14 d. iki 2008 m. spalio 28 d. dėl veiksmų koordinavimo
Dell
ir HP atžvilgiu.
2 straipsnis
Už 1 straipsnyje nurodytą pažeidimą skiriamos tokios baudos:
<…>
h)
ieškovei 7146000 EUR.“
Procesas ir šalių reikalavimai
2015 m. gruodžio 29 d. Bendrojo Teismo kanceliarija gavo šį ieškovės ieškinį.
2016 m. balandžio 29 d. Komisija pateikė atsiliepimą į ieškinį.
Teisėjo pranešėjo siūlymu, Bendrasis Teismas (penktoji kolegija) nusprendė pradėti žodinę proceso dalį.
Šalys buvo išklausytos ir atsakė į Bendrojo Teismo pateiktus klausimus per 2018 m. gegužės 2 d. posėdį.
Ieškovė Bendrojo Teismo prašo:
–
panaikinti ginčijamą sprendimą, kiek jis su ja susijęs,
–
nepatenkinus šio reikalavimo, sumažinti jai skirtą baudą,
–
priteisti iš Komisijos bylinėjimosi išlaidas.
Komisija Bendrojo Teismo prašo:
–
atmesti ieškinį,
–
nustatyti, kad ieškovės baudos dydis yra 7186000 EUR,
–
priteisti iš ieškovės bylinėjimosi išlaidas.
Dėl teisės
Grįsdama ieškinį ieškovė nurodo penkis pagrindus. Pirmasis pagrindas grindžiamas teisės į gynybą, pareigos motyvuoti ir teisės į gerą administravimą pažeidimu, antrasis – akivaizdžia teisės klaida ir pareigos motyvuoti pažeidimu dėl to, kad skiriasi ginčijamo sprendimo rezoliucinė dalis ir Komisijos motyvai, kiek tai susiję su pažeidimo trukme HP atžvilgiu, trečiasis – įrodymų nepateikimu ir nepakankamu motyvavimu, kiek tai susiję su ieškovės dalyvavimu darant vieną ir tęstinį pažeidimą, ketvirtasis – tuo, kad Komisija neturi kompetencijos taikyti SESV 101 straipsnį ir EEE susitarimo 53 straipsnį, o penktasis – faktinėmis ir teisės klaidomis, padarytomis apskaičiuojant baudos dydį, ir pareigos motyvuoti pažeidimu.
Iš pradžių reikia išnagrinėti ketvirtąjį pagrindą, grindžiamą tuo, kad Komisija neturi kompetencijos taikyti SESV 101 straipsnį ir EEE susitarimo 53 straipsnį, o paskui kitus pagrindus ta tvarka, kokia jie pateikti.
(Praleista)
Dėl penktojo pagrindo, grindžiamo faktinėmis ir teisės klaidomis, padarytomis apskaičiuojant baudos dydį, ir pareigos motyvuoti pažeidimu
(Praleista)
Dėl Komisijos prašymo padidinti baudą
Atsiliepime į ieškinį Komisija paaiškina, kad, siekdama apskaičiuoti ieškovei skirtinos baudos dydį, ji neatsižvelgė į visus ODĮ, integruojamų į serverius, pardavimus bendrovėms
Dell
ir HP. Atlikdama šią atskaitą Komisija rėmėsi ieškovės pateiktais vertinimais, kad
Dell
integravo į serverius mažiausiai 10 % jos parduodamų ODĮ. Iš karto po to, kai buvo priimtas ginčijamas sprendimas,
Dell
pateikė Komisijai tikslius duomenis, iš kurių matyti, kad buvo integruojama mažiau nei 1 % ODĮ. Galiausiai ginčijamame sprendime ieškovei skirta bauda yra 40000 EUR mažesnė už tą, kuri jai turėtų būti skirta remiantis tikra apyvartos verte. Taigi tam, kad ieškovė būtų tinkamai nubausta už padarytą pažeidimą ir būtų užtikrintas vienodas požiūris į ginčijamo sprendimo adresates, Komisija Bendrojo Teismo prašo pasinaudoti savo neribota jurisdikcija ir nustatyti, kad ieškovės baudos dydis yra 7186000 EUR.
Ieškovė nesutinka su Komisijos argumentais.
Reikia priminti, kad Bendrasis Teismas, naudodamasis SESV 261 straipsniu ir Reglamento Nr. 1/2003 31 straipsniu suteikta neribota jurisdikcija, turi įgaliojimus vertinti baudų dydžio tinkamumą. Iš tiesų įgyvendindamas neribotą jurisdikciją Sąjungos teismas gali ne tik panaikinti ginčijamą sprendimą, kaip numatyta SESV 264 straipsnyje, bet ir pakeisti jame nustatytą sankciją (žr. 2008 m. spalio 8 d. Sprendimo Schunk ir Schunk Kohlenstoff-Technik / Komisija,
T‑69/04
,
EU:T:2008:415
,
punktą ir nurodytą jurisprudenciją).
Taigi, kaip pabrėžia Komisija, be paprastos baudos teisėtumo kontrolės, Sąjungos teismas gali pakeisti Komisijos vertinimą savuoju ir panaikinti, sumažinti ar padidinti skirtą vienkartinę ar periodinę baudą (žr. 2008 m. spalio 8 d. Sprendimo Schunk ir Schunk Kohlenstoff-Technik / Komisija,
T‑69/04
,
EU:T:2008:415
,
punktą ir nurodytą jurisprudenciją).
Šiomis aplinkybėmis, nors ieškovai dažniausiai prašo įgyvendinti neribotą jurisdikciją siekdami, kad būtų sumažintas baudos dydis, niekas nekliudo Komisijai taip pat pateikti Sąjungos teismui nagrinėti klausimą dėl baudos dydžio ir prašyti ją padidinti (2008 m. spalio 8 d. Sprendimo Schunk ir Schunk Kohlenstoff-Technik / Komisija,
T‑69/04
,
EU:T:2008:415
,
punktas).
Taigi Bendrasis Teismas, pasinaudojęs neribota jurisdikcija, priimdamas sprendimą turi įvertinti, ar ieškovui skirtos baudos dydis teisingai atspindi nagrinėjamo pažeidimo sunkumą (žr. 2012 m. rugsėjo 27 d. Sprendimo Shell Petroleum ir kt. / Komisija,
T‑343/06
,
EU:T:2012:478
,
punktą ir nurodytą jurisprudenciją).
Galiausiai, kaip Komisija primena savo atsiliepime į ieškinį, negali būti paliktas toks pat baudos dydis, jei jį lėmė atsižvelgimas į neteisingą faktinę aplinkybę (žr. 2011 m. birželio 7 d. Sprendimo Arkema France ir kt. / Komisija,
T‑217/06
,
EU:T:2011:251
,
punktą ir nurodytą jurisprudenciją).
Nagrinėjamu atveju ieškovė pateikė Komisijai savo vertinimą, be kita ko, 2015 m. rugsėjo 28 d. el. laiške. Savo ruožtu
Dell
vertinimą pateikė 2015 m. spalio 21 d. el. laiške, t. y. tą dieną, kai Komisija priėmė ginčijamą sprendimą.
Šiuo aspektu reikia priminti, kad, remiantis bendromis įrodinėjimo taisyklėmis, dokumento patikimumas, taigi įrodomoji galia, priklauso nuo jo kilmės, rengimo aplinkybių, adresato ir turinio (2014 m. gruodžio 12 d. Sprendimo Eni / Komisija,
T‑558/08
,
EU:T:2014:1080
,
punktas ir nurodyta jurisprudencija).
Visų pirma reikia konstatuoti, kad ieškovės pateiktas vertinimas, kaip ir tas, kurį pateikė
Dell
, buvo atsiųstas paprastu el. laišku atsakant į Komisijos el. laiškus ir šiuose vertinimuose nebuvo nei parašo, nei už vertinimus atsakingų asmenų pavardžių.
Toliau reikia pažymėti, kad nors pagrindžiant išvadą, jog
Dell
integravo į serverius mažiau kaip 1 % ODĮ, šios bendrovės el. laiške buvo nurodyta, kad ši dalis buvo 0,4 % vertinant pagal pajamas, 0,5 % vertinant pagal išlaidas ir 0,7 % vertinant pagal kiekį, jame nebuvo paaiškintas apskaičiavimo metodas, kuriuo remdamasi ji gavo šią procentinę dalį.
Kiek tai susiję su ieškovės el. laišku, jame buvo nurodyta tik tai, kad
Dell
integravo į serverius mažiausiai 10 % ODĮ, tačiau nebuvo paaiškintas naudotas metodas.
Dėl šios priežasties, nors
Dell
pateiktas vertinimas gali atrodyti labiau pagrįstas, jis nėra pakankamai patikimas, kad būtų galima tiksliai nustatyti, jog ieškovės iš pradžių pateiktas vertinimas yra neteisinga faktinė aplinkybė, kaip tai suprantama pagal 2011 m. birželio 7 d. Sprendimą Arkema France ir kt. / Komisija (
T‑217/06
,
EU:T:2011:251
,
punktas). Taigi abejonės turi būti naudingos ieškovei.
Todėl reikia atmesti Komisijos prašymą padidinti baudą.
(Praleista)
Remdamasis šiais motyvais,
BENDRASIS TEISMAS (penktoji kolegija)
nusprendžia:
1.
Atmesti ieškinį.
2.
Atmesti Europos Komisijos prašymą padidinti
Quanta Storage, Inc
.
baudą
.
3.
Quanta Storage
padengia savo bylinėjimosi išlaidas ir keturis penktadalius Komisijos bylinėjimosi išlaidų.
Gratsias
Labucka
Ulloa Rubio
Paskelbtas 2019 m. liepos 12 d. viešame teismo posėdyje Liuksemburge.
Parašai.
(
*1
) Proceso kalba: anglų.
(
) Pateikiami tik tie šio sprendimo punktai, kuriuos Bendrasis Teismas mano tikslinga paskelbti. | [
"Konkurencija",
"Karteliai",
"Optinių diskų įrenginių rinka",
"Sprendimas, kuriuo konstatuojamas SESV 101 straipsnio ir EEE susitarimo 53 straipsnio pažeidimas",
"Slapti susitarimai dėl konkursų, susijusių su optinių diskų įrenginiais, skirtais nešiojamiesiems kompiuteriams ir staliniams kompiuteriams",
"Teisė į gynybą",
"Pareiga motyvuoti",
"Gero administravimo principas",
"Baudos",
"Vienas ir tęstinis pažeidimas",
"2006 m. baudų apskaičiavimo gairės"
] |
62020TJ0004 | pt | Com a sua ação, a demandante, Sieć Badawcza Łukasiewicz — Port Polski Ośrodek Rozwoju Technologii, pede, a título principal, nos termos do artigo 272.
o
TFUE, a declaração da inexistência do crédito contratual da Comissão Europeia em causa em seis notas de débito emitidas em 13 de novembro de 2019 no montante total de 180893,90 euros, que inclui um montante principal de 164449 euros e uma indemnização de 16444,90 euros, bem como a condenação da Comissão no pagamento dos montantes constantes das referidas notas de débito, e, a título subsidiário, nos termos do artigo 263.
o
TFUE, a anulação da carta da Comissão de 12 de novembro de 2019, dirigida à demandante.
I.
Antecedentes do litígio
A demandante é um instituto de investigação que subscreveu três convenções de subvenção, ao abrigo do Sétimo Programa‑Quadro da Comunidade Europeia de atividades em matéria de investigação, desenvolvimento tecnológico e demonstração (2007‑2013) (a seguir «PC7»), enquanto beneficiária.
Entre dezembro de 2007 e julho de 2010, a Comissão celebrou várias convenções de subvenção, nomeadamente as que apresentam os números n.
o
215669‑EUWB, n.
o
248577‑C2POWER e n.
o
257626‑ACROPOLIS (a seguir, respetivamente, «convenção de subvenção EUWB», «convenção de subvenção C2POWER» e «convenção de subvenção ACROPOLIS» ou, em conjunto, «convenções de subvenção em causa») com três consórcios, constituídos por organismos de investigação de diferentes Estados‑Membros, sendo cada consórcio dirigido por um coordenador. Enquanto os coordenadores dos consórcios eram os principais parceiros contratuais da Comissão, cada beneficiário tinha o estatuto de parte nas convenções de subvenção em causa.
A demandante, que então era denominada Wrocławskie Centrum Badań EIT+, subscreveu as convenções de subvenção em causa enquanto beneficiária.
Entre 12 e 14 de agosto de 2013, a convenção de subvenção C2POWER — com outras convenções de subvenção celebradas a título do PC7 (os projetos SAPHYRE e FIVER) — foi objeto de uma auditoria realizada por uma sociedade de auditoria externa agindo como mandatária da Comissão.
Em 11 de outubro de 2013, a demandante forneceu as informações adicionais pedidas pelos auditores numa reunião de encerramento realizada em 14 de agosto de 2013.
Em 17 de fevereiro de 2014, os auditores enviaram à demandante o projeto inicial de relatório de auditoria. Por carta de 7 de março de 2014, a demandante apresentou as suas observações sobre o referido relatório.
Por carta de 22 de abril de 2014, a Comissão enviou à demandante o relatório final de auditoria de 21 de março de 2014 (n.
o
13‑BA 222‑030) relativo à convenção de subvenção C2POWER e aos projetos SAPHYRE e FIVER (a seguir «relatório final de auditoria») e comunicou‑lhe que considerava a auditoria encerrada.
Em 15 de setembro de 2014, no âmbito do inquérito OF/2013/0325/A 3, o Organismo Europeu de Luta Antifraude (OLAF) enviou à demandante, na sua qualidade de interessada, um pedido de apresentação de documentos relativos a horas declaradas por um dos seus funcionários (a seguir «funcionário em causa») no âmbito dos seus projetos financiados pela União Europeia. Em 8 de outubro de 2014, a demandante transmitiu os documentos solicitados ao OLAF.
Por carta de 10 de outubro de 2014, o OLAF solicitou à demandante que apresentasse outros documentos justificativos relativos a outros dois dos seus funcionários. Por carta de 6 de novembro de 2014, a demandante apresentou os documentos solicitados.
Em 15 de janeiro de 2015, o OLAF informou a demandante, enquanto pessoa interessada pelo inquérito, dos comportamentos que lhe eram imputados, concretamente, a sua cumplicidade nas falsas declarações sobre os registos de tempo de trabalho do funcionário em causa e de outros dois dos seus funcionários.
Em 27 de janeiro de 2015, a demandante transmitiu as suas observações ao OLAF, nas quais contestava as alegações deste último.
Em 1 de junho de 2015, o OLAF informou a demandante da conclusão do inquérito e das suas recomendações, transmitidas às autoridades judiciais polacas e aos serviços competentes da Comissão.
Em 25 de junho de 2015, a demandante enviou ao OLAF uma carta com um conjunto de pedidos de informações e de documentos justificativos, na qual pedia designadamente um exemplar do seu relatório de inquérito.
Em 10 de agosto de 2015, o OLAF prestou as informações pedidas à demandante, com exceção das que estavam sujeitas a regras estritas em matéria de confidencialidade e de proteção dos dados pessoais, entre as quais figurava o seu relatório de inquérito. Assim, o OLAF precisou os factos controvertidos, o período e os projetos a que esses factos diziam respeito (em concreto, as convenções de subvenção em causa, o projeto SAPHYRE e o projeto ONEFIT), bem como as recomendações dirigidas à Direção‑Geral competente acerca da recuperação do montante em causa.
Por carta de 1 de setembro de 2015, a demandante pediu ao OLAF que lhe facultasse informações detalhadas e as disposições jurídicas pertinentes relativas ao seu inquérito. Este respondeu em 9 de novembro de 2015.
Em 7 de agosto de 2018, a Comissão informou a demandante da sua intenção de emitir duas notas de débito, no montante principal de 374188 euros e no montante de 30200 euros a título de indemnização, com base nas conclusões do OLAF relativas às convenções de subvenção em causa, ao projeto SAPHYRE e ao projeto ONEFIT.
Em 26 de outubro de 2018, a demandante enviou à Comissão uma carta na qual contestava as conclusões do OLAF e lhe pedia que tomasse em consideração várias circunstâncias factuais e jurídicas antes de adotar as medidas de cobrança.
Por carta de 22 de julho de 2019, a Comissão informou a demandante de que algumas das suas observações a tinham levado a alterar a sua posição inicial. Mais precisamente, os custos de pessoal dos seus dois outros funcionários tinham acabado por ser aceites e apenas os custos de pessoal correspondentes ao funcionário em causa, relativos ao período compreendido entre agosto de 2010 e outubro de 2012, tinham sido recusados, com a consequência de o montante total reclamado ser de 180895,90 euros.
Em 29 de agosto de 2019, a demandante enviou à Comissão uma segunda carta de contestação, na qual pedia que esta tomasse em consideração as suas observações adicionais relativas às medidas que pretendia adotar.
A Comissão respondeu à demandante por carta de 12 de novembro de 2019, mantendo a sua posição e informando‑a da emissão das notas de débito (a seguir «decisão impugnada»). Esta carta foi anexada a uma mensagem de correio eletrónico de 13 de novembro de 2019, à qual foram igualmente juntas as notas de débito n.
o
3241913641 (convenção de subvenção ACROPOLIS, principal, montante de 72592 euros), n.
o
3241913642 (convenção de subvenção EUWB, indemnização, montante de 7259,20 euros), n.
o
3241913643 (convenção de subvenção EUWB, principal, montante de 64818 euros), n.
o
3241913644 (convenção de subvenção C2POWER, indemnização, montante de 6481,80 euros), n.
o
3241913645 (convenção de subvenção C2POWER, principal, montante de 27039 euros) e n.
o
3241913647 (convenção de subvenção ACROPOLIS, indemnização, montante de 2703,90 euros), pagáveis até 30 de dezembro de 2019.
Em 23 de dezembro de 2019, a demandante pagou a totalidade dos montantes exigidos pela Comissão.
Por carta de 24 de dezembro de 2019, a demandante pôs em causa o conteúdo da decisão impugnada, da mensagem de correio eletrónico da Comissão de 13 de novembro de 2019 e das notas de débito juntas à referida mensagem de correio eletrónico e contestou estas últimas.
II.
Pedidos das partes
A demandante conclui pedindo que o Tribunal Geral se digne:
–
julgar procedente a ação intentada nos termos do artigo 272.
o
TFUE declarando, por um lado, a inexistência do crédito contratual reivindicado pela Comissão e, por outro, a elegibilidade dos custos de pessoal reclamados nas notas de débito n.
o
3241913641 (72592 euros), n.
o
241913643 (64818 euros) e n.
o
3241913645 (27039 euros) de 13 de novembro de 2019;
–
condenar a Comissão no reembolso das quantias liquidadas pelas notas de débito n.
o
3241913641, n.
o
3241913642, n.
o
3241913643, n.
o
3241913644, n.
o
3241913645 e n.
o
3241913647, de 13 de novembro de 2019, acrescidas de juros, uma vez que as referidas quantias já lhe foram pagas a título provisório, sob reserva do resultado da presente instância;
–
a título subsidiário, dar provimento ao seu recurso nos termos do artigo 263.
o
TFUE, anulando a decisão impugnada;
–
em qualquer caso, condenar a Comissão nas despesas.
A Comissão conclui pedindo que o Tribunal Geral se digne:
–
julgar improcedente a ação intentada nos termos do artigo 272.
o
TFUE;
–
declarar que o montante de 180893,90 euros, que inclui o montante principal de 164449 euros e o montante indemnizatório de 16444,90 euros, mencionado nas notas de débito n.
o
3241913641, n.
o
3241913642, n.
o
3241913643, n.
o
3241913644, n.
o
3241913645 e n.
o
3241913647, de 13 de novembro de 2019, corresponde a custos não elegíveis;
–
julgar o recurso interposto a título subsidiário nos termos do artigo 263.
o
TFUE manifestamente inadmissível;
–
condenar a demandante nas despesas.
III.
Questão de direito
A.
Quanto ao pedido de omissão de dados
Por requerimento separado apresentado na Secretaria do Tribunal Geral em 3 de janeiro de 2020, a demandante apresentou um pedido de omissão de determinados dados perante o público, em conformidade com o artigo 66.
o
do Regulamento de Processo do Tribunal Geral, a fim de assegurar, por um lado, a proteção dos dados pessoais e, por outro, a proteção do segredo comercial.
Com este pedido, a demandante pretende, em substância, a omissão dos seguintes tipos de dados:
–
nome das pessoas que empregou anteriormente e emprega atualmente;
–
nome de terceiros;
–
conteúdo dos contratos de trabalho dos seus funcionários;
–
outras informações constantes da petição ou dos anexos que possam permitir a identificação de uma pessoa pelo público;
–
a sua estrutura organizacional;
–
o relatório do OLAF, no caso de este ser apresentado.
Além disso, a demandante pede que, em caso de publicação do presente acórdão, sejam publicados apenas excertos dos quais não possa resultar a identificação das pessoas afetadas por esse processo ou a divulgação de pormenores relativos à sua estrutura organizacional, às suas práticas de gestão ou à sua conduta enquanto empregador.
Em primeiro lugar, importa recordar que, na conciliação entre a publicidade das decisões judiciais e o direito à proteção dos dados pessoais e do segredo comercial, o juiz deve procurar, nas circunstâncias de cada caso concreto, o justo equilíbrio, tendo igualmente em conta o direito do público a ter acesso às decisões judiciais, em conformidade com os princípios consagrados no artigo 15.
o
TFUE (v., neste sentido, Acórdão de 5 de outubro de 2020, Broughton/Eurojust,
T‑87/19
, não publicado,
EU:T:2020:464
, n.
o
49).
No caso em apreço, antes de mais, não figuram no presente acórdão os nomes das pessoas que a demandante empregou anteriormente e emprega atualmente, os nomes de terceiros e as outras informações constantes da petição ou dos anexos que possam permitir a identificação de uma pessoa pelo público.
Em seguida, o pedido relativo ao relatório do OLAF é desprovido de objeto na medida em que a apresentação deste último não teve lugar.
Por último, no que respeita às informações relativas ao conteúdo dos contratos de trabalho, à estrutura organizacional da demandante, às suas práticas de gestão e à sua conduta enquanto entidade empregadora, apenas figuram no presente acórdão aquelas cuja omissão poderia prejudicar o acesso e a compreensão dos acórdãos pelo público.
Em segundo lugar, cumpre salientar que as informações que figuram no presente acórdão ou foram apresentadas e discutidas na audiência pública realizada em 5 de outubro de 2021, ou não foram objeto de justificação suficiente quanto à sua omissão, pelo que não existe qualquer razão legítima para julgar procedente o pedido da demandante (v., neste sentido, Despachos de 21 de julho de 2017, Polskie Górnictwo Naftowe i Gazownictwo/Comissão,
T‑130/17 R
,
EU:T:2017:541
, n.
o
62, e de 21 de julho de 2017, PGNiG Supply & Trading/Comissão,
T‑849/16 R
,
EU:T:2017:544
, n.
o
57).
B.
Quanto à ação intentada nos termos do artigo 272.
o
TFUE
1.
Quanto ao pedido de declaração da inexistência do crédito contratual e da elegibilidade dos custos com pessoal e quanto ao pedido de reembolso das quantias liquidadas
Em apoio dos seus pedidos formulados, a título principal, no âmbito da ação que intentou ao abrigo do artigo 272.
o
TFUE, a demandante invoca quatro fundamentos, relativos à violação das disposições das convenções de subvenção em causa, do direito belga, do direito do trabalho polaco e do princípio da proteção da confiança legítima.
a)
Quanto ao primeiro fundamento, relativo à violação das disposições das convenções de subvenção em causa
A demandante apresenta três alegações em apoio do seu primeiro fundamento.
1)
Quanto à primeira alegação, relativa à violação do artigo II.22, n.
os
1 e 6, do anexo II das convenções de subvenção em causa devido à recuperação unilateral dos fundos e à indemnização de montante fixo
Com a sua primeira alegação, a demandante contesta a legalidade tanto da cobrança efetuada pela Comissão como da imposição por esta última de uma indemnização de montante fixo, à luz das disposições contratuais que regem essa competência.
Com efeito, considera que, embora o artigo II.22, n.
o
6, do anexo II das convenções de subvenção em causa permita à Comissão adotar medidas como a emissão de ordens de cobrança ou a aplicação de sanções, o exercício desse poder deve basear‑se nas conclusões de uma auditoria, na aceção do artigo II.22, n.
o
1, do anexo II das referidas convenções.
Ora, por um lado, a Comissão exigiu um pagamento por parte da demandante sem se basear nas conclusões da auditoria no que respeita às convenções de subvenção EUWB e ACROPOLIS e, no que respeita à convenção de subvenção C2POWER, agindo de forma contrária às conclusões da auditoria, que, no entanto, subscreveu.
Por outro lado, a Comissão baseou‑se no relatório de inquérito do OLAF, que não constitui uma auditoria financeira na aceção do artigo II.22, n.
o
1, do anexo II das convenções de subvenção em causa. A este respeito, a demandante afirma que, embora o artigo II.22, n.
o
8, do anexo II das convenções de subvenção em causa permita à Comissão recorrer ao OLAF para efetuar inspeções e verificações no local, esta disposição não a habilita, no entanto, a derrogar o disposto no artigo II.22, n.
o
6, do anexo II das referidas convenções.
Por conseguinte, a demandante conclui que as disposições contratuais aplicáveis não permitiam à Comissão atuar como atuou, procedendo à recuperação dos fundos e da indemnização de montante fixo de forma unilateral, em vez de apresentar um pedido de pagamento no tribunal competente, e limitando‑se a contestar factos sem apresentar provas em apoio dessa contestação.
A demandante acrescenta que, contrariamente às alegações da Comissão, nem o Regulamento (CE, Euratom) n.
o
1605/2002 do Conselho, de 25 de junho de 2002, que institui o Regulamento Financeiro aplicável ao orçamento geral das Comunidades Europeias (
JO 2002, L 248, p. 1
; a seguir «Regulamento Financeiro»), nem o artigo 317.
o
TFUE, por si só, conferem à Comissão o poder contratual autónomo de pedir uma recuperação na ausência de qualquer relatório final de auditoria ou contrariamente às conclusões desse relatório, em conformidade com as convenções de subvenção em causa.
A Comissão contesta os argumentos da demandante.
Em primeiro lugar, a secção 3, intitulada «Inspeções e sanções», do anexo II das convenções de subvenção em causa inclui o artigo II.22, com a epígrafe «Auditoria financeira e inspeções», que prevê, por um lado, procedimentos de auditoria e, por outro, procedimentos de controlo.
No que respeita aos procedimentos de auditoria, o artigo II.22, n.
o
1, do anexo II das convenções de subvenção em causa dispõe que, «em qualquer momento da execução do projeto e até cinco anos após o final do projeto, a Comissão pode fazer auditorias financeiras, quer por auditores externos, quer pelos próprios serviços da Comissão, incluindo o OLAF». Este artigo enuncia ainda que «[o] procedimento de auditoria considera‑se iniciado na data de receção da respetiva carta enviada pela Comissão», que «[e]stas auditorias podem incidir sobre aspetos financeiros, sistémicos e outros (como os princípios de contabilidade e de gestão) relacionados com a boa execução da convenção de subvenção), e que «[e]stas auditorias devem ser efetuadas de forma confidencial».
O artigo II.22, n.
o
6, do anexo II das convenções de subvenção em causa acrescenta que, «[c]om base nas conclusões da auditoria, a Comissão tomará todas as medidas adequadas que considere necessárias, incluindo a emissão de ordens de recuperação que abranjam a totalidade ou parte dos pagamentos que efetuou e a determinação de quaisquer sanções aplicáveis».
No que respeita aos procedimentos de controlo, o artigo II.22, n.
o
8, do anexo II das convenções de subvenção em causa dispõe, no que respeita à possibilidade de adotar medidas de inquérito, que, «[a]lém disso», a Comissão «pode efetuar verificações e inspeções no local em conformidade com o Regulamento (Euratom, CE) n.
o
2185/96 do Conselho, de 11 de novembro de 1996, relativo às inspeções e verificações no local efetuadas pela Comissão para a proteção dos interesses financeiros das Comunidades Europeias contra a fraude e outras irregularidades, e o Regulamento (CE) n.
o
1073/1999 do Parlamento Europeu e do Parlamento Europeu e do Conselho, de 25 de maio de 1999, relativo aos inquéritos efetuados pela [OLAF]».
Resulta do exposto que os procedimentos de controlo, conforme estão previstos nas convenções de subvenção em causa, são medidas abrangidas pelo quadro contratual que vincula as partes, que se justapõem aos procedimentos de auditoria de maneira autónoma.
Em segundo lugar, para permitir a aplicação dos procedimentos previstos no artigo II.22 do anexo II das convenções de subvenção em causa, o artigo II.3, alínea g), do referido anexo dispõe que «cada beneficiário deve […] fornecer diretamente à Comissão, incluindo o [OLAF] e o Tribunal de Contas, todas as informações necessárias no âmbito dos controlos e das auditorias».
A carta do OLAF de 15 de setembro de 2014, que pede à demandante a apresentação de determinados documentos (v. n.
o
9,
supra
), prossegue especificamente este objetivo, justificando a medida de inquérito com base no artigo II.3, alínea g), do anexo II das convenções de subvenção em causa.
O procedimento conduzido pelo OLAF inscreve‑se, assim, no quadro contratual instituído pelas partes.
Em terceiro lugar, é significativo que o pedido de apresentação de documentos de 15 de setembro de 2014 não se baseie no artigo II.22, n.
o
3, do anexo II das convenções de subvenção em causa. Esta última dispõe:
«Os beneficiários mantêm os originais ou, em casos excecionais, cópias autenticadas, incluindo cópias eletrónicas, de todos os documentos relativos à convenção de subvenção por um período máximo de cinco anos a contar do termo do projeto. Estes são colocados à disposição da Comissão mediante pedido em quaisquer auditorias efetuadas no âmbito da convenção de subvenção.»
Se um pedido baseado nesta disposição permitir chegar ao mesmo resultado que um pedido formulado ao abrigo do artigo II.3, alínea g), do anexo II das convenções de subvenção em causa, o artigo II.22, n.
o
3, do referido anexo só se aplica no âmbito dos procedimentos de auditoria e não no âmbito dos procedimentos de controlo. Aliás, o mesmo raciocínio é aplicável para delimitar os âmbitos de aplicação respetivos do artigo II.22, n.
o
3, do anexo II das convenções de subvenção em causa e do artigo II.22, n.
o
8, do referido anexo.
Por conseguinte, o procedimento conduzido pelo OLAF no caso em apreço enquadra‑se nos procedimentos de controlo previstos nas disposições das convenções de subvenção em causa.
Em quarto lugar, no âmbito do procedimento de controlo efetuado no caso em apreço, a Comissão identificou irregularidades cometidas pela demandante que causaram a inelegibilidade de determinados custos.
A este respeito, há que salientar que o artigo II.21, n.
o
1, segundo parágrafo, do anexo II das convenções de subvenção em causa prevê que, «[c]aso, após a rescisão ou a conclusão de uma convenção de subvenção nos termos do [PC7], deva ser recuperado um montante devido pelo beneficiário à [União], a Comissão pede o reembolso do montante devido emitindo uma ordem de recuperação dirigida ao beneficiário».
Em conformidade com esta disposição, na qual se baseia expressamente a decisão impugnada, a Comissão tinha o direito de retirar as consequências do resultado do procedimento de controlo, pedindo à demandante a recuperação das quantias devidas.
Assim, contrariamente às afirmações da demandante, segundo as quais, por um lado, o artigo II.22, n.
o
8, do anexo II das convenções de subvenção em causa não habilita a Comissão a derrogar o artigo II.22, n.
o
6, do referido anexo e, por outro, a Comissão não pode ignorar um relatório final de auditoria com base nas convenções de subvenção em causa, o procedimento seguido no caso em apreço é independente do procedimento de auditoria referido pela demandante.
A este respeito, há que salientar que o artigo 9.
o
, n.
o
1, das convenções de subvenção em causa indica expressamente que as mesmas convenções são «reguladas […] pelo Regulamento Financeiro aplicável ao orçamento geral e pelas respetivas normas de execução […]».
Ora, o artigo 119.
o
do Regulamento Financeiro dispõe o seguinte:
«1. O montante da subvenção só se torna definitivo após aceitação pela instituição dos relatórios e das contas finais, sem prejuízo de controlos ulteriores a efetuar pela instituição.
2. Em caso de desrespeito, pelo beneficiário, das suas obrigações legais ou convencionais, a subvenção será suspensa e reduzida ou suprimida nos casos previstos nas normas de execução, após ter sido dada ao beneficiário a oportunidade de formular as suas observações.»
A este respeito, importa salientar, antes de mais, que o artigo 119.
o
do Regulamento Financeiro, na versão aplicável no momento dos factos, não impõe nenhuma exigência processual particular e específica quanto à forma de identificar as irregularidades no âmbito dos procedimentos de controlo iniciados posteriormente à aceitação dos relatórios e contas finais.
Além disso, as modalidades de execução desta disposição, em vigor no momento dos factos, também não contêm exigências a esse respeito. Com efeito, o artigo 183.
o
, primeiro parágrafo, alínea a), e segundo parágrafo, do Regulamento (CE, Euratom) n.
o
2342/2002 da Comissão, de 23 de dezembro de 2002, que estabelece as normas de execução do Regulamento Financeiro (
JO 2002, L 357, p. 1
), confere ao gestor orçamental competente, nomeadamente, o direito de pedir o reembolso proporcional ao beneficiário em caso de execução incorreta do programa de trabalho aprovado.
Por último, em resposta a uma questão colocada na audiência, a demandante admitiu a aplicabilidade do artigo 119.
o
do Regulamento Financeiro ao quadro contratual, sob reserva da identificação de uma irregularidade.
Consequentemente, resulta do que precede que não se pode acusar a Comissão de não ter respeitado as exigências processuais impostas no âmbito do procedimento de controlo aplicado no caso em apreço.
Em quinto lugar, é pacífico que, na sequência das observações apresentadas pela demandante na sua carta de 26 de outubro de 2018, a Comissão reduziu o montante das quantias que lhe reclamava. Ora, para contestar as conclusões do relatório do OLAF em que se baseavam as pretensões da Comissão, a demandante apoiou‑se, nomeadamente, no relatório final de auditoria. Por conseguinte, para elaborar as ordens de recuperação, a Comissão teve em conta as apreciações resultantes tanto do procedimento de auditoria como do procedimento de controlo. A este título, a Comissão agiu no âmbito dos poderes que lhe são reconhecidos pelo artigo II.22, n.
o
6, e pelo artigo II.21, n.
o
1, segundo parágrafo, do anexo II das convenções de subvenção em causa, o que a decisão impugnada reflete.
Em consequência, o procedimento seguido pela Comissão para pedir o reembolso dos montantes que considerava devidos não viola as disposições contratuais. Por esse motivo, a primeira alegação deve ser rejeitada.
2)
Quanto à segunda alegação, relativa à violação do artigo II.14, n.
o
1, alíneas a) e b), do anexo II das convenções de subvenção em causa devido ao pedido de pagamentos correspondentes a custos efetivos
Com a sua segunda alegação, a demandante sustenta que a Comissão estava obrigada a admitir a realidade dos custos de pessoal do funcionário em causa, na medida em que o relatório final de auditoria tinha confirmado especificamente a sua autenticidade, conclusão que a Comissão subscrevera na sua carta de 22 de abril de 2014.
A demandante conclui que, ao afastar‑se das conclusões dos auditores sem, no entanto, apresentar elementos que sustentassem essa faculdade nem dar explicações quanto à pertinência das conclusões do OLAF, apesar de as ter rejeitado parcialmente, a Comissão violou o artigo II.14, n.
o
l, alíneas a) e b), do anexo II das convenções de subvenção em causa e cometeu, assim, um erro de facto.
A demandante acrescenta que a posição da Comissão quanto à repartição do ónus da prova da elegibilidade dos custos suportados pelo beneficiário de uma subvenção e à sua capacidade de recuperar um financiamento é irrelevante. A este respeito, sublinha que, no caso em apreço, na medida em que o relatório final de auditoria, que confirma a realidade dos custos controvertidos, foi apresentado, o ónus da prova do caráter errado desse relatório e da inelegibilidade de certos custos com pessoal incumbe à Comissão.
A Comissão contesta os argumentos da demandante.
A título preliminar, há que salientar que a argumentação da demandante, no âmbito da segunda alegação do seu primeiro fundamento, consiste em acusar a Comissão de violação das disposições contratuais em razão da inobservância do caráter alegadamente vinculativo do relatório final de auditoria.
Ora, por um lado, tal valor atribuído às auditorias não resulta das disposições das convenções de subvenção em causa. Pelo contrário, o caráter provisório da sua força probatória é consagrado no artigo II.22, n.
o
1, do anexo II das convenções de subvenção em causa, que reconhece a possibilidade de efetuar novas auditorias nos cinco anos seubsequentes à conclusão do projeto em causa. Do mesmo modo, o artigo II.22, n.
o
8, do anexo II das convenções de subvenção em causa permite à Comissão iniciar inquéritos em conformidade com o Regulamento (CE) n.
o
1073/1999 do Parlamento Europeu e do Conselho, de 25 de maio de 1999, relativo aos inquéritos efetuados pelo [OLAF] (
JO 1999, L 136, p. 1
), que foi revogado pelo Regulamento (UE, Euratom) n.
o
883/2013 do Parlamento Europeu e do Conselho, de 11 de setembro de 2013, relativo aos inquéritos efetuados pelo [OLAF] e que revoga o Regulamento [n.
o
1073/1999] e o Regulamento (Euratom) n.
o
1074/1999 do Conselho (
JO 2013, L 248, p. 1
).
Por outro lado, como resulta das considerações expostas nos n.
os
58 a 62,
supra
, a decisão impugnada inscreve‑se no âmbito do artigo 119.
o
do Regulamento Financeiro, cujo n.
o
1 indica expressamente que a aceitação pela instituição dos relatórios e das contas finais tem lugar «sem prejuízo dos controlos ulteriores a efetuar pela instituição».
Assim, não se pode considerar que o relatório final de auditoria, mesmo após validação pela Comissão, se lhe impõe de forma vinculativa e imutável. Por conseguinte, há que rejeitar o argumento da demandante segundo o qual, salvo em caso de erro de facto constitutivo de uma violação do artigo II.14, n.
o
1, alíneas a) e b), do anexo II das convenções de subvenção em causa, a Comissão estava obrigada a reconhecer a autenticidade das despesas de pessoal do funcionário em causa, na medida em que uma auditoria, cujas conclusões a Comissão tinha avalizado, tinha previamente reconhecido a sua veracidade.
Pelas mesmas razões, o argumento da demandante segundo o qual a Comissão não fez prova do caráter errado do relatório final de auditoria é desprovido de pertinência. Com efeito, resulta das considerações expostas no n.
o
72,
supra
, que, à luz das disposições contratuais do caso em apreço, a Comissão não está vinculada pelas constatações de uma auditoria financeira quando um controlo posterior põe em causa os resultados da referida auditoria.
Tendo em conta o que precede, a segunda alegação deve ser rejeitada.
3)
Quanto à terceira alegação, relativa à violação, por um lado, do artigo II.3, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa devido à identificação, pela Comissão, de um risco de conflito de interesses em razão da existência de relações familiares e, por outro, dos artigos 7.
o
e 9.
o
da Carta dos Direitos Fundamentais da União Europeia devido a uma discriminação em razão da situação matrimonial
Antes de mais, a demandante considera que a Comissão não podia concluir pela existência de um risco de conflito de interesses, na aceção do artigo II.3, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa, implicando que seja posta em causa a fiabilidade dos registos do número de horas prestadas pelo funcionário em causa em razão do acesso da sua mulher aos referidos registos.
A este respeito, a demandante alega que, apesar de isso ter sido levado ao conhecimento da Comissão, esta não teve em conta, por um lado, o controlo a que estavam sujeitos tanto o funcionário em causa como a sua mulher pelos respetivos superiores hierárquicos, que verificaram a autenticidade dos trabalhos do funcionário em causa, e, por outro, a inexistência de relação funcional, hierárquica ou orgânica entre os cônjuges. A este respeito, a demandante sublinha que a Comissão comete um erro de facto ao pressupor que o envolvimento da mulher do funcionário em causa era substancial quando, na realidade, a natureza do acesso aos registos dos tempos de trabalho desse funcionário por parte da sua mulher era puramente administrativa e esta última não dispunha de qualquer poder para alterar esses documentos. Por outro lado, a demandante salienta que os auditores tinham verificado e validado o sistema de registo do tempo de trabalho. Além disso, afirma que não existia qualquer risco de conflito de interesses, como demonstra a inexistência de incidentes, identificados pelos respetivos superiores hierárquicos dos cônjuges, relativamente a eventuais fraudes cometidas quanto aos registos do tempo de trabalho.
Além disso, a demandante salienta que não existe nenhuma norma jurídica que exija que os cônjuges estejam separados de forma rigorosa no mesmo local de trabalho. A este respeito, sublinha que as medidas adotadas no caso em apreço (dupla supervisão autónoma, afetação a departamentos distintos) constituem um método menos invasivo para assegurar a veracidade dos registos de tempo de trabalho a que a mulher do funcionário em causa tinha acesso devido às suas funções administrativas.
Por último, a demandante considera que a posição da Comissão constitui uma discriminação em razão da situação matrimonial, contrária aos artigos 7.
o
e 9.
o
da Carta dos Direitos Fundamentais da União Europeia (a seguir «Carta»), na medida em que a obrigação de trabalho separado imposta aos cônjuges fundada unicamente nessa qualidade equivaleria, na falta de uma verdadeira razão para duvidar da sua honestidade, a uma desigualdade de tratamento no trabalho e/ou a uma discriminação. A este respeito, a demandante contesta a posição da Comissão que consiste em prever uma adaptação das funções da mulher do funcionário em causa para evitar um conflito de interesses, dado que tal medida constituiria uma discriminação em razão da situação matrimonial.
A Comissão contesta os argumentos da demandante.
O artigo II.3, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa dispõe que cada beneficiário deve tomar todas as medidas cautelares necessárias para evitar qualquer risco de conflito de interesses relacionado com interesses económicos, afinidades políticas ou nacionais, relações familiares ou afetivas ou qualquer outro tipo de interesses suscetíveis de comprometer a execução imparcial e objetiva do projeto.
Assim, a título preliminar, importa salientar que, contrariamente ao que afirma a Comissão, não resulta do artigo II.3, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa que a existência de relações económicas, afetivas ou familiares permite presumir a existência de um risco de conflito de interesses suscetível de comprometer a execução imparcial e objetiva do projeto.
Com efeito, a presunção que pode decorrer da existência de relações económicas, afetivas ou familiares limita‑se à existência do risco de conflito de interesses. Resulta, assim, dos termos do artigo II.3, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa uma presunção ilidível quanto à existência desse risco quando, nomeadamente, pessoas que mantêm relações familiares ou afetivas estão envolvidas, de uma forma ou de outra, num mesmo projeto. No caso em apreço, a relação conjugal entre o funcionário em causa e a sua mulher leva a aplicar esta presunção.
Por conseguinte, embora a Comissão possa beneficiar de tal presunção, cabe‑lhe, em contrapartida, apresentar todos os elementos que demonstrem que a execução imparcial e objetiva do projeto em causa pode estar comprometida.
Assim, num primeiro momento, há que examinar os elementos apresentados pela demandante que visam ilidir a presunção relativa à existência de um risco de conflito de interesses, uma vez que o preenchimento da condição relativa à existência de relações afetivas e familiares não é contestada.
A este respeito, os argumentos da demandante que se baseiam na inexistência de uma relação hierárquica e na inexistência de um vínculo organizacional não são suscetíveis de excluir um risco de conflito de interesses, na medida em que, no contexto do presente processo em que a mulher do funcionário em causa aprovava os registos dos tempos de trabalho deste último, a influência da situação familiar não pode ser excluída pelo simples facto de não existir uma relação de subordinação administrativa no meio profissional.
Por conseguinte, a situação no caso em apreço constitui efetivamente um risco de conflito de interesses na aceção do artigo II.3, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa.
Assim, e num segundo momento, há que examinar os elementos apresentados pela Comissão no que respeita à demonstração da possibilidade de estar comprometida uma execução imparcial e objetiva do projeto em causa.
A este respeito, no que concerne à natureza das atividades exercidas pela mulher do funcionário em causa junto da demandante, resulta dos autos que, no momento dos factos, esta era funcionária da demandante no seu serviço financeiro e tinha a qualidade de «gestor dos projetos PC7», igualmente qualificada de «agente administrativo principal responsável pelas subvenções do PC7». Devido a esta função, como a demandante reconhece, «tinha estatutariamente acesso aos registos dos tempos de trabalho do seu cônjuge apresentados para efeitos das subvenções PC7 e assinou‑os até novembro de 2012».
Ora, em primeiro lugar, no que respeita às responsabilidades exercidas pela mulher do funcionário em causa quanto aos registos dos tempos de trabalho deste, há que observar que, embora a demandante afirme que a mulher do funcionário em causa efetuava um trabalho de escritório e era responsável, nomeadamente, pela reunião e manutenção da documentação ligada às subvenções PC7, resulta de forma unívoca dos registos do tempo de trabalho do funcionário em causa, apresentados pela demandante no anexo A.16 da petição inicial, que a mulher deste aprovava o conteúdo dos mesmos, dado figurar o termo «aprovado» (approved) nesses documentos ao lado da assinatura da mulher do funcionário em causa.
Em segundo lugar, no que respeita à afirmação da demandante relativa à impossibilidade de a mulher do funcionário em causa alterar a documentação oficial, tal afirmação torna a possibilidade de comprometer a boa execução do projeto em causa ainda mais plausível, na medida em que, quando – como se demonstra no n.
o
90,
supra
– esta aprovava os registos do tempo de trabalho do marido, nem sequer teria tido a possibilidade de os alterar em caso de inexatidão destes últimos.
Por conseguinte, há que concluir que a Comissão fez prova bastante de que a boa execução do projeto em causa pode ter estado comprometida.
Esta conclusão não é posta em causa pela afirmação da demandante de que as atividades da mulher do funcionário em causa estavam sujeitas a um duplo controlo pelos seus superiores hierárquicos. Com efeito, os elementos destinados a demonstrar a existência de uma possibilidade de a boa execução do projeto em causa ficar comprometida devem ser apreciados tendo em conta que a demandante não conseguiu refutar a existência de uma situação geradora de um risco de conflito de interesses (v. n.
o
87,
supra
). Neste contexto, há que salientar que, contrariamente às alegações da demandante, existe efetivamente um nexo funcional entre o funcionário em causa e a sua mulher. O facto de esta última estar encarregada de aprovar os registos dos tempos de trabalho do marido sem possibilidade de os alterar, apesar de ser, sem ambiguidade nenhuma, «supervisor» (supervisor) desses registos basta para considerar que o sistema de controlo instituído pela demandante não cumpre a exigência que lhe incumbe de tomar todas as medidas de precaução necessárias para evitar qualquer risco de conflito de interesses, no plano das relações familiares ou afetivas, suscetível de comprometer a execução imparcial e objetiva do projeto em causa, em conformidade com o artigo II.3, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa.
Por conseguinte, a Comissão não violou o artigo II.3, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa ao considerar que a demandante não tinha tomado todas as medidas cautelares necessárias para evitar qualquer risco de conflito de interesses, no plano das relações familiares ou afetivas, suscetível de comprometer a execução imparcial e objetiva do projeto em causa.
Por outro lado, no que respeita, antes de mais, às considerações da demandante relativas ao facto de o sistema de registo do tempo de trabalho ter sido validado pelos auditores na presença do funcionário em causa e da sua mulher, remete‑se para as conclusões, expostas nos n.
os
73 e 74,
supra
, relativas ao valor das apreciações constantes do relatório final de auditoria.
Em seguida, no que respeita às objeções da demandante relativas à inexistência de provas concretas do risco de conflito de interesses, basta recordar que o próprio teor do artigo II.3, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa não exige que tal conflito tenha tido uma influência comprovada na execução ou nos custos do contrato.
Por último, quanto à alegação de que a posição da Comissão constitui uma discriminação exercida em razão de uma situação matrimonial, contrária aos artigos 7.
o
e 9.
o
da Carta, importa salientar que a alegada violação não se refere a uma má execução das disposições contratuais.
No entanto, deve recordar‑se que o Tribunal Geral já teve oportunidade de declarar que a Carta, que faz parte do direito primário, prevê, no seu artigo 51.
o
, n.
o
1, sem exceção, que as suas disposições «têm por destinatários as instituições, órgãos e organismos da União, na observância do princípio da subsidiariedade» e que, por conseguinte, os direitos fundamentais se destinam a reger o exercício das competências atribuídas às instituições da União, incluindo num quadro contratual (Acórdãos de 3 de maio de 2018, Sigma Orionis/Comissão,
T‑48/16
,
EU:T:2018:245
, n.
os
101 e 102, e de 3 de maio de 2018, Sigma Orionis/REA,
T‑47/16
, não publicado,
EU:T:2018:247
, n.
os
79 e 80; v., igualmente, por analogia, Acórdão de 13 de maio de 2020, Talanton/Comissão,
T‑195/18
, não publicado,
EU:T:2020:194
, n.
o
73).
Do mesmo modo, quando as instituições, órgãos e organismos da União executam um contrato, continuam sujeitos às obrigações que lhes incumbem por força da Carta e dos princípios gerais do direito da União (v., neste sentido, Acórdão de 16 de julho de 2020, ADR Center/Comissão,
C‑584/17 P
,
EU:C:2020:576
, n.
o
86). O Tribunal de Justiça sublinhou igualmente que, se as partes decidirem, no contrato, através de uma cláusula compromissória, atribuir ao juiz da União competência para conhecer dos litígios relativos a esse contrato, este juiz será competente, independentemente do direito aplicável estipulado no referido contrato, para apreciar as eventuais violações da Carta e dos princípios gerais do direito da União (Acórdão de 16 de julho de 2020, Inclusion Alliance for Europe/Comissão,
C‑378/16 P
,
EU:C:2020:575
, n.
o
81).
Ora, no caso em apreço, a exigência de evitar qualquer conflito de interesses devido a relações familiares ou afetivas visa evitar uma violação grave e manifesta da exigência de imparcialidade e de objetividade (v., neste sentido, Acórdão de 6 de abril de 2006, Camós Grau/Comissão,
T‑309/03
,
EU:T:2006:110
, n.
o
141) que recai designadamente sobre o responsável encarregado de certificar os registos de tempo de trabalho dos investigadores que trabalham num projeto subvencionado pela União. Por conseguinte, admitindo que uma regra que visa garantir a inexistência de conflito de interesses, como a em apreço, possa afetar os direitos protegidos pelos artigos 7.
o
e 9.
o
da Carta, estes últimos não seriam prejudicados no seu conteúdo mas, quando muito, seriam objeto de uma limitação relativamente ao seu exercício. Ora, por força do artigo 52.
o
, n.
o
1, da Carta, na observância do princípio da proporcionalidade, só podem ser introduzidas restrições ao exercício dos direitos e liberdades reconhecidos pela Carta se estas forem necessárias e corresponderem efetivamente a objetivos de interesse geral reconhecidos pela União ou à necessidade de proteção dos direitos e liberdades de terceiros.
É o que sucede no caso em apreço. Com efeito, nesta hipótese, no que respeita, antes de mais, à existência de um objetivo de interesse geral reconhecido pela União, tal limitação visa garantir o respeito do princípio da boa gestão financeira, conforme consagrado no artigo 317.
o
TFUE. Além disso, a referida limitação é necessária, na medida em que a Comissão, não sendo testemunha direta da execução das tarefas por um beneficiário de subvenção, não dispõe de outros meios para controlar a exatidão dos custos de pessoal declarados por este além dos que devam resultar, designadamente, da apresentação de registos de tempo de trabalho fiáveis (v., neste sentido, Acórdão de 8 de setembro de 2015, Amitié/Comissão,
T‑234/12
, não publicado,
EU:T:2015:601
, n.
o
210 e jurisprudência referida). Por último, a mesma limitação não é desproporcionada, na medida em que, por um lado, os direitos protegidos pelos artigos 7.
o
e 9.
o
da Carta não são afetados pelo seu próprio conteúdo, conforme sublinhado no n.
o
100,
supra
, e, por outro, como salienta a Comissão, a exigência de evitar qualquer conflito de interesses devido a relações familiares ou afetivas poderia ser satisfeita graças a adaptações organizacionais mínimas. Por conseguinte, as alegações da demandante relativas à existência de uma discriminação devem ser rejeitadas, na medida em que, por um lado, se baseiam na existência de uma violação dos artigos 7.
o
e 9.
o
da Carta e, por outro, tal violação, admitindo‑a possível à luz da aplicação contestada da regra relativa aos conflitos de interesses, não foi demonstrada.
Em face do exposto, há que rejeitar a terceira alegação e, por conseguinte, que julgar o primeiro fundamento improcedente na sua totalidade.
b)
Quanto ao segundo fundamento, relativo à violação do direito belga
A título preliminar, a demandante recorda que as convenções de subvenção em causa contêm uma remissão para o direito belga.
Por conseguinte, baseando‑se no direito civil belga, a demandante apresenta três alegações em apoio do seu segundo fundamento.
Antes de mais, a demandante considera que a posição da Comissão no caso em apreço equivale a presumir um comportamento de má‑fé da sua parte, presunção que a levou a decretar unilateralmente uma violação do contrato sem que o relatório final de auditoria tenha constatado tal violação e, no que respeita à convenção de subvenção C2POWER, em sentido contrário às conclusões da auditoria. Por conseguinte, a Comissão violou o princípio da boa‑fé na execução dos contratos, consagrado nos artigos 1134.
o
e 1135.
o
do Código Civil belga.
Em seguida, a demandante acusa a Comissão de ter baseado o seu pedido de reembolso dos custos de pessoal do funcionário em causa num relatório de inquérito elaborado pelo OLAF fora do quadro contratual e de duvidoso valor probatório. Com efeito, a própria Comissão decidiu não seguir todas as conclusões do referido relatório e não explicou as razões que a levaram não só a afastar‑se das constatações do relatório final de auditoria, sem, no entanto, ter demonstrado qualquer ação ilícita da demandante, mas também a não ter em conta os custos considerados «claramente excessivos», ou seja, os que excedem um limiar cuja fixação é alheia às disposições das convenções de subvenção em causa. Por conseguinte, a Comissão violou a regra relativa ao ónus da prova enunciada no artigo 1315.
o
do Código Civil belga, nos termos do qual quem reclama a execução de uma obrigação deve prová‑la.
Por último, a demandante considera que efetuou os pagamentos reclamados pela Comissão apesar de esta última não poder invocar algum crédito. Por conseguinte, a Comissão violou os artigos 1235.
o
, 1376.
o
e 1377.
o
do Código Civil belga ao não reembolsar os montantes que lhe tinham sido pagos e que tinha recebido indevidamente em razão da inexistência de dívida.
A Comissão contesta os argumentos da demandante.
Há que tratar conjuntamente as duas primeiras alegações do segundo fundamento.
Em primeiro lugar, por um lado, cabe salientar que, contrariamente às alegações da demandante, o pedido de reembolso da Comissão, como se concluiu no n.
o
65,
supra
, não se baseia num relatório de inquérito elaborado fora do quadro contratual. Por outro lado, há que recordar que se concluiu igualmente que a Comissão não estava vinculada pelas conclusões do relatório final de auditoria (v. n.
os
73 e 74,
supra
).
Em segundo lugar, cumpre examinar a questão do fundamento do pedido de reembolso da Comissão para determinar se esta violou tanto o princípio da boa‑fé na execução dos contratos, ao presumir a má‑fé da demandante, como a regra relativa ao ónus da prova, ao não apresentar os elementos que permitam sustentar esse pedido.
A este respeito, primeiro, saliente‑se que, segundo um princípio de direito geralmente admitido, qualquer jurisdição aplica as suas próprias regras processuais, incluindo as regras de competência (v., neste sentido, Acórdão de 8 de abril de 1992, Comissão/Feilhauer,
C‑209/90
,
EU:C:1992:172
, n.
o
13). As regras destinadas a regular o ónus, a admissibilidade, o valor e a força probatória dos elementos de prova escapam, todavia, a este princípio, na medida em que não são de natureza processual mas substancial, no sentido de que determinam as condições de existência, o domínio e as causas de extinção de direitos subjetivos. A escolha da lei aplicável efetuada nas convenções auditadas abrange, pois, também as regras em matéria de prova (Acórdão de 8 de setembro de 2015, Amitié/Comissão,
T‑234/12
, não publicado,
EU:T:2015:601
, n.
o
115).
Assim, no caso em apreço, a repartição do ónus da prova quanto ao caráter elegível dos custos suportados pelo beneficiário de uma subvenção é regulada pelo artigo 1315.
o
do Código Civil belga, segundo o qual aquele que reclama a execução de uma obrigação deve prová‑la e, reciprocamente, aquele que alega estar isento de uma obrigação deve demonstrar o pagamento ou o facto que produziu a extinção da sua obrigação.
Segundo, de acordo com jurisprudência constante, no âmbito de uma convenção que contém uma cláusula compromissória na aceção do artigo 272.
o
TFUE, incumbe à parte que declarou os custos à Comissão para a atribuição de uma contribuição financeira da União apresentar a prova de que os referidos custos cumprem as condições financeiras das convenções de subvenção (v., neste sentido, Acórdão de 25 de janeiro de 2017, ANKO/Comissão,
T‑771/14
, não publicado,
EU:T:2017:27
, n.
o
63 e jurisprudência referida).
Terceiro, conforme recordado no n.
o
101,
supra
, dado que não é testemunha direta da execução das tarefas por um beneficiário de subvenção, a Comissão não dispõe de outros meios para controlar a exatidão dos custos de pessoal declarados por este além dos que devam resultar, designadamente, da apresentação de registos de tempo de trabalho fiáveis (v., neste sentido, Acórdão de 8 de setembro de 2015, Amitié/Comissão,
T‑234/12
, não publicado,
EU:T:2015:601
, n.
o
210 e jurisprudência referida).
Quarto, resulta da jurisprudência que o desrespeito da obrigação de apresentar, na auditoria financeira, registos de tempo de trabalho fiáveis para demonstrar os custos de pessoal declarados constitui um motivo suficiente para rejeitar a totalidade desses custos (v., neste sentido, Acórdão de 6 de outubro de 2015, Technion et Technion Research & Development Foundation/Comissão,
T‑216/12
,
EU:T:2015:746
, n.
o
82 e jurisprudência referida). Além disso, se os custos declarados pelo beneficiário da subvenção forem inelegíveis ao abrigo da convenção de subvenção em causa, porque foram considerados não verificáveis e/ou não fiáveis, a Comissão não tem outra alternativa senão proceder à recuperação da subvenção no valor dos montantes não justificados, uma vez que, com base no fundamento jurídico constituído pela referida convenção de subvenção, essa instituição só está autorizada a liquidar, a cargo do orçamento da União, montantes devidamente justificados (v. Acórdão de 16 de julho de 2020, ADR Center/Comissão,
C‑548/17 P
,
EU:C:2020:576
, n.
o
102 e jurisprudência referida).
No caso em apreço, concluiu‑se, no n.
o
92,
supra
, que os registos de tempo de trabalho controvertidos não apresentavam a garantia de fiabilidade exigida devido à existência de um risco de conflito de interesses suscetível de comprometer a execução imparcial e objetiva do projeto em causa.
A este respeito, por um lado, pode salientar‑se que um risco de conflito de interesses constitui uma situação anormal em que os custos incorridos são suscetíveis de não ser reais nem suportados pelo próprio beneficiário nem mesmo, eventualmente, de terem sido utilizados unicamente para a realização do projeto em causa na aceção do artigo II.14, n.
o
1, alíneas a), b) e e), do anexo II das convenções de subvenção em causa. Por conseguinte, o incumprimento, pelo cocontratante, da obrigação contratual, imposta pelo artigo 3.
o
, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa, de tomar todas as medidas cautelares necessárias para evitar qualquer risco de conflito de interesses constitui uma má execução das obrigações contratuais que lhe incumbem. Justifica desse modo a recuperação dos custos na aceção do artigo 183.
o
do Regulamento n
o
2342/2002 (v., neste sentido, Acórdão de 22 de janeiro de 2019, EKETA/Comissão,
T‑198/17
, não publicado,
EU:T:2019:27
, n.
o
91). Por outro lado, quando a Comissão apresenta indícios concretos da existência de um risco de que o tempo de trabalho declarado não cumpra as condições de elegibilidade, o que acontece quando é identificado um risco de conflito de interesses, presume‑se a inelegibilidade e compete ao beneficiário demonstrar, através de elementos probatórios, que as condições de admissibilidade foram, pelo contrário, devidamente respeitadas (v., neste sentido, Acórdãos de 22 de outubro de 2020, EKETA/Comissão,
C‑273/19 P
,
EU:C:2020:852
, n.
os
74 a 77, e de 22 de janeiro de 2019, EKETA/Comissão,
T‑166/17
, não publicado,
EU:T:2019:26
, n.
o
61).
Por conseguinte, ao não fazer prova da inexistência do risco de conflito de interesses e, portanto, ao não respeitar a obrigação de apresentar registos de tempo de trabalho fiáveis para justificar os custos com pessoal declarados, a demandante não cumpriu a obrigação que lhe incumbia por força das regras de repartição do ónus da prova. Por conseguinte, a Comissão tinha o direito de reclamar os montantes que considerava ter pago indevidamente, a saber, a totalidade dos custos de pessoal relativos ao funcionário em causa constantes dos registos dos tempos de trabalho aprovados pela sua mulher, sem violar o princípio da boa‑fé na execução dos contratos na aceção dos artigos 1134.
o
e 1135.
o
do Código Civil belga, nem as regras relativas ao ónus da prova previstas no artigo 1315.
o
do referido código.
O facto de os princípios estabelecidos pela jurisprudência terem sido definidos no contexto do incumprimento da obrigação de apresentar, na auditoria financeira, mapas de tempo de trabalho fiáveis para justificar os custos de pessoal declarados e de, no caso em apreço, a auditoria financeira que conduziu à redação do relatório final de auditoria não ter contestado a fiabilidade dos registos do tempo de trabalho apresentados pela demandante relativamente ao funcionário em causa não tem incidência na pertinência da aplicação destes princípios no âmbito da presente ação. Com efeito, como foi recordado nos n.
os
73 e 74,
supra
, a Comissão não está vinculada pelas constatações desse relatório.
Além disso, o facto de a Comissão ter acabado por não seguir todas as conclusões do relatório de inquérito do OLAF não permite pôr em dúvida o valor probatório deste relatório. Com efeito, resulta do considerando 31 do Regulamento n.
o
883/2013, que revoga os Regulamentos n.
o
1073/1999 e n.
o
1074/1999, referidos no artigo II.22, n.
o
8, do anexo II das convenções de subvenção em causa, que cabe às instituições da União decidir qual o seguimento a dar aos inquéritos concluídos, com base nos relatórios de inquérito finais elaborados pelo OLAF. Por outro lado, o artigo 11.
o
, n.
o
1, do Regulamento n.
o
883/2013 refere claramente que o relatório do inquérito é acompanhado de recomendações sobre se lhe deve ou não ser dado seguimento. Assim, a Comissão tem o direito de tomar em conta apenas uma parte das constatações que figuram no relatório de inquérito do OLAF, sem que isso ponha em causa o valor probatório das mesmas.
Por último, na medida em que a Comissão tinha o direito de reclamar a totalidade dos custos suportados pelo funcionário em causa, o facto de ter decidido aplicar um limite que levou a que reclamasse apenas uma parte dos mesmos não pode ser contestado pela demandante devido à sua falta de interesse em agir.
Em face do exposto, há que concluir pela improcedência da primeira e segunda alegações do segundo fundamento.
Por conseguinte, a terceira alegação perde o seu objeto e deve, assim, ser rejeitada.
Em consequência, o segundo fundamento deve ser julgado improcedente na totalidade.
c)
Quanto ao terceiro fundamento, relativo à violação do direito polaco
Num primeiro momento, a demandante salienta que o artigo II.15, n.
o
1, do anexo II das convenções de subvenção em causa faz uma remissão expressa para o direito nacional que rege os contratos de trabalho celebrados pelos beneficiários das subvenções. Por conseguinte, considera que cabe considerar que o direito do trabalho polaco era o direito aplicável à relação de trabalho que mantinha com o funcionário em causa, por um lado, e com a mulher deste, por outro.
Ora, primeiro, alega uma violação do disposto no artigo 140.
o
, em conjugação com o artigo 18.
o
, n.
o
2, do Código do Trabalho polaco, que autorizam o regime dito do «tempo de trabalho à tarefa» (system zadaniowego czasu pracy), na medida em que a Comissão sustenta que o funcionário em causa teve de desempenhar um «número de horas excessivo» e «trabalhar durante um período não razoável» a título de três relações de trabalho paralelas, incluindo a que celebrou com a demandante no âmbito do regime de trabalho à tarefa. Segundo a demandante, este regime, que é legal na Polónia, não exige uma presença física constante no posto de trabalho e assegura assim a flexibilidade e a faculdade de desempenhar múltiplas tarefas (multitasking), desde que o funcionário exerça as suas funções.
Segundo, a demandante invoca uma violação do artigo 11
do Código do Trabalho polaco, aplicado em conjugação com os artigos 7.
o
e 9.
o
da Carta, que, na época dos factos, proibia a demandante de separar o funcionário em causa e a mulher deste no local de trabalho unicamente com fundamento na sua união, dado que essa separação constituía uma discriminação em razão da situação matrimonial.
Num segundo momento, a demandante salienta que a Comissão não invocou razões concretas para contestar os custos de pessoal do funcionário em causa no período compreendido entre agosto de 2010 e outubro de 2012, tendo aceitado os custos de pessoal do referido funcionário relativos ao mês de novembro de 2012, apesar de a mulher deste ter tido igualmente acesso aos seus registos de tempo de trabalho do mês de novembro de 2012.
A Comissão contesta os argumentos da demandante.
Em primeiro lugar, importa salientar que, mesmo que o terceiro fundamento fosse julgado procedente, não deixa de ser verdade que os registos de tempo de trabalho continuariam a não ser fiáveis, na medida em que o facto de o funcionário em causa poder efetuar um grande número de horas devido ao seu envolvimento em diversos projetos não tem consequências quanto à circunstância de essas horas terem sido objeto de um procedimento de validação instituído pela demandante em violação do artigo II.3, alínea n), do anexo II das convenções de subvenção em causa.
Neste contexto, recorde‑se que os custos considerados não elegíveis abrangem o período compreendido entre agosto de 2010 e outubro de 2012. Ora, todos os registos de tempo de trabalho relativos a este período foram validados pela mulher do funcionário em causa. A este respeito, na medida em que a demandante reitera as suas objeções no que respeita à pertinência da jurisprudência relativa ao ónus da prova quanto à fiabilidade dos registos do tempo de trabalho, remete‑se para o n.
o
92,
supra
.
Em segundo lugar, no que respeita à alegação relativa à violação do artigo 11
do Código do Trabalho polaco, remete‑se para o n.
o
101,
supra
, no qual se concluiu que não pode ser identificada nenhuma discriminação relativa à situação matrimonial.
Por outro lado, no âmbito da sua argumentação relativa à violação do artigo 140.
o
do Código do Trabalho polaco, a demandante salienta uma incoerência da Comissão, a qual critica o acesso da mulher do funcionário em causa aos registos de tempo de trabalho do seu marido durante todo o período controvertido mas admite tal circunstância relativamente ao período compreendido entre novembro e dezembro de 2012, apesar de aquela só ter deixado de fazer parte do pessoal da demandante a partir de janeiro de 2013.
A este respeito, para rejeitar o argumento da demandante, basta remeter para o n.
o
122,
supra
, no qual se concluiu pela falta de interesse desta em agir.
Por conseguinte, pelas razões supramencionadas e na medida em que os argumentos da demandante não têm incidência na solução do litígio, o terceiro fundamento deve ser julgado inoperante.
d)
Quanto ao quarto fundamento, relativo à violação do princípio da proteção da confiança legítima no âmbito da execução de convenções de boa‑fé e da proibição da aplicação abusiva de condições contratuais
Com o quarto fundamento, a demandante considera, em substância, que o princípio da proteção da confiança legítima deve ser respeitado no quadro das relações contratuais em que a Comissão se compromete. No caso em apreço, ao aprovar num primeiro momento todas as conclusões do relatório final de auditoria, relativas, nomeadamente, ao caráter elegível dos custos de pessoal do funcionário em causa e ao rejeitar esses custos num segundo momento, a Comissão violou o referido princípio, na medida em que a demandante podia legitimamente ter alimentado uma confiança legítima nomeadamente quanto à elegibilidade dos custos de pessoal relativos ao funcionário em causa.
A demandante acrescenta que os argumentos avançados pela Comissão para excluir a possibilidade de alimentar uma confiança legítima devido à existência de uma auditoria que não detetou irregularidades não têm fundamento jurídico.
A Comissão contesta os argumentos da demandante.
Recorde‑se que, nos n.
os
73 e 74,
supra
, se concluiu que resulta das disposições contratuais que o relatório final de auditoria não vinculava a Comissão. Por conseguinte, a demandante não podia alimentar uma confiança legítima, apesar do assentimento da Comissão relativamente aos resultados dessa auditoria.
Além disso, resulta do relatório final de auditoria que os auditores indicaram expressamente que o objetivo do seu trabalho «não era proporcionar qualquer garantia material quanto à adequação global dos próprios controlos internos do sistema». Embora — no âmbito do seu trabalho — os auditores não tenham identificado especiais fragilidades no sistema de controlo interno da demandante relativo à preparação e apresentação das demonstrações financeiras respeitantes à convenção de subvenção C2POWER, a simples reserva formulada quanto ao objetivo desse trabalho à luz das garantias que podem ser prestadas quanto ao caráter adequado do referido sistema basta para criar uma incerteza que impede o surgimento de qualquer confiança legítima a esse respeito.
Por conseguinte, o quarto fundamento deve ser julgado improcedente bem como, consequentemente, os pedidos destinados a obter a declaração de inexistência do crédito contratual reivindicado pela Comissão e a elegibilidade dos custos de pessoal reclamados nas notas de débito relativas aos montantes principais respeitantes às convenções de subvenção em causa e às destinadas a obter o reembolso das quantias liquidadas.
2.
Quanto ao pedido de condenação da Comissão no pagamento de juros de mora
Na medida em que foram julgados improcedentes os fundamentos em apoio dos pedidos destinados a obter a declaração de inexistência do crédito contratual reivindicado pela Comissão e a elegibilidade dos custos de pessoal reclamados nas notas de débito relativas aos montantes principais respeitantes às convenções de subvenção em causa e destinadas a obter o reembolso das quantias liquidadas, o pedido de condenação da Comissão no pagamento de juros de mora deve ser julgado improcedente por falta de objeto.
Tendo em conta o exposto, dado que todos os fundamentos e pretensões invocados em apoio da ação intentada nos termos do artigo 272.
o
TFUE foram julgados improcedentes, a referida ação deve ser julgada improcedente.
C.
Quanto ao recurso interposto nos termos do artigo 263.
o
TFUE
A título subsidiário, a demandante interpôs recurso nos termos do artigo 263.
o
TFUE, na medida em que considera que a decisão impugnada tem a natureza de ato recorrível na aceção desta disposição.
A Comissão alega que o recurso interposto nos termos do artigo 263.
o
TFUE é manifestamente inadmissível.
A esse respeito, decorre de jurisprudência constante que, perante um contrato que vincula o recorrente a uma das instituições da União, o juiz da União só pode apreciar um recurso com fundamento no artigo 263.
o
TFUE se o ato impugnado se destinar a produzir efeitos jurídicos vinculativos fora da relação contratual que une as partes e que impliquem o exercício de prerrogativas de poder público conferidas à instituição contratante na sua qualidade de autoridade administrativa (v. Acórdão de 9 de setembro de 2015, Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comissão,
C‑506/13 P
,
EU:C:2015:562
, n.
o
20 e jurisprudência referida).
Nestas circunstâncias, importa, pois, examinar se a decisão impugnada, anexa à mensagem de correio eletrónico da Comissão de 13 de novembro de 2019 com as notas de débito controvertidas, figura entre os atos que podem ser anulados pelo juiz da União ao abrigo do artigo 263.
o
, quarto parágrafo, TFUE ou se, pelo contrário, assume caráter contratual (v. Despacho de 14 de junho de 2012, Technion e Technion Research & Development Foundation/Comissão,
T‑546/11
, não publicado,
EU:T:2012:303
, n.
o
35 e jurisprudência referida).
No caso em apreço, resulta da decisão impugnada, por um lado, que a Comissão invoca um crédito e indica o respetivo montante através da emissão de várias notas de débito e, por outro, que a Comissão formulou comentários a respeito das objeções da demandante. Assim, nenhum elemento sai do quadro contratual nem implica o exercício de prerrogativas de autoridade pública.
A este respeito, saliente‑se que a demandante considera que a decisão impugnada altera de forma caracterizada a sua situação jurídica, uma vez que a Comissão lhe exigiu o pagamento de uma quantia em dinheiro. Ora, como resulta do n.
o
65,
supra
, o pedido de reembolso inscreve‑se no âmbito das disposições das convenções de subvenção em causa.
Admitindo que a demandante tenha procurado contestar as notas de débito, há que observar que estes documentos não constituem atos impugnáveis na aceção do artigo 263.
o
TFUE.
Com efeito, uma nota de débito, emitida pela Comissão, relativa a montantes devidos por força de uma convenção de subvenção não pode ser qualificada de ato definitivo suscetível de ser objeto de um recurso de anulação por conter indicações relativas aos juros que o crédito determinado vencerá caso o pagamento não seja efetuado até à data‑limite, a uma possível recuperação através de compensação ou por via de execução de uma eventual garantia previamente prestada, bem como às possibilidades de execução coerciva e de um registo numa base de dados acessível aos gestores orçamentais da União, ainda que estejam redigidas de uma forma que pode dar a impressão de que se trata de um ato definitivo da Comissão. Essas indicações só podem, em qualquer hipótese e por natureza, ser preparatórias de um ato da Comissão relativo à execução do crédito determinado, uma vez que, na nota de débito, a Comissão não toma posição sobre os meios que tenciona acionar para recuperar o referido crédito, acrescido dos juros de mora a contar da data‑limite de pagamento fixada na nota de débito. O mesmo acontece no que respeita às indicações relativas aos meios de cobrança possíveis (v., neste sentido, Despacho de 20 de abril de 2016, Mezhdunaroden tsentar za izsledvane na maltsinstvata i kulturnite vzaimodeystvia/Comissão,
T‑819/14
,
EU:T:2016:256
, n.
os
46, 47, 49 e 52 e jurisprudência referida).
Daqui resulta que não pode ser validamente submetido ao juiz da União um recurso dirigido contra as notas de débito em causa com base no artigo 263.
o
TFUE, uma vez que estas se inscrevem num quadro puramente contratual do qual são indissociáveis e não produzem efeitos jurídicos vinculativos que vão além dos decorrentes das convenções de subvenção em causa e que implicariam o exercício de prerrogativas de poder público conferidas à Comissão na sua qualidade de autoridade administrativa.
Não seria assim se a Comissão tivesse adotado uma decisão com fundamento no artigo 299.
o
TFUE (v., neste sentido, Acórdão de 20 de julho de 2017, ADR Center/Comissão,
T‑644/14
,
EU:T:2017:533
, n.
os
207 e 208). Ora, no caso em apreço, a Comissão não adotou tal ato.
A este respeito, há que salientar que, uma vez que o reembolso foi efetuado, a Comissão não tinha de adotar tal ato posteriormente à emissão das notas de débito. Seria, portanto, contrário ao direito a uma boa administração incitar um demandante a não pagar os montantes que figuram numa nota de débito para que uma eventual decisão, posterior à emissão da nota de débito, seja adotada e seja impugnável com fundamento no artigo 263.
o
TFUE (v., neste sentido, Acórdão de 18 de outubro de 2018, Terna/Comissão,
T‑387/16
,
EU:T:2018:699
, n.
o
35).
No entanto, no caso em apreço, não foi violado o direito da demandante a um recurso efetivo na medida em que esta não foi privada do seu poder de contestar as quantias reembolsadas.
Neste contexto, importa salientar que a inadmissibilidade do recurso de anulação não tem por efeito privar o cocontratante do direito a um recurso jurisdicional efetivo, dado que lhe incumbe, se a considerar fundamentada, defender a sua posição no âmbito de uma ação intentada numa base contratual nos termos do artigo 272.
o
TFUE (v., neste sentido, Despacho de 20 de abril de 2016, Mezhdunaroden tsentar za izsledvane na maltsinstvata i kulturnite vzaimodeystvia/Comissão,
T‑819/14
,
EU:T:2016:256
, n.
os
46, 47, 49 e 52).
Ora, no caso em apreço, a demandante intentou efetivamente uma ação nos termos do artigo 272.
o
TFUE e os fundamentos invocados em apoio dessa ação foram objeto de exame pelo juiz competente (v., a este respeito, n.
o
144,
supra
).
Assim, o facto de declarar inadmissível o recurso interposto nos termos do artigo 263.
o
TFUE não é suscetível de afetar o direito da demandante a um recurso jurisdicional efetivo.
Por conseguinte, o recurso interposto com base no artigo 263.
o
TFUE deve ser julgado inadmissível.
Tendo em conta o que precede, não é necessário apreciar os pedidos apresentados pela demandante ao abrigo do artigo 88.
o
, n.
o
1, e do artigo 89.
o
, n.
o
3, alíneas a) e d), do Regulamento de Processo.
IV.
Quanto às despesas
Nos termos do artigo 134.
o
, n.
o
1, do Regulamento de Processo, a parte vencida é condenada nas despesas se a parte vencedora o tiver requerido.
Tendo a demandante sido vencida, há que condená‑la nas despesas, em conformidade com o pedido da Comissão.
Pelos fundamentos expostos,
O TRIBUNAL GERAL (Primeira Secção)
decide:
1)
A ação é julgada improcedente.
2)
A Sieć Badawcza Łukasiewicz — Port Polski Ośrodek Rozwoju Technologii é condenada nas despesas.
Proferido em audiência pública no Luxemburgo, em 27 de abril de 2022.
Assinaturas
(
*1
) Língua do processo: inglês. | [
"Cláusula compromissória",
"Convenção de subvenção celebrada no âmbito do Sétimo Programa‑Quadro de atividades em matéria de investigação, desenvolvimento tecnológico e demonstração (2007‑2013)",
"Custos elegíveis",
"Pedido de reembolso",
"Auditoria financeira",
"Inquérito do OLAF",
"Conflito de interesses em razão de relações familiares ou afetivas",
"Princípio da boa‑fé",
"Princípio da não discriminação em razão da situação matrimonial",
"Confiança legítima",
"Recurso de anulação",
"Notas de débito",
"Atos indissociáveis do contrato",
"Ato insuscetível de recurso",
"Direito a um recurso jurisdicional efetivo",
"Inadmissibilidade"
] |
61998CJ0383 | da | Dommens præmisser
1 Ved kendelse af 29. september 1998, indgået til Domstolen den 26. oktober 1998, har Oberster Gerichtshof i medfør af EF-traktatens artikel 177 (nu artikel 234 EF) stillet et præjudicielt spørgsmål vedrørende fortolkningen af Rådets forordning (EF) nr. 3295/94 af 22. december 1994 om foranstaltninger med henblik på at forbyde overgang til fri omsætning, udførsel, genudførsel og henførsel under en suspensionsprocedure af varemærkeforfalskede og piratkopierede varer (ET L 341, s. 8, herefter »forordningen«).
2 Spørgsmålet er blevet rejst under en sag, som føres mellem det amerikanske selskab The Polo/Lauren Company LP (herefter »Polo/Lauren«) og det indonesiske selskab PT. Dwidua Langgeng Pratama International Freight Forwarders (herefter »Dwidua«), og hvis baggrund er, at de østrigske toldmyndigheder har beslaglagt nogle T-shirts, der er forsynet med formentligt forfalskede Polo/Lauren-varemærker.
De relevante fællesskabsbestemmelser
3 Forordningen, der særlig henviser til EF-traktatens artikel 113 (efter ændring nu artikel 133 EF) som hjemmel, har ifølge anden betragtning til formål i videst muligt omfang at forhindre, at varemærkeforfalskede og piratkopierede varer bliver bragt på markedet, og med henblik herpå at fastsætte foranstaltninger, der gør det muligt effektivt at imødegå den ulovlige handel med sådanne varer, hvilket formål endvidere falder i tråd med de bestræbelser, der udfoldes i samme retning på internationalt plan.
4 Det fremgår således af forordningens sjette betragtning, at Fællesskabet har taget hensyn til bestemmelserne i den aftale, der er forhandlet om i GATT (den almindelige overenskomst om told og udenrigshandel), og de aspekter ved de intellektuelle ejendomsrettigheder, som vedrører handel, herunder handel med varemærkeforfalskede varer, og især de foranstaltninger, der skal træffes ved grænsen.
5 Forordningens artikel 1, stk. 1, har følgende ordlyd:
»I denne forordning fastsættes
a) på hvilke betingelser toldmyndighederne kan gribe ind, når varer, der mistænkes for at være varemærkeforfalskede eller piratkopierede,
- angives til fri omsætning, udførsel eller genudførsel
- opdages i forbindelse med kontrol af varer, der er under suspensionsprocedure, jf. artikel 84, stk. 1, litra a), i Rådets forordning (EØF) nr. 2913/92 af 12. oktober 1992 om EF-toldkodeks, eller genudføres mod, at der gives meddelelse; og
b) hvilke foranstaltninger der skal træffes af de kompetente myndigheder med hensyn til sådanne varer, når det fastslås, at de er varemærkeforfalskede eller piratkopierede.«
6 Ifølge artikel 84, stk. 1, litra a), i Rådets forordning (EØF) nr. 2913/92 af 12. oktober 1992 om indførelse af en EF-toldkodeks (EFT L 302, s. 1, herefter »EF-toldkodeksen«) forstås ved »suspensionsprocedure«
»når der er tale om ikke-fællesskabsvarer, følgende procedurer:
- ekstern forsendelse
- toldoplag
- aktiv forædling i form af suspensionsordning
- forarbejdning under toldkontrol
- midlertidig indførsel«.
7 Ifølge forordningens artikel 3 kan indehaveren af et varemærke, af en ophavsret eller af beslægtede rettigheder eller indehaveren af en rettighed til et design eller mønster (herefter »rettighedsindehaveren«) indgive skriftlig anmodning til den kompetente toldmyndighed om indgriben med hensyn til varer, som han formoder er varemærkeforfalskede eller piratkopierede varer. Anmodningen ledsages af en beskrivelse af varerne og af dokumentation for, at ansøgeren er indehaver af rettigheden, og det anføres i anmodningen, i hvilket tidsrum der ønskes indgriben fra toldmyndighedernes side.
8 Ifølge den samme bestemmelse skal rettighedsindehaveren give alle andre relevante oplysninger, som gør det muligt for den kompetente toldmyndighed at træffe afgørelse med fuldt kendskab til sagens omstændigheder, uden at disse oplysninger dog er en betingelse for, at anmodningen kan behandles. Anmodningen behandles derefter af den kompetente toldmyndighed, som hurtigst muligt giver ansøgeren skriftlig underretning om sin afgørelse.
9 I henhold til forordningens artikel 4 kan en toldmyndighed endvidere af egen drift tage en vare i bevaring, såfremt det ved en kontrol, der er led i en af de i forordningens artikel 1, stk. 1, litra a), nævnte procedurer, og inden en anmodning fra rettighedsindehaveren er indleveret eller imødekommet, helt klart kan konstateres, at varen er varemærkeforfalsket eller piratkopieret. I henhold til de gældende bestemmelser i den berørte medlemsstat kan myndigheden, hvis den ved, hvem rettighedsindehaveren er, underrette vedkommende om risikoen for lovovertrædelse. I så fald er toldmyndigheden bemyndiget til at suspendere frigivelsen af varen eller tage den i bevaring i tre arbejdsdage for at give rettighedsindehaveren mulighed for at indgive en anmodning om indgriben i henhold til forordningens artikel 3.
10 Forordningens artikel 5 bestemmer, at afgørelsen om at imødekomme en rettighedsindehavers anmodning straks meddeles de toldmyndigheder i den pågældende medlemsstat, som vil kunne blive berørt i forbindelse med de i anmodningen omhandlede varemærkeforfalskede eller piratkopierede varer.
11 Det bestemmes i forordningens artikel 6, stk. 1, første afsnit, at når en toldmyndighed, der i henhold til forordningens artikel 5 er underrettet om en afgørelse, der imødekommer rettighedsindehaverens anmodning, konstaterer, eventuelt efter at have rådført sig med sagsøgeren, at bestemte varer, som svarer til den i ovennævnte afgørelse indeholdte beskrivelse af varemærkeforfalskede eller piratkopierede varer, suspenderer den frigivelsen af varerne eller tager dem i bevaring.
12 I medfør af forordningens artikel 6, stk. 1, andet afsnit, underretter toldmyndigheden eller den toldmyndighed, som har behandlet anmodningen i overensstemmelse med artikel 3, straks klarereren og den, der har ansøgt om denne indgriben. Den førstnævnte toldmyndighed eller den toldmyndighed, der har behandlet anmodningen, underretter - under overholdelse af de nationale bestemmelser om beskyttelse af personoplysninger, drifts- og forretningshemmeligheder samt tavshedspligt og forvaltningshemmelighed - på anmodning rettighedsindehaveren om klarererens navn og adresse, herunder modtagerens, hvis dette er kendt, for at rettighedsindehaveren kan indbringe sagen for de myndigheder, der er kompetente til at træffe afgørelse vedrørende sagens realitet.
13 Suspensionen af frigivelsen af varerne eller tilbageholdelsen af dem er midlertidig. Forordningens artikel 7, stk. 1, bestemmer, at hvis der ikke inden ti arbejdsdage regnet fra meddelelsen om suspensionen af frigivelsen eller om, at varerne er taget i bevaring, er givet underretning til den toldmyndighed, som har truffet disse foranstaltninger, om, at sagen er blevet forelagt for den myndighed, der har kompetence til at træffe afgørelse om sagens realitet, eller den ikke har fået meddelelse om, at vedkommende myndighed har truffet retsbevarende foranstaltninger, frigives varerne, hvis alle toldformaliteter er opfyldt, og bevaringen frafaldes. Denne frist kan i særlige tilfælde forlænges med op til ti arbejdsdage.
14 Efter tidspunktet for de faktiske omstændigheder i hovedsagen er forordningen blevet ændret ved Rådets forordning (EF) nr. 241/1999 af 25. januar 1999 (EFT L 27, s. 1). Forordningens artikel 1, stk. 1, litra a), har nu følgende ordlyd:
»1. I denne forordning fastsættes det:
a) på hvilke betingelser toldmyndighederne kan gribe ind, når varer, som mistænkes for at være varer som omhandlet i stk. 2, litra a):
- angives til overgang til fri omsætning, udførsel eller genudførsel i henhold til artikel 61 i Rådets forordning (EØF) nr. 2913/92 af 12. oktober 1992 om en EF-toldkodeks
- opdages ved en kontrol af varer, der er under toldopsyn efter artikel 37 i forordning (EØF) nr. 2913/92, henført under en suspensionsprocedure efter artikel 84, stk. 1, litra a), i nævnte forordning, genudført efter meddelelse eller anbragt i en frizone eller på et toldoplag efter artikel 166 i samme forordning.«
Hovedsagen og den østrigske lovgivning
15 Polo/Lauren, som har hjemsted i New York (Amerikas Forenede Stater), er indehaver af en række ord- og billedmærker, der er registreret i Østrig, og som er kendt over hele verden.
16 Under henvisning til forordningens artikel 3, stk. 1, opnåede Polo/Lauren, at de østrigske toldmyndigheder pålagde toldkontorerne at suspendere frigivelsen af eller etablere bevaring af polo-T-shirts, der var forsynet med selskabets ord- og billedmærker, for så vidt som der var tale om varemærkeforfalskede eller piratkopierede varer.
17 I henhold til afgørelsen er 633 polo-T-shirts foreløbigt blevet standset på et toldspeditionslager i Linz. Afsenderen af varerne var Dwidua, der har hjemsted i Indonesien, og varerne var bestemt for Olympic - SC, et selskab med hjemsted i Polen.
18 Polo/Lauren indgav begæring til Landesgericht Linz om, at det forbydes Dwidua at markedsføre disse varer, der er forsynet med Polo/Lauren's beskyttede billed- eller ordmærker, og at Polo/Lauren kendes berettiget til for Dwidua's regning af destruere de T-shirts, som toldmyndighederne har taget i bevaring. Polo/Lauren indgav begæringen til den nævnte ret, fordi de omtvistede varer foreløbigt var blevet standset på et toldspeditionslager, der ligger i den pågældende retskreds.
19 Landesgericht Linz har imidlertid erklæret sig stedligt inkompetent, og efter at Oberlandesgericht Linz som appelinstans har stadfæstet denne afgørelse, har Polo/Lauren indbragt en revisionsanke for Oberster Gerichtshof.
20 Oberster Gerichtshof anser det for tvivlsomt, om forordningen finder anvendelse, såfremt varer, der er indført fra et tredjeland, foreløbigt standses af et toldkontor, mens de er i transit til et andet tredjeland, og såfremt den berørte rettighedsindehaver endvidere har hjemsted i et tredjeland. Retten finder, at det med rimelighed kan antages, at forordningen kun vedrører tilfælde, hvor varerne kan komme ind på det fælles marked, eller hvor i de det mindste vil kunne påvirke dette marked.
21 Oberster Gerichtshof understreger endvidere, at en konkret foranstaltning kun er omfattet af fællesskabsretten, såfremt den ud fra en helhedsvurdering af samtlige omstændigheder kan true den frie handel mellem medlemsstaterne. Retten finder følgelig, at såfremt det lægges til grund, at det indre marked ikke påvirkes under de i hovedsagen foreliggende omstændigheder, er det tvivlsomt, om fællesskabsinstitutionerne har lovgivningskompetence.
22 Under disse omstændigheder har Oberster Gerichtshof besluttet at udsætte sagen og forelægge Domstolen følgende præjudicielle spørgsmål:
»Skal artikel 1 i Rådets forordning (EF) nr. 3295/94 af 22. december 1994 om foranstaltninger med henblik på at forbyde overgang til fri omsætning, udførsel, genudførsel og henførsel under en suspensionsprocedure af varemærkeforfalskede og piratkopierede varer (EFT L 341 af 30.12.1994) fortolkes således, at forordningen også finder anvendelse i den situation, hvor varer af den i forordningen nærmere angivne art, som er under transit fra en stat, der ikke hører til Det Europæiske Fællesskab, til en stat, der heller ikke hører til Det Europæiske Fællesskab, på anmodning fra en rettighedsindehaver, hvis virksomhed har hjemsted i et tredjeland, og som gør gældende, at hans rettigheder er blevet tilsidesat, foreløbigt standses i en medlemsstat af medlemsstatens toldmyndigheder under henvisning til den nævnte forordning?«
23 Indledningsvis bemærkes, at når henses til den nationale rets bemærkninger, som er nævnt i præmis 20 og 21 i nærværende dom, rejser den præjudicielle forelæggelse to særskilte spørgsmål. Den nationale domstol spørger for det første, om forordningen finder anvendelse, når varer af den i forordningen angivne art, der er importeret fra et tredjeland, under transitforsendelse til et andet tredjeland foreløbigt standses i en medlemsstat af denne stats toldmyndigheder under henvisning til den nævnte forordning, og dette sker efter anmodning fra et selskab, som er rettighedsindehaver og gør gældende, at dets rettigheder er blevet tilsidesat, og som har hjemsted i et tredjeland. I bekræftende fald ønskes det oplyst, om forordningen har fornøden hjemmel i EF-traktaten.
Fortolkningen af forordningen
24 Ifølge den tyske regering følger det af formuleringen af artikel 1, stk. 1, litra a), i forordningen - som alene har til formål at beskytte det indre marked - at det ikke er tilstrækkeligt som grundlag for toldmyndighedernes indgriben, at det er hensigten at få varer overført til fri omsætning eller henført under en suspensionsprocedure. Bestemmelsen finder ikke anvendelse på rene transitvarer. Denne fortolkning bekræftes af vedtagelsen af forordning nr. 241/1999, som bl.a. udvider forpligtelsen til at gribe ind til varer, der er anbragt i en frizone eller på et toldoplag.
25 Denne fortolkning kan ikke tiltrædes.
26 Det bemærkes således, at ifølge artikel 1, stk. 1, litra a), i forordningen finder denne anvendelse, når varemærkeforfalskede eller piratkopierede varer opdages i forbindelse med kontrol af varer, der er henført under en suspensionsprocedure i henhold til artikel 84, stk. 1, litra a), i EF-toldkodeksen. Ifølge denne sidstnævnte bestemmelse angiver udtrykket »suspensionsprocedure« bl.a. ekstern forsendelse, dvs. en toldprocedure, der gør det muligt for ikke-fællesskabsvarer at bevæge sig fra et sted til et andet inden for Fællesskabets toldområde, uden at varerne pålægges importafgifter eller andre afgifter efter EF-toldkodeksen.
27 Forordningen skal således udtrykkeligt finde anvendelse på varer, der sendes igennem Fællesskabet i transit fra et tredjeland og med bestemmelsessted i et andet tredjeland. Det er herved uden betydning, om rettighedsindehaveren eller den, der afleder sin ret fra denne, har hjemsted i en medlemsstat eller uden for Fællesskabet.
28 Vedtagelsen af forordning nr. 241/1999 afkræfter ikke denne fortolkning, men støtter den tværtimod. Forordning nr. 241/1999 ligger således i naturlig forlængelse af forordningen, idet den udvider de nationale myndigheders muligheder for at gribe ind til at omfatte et stigende antal toldprocedurer.
29 Under hensyn til det anførte skal den nationale domstols spørgsmål besvares med, at forordningens artikel 1 skal fortolkes således, at den finder anvendelse, såfremt varer af den i forordningen angivne art, som er indført fra et tredjeland, under transitforsendelse til et andet tredjeland foreløbigt standses i en medlemsstat af denne stats toldmyndigheder under henvisning til den nævnte forordning og efter anmodning fra et selskab, som er rettighedsindehaver og gør gældende, at dets rettigheder er blevet tilsidesat, og som har hjemsted i et tredjeland.
30 Eftersom forordningen finder anvendelse i situationer, som umiddelbart ikke har direkte forbindelse med det indre marked, skal det undersøges, om den har tilstrækkelig hjemmel i EF-traktaten.
Forordningens gyldighed
31 Det bemærkes indledningsvis, at forordningen som hjemmel henviser til traktatens artikel 113, der vedrører den fælles handelspolitik.
32 Bestemmelser om den intellektuelle ejendomsret, som vedrører den grænseoverskridende handel, udgør et væsentligt led i de internationale bestemmelser for handelen. Spørgsmålet om, hvorvidt Fællesskabet havde en eksklusiv kompetence til at indgå aftalen om handelsrelaterede intellektuelle ejendomsrettigheder, herunder handel med varemærkeforfalskede varer (den såkaldte »TRIPS-aftale«), der er optaget som bilag til overenskomsten om Verdenshandelsorganisationen, har været forelagt Domstolen, som i udtalelse 1/94 af 15. november 1994 (Sml. I, s. 5267, præmis 55) fastslog, at foranstaltninger ved grænsen med henblik på håndhævelse af intellektuelle ejendomsrettigheder kunne træffes selvstændigt af Fællesskabets institutioner med hjemmel i traktatens artikel 113.
33 I medfør af traktatens artikel 113 havde Fællesskabet følgelig beføjelse til at indføre fælles bestemmelser om kontrol med varemærkeforfalskning i forbindelse med en ordning for toldsuspension som ordningen for ekstern forsendelse.
34 I øvrigt bemærkes, at ekstern forsendelse af ikke-fællesskabsvarer ikke gennemføres uden at berøre det indre marked. Ordningen hviler nemlig på en retlig fiktion. Varer, der er henført under denne ordning, pålægges ikke importafgifter, og de er heller ikke undergivet de andre handelspolitiske foranstaltninger, som om de ikke var bragt ind på Fællesskabets område. I virkeligheden indføres de fra et tredjeland og forsendes gennem én eller flere medlemsstater, før de udføres til et andet tredjeland. Denne transaktion er så meget mere egnet til at påvirke det indre marked direkte, som der er risiko for, at varemærkeforfalskede varer, der er henført under ordningen for ekstern forsendelse, svigagtigt bringes ind på Fællesskabets marked, således som det er blevet fremhævet af flere regeringer såvel i deres skriftlige indlæg som under retsmødet.
35 Under hensyn til det ovenfor anførte må det fastslås, at gennemgangen af de stillede spørgsmål intet har frembragt, der kan rejse tvivl om gyldigheden af forordningen.
Afgørelse om sagsomkostninger
Sagens omkostninger
36 De udgifter, der er afholdt af den østrigske, den tyske, den franske og den finske regering samt af Kommissionen, som har afgivet indlæg for Domstolen, kan ikke erstattes. Da sagens behandling i forhold til hovedsagens parter udgør et led i den sag, der verserer for den nationale ret, tilkommer det denne at træffe afgørelse om sagens omkostninger.
Afgørelse
På grundlag af disse præmisser
kender
DOMSTOLEN (Første Afdeling)
vedrørende de spørgsmål, der er forelagt af Oberster Gerichtshof ved kendelse af 29. september 1998, for ret:
1) Artikel 1 i Rådets forordning (EF) nr. 3295/94 af 22. december 1994 om foranstaltninger med henblik på at forbyde overgang til fri omsætning, udførsel, genudførsel og henførsel under en suspensionsprocedure af varemærkeforfalskede og piratkopierede varer skal fortolkes således, at den finder anvendelse, såfremt varer af den i forordning nr. 3295/94 angivne art, som er indført fra et tredjeland, under transitforsendelse til et andet tredjeland foreløbigt standses i en medlemsstat af denne stats toldmyndigheder under henvisning til den nævnte forordning og efter anmodning fra et selskab, som er rettighedsindehaver og gør gældende, at dets rettigheder er blevet tilsidesat, og som har hjemsted i et tredjeland.
2) Gennemgangen af de stillede spørgsmål har intet frembragt, der kan rejse tvivl om gyldigheden af forordning nr. 3295/94. | [
"Fælles handelspolitik",
"Forordning (EF) nr. 3295/94",
"Forbud mod overgang til fri omsætning, udførsel, genudførsel og henførsel under en suspensionsprocedure af varemærkeforfalskede og piratkopierede varer",
"Anvendelse på varer under ekstern forsendelse",
"Gyldighed"
] |
62020CJ0008 | it | La domanda di pronuncia pregiudiziale verte sull’interpretazione dell’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32/UE del Parlamento europeo e del Consiglio, del 26 giugno 2013, recante procedure comuni ai fini del riconoscimento e della revoca dello status di protezione internazionale (
GU 2013, L 180, pag. 60
), in combinato disposto con l’articolo 2, lettera q), della stessa.
Tale domanda è stata presentata nell’ambito di una controversia tra L.R. e la Bundesrepublik Deutschland (Repubblica federale di Germania) riguardo alla legittimità di una decisione del Bundesamt für Migration und Flüchtlinge – Außenstelle Boostedt (Ufficio federale per l’immigrazione e i rifugiati, Sezione di Boostedt, Germania) (in prosieguo: l’«Ufficio») che ha respinto la domanda di asilo dell’interessato in quanto inammissibile.
Contesto normativo
Diritto dell’Unione
Direttiva 2011/95/UE
Ai sensi del suo articolo 1, la direttiva n. 2011/95/UE del Parlamento europeo e del Consiglio, del 13 dicembre 2011, recante norme sull’attribuzione, a cittadini di paesi terzi o apolidi, della qualifica di beneficiario di protezione internazionale, su uno status uniforme per i rifugiati o per le persone aventi titolo a beneficiare della protezione sussidiaria, nonché sul contenuto della protezione riconosciuta (
GU 2011, L 337, pag. 9
), stabilisce norme sull’attribuzione, a cittadini di paesi terzi o apolidi, della qualifica di beneficiario di protezione internazionale, su uno status uniforme per i rifugiati o per le persone aventi titolo a beneficiare della protezione sussidiaria, nonché sul contenuto della protezione riconosciuta.
L’articolo 2 di detta direttiva, intitolato «Definizioni», prevede quanto segue:
«Ai fini della presente direttiva, si intende per:
a)
“protezione internazionale”: lo status di rifugiato o lo status di protezione sussidiaria quale definito alle lettere e) e g);
b)
“beneficiario di protezione internazionale”: la persona cui è stato concesso lo status di rifugiato o lo status di protezione sussidiaria quale definito alle lettere e) e g);
c)
“convenzione di Ginevra”: la convenzione relativa allo status dei rifugiati, firmata a Ginevra il 28 luglio 1951 [
Raccolta dei trattati delle Nazioni Unite
, vol. 189, pag. 150, n. 2545 (1954)], [come] modificata dal protocollo [relativo allo status dei rifugiati, concluso a] New York [il] 31 gennaio 1967;
d)
“rifugiato”: cittadino di un paese terzo il quale, per il timore fondato di essere perseguitato per motivi di razza, religione, nazionalità, opinione politica o appartenenza a un determinato gruppo sociale, si trova fuori dal paese di cui ha la cittadinanza e non può o, a causa di tale timore, non vuole avvalersi della protezione di detto paese, oppure apolide che si trova fuori dal paese nel quale aveva precedentemente la dimora abituale per le stesse ragioni succitate e non può o, a causa di siffatto timore, non vuole farvi ritorno, e al quale non si applica l’articolo 12;
e)
“status di rifugiato”: il riconoscimento, da parte di uno Stato membro, di un cittadino di un paese terzo o di un apolide quale rifugiato;
f)
“persona avente titolo a beneficiare della protezione sussidiaria”: cittadino di un paese terzo o apolide che non possiede i requisiti per essere riconosciuto come rifugiato ma nei cui confronti sussistono fondati motivi di ritenere che, se ritornasse nel paese di origine, o, nel caso di un apolide, se ritornasse nel paese nel quale aveva precedentemente la dimora abituale, correrebbe un rischio effettivo di subire un grave danno come definito all’articolo 15, e al quale non si applica l’articolo 17, paragrafi 1 e 2, e il quale non può o, a causa di tale rischio, non vuole avvalersi della protezione di detto paese;
g)
“status di protezione sussidiaria”: il riconoscimento, da parte di uno Stato membro, di un cittadino di un paese terzo o di un apolide quale persona avente titolo alla protezione sussidiaria;
h)
“domanda di protezione internazionale”: una richiesta di protezione rivolta a uno Stato membro da un cittadino di un paese terzo o da un apolide di cui si può ritenere che intende ottenere lo status di rifugiato o lo status di protezione sussidiaria, e che non sollecita esplicitamente un diverso tipo di protezione non contemplato nell’ambito di applicazione della presente direttiva e che possa essere richiesto con domanda separata;
(...)».
Direttiva 2013/32
L’articolo 2, lettere b), e) e q), della direttiva 2013/32 è così formulato:
«Ai fini della presente direttiva, si intende per:
(...)
b)
“domanda di protezione internazionale” o “domanda”: una richiesta di protezione rivolta a uno Stato membro da un cittadino di un paese terzo o da un apolide di cui si può ritenere che intende ottenere lo status di rifugiato o lo status di protezione sussidiaria, e che non sollecita esplicitamente un diverso tipo di protezione non contemplato nell’ambito di applicazione della direttiva [2011/95] e che possa essere richiesto con domanda separata;
(...)
e)
“decisione definitiva”: una decisione che stabilisce se a un cittadino di un paese terzo o a un apolide è concesso lo status di rifugiato o di protezione sussidiaria a norma della direttiva [2011/95] e che non è più impugnabile nell’ambito del capo V della presente direttiva, indipendentemente dal fatto che l’impugnazione produca l’effetto di autorizzare i richiedenti a rimanere negli Stati membri interessati in attesa del relativo esito;
(...)
q)
“domanda reiterata”: un’ulteriore domanda di protezione internazionale presentata dopo che è stata adottata una decisione definitiva su una domanda precedente, anche nel caso in cui il richiedente abbia esplicitamente ritirato la domanda e nel caso in cui l’autorità accertante abbia respinto la domanda in seguito al suo ritiro implicito ai sensi dell’articolo 28, paragrafo 1».
Ai sensi dell’articolo 33, paragrafo 2, di detta direttiva:
«Gli Stati membri possono giudicare una domanda di protezione internazionale inammissibile soltanto se:
a)
un altro Stato membro ha concesso la protezione internazionale;
b)
un paese che non è uno Stato membro è considerato paese di primo asilo del richiedente a norma dell’articolo 35;
c)
un paese che non è uno Stato membro è considerato paese terzo sicuro per il richiedente a norma dell’articolo 38;
d)
la domanda è una domanda reiterata, qualora non siano emersi o non siano stati presentati dal richiedente elementi o risultanze nuovi ai fini dell’esame volto ad accertare se al richiedente possa essere attribuita la qualifica di beneficiario di protezione internazionale ai sensi della direttiva [2011/95]; o
e)
una persona a carico del richiedente presenta una domanda, dopo aver acconsentito, a norma dell’articolo 7, paragrafo 2, a che il suo caso faccia parte di una domanda presentata a suo nome e non vi siano elementi relativi alla situazione della persona a carico che giustifichino una domanda separata».
Regolamento Dublino III
In forza del suo articolo 48, primo comma, il regolamento (UE) n. 604/2013 del Parlamento europeo e del Consiglio, del 26 giugno 2013, che stabilisce i criteri e i meccanismi di determinazione dello Stato membro competente per l’esame di una domanda di protezione internazionale presentata in uno degli Stati membri da un cittadino di un paese terzo o da un apolide (
GU 2013, L 180, pag. 31
; in prosieguo: il «regolamento Dublino III»), ha abrogato il regolamento (CE) n. 343/2003 del Consiglio, del 18 febbraio 2003, che stabilisce i criteri e i meccanismi di determinazione dello Stato membro competente per l’esame di una domanda d’asilo presentata in uno degli Stati membri da un cittadino di un paese terzo (
GU 2003, L 50, pag. 1
), che aveva sostituito, conformemente al suo articolo 24, la convenzione sulla determinazione dello Stato competente per l’esame di una domanda di asilo presentata in uno degli Stati membri delle Comunità europee, firmata a Dublino il 15 giugno 1990 (
GU 1997, C 254, pag. 1
; in prosieguo: la «convenzione di Dublino»).
Contenuto nel capo II del regolamento Dublino III, intitolato «Principi generali e garanzie», l’articolo 3 di tale regolamento, intitolato «Accesso alla procedura di esame di una domanda di protezione internazionale», al paragrafo 1, enuncia quanto segue:
«Gli Stati membri esaminano qualsiasi domanda di protezione internazionale presentata da un cittadino di un paese terzo o da un apolide sul territorio di qualunque Stato membro, compreso alla frontiera e nelle zone di transito. Una domanda d’asilo è esaminata da un solo Stato membro, che è quello individuato come Stato competente in base ai criteri enunciati al capo III».
All’interno del capo V di tale regolamento, l’articolo 18 di quest’ultimo, intitolato «Obblighi dello Stato membro competente», al paragrafo 1 enuncia quanto segue:
«1. Lo Stato membro competente in forza del presente regolamento è tenuto a:
(...)
c)
riprendere in carico, alle condizioni di cui agli articoli 23, 24, 25 e 29, un cittadino di un paese terzo o un apolide che ha ritirato la sua domanda in corso d’esame e che ha presentato una domanda in un altro Stato membro o che si trova nel territorio di un altro Stato membro senza un titolo di soggiorno;
d)
riprendere in carico, alle condizioni di cui agli articoli 23, 24, 25 e 29, un cittadino di un paese terzo o un apolide del quale è stata respinta la domanda e che ha presentato domanda in un altro Stato membro oppure si trova nel territorio di un altro Stato membro senza un titolo di soggiorno».
L’articolo 19, paragrafo 3, del regolamento Dublino III, intitolato «Cessazione delle competenze», così dispone:
«Gli obblighi di cui all’articolo 18, paragrafo 1, lettere c) e d), vengono meno se lo Stato membro competente può stabilire, quando gli viene chiesto di riprendere in carico un richiedente o un’altra persona ai sensi dell’articolo 18, paragrafo 1, lettera c) o d), che l’interessato ha lasciato il territorio degli Stati membri conformemente a una decisione di rimpatrio o di un provvedimento di allontanamento emessa da quello Stato membro a seguito del ritiro o del rigetto della domanda.
La domanda presentata dopo che ha avuto luogo un allontanamento effettivo è considerata una nuova domanda e dà inizio a un nuovo procedimento di determinazione dello Stato membro competente».
Accordo tra l’Unione, l’Islanda e la Norvegia
L’accordo tra la Comunità europea e la Repubblica d’Islanda e il Regno di Norvegia relativo ai criteri e meccanismi per determinare lo Stato competente per l’esame di una domanda d’asilo presentata in uno Stato membro oppure in Islanda o in Norvegia – Dichiarazioni (
GU 2001, L 93, pag. 40
; in prosieguo: l’«accordo tra l’Unione, l’Islanda e la Norvegia») è stato approvato a nome della Comunità dalla decisione 2001/258/CE del Consiglio, del 15 marzo 2001 (
GU 2001, L 93, pag. 38
).
Ai sensi dell’articolo 1 di tale accordo:
«1. L[a Repubblica d]’Islanda e [il Regno di] Norvegia attuano le disposizioni della convenzione di Dublino, elencate nella parte 1 dell’allegato al presente accordo, e le decisioni del comitato istituito dall’articolo 18 della convenzione di Dublino, elencate nella parte 2 dell’allegato al presente accordo, e le applicano nell’ambito dei reciproci rapporti e dei rapporti con gli Stati membri, fatto salvo il paragrafo 4.
2. Gli Stati membri applicano le norme di cui al paragrafo 1, fatto salvo il paragrafo 4, in relazione all[a Repubblica d]’Islanda e [al Regno di] Norvegia.
(...)
4. Ai fini dei paragrafi 1 e 2, si intende che i riferimenti agli “Stati membri” nelle disposizioni di cui all’allegato comprendono anche l[a Repubblica d]’Islanda e [il Regno di] Norvegia.
(...)».
Diritto tedesco
L’AsylG
L’articolo 26 bis dell’Asylgesetz (legge sul diritto di asilo), nella versione applicabile alla controversia di cui al procedimento principale (in prosieguo: l’«AsylG»), intitolato «Paesi terzi sicuri», così dispone:
«1) Uno straniero che abbia fatto ingresso nel territorio provenendo da un paese terzo, ai sensi dell’articolo 16 bis, paragrafo 2, prima frase, del Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland (Legge fondamentale per la Repubblica federale di Germania), (paese terzo sicuro), non può invocare l’articolo 16 bis, paragrafo 1, della Legge fondamentale per la Repubblica federale di Germania. (…)
2) Sono Stati terzi sicuri, oltre agli Stati membri dell’Unione europea, gli Stati elencati nell’allegato I. (…)».
L’articolo 29 dell’AsylG, intitolato «Domande inammissibili», è così formulato:
«(1) Una domanda di asilo è inammissibile quando:
(…)
5. In presenza di una domanda reiterata, ai sensi dell’articolo 71, o di una seconda domanda, ai sensi dell’articolo 71 bis, non può essere instaurata un’ulteriore procedura di asilo. (…)
L’articolo 71 bis dell’AsylG, intitolato «Seconda domanda», prevede quanto segue:
«1) Se, dopo l’esito negativo di una procedura di asilo in un paese terzo sicuro (articolo 26 bis) al quale si applicano le disposizioni del diritto [dell’Unione] sulla competenza per l’espletamento delle procedure di asilo o con il quale la Repubblica federale di Germania ha concluso un trattato internazionale in materia, il cittadino straniero presenta nel territorio federale una domanda di asilo (seconda domanda), si procede a un’ulteriore procedura di asilo solo se la Repubblica federale di Germania è competente per l’espletamento della procedura di asilo e se sono soddisfatti i presupposti di cui all’articolo 51, paragrafi da 1 a 3, del Verwaltungsverfahrensgesetz (VwVfG) (legge sul procedimento amministrativo); [l’Ufficio] è competente per l’esame della domanda. (…)».
L’allegato I all’articolo 26 dell’AsylG contiene le seguenti menzioni:
«Norvegia
Svizzera».
Procedimento principale e questione pregiudiziale
Il 22 dicembre 2014 L.R., cittadino iraniano, ha presentato all’Ufficio una domanda di asilo.
L’esame di tale domanda ha rivelato che L.R. aveva già presentato una domanda di asilo in Norvegia.
Investito di una domanda di presa in carico di L.R., il Regno di Norvegia, con lettera del 26 febbraio 2015, ha comunicato all’Ufficio che, il 1
o
ottobre 2008, l’interessato aveva presentato una domanda di asilo presso le autorità norvegesi, la quale era stata respinta il 15 giugno 2009, e che, il 19 giugno 2013, lo stesso era stato consegnato alle autorità iraniane. Il Regno di Norvegia ha rifiutato di prendere in carico L.R. in quanto la sua competenza era venuta meno, conformemente all’articolo 19, paragrafo 3, del regolamento Dublino III.
L’Ufficio ha proceduto, pertanto, all’esame della domanda di asilo di L.R. e, con decisione del 13 marzo 2017, l’ha respinta in quanto inammissibile, in applicazione dell’articolo 29, paragrafo 1, punto 5, dell’AsylG. L’Ufficio ha ritenuto che si trattasse di una «seconda domanda», ai sensi dell’articolo 71 bis dell’AsylG, e che non ricorressero le condizioni enunciate all’articolo 51, paragrafo 1, della legge sul procedimento amministrativo per giustificare l’avvio di una nuova procedura di asilo, considerato che la descrizione dei fatti presentata da L.R. a sostegno della sua domanda non appariva, nel suo insieme, credibile.
L.R. ha adito il giudice del rinvio con un ricorso avverso tale decisione dell’Ufficio, diretto al riconoscimento, in via principale, dello status di rifugiato, in subordine, della «protezione sussidiaria» e, in ulteriore subordine, all’accertamento della sussistenza di un divieto di allontanamento, ai sensi del diritto tedesco. Con ordinanza del 19 giugno 2017 il giudice del rinvio, accogliendo la domanda di provvedimenti provvisori presentata da L.R., ha riconosciuto l’effetto sospensivo di tale ricorso.
Il giudice del rinvio rileva che, al fine di statuire sulla controversia dinanzi ad esso pendente, esso necessita di chiarimenti in merito alla questione se una domanda di protezione internazionale possa essere qualificata come «domanda reiterata», ai sensi dell’articolo 2, lettera q), della direttiva 2013/32, qualora la prima procedura che ha condotto al rigetto di una siffatta domanda abbia avuto luogo non in un altro Stato membro dell’Unione, bensì in uno Stato terzo, ossia in Norvegia.
A tal riguardo, il giudice del rinvio precisa che, sebbene la risposta a tale questione sia stata lasciata aperta in una sentenza del Bundesverwaltungsgericht (Corte amministrativa federale, Germania), del 14 dicembre 2016, esso ritiene che possa trattarsi di una «domanda reiterata», ai sensi dell’articolo 2, lettera q), della direttiva 2013/32, qualora la prima procedura conclusasi con il rigetto della prima domanda di protezione internazionale dell’interessato si sia svolta in un altro Stato membro.
Il giudice del rinvio riconosce che sia dalla formulazione dell’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32, in combinato disposto con l’articolo 2, lettere b), e) e q), di quest’ultima, sia dall’impianto sistematico di tale direttiva emerge che una domanda di protezione internazionale può essere qualificata come «domanda reiterata» solo se la «decisione definitiva» che ha respinto una «domanda precedente» dello stesso richiedente sia stata adottata da uno Stato membro. Infatti, dall’articolo 2, lettere b) ed e), della direttiva 2013/32 emergerebbe che una siffatta «domanda precedente», nonché la decisione definitiva adottata nei suoi confronti, deve riguardare la protezione conferita dalla direttiva 2011/95, direttiva che è rivolta ai soli Stati membri.
Tuttavia, il giudice del rinvio è propenso a ritenere che la direttiva 2013/32 debba essere interpretata in maniera estensiva nel contesto dell’associazione del Regno di Norvegia al sistema europeo comune di asilo, quale risulterebbe dall’accordo tra l’Unione, l’Islanda e la Norvegia. Chiaramente, il Regno di Norvegia non sarebbe vincolato dalle direttive 2013/32 e 2011/95, ma il sistema di asilo norvegese sarebbe, sia dal punto di vista sostanziale sia dal punto di vista procedurale, equivalente a quello previsto nel diritto dell’Unione. Sarebbe pertanto contrario all’obiettivo e alla finalità del sistema europeo comune di asilo, nonché all’associazione del Regno di Norvegia a quest’ultimo, obbligare gli Stati membri a espletare una prima procedura di asilo completa in una situazione come quella di cui trattasi nella controversia oggetto del procedimento principale.
In tali circostanze, lo Schleswig-Holsteinisches Verwaltungsgericht (Tribunale amministrativo dello Schleswig‑Holstein, Germania) ha deciso di sospendere il procedimento e di sottoporre alla Corte la seguente questione pregiudiziale:
«Se sia compatibile con l’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), e con l’articolo 2, lettera q), della direttiva [2013/32] una normativa nazionale in base alla quale una domanda di protezione internazionale può essere respinta in quanto domanda reiterata inammissibile qualora la prima infruttuosa procedura di asilo non sia stata condotta in uno Stato membro dell’Unione, bensì in Norvegia».
Sulla questione pregiudiziale
Con la sua questione, il giudice del rinvio chiede, in sostanza, se l’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32, in combinato disposto con l’articolo 2, lettera q), di quest’ultima, debba essere interpretato nel senso che esso osta alla normativa di uno Stato membro che prevede la possibilità di respingere in quanto inammissibile una domanda di protezione internazionale, ai sensi dell’articolo 2, lettera b), di detta direttiva, rivolta a tale Stato membro da un cittadino di un paese terzo o da un apolide la cui precedente domanda diretta al riconoscimento dello status di rifugiato, rivolta a uno Stato terzo che attua il regolamento Dublino III conformemente all’accordo tra l’Unione, l’Islanda e la Norvegia, sia stata respinta da tale Stato terzo.
In via preliminare, occorre rilevare che, nella domanda di pronuncia pregiudiziale, il giudice del rinvio muove dalla premessa secondo la quale l’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32, in combinato disposto con l’articolo 2, lettera q), di quest’ultima, si applica a un’ulteriore domanda di protezione internazionale rivolta a uno Stato membro dopo il rigetto, in una «decisione definitiva», ai sensi dell’articolo 2, lettera e), di tale direttiva, di una domanda precedente, rivolta dallo stesso richiedente a un altro Stato membro. Nelle osservazioni presentate alla Corte, il governo tedesco condivide un siffatto approccio.
Nelle sue osservazioni presentate alla Corte, la Commissione europea sostiene, invece, che l’ulteriore domanda di protezione internazionale può essere qualificata come «domanda reiterata», ai sensi dell’articolo 2, lettera q), e dell’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32, solo se è rivolta allo Stato membro le cui autorità competenti hanno respinto, con una decisione definitiva, una domanda precedente presentata dallo stesso richiedente.
Tuttavia, poiché la questione sollevata verte su una domanda di protezione internazionale rivolta a uno Stato membro dopo il rigetto di una domanda precedente rivolta dallo stesso richiedente a uno Stato terzo parte dell’accordo tra l’Unione, l’Islanda e la Norvegia, è unicamente necessario, al fine di fornire una risposta utile al giudice del rinvio, stabilire se una siffatta domanda costituisca una «domanda reiterata», ai sensi dell’articolo 2, lettera q), e dell’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32.
Fermo questo rilievo, si deve ricordare che, secondo la giurisprudenza della Corte, l’articolo 33, paragrafo 2, della direttiva 2013/32 elenca esaustivamente le situazioni in cui gli Stati membri possono considerare inammissibile una domanda di protezione internazionale [sentenza del 19 marzo 2020, Bevándorlási és Menekültügyi Hivatal (Tompa),
C‑564/18
,
EU:C:2020:218
, punto
nonché giurisprudenza ivi citata].
Secondo il giudice del rinvio, solo l’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32 potrebbe giustificare il rigetto, in quanto inammissibile, di una domanda come quella di cui trattasi nel procedimento principale.
Tale disposizione prevede che gli Stati membri possano respingere una domanda di protezione internazionale in quanto inammissibile allorché essa costituisce una domanda reiterata, qualora non siano emersi o non siano stati presentati dal richiedente elementi o risultanze nuovi ai fini dell’esame volto ad accertare se al richiedente possa essere attribuita la qualifica di beneficiario di protezione internazionale ai sensi della direttiva 2011/95.
La nozione di «domanda reiterata» è definita all’articolo 2, lettera q), della direttiva 2013/32 come riguardante un’ulteriore domanda di protezione internazionale presentata dopo che è stata adottata una decisione definitiva su una domanda precedente.
Tale definizione riprende pertanto le nozioni di «domanda di protezione internazionale» e di «decisione definitiva», parimenti definite all’articolo 2 di detta direttiva, rispettivamente alla lettera b) e alla lettera e) di quest’ultimo.
Per quanto attiene, in primo luogo, alla nozione di «domanda di protezione internazionale» o di «domanda», essa è definita all’articolo 2, lettera b), della direttiva 2013/32 come riguardante una richiesta di protezione «rivolta a uno Stato membro» da un cittadino di un paese terzo o da un apolide, di cui si può ritenere che intenda ottenere lo status di rifugiato o lo status di protezione sussidiaria, ai sensi della direttiva 2011/95.
Discende quindi dalla chiara formulazione di tale disposizione che una domanda rivolta a uno Stato terzo non può essere intesa come una «domanda di protezione internazionale» o una «domanda» ai sensi di detta disposizione.
Per quanto riguarda, in secondo luogo, la nozione di «decisione definitiva», essa è definita all’articolo 2, lettera e), della direttiva 2013/32 come una decisione che stabilisce se a un cittadino di un paese terzo o a un apolide è concesso lo status di rifugiato o di protezione sussidiaria a norma della direttiva 2011/95 e che non può più essere oggetto di impugnazione nell’ambito del capo V della direttiva 2013/32.
Orbene, una decisione adottata da uno Stato terzo non può rientrare in tale definizione. Infatti, la direttiva 2011/95, che è rivolta agli Stati membri e non riguarda gli Stati terzi, non si limita a prevedere lo status di rifugiato, quale stabilito nel diritto internazionale, vale a dire nella Convenzione di Ginevra, ma sancisce anche lo status conferito dalla protezione sussidiaria, il quale, come risulta dal considerando 6 di detta direttiva, completa lo status di rifugiato.
Alla luce di tali elementi, e fatta salva la distinta questione se la nozione di «domanda reiterata» si applichi a un’ulteriore domanda di protezione internazionale rivolta a uno Stato membro dopo il rigetto, con una decisione definitiva, di una domanda precedente da parte di un altro Stato membro, dal combinato disposto delle lettere b), e) e q) dell’articolo 2 della direttiva 2013/32 emerge che una domanda di protezione internazionale rivolta a uno Stato membro non può essere qualificata come «domanda reiterata» se è presentata dopo che al richiedente sia stato rifiutato il riconoscimento dello status di rifugiato da parte di uno Stato terzo.
Di conseguenza, l’esistenza di una precedente decisione di uno Stato terzo, che ha respinto una domanda diretta al riconoscimento dello status di rifugiato, quale previsto dalla Convenzione di Ginevra, non consente di qualificare come «domanda reiterata», ai sensi dell’articolo 2, lettera q), e dell’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32, una domanda di protezione internazionale, ai sensi della direttiva 2011/95, rivolta dall’interessato a uno Stato membro dopo l’adozione di tale precedente decisione.
Nessun’altra conclusione può essere tratta dall’accordo tra l’Unione, l’Islanda e la Norvegia.
È vero che, in forza dell’articolo 1 di tale accordo, il regolamento Dublino III è attuato non solo dagli Stati membri, ma anche dalla Repubblica d’Islanda e dal Regno di Norvegia. Pertanto, in una situazione, come quella di cui al procedimento principale, in cui l’interessato ha rivolto una domanda diretta al riconoscimento dello status di rifugiato a uno di questi due Stati terzi, uno Stato membro al quale tale interessato abbia presentato un’ulteriore domanda di protezione internazionale può, se sono soddisfatte le condizioni di cui alla lettera c) o alla lettera d) dell’articolo 18, paragrafo 1, del citato regolamento, chiedere alla Repubblica d’Islanda o al Regno di Norvegia di riprendere in carico detto interessato.
Tuttavia, non se ne può dedurre che, qualora una siffatta ripresa in carico non sia possibile o non avvenga, lo Stato membro di cui trattasi sia legittimato a ritenere che l’ulteriore domanda di protezione internazionale presentata dallo stesso interessato alle proprie autorità costituisca una «domanda reiterata», ai sensi dell’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32.
Infatti, sebbene l’accordo tra l’Unione, l’Islanda e la Norvegia preveda, in sostanza, l’attuazione, da parte della Repubblica d’Islanda e del Regno di Norvegia, di talune disposizioni del regolamento Dublino III e enunci, al suo articolo 1, paragrafo 4, che, a tal fine, i riferimenti agli «Stati membri» contenuti nelle disposizioni riportate in allegato a tale accordo comprendono anche tali due Stati terzi, è anche vero che nessuna disposizione della direttiva 2011/95 o della direttiva 2013/32 è riportata in tale allegato.
Anche supponendo che, come osservato dal giudice del rinvio, il sistema di asilo norvegese preveda un livello di protezione dei richiedenti asilo equivalente a quello previsto nella direttiva 2011/95, tale circostanza non può condurre a una diversa conclusione.
Oltre al fatto che dalla formulazione univoca delle disposizioni pertinenti della direttiva 2013/32 emerge che, allo stato attuale del diritto dell’Unione, uno Stato terzo non può essere equiparato a uno Stato membro ai fini dell’applicazione dell’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), di quest’ultima, una siffatta equiparazione non può dipendere, con il rischio di pregiudicare la certezza del diritto, da una valutazione del livello concreto della protezione dei richiedenti asilo nello Stato terzo di cui trattasi.
Alla luce dell’insieme delle considerazioni sin qui svolte, si deve rispondere alla questione sollevata dichiarando che l’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32, in combinato disposto con l’articolo 2, lettera q), di quest’ultima, deve essere interpretato nel senso che esso osta alla normativa di uno Stato membro che prevede la possibilità di respingere in quanto inammissibile una domanda di protezione internazionale, ai sensi dell’articolo 2, lettera b), di detta direttiva, rivolta a tale Stato membro da un cittadino di un paese terzo o da un apolide la cui precedente domanda diretta al riconoscimento dello status di rifugiato, rivolta a uno Stato terzo che attua il regolamento Dublino III conformemente all’accordo tra l’Unione, l’Islanda e la Norvegia, sia stata respinta da tale Stato terzo.
Sulle spese
Nei confronti delle parti nel procedimento principale la presente causa costituisce un incidente sollevato dinanzi al giudice nazionale, cui spetta quindi statuire sulle spese. Le spese sostenute da altri soggetti per presentare osservazioni alla Corte non possono dar luogo a rifusione.
Per questi motivi, la Corte (Quarta Sezione) dichiara:
L’articolo 33, paragrafo 2, lettera d), della direttiva 2013/32/UE del Parlamento europeo e del Consiglio, del 26 giugno 2013, recante procedure comuni ai fini del riconoscimento e della revoca dello status di protezione internazionale, in combinato disposto con l’articolo 2, lettera q), di quest’ultima, deve essere interpretato nel senso che esso osta alla normativa di uno Stato membro che prevede la possibilità di respingere in quanto inammissibile una domanda di protezione internazionale, ai sensi dell’articolo 2, lettera b), di detta direttiva, rivolta a tale Stato membro da un cittadino di un paese terzo o da un apolide la cui precedente domanda diretta al riconoscimento dello status di rifugiato, rivolta a uno Stato terzo che attua il regolamento (UE) n. 604/2013 del Parlamento europeo e del Consiglio, del 26 giugno 2013, che stabilisce i criteri e i meccanismi di determinazione dello Stato membro competente per l’esame di una domanda di protezione internazionale presentata in uno degli Stati membri da un cittadino di un paese terzo o da un apolide, conformemente all’accordo tra la Comunità europea e la Repubblica d’Islanda e il Regno di Norvegia relativo ai criteri e meccanismi per determinare lo Stato competente per l’esame di una domanda d’asilo presentata in uno Stato membro oppure in Islanda o in Norvegia – Dichiarazioni, sia stata respinta da tale Stato terzo.
Firme
(
*1
) Lingua processuale: il tedesco. | [
"Rinvio pregiudiziale",
"Spazio di libertà, sicurezza e giustizia",
"Controlli alle frontiere, asilo e immigrazione",
"Politica d’asilo",
"Direttiva 2013/32/UE",
"Procedure comuni ai fini del riconoscimento e della revoca dello status di protezione internazionale",
"Domanda di protezione internazionale",
"Motivi d’inammissibilità",
"Articolo 2, lettera q)",
"Nozione di “domanda reiterata”",
"Articolo 33, paragrafo 2, lettera d)",
"Rigetto da parte di uno Stato membro di una domanda di protezione internazionale in quanto inammissibile a motivo del rigetto di una domanda precedente presentata dall’interessato in uno Stato terzo che ha concluso con l’Unione europea un accordo relativo ai criteri e ai meccanismi che consentono di determinare lo Stato competente per l’esame di una domanda di asilo presentata in uno degli Stati parti di tale accordo",
"Decisione definitiva adottata dal Regno di Norvegia"
] |
61990CJ0360 | en | Grounds
1 By order of 24 October 1990, received at the Court Registry on 10 December 1990, the Landesarbeitsgericht (Higher Labour Court) Berlin referred to the Court for a preliminary ruling under Article 177 of the EEC Treaty a question on the interpretation of Article 119 of the EEC Treaty and of Council Directive 75/117/EEC of 10 February 1975 on the approximation of the laws of the Member States relating to the application of the principle of equal pay for men and women (OJ 1975 L 45, p. 19) in order to decide whether certain provisions of the Betriebsverfassungsgesetz 1972 (Law on industrial relations within undertakings) complied with that principle.
2 That question has been raised in proceedings concerning compensation which Monika Boetel, a part-time home help, is claiming from her employer, the Arbeiterwohlfahrt der Stadt Berlin e.V., an association providing welfare services in the Land of Berlin, for attending training courses.
3 The average weekly hours worked by Mrs Boetel are 29.25. Since 1985 she has chaired a staff council of one of her employer' s branches. In 1989 she attended six training courses covering, in particular, employment law and industrial relations law, knowledge of which is necessary for working on a staff council (Betriebsrat) within the meaning of Paragraph 37(6) of the abovementioned Law.
4 Under the combined provisions of Article 37(2) and (6), staff council members attending such training courses must be released from their duties by their employers without loss of pay.
5 Pursuant to those provisions Mrs Boetel' s employer paid her, up to the limit of her individual working week, for the hours she had not worked owing to her attendance of the courses. She therefore received no compensation for the hours of training completed outside her individual working hours.
6 It is common ground that if Mrs Boetel had been working on a full-time basis, her employer would have been obliged, under the abovementioned national provisions, to grant her compensation up to the limit of the full-time working week, which would have entailed further compensation of 50.3 hours.
7 Mrs Boetel brought proceedings against her employer before the Arbeitsgericht (Labour Court) Berlin for compensation in the form of paid leave or overtime pay for those additional hours. By a judgment of 18 May 1990, the Arbeitsgericht ordered the employer to grant Mrs Boetel 50.3 hours of paid leave.
8 The employer appealed to the Landesarbeitsgericht which decided to stay proceedings and to refer the following question to the Court for a preliminary ruling:
"Is it compatible with Article 119 of the EEC Treaty and Council Directive 75/117/EEC of 10 February 1975 on the approximation of the laws of the Member States relating to the application of the principle of equal pay for men and women for legislative provisions to guarantee staff council members compensation (according to the loss of pay principle) for work time lost by reason of attendance of courses (which provide knowledge necessary for working on staff councils) but not allow compensation, in the form of leave or money, up to a level corresponding to full working hours, for staff council members who work on a part-time basis and who are obliged to devote further time in addition to their individual working hours to such courses, even though the proportion of women affected by these provisions is significantly higher than that of men?"
9 Reference is made to the Report for the Hearing for a fuller account of the facts of the case, the relevant provisions, the procedure and the written observations submitted to the Court, which are mentioned or discussed below only in so far as is necessary for the reasoning of the Court.
10 As is apparent from the order for reference, the national court is essentially seeking to ascertain whether, if staff council members employed on a part-time basis are normally women, the principle of equal pay laid down in Article 119 of the Treaty and in Directive 75/117 precludes application of national legislation limiting to their individual working hours the compensation which staff council members working on a part-time basis are to receive from their employer for attending training courses which impart the knowledge necessary for working on staff councils and are held during the full-time working hours applicable in the undertaking but which exceed their own part-time working hours, when staff council members employed on a full-time basis are compensated for attendance of the same training courses on the basis of full-time working hours.
11 The first point to be determined is whether compensation in the form of paid leave or overtime pay for training courses imparting the knowledge necessary for working on staff councils constitutes "pay" for the purposes of Article 119 of the Treaty and Directive 75/117.
12 As the Court has consistently held (see the judgment in Case 171/88 Rinner-Kuehn v FWW Spezial-Gebaeudereinigung [1989] ECR 2743 and in Case C-262/88 Barber v Guardian Royal Exchange Assurance Group [1990] ECR I-1889), the concept of pay, within the meaning of the second paragraph of Article 119, comprises any consideration, whether in cash or in kind, whether immediate or future, provided that the worker receives it, albeit indirectly, in respect of his employment from his employer, and irrespective of whether the worker receives it under a contract of employment, by virtue of legislative provisions or on a voluntary basis.
13 That definition is applicable to a case such as that before the national court.
14 Although compensation such as that at issue in the main proceedings does not derive as such from the contract of employment, it is nevertheless paid by the employer by virtue of legislative provisions and under a contract of employment. Staff council members are necessarily employees of the undertaking and are entrusted with the task of safeguarding staff interests, thus promoting harmonious working relationships within the undertaking, which is in its interests.
15 The compensation paid under legislation such as that in issue in the main proceedings is also intended to ensure that staff council members receive income even where during periods of training they are not performing any work as stipulated in their contracts of employment.
16 The second point to be determined is whether staff council members employed on a part-time basis are treated differently under national legislation from those employed on a full-time basis as regards compensation for participation in training courses.
17 It appears that both categories of staff council members devote the same number of hours to attending the training courses. However, once the duration of training courses held during the full-time working hours applicable in the undertaking exceeds the individual working hours of staff council members employed on a part-time basis, the latter receive from their employer compensation which is less than that received by staff council members employed on a full-time basis and they are therefore treated differently.
18 Thirdly, if it were to prove that the percentage of female staff council members employed on a full-time basis is much lower than the percentage of male members, the difference of treatment suffered by staff council members employed on a part-time basis would be contrary to Article 119 of the Treaty and to Directive 75/117 where, having regard to the difficulties encountered by female workers in working on a full-time basis, that lower level of compensation cannot be accounted for by factors other than discrimination on grounds of sex (see the judgment in Case 170/84 Bilka v Weber von Hartz [1986] ECR 1607 and the judgment in Case 171/88 Rinner-Kuehn, cited above).
19 The national court points out that staff council members working on a part-time basis for their employer are generally women. The documents relating to the main proceedings also show that amongst the members of the employer' s staff council there is a much greater number of women than men who work on a part-time basis.
20 Consequently, where compensation for participation in training courses is concerned, the application of legislative provisions such as those at issue in the main proceedings in principle entails indirect discrimination against female workers in relation to male workers in the matter of pay, contrary to Article 119 of the Treaty and Directive 75/117.
21 The position would be different only if the difference of treatment of the two categories of staff council members were justified by objective factors unrelated to any discrimination based on sex (see, in particular, the judgment in Rinner-Kuehn, cited above).
22 It was argued before the Court that the difference of treatment was solely due to the difference in working hours, since under the German legislation compensation is granted without distinction only in respect of working hours not worked owing to participation in training courses. Therefore, discrimination could not be regarded as established unless serving on staff councils were considered to be a particular form of work to be performed under the contract of employment.
23 It must be observed first of all that legal concepts and definitions established or laid down by national law do not affect the interpretation or binding force of Community law, or, consequently, the scope of the principle of equal pay for men and women laid down in Article 119 of the Treaty and Directive 75/117 and developed by the Court' s case-law (on the concept of worker, see the judgment in Case 75/63 Hoekstra v Bedrijfsvereniging Detailhandel [1964] ECR 177).
24 Moreover, the argument that compensation for participation in training courses granted under national legislation is calculated solely on the basis of working hours not worked does not alter the fact that staff council members who work on a part-time basis receive less compensation than their full-time colleagues when in fact both categories of workers receive without distinction the same number of hours of training in order to be able effectively to look after the interests of employees for the sake of good working relations and for the general good of the undertaking.
25 Finally, such a situation is likely to deter employees in the part-time category, in which the proportion of women is undeniably preponderant, from serving on staff councils or from acquiring the knowledge needed in order to serve on them, thus making it more difficult for that category of worker to be represented by qualified staff council members.
26 To that extent, the difference of treatment in question cannot be regarded as justified by objective factors unrelated to any discrimination on grounds of sex, unless the Member State concerned proves the contrary before the national court.
27 The reply to be given to the national court must therefore be that Article 119 of the Treaty and Council Directive 75/117/EEC preclude national legislation applicable to a much greater number of women than men from limiting to their individual working hours the compensation, in the form of paid leave or overtime pay, which staff council members employed on a part-time basis are to receive from their employer for attending training courses which impart the knowledge necessary for working on staff councils and are held during the full-time working hours applicable in the undertaking but which exceed their own part-time working hours, when staff council members employed on a full-time basis are compensated for attendance of the same courses on the basis of full-time working hours. It remains open to the Member State to prove that such legislation is justified by objective factors unrelated to any discrimination on grounds of sex.
Decision on costs
Costs
28 The costs incurred by the Government of the Federal Republic of Germany and by the United Kingdom and the Commission of the European Communities, which have submitted observations to the Court, are not recoverable. Since these proceedings are, for the parties to the main proceedings, a step in the proceedings pending before the national court, the decision on costs is a matter for that court.
Operative part
On those grounds,
THE COURT (Sixth Chamber),
in answer to the question referred to it by the Landesarbeitsgericht Berlin, by order of 24 October 1990, hereby rules:
Article 119 of the EEC Treaty and Council Directive 75/117/EEC of 10 February 1975, on the approximation of the laws of the Member States relating to the application of the principle of equal pay for men and women, preclude national legislation applicable to a much greater number of women than men from limiting to their individual working hours the compensation, in the form of paid leave or overtime pay, which staff council members employed on a part-time basis are to receive from their employer for attending training courses which impart the knowledge necessary for working on staff councils and are held during the full-time working hours applicable in the undertaking but which exceed their own part-time working hours, when staff council members employed on a full-time basis are compensated for attendance of the same courses on the basis of full-time working hours. It remains open to the Member State to prove that such legislation is justified by objective factors unrelated to any discrimination on grounds of sex. | [
"Equal pay",
"Compensation for training courses attended by part-time employees who are members of staff councils"
] |
61987CJ0158 | pt | 1 Por decisão de 23 de Março de 1987, que deu entrada na Secretaria do Tribunal em 6 de Maio seguinte, o Gerechtshof de Arnhem colocou, ao abrigo do protocolo de 3 de Junho de 1971 relativo à interpretação pelo Tribunal da convenção de 27 de Setembro de 1968 relativa à Competência Jurisdicional e à Execução de Decisões em Matéria Civil e Comercial (adiante por "convenção"), uma questão prejudicial sobre a interpretação do artigo 16.°, initio e n.° 1, da convenção.
2 Esta questão foi colocada no âmbito de um litígio que opõe R. O. Scherrens a M. G. Maenhout e outros, quanto à questão de saber se foi verbalmente celebrado um contrato de arrendamento rural entre R. Scherrens, na qualidade de rendeiro, e M. G. Maenhout e seu marido, posteriormente falecido, na qualidade de senhorios, relativamente a uma quinta composta por edifícios e um terreno agrícola com uma área de aproximadamente cinco hectares, situada em Maldegem (Bélgica), e a quatro parcelas de terreno, num total de doze hectares, situadas na Comuna de Sluis (Países Baixos).
3 Resulta dos autos que as parcelas situadas nos Países Baixos não são contíguas à parcela situada na Bélgica, mas distanciadas de 7 km.
4 O litígio surgido a propósito do arrendamento foi, no que se refere ao terreno situado na Bélgica, submetido por R. Scherrens ao juiz de paz de Eeklo (Bélgica) e, relativamente ao terreno situado nos Países Baixos, à Pachtkamer (secção que se ocupa dos processos relativos aos contratos de arrendamento rural) do Kantongerecht de Oostburg (Países Baixos). Tendo o Kantongerecht entendido não estar suficientemente provada a existência do contrato de arrendamento, negou provimento à acção, e R. Scherrens interpôs recurso para a Pachtkamer do Gerechtshof de Arnhem.
5 De acordo com o acórdão de reenvio, o rendeiro, recorrente, sustenta que existe um único contrato de arrendamento para o conjunto da quinta e das parcelas de terreno. Considerando que não é de afastar a hipótese de o juiz belga e o juiz neerlandês proferirem decisões contraditórias, o Gerechtshof entendeu ser necessário decidir a questão de saber qual o juiz competente de acordo com o artigo 16.°, initio e n.° 1, da convenção, em casos como o presente. Foi nestas condições que o Gerechtshof suspendeu a instância, solicitando ao Tribunal "que se pronuncie sobre a questão de saber como deve ser interpretado o artigo 16.°, initio e, n.° 1, da convenção no que se refere ao arrendamento relativo a uma quinta cujos edifícios (juntamente com uma parte do terreno) se situam num dos Estados contratantes (Bélgica) e a maior parte do terreno noutro Estado contratante (Países Baixos)".
6 Para mais ampla exposição dos factos, da tramitação do processo e das observações apresentadas ao Tribunal, remete-se para o relatório para audiência. Estes elementos apenas serão adiante retomados na medida do necessário para a fundamentação do Tribunal.
7 O artigo 16.° da convenção estabelece o seguinte:
"São exclusivamente competentes, qualquer que seja o domicílio:
1) em matéria de direitos reais sobre imóveis e de arrendamento de imóveis, os tribunais do Estado contratante onde o imóvel estiver situado;
..."
8 A questão colocada pelo órgão jurisdicional nacional destina-se a esclarecer se, num litígio cujo objecto é determinar se foi celebrado um contrato de arrendamento relativamente a uma propriedade imobiliária situada em dois estados contratantes, o artigo 16.°, initio e n.° 1, da convenção deve ser interpretado como atribuindo uma competência exclusiva quanto aos bens imobiliários situados no território de cada Estado contratante aos tribunais desse Estado.
9 Convém recordar que o Tribunal declarou no seu acórdão de 15 de Janeiro de 1985 (Roesler, 241/83, Recueil, p. 99) que a competência exclusiva prevista no artigo 16.°, initio e n.° 1, em favor dos tribunais do Estado contratante em que o imóvel se situa, encontra a sua razão de ser na estreita conexão existente entre os contratos de arrendamento e o regime jurídico da propriedade imobiliária e as disposições, normalmente de carácter imperativo, que regulam o seu uso, tais como as legislações relativas ao controlo do nível das rendas e à protecção dos direitos dos locatários e rendeiros.
10 O Tribunal observou em seguida que o artigo 16.°, initio e n.° 1, se destina a assegurar uma repartição racional das competências, dando preferência ao órgão jurisdicional competente devido à sua proximidade do local onde se situa o imóvel, pois está em melhores condições para conhecer directamente as situações de facto relacionadas com a celebração e execução dos contratos de arrendamento de imóveis.
11 Foi à luz destas considerações que, a respeito do arrendamento de um imóvel integralmente situado num só Estado contratante, o Tribunal decidiu, no referido processo, que o artigo 16.°, initio e n.° 1, se aplica a qualquer contrato de arrendamento, sejam quais forem as suas características específicas.
12 As mesmas considerações valem, em princípio, para o caso do arrendamento de imóveis cujos elementos se situam em dois Estados contratantes.
13 O artigo 16.°, initio e n.° 1, deve pois ser interpretado no sentido de que, num litígio cujo objecto é determinar a eventual existência de um contrato de arrendamento relativo a um imóvel situado em dois Estados contratantes, são, em princípio, exclusivamente competentes quanto aos imóveis situados no território de cada Estado contratante os tribunais desse Estado.
14 Não se exclui, todavia, que possam existir casos em que um imóvel, cujos elementos se situam em dois Estados contratantes mas que é objecto de um só contrato dearrendamento, apresente particularidades de tal ordem que se possa abrir uma excepção à regra geral da competência exclusiva, acima descrita. Poderá assim ser, por exemplo, quando os bens imóveis situados no Estado contratante são contíguos aos bens situados no outro Estado e a quase totalidade da propriedade se situa num desses Estados. Nestas circunstâncias, pode ser correcto ver a propriedade como um todo e considerá-la integralmente situada num desses Estados para efeitos da atribuição aos tribunais desse Estado de uma competência exclusiva relativamente ao arrendamento do imóvel.
15 Um exame dos autos não revela, todavia, a existência de tais especificidades no caso em apreço. Os elementos da propriedade imobiliária em litígio situados nos dois Estados contratantes não são contíguos, nem estão, na sua quase totalidade, situados num ou noutro dos Estados contratantes.
16 Convém assim responder à questão colocada declarando que o artigo 16.°, initio e n.° 1, da convenção deve ser interpretado no sentido de que, num litígio cujo objecto é determinar a eventual existência de um contrato de arrendamento de uma propriedade imobiliária situada em dois Estados contratantes, são exclusivamente competentes, no que se refere aos bens imóveis situados no território de cada Estado contratante, os tribunais desse Estado.
Decisão sobre as despesas
Quanto às despesas
17 As despesas efectuadas pela Comissão das Comunidades Europeias, que apresentou observações ao Tribunal, não são reembolsáveis. Revestindo o processo, quanto às partes na causa principal, a natureza de incidente suscitado perante o órgão jurisdicional nacional, compete a este decidir quanto às despesas.
Parte decisória
Pelos fundamentos expostos,
O TRIBUNAL (Sexta Secção),
pronunciando-se sobre a questão submetida pelo Gerechtshof de Arnhem, por acórdão de 23 de Março de 1987, declara:
O artigo 16.°, initio e n.° 1, da Convenção de 27 de Setembro de 1968, relativa à Competência Jurisdicional e à Execução de Decisões em Matéria Civil e Comercial, deve ser interpretado no sentido de que, num litígio cujo objecto é determinar a eventual existência de um contrato de arrendamento relativo a uma propriedade imobiliária situada em dois Estados contratantes, são exclusivamente competentes, no que se refere aos bens imóveis situados no território de cada Estado contratante, os tribunais desse Estado. | [
"Convenção de Bruxelas",
"Competências exclusivas"
] |
62008CJ0347 | mt | It-talba għal deċiżjoni preliminari tirrigwarda l-interpretazzjoni tar-Regolament tal-Kunsill (KE) Nru 44/2001, tat-22 ta’ Diċembru 2000, dwar ġurisdizzjoni, rikonoxximent u eżekuzzjoni ta’ sentenzi f’materji ċivili u kummerċjali (ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 19, Vol. 4, p. 42).
Din it-talba ġiet ippreżentata fil-kuntest ta’ rikors għal kumpens bejn il-Vorarlberger Gebietskrankenkasse, stabbilit f’Dornbirn (l-Awstrija) (iktar ’il quddiem il-“VGKK”), u WGV-Schwäbische Allgemeine Versicherungs AG, stabbilita fi Stuttgart (il-Ġermanja) (iktar ’il quddiem “WGV-SAV”).
Il-kuntest ġuridiku
Il-leġiżlazzjoni Komunitarja
Ir-Regolament Nru 44/2001
Il-premessi 11 sa 13 tar-Regolament Nru 44/2001 jipprovdu:
“(11)
Ir-regoli ta’ ġurisdizzjoni għandhom jiġu mbassra minn qabel u stabbiliti fuq il-prinċipju li l-ġurisdizzjoni hija ġeneralment ibbażata fuq id-domiċilju tal-konvenut u l-ġurisdizzjoni għandha dejjem tkun disponibbli fuq dan il-lat ħlief għal ftit sitwazzjonijiet definiti sewwa li fihom is-suġġett tal-materja tal-litigazzjoni jew ta’ awtonomija tal-partijiet tkun teħtieġ fattur differenti. Id-domiċilju ta’ persuna ġuridika għandu jiġi definit b’awtonomija u b’ hekk jagħmel ir-regoli komuni aktar trasparenti u jevita kunflitti ta’ ġurisdizzjoni.
(12)
B’żieda mad-domiċilju tal-konvenut, għandu jkun hemm bażi alternattiva ta’ ġurisdizzjoni bbażata fuq rabta mill-qrib bejn il-qorti u l-azzjoni jew sabiex tkun iffaċilitata amministrazzjoni tajba tal-ġustizzja.
(13)
B’relazzjoni ma’ assigurazzjoni, kuntratti tal-konsumatur u impjieg, il-parti l-anqas b’saħħitha għandha tiġi mħarsa b’regoli ta’ ġurisdizzjoni l-aktar favorevoli għall-interessi tiegħu milli hemm provduti fir-regoli ġenerali.”
Ir-regoli tal-ġurisdizzjoni stabbiliti permezz tar-Regolament Nru 44/2001 jinsabu fil-Kapitolu II tal-imsemmi regolament, li huwa magħmul mill-Artikoli 2 sa 31.
L-Artikolu 2(1) ta’ dan ir-regolament, li jagħmel parti mis-Sezzjoni 1 tal-imsemmi Kapitolu II, intitolat “Disposizzjonijiet ġenerali”, jipprovdi:
“Bla preġudizzju għal dan ir-Regolament, persuni b’domiċilju fi Stat Membru għandhom, independentament min-nazzjonalità tagħhom, jiġu mfittxija fil-qrati ta’ dak l-Istat Membru.”
L-Artikolu 3(1) tal-imsemmi regolament, li jinsab fl-istess sezzjoni, jipprovdi:
“Persuni domiċiljati fi Stat Membru jistgħu jiġi mfittxija fil-qrati ta’ Stat Membru ieħor biss bis-saħħa tar-regoli mniżżla f’Sezzjonijiet 2 sa 7 ta’ dan il-Kapitolu.”
Fl-Artikoli 8 sa 14 tas-Sezzjoni 3, intitolata “Ġurisdizzjoni f’materji li għandhom x’jaqsmu ma’ assigurazzjoni”, tistabbilixxi r-regoli ta’ ġurisdizzjoni fil-qasam tal-assigurazzjoni.
Skont l-Artikolu 8 ta’ dan ir-regolament:
“F’materji li għandhom x’jaqsmu ma’ assigurazzjoni, il-ġurisdizzjoni għandha tiġi determinata b’din is-Sezzjoni bla ħsara għal l-Artikolu 4 u punt 5 ta’ l-Artikolu 5”.
L-Artikolu 9(1) tal-imsemmi regolament jipprovdi:
“Assiguratur domiċiljat fi Stat Membru jista’ jiġi mfittex:
a)
fil-qrati tal-Istat Membru fejn jkun domiċiljat, jew
b)
fi Stat membru ieħor, fil-każ ta’ azzjonijiet miġjuba minn dak li jkollu l-polza ta’ assigurazzjoni, dak li jkun assigurat jew xi benefiċjarju, fil-qrati tal-post fejn l-attur ikun domiċiljat […]
[…]”
Skont l-Artikolu 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001:
“L-Artikoli 8, 9 u 10 għandhom japplikaw għall-azzjonijiet miġjuba mill-parti li tkun ġarrbet il-ħsara kontra l-assiguratur, meta jkunu permissibli tali azzjonijiet diretti.”
Id-Direttiva 2000/26/KE
Id-Direttiva 2000/26/KE tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill, tas-16 ta’ Mejju 2000, dwar l-approssimazzjoni tal-liġijiet tal-Istati Membri rigward l-assigurazzjoni kontra r-responsabbiltà ċivili fir-rigward tal-użu ta’ vetturi bil-mutur u li temenda d-Direttivi tal-Kunsill 72/239/KEE u 88/357/KEE (ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 6, Vol. 3, p. 331), kif emendata mid-Direttiva 2005/14/KE tal-Parlament Ewropew u tal-Kunsill, tal-11 ta’ Mejju 2005 (
ĠU L 149, p. 14
, iktar ’il quddiem id-“Direttiva 2000/26”), tipprovdi fl-Artikolu 3 tagħha, intitolat “Dritt dirett ta’ azzjoni”:
“Kull Stat Membru għandu jassigura li l-partijiet danneġġjati msemmija fl-Artikolu 1 f’inċidenti fis-sens ta’ dik id-dispożizzjoni igawdu minn dritt dirett ta’ azzjoni kontra l-impriża ta’ assigurazzjoni li tkopri l-persuna responsabbli kontra r-responsabbiltà ċivili.”
Sabiex jiddefinixxi “parti danneġġjata” [iktar ’il quddiem, “il-parti leża”], l-Artikolu 2(d) ta’ din id-direttiva jirreferi għall-Artikolu 1(2) tad-Direttiva tal-Kunsill 72/166/KEE, tal-24 ta’ April 1972, dwar l-approssimazzjoni tal-liġijiet tal-Istati Membri li għandhom x’jaqsmu ma’ assigurazzjoni kontra responsabbiltà ċivili fir-rigward tal-użu ta’ vetturi bil-mutur u l-infurzar tal-obbligu ta’ assigurazzjoni kontra din ir-responsabbiltà (ĠU Edizzjoni Speċjali bil-Malti, Kapitolu 6, Vol. 1, p. 10).
Id-Direttiva 72/166
Skont l-Artikolu 1(2) tad-Direttiva 72/166, il-“parti [leża]” [, fid-Direttiva, “il-parti inġurjata”,] tfisser kull persuna intitolata għal kumpens fir-rigward ta’ telf jew inġurja kkawżata minn vetturi.
Il-leġiżlazzjoni nazzjonali
Skont l-Artikolu 332(1) tal-Liġi Ġenerali dwar l-Assigurazzjoni Soċjali (Allgemeines Sozialversicherungsgesetz, iktar ’il quddiem l-“ASVG”):
“Jekk persuni li huma intitolati għal benefiċċji skont id-dispożizzjonijiet ta’ din il-liġi federali […] jistgħu, abbażi ta’ dispożizzjonijiet legali oħra, jitolbu kumpens għad-dannu subit, dawn id-drittijiet jgħaddu għand l-assiguratur sa fejn huwa għandu jipprovdi benefiċċji”.
L-Artikolu 1394 tal-Kodiċi Ċivili (Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch, iktar ’il quddiem l-“ABGB”) jipprovdi:
“Fir-rigward tad-drittijiet ittrasferiti, id-drittijiet tal-persuna li lilu jiġu ttrasferiti d-drittijiet huma l-istess bħad-drittijiet tal-persuna li jittrasferixxihom.”
Il-kawża prinċipali u d-domandi preliminari
Fl-10 ta’ Marzu 2006, seħħ inċident stradali f’awtostrada fil-Ġermanja li kien jinvolvi, minn naħa, lil Gaukel, sewwieqa ta’ vettura assigurata fil-Ġermanja għal responsabbiltà ċivili ma’ WGV-SAV, u, min-naħa l-oħra, Kerti, sewwieqa ta’ vettura oħra. Minħabba t-traffiku, din tal-aħħar kellha tibbrejkja f’daqqa. Gaukel, is-sewwieqa tal-vettura li kienet tinsab wara dik ta’ Kerti, daħlet fil-vettura ta’ din tal-aħħar. Il-ħabta kkważat leżjoni fis-sinsla tad-dahar ta’ Kerti u hija kellha toqgħod għal diversi trattamenti mediċi. Barra minn hekk, it-tobba li rawha ċċertifikaw li hija ma setgħetx taħdem mill-15 sal-21 ta’ Marzu 2006. Il-VGKK, inkwantu korp tas-sigurta soċjali, ipprovda benefiċċji lill-persuna assigurata magħha, jiġifieri lil Kerti.
Matul il-perijodu ta’ bejn it-2 ta’ Jannar 2006 u l-20 ta’ Awwissu 2007, Kerti kellha d-domiċilju tagħha fi Bludenz (l-Awstrija). Minn dak iż-żmien, hija residenti f’Ubstadt-Weiher (il-Ġermanja).
Billi bbażat ruħha fuq it-trasferiment
ipso jure
tad-drittijiet ta’ Kerti, skont l-Artikolu 332 tal-ASVG, il-VGKK ippreżenta, permezz ta’ ittra tat-22 ta’ Settembru 2006 talba għal ħlas, b’terminu li jiskadi fl-24 ta’ Ottubru 2006, lill-WGV-SAV, tal-ispejjeż li huwa kien bata sabiex jipprovdi benefiċċji lill-persuna assigurata miegħu. Fil-fatt, il-VGKK isostni li r-responsabbiltà esklużiva tal-inċident hija tal-persuna assigurata ma’ WGV-SAV.
Peress illi l-ħlas ma seħħx, il-VGKK ippreżenta, fit-13 ta’ Frar 2008, azzjoni għal kumpens quddiem il-Bezirksgericht Dornbirn (l-Awstrija) kontra WGV-SAV. Din tal-aħħar, li kkontestat il-mertu tar-rikors, invokat in-nuqqas ta’ ġurisdizzjoni internazzjonali tal-qorti li quddiemha tressqet il-kawża. Hija sostniet,minn naħa, li, fid-dawl tal-oriġini tagħhom, id-drittijiet inkwistjoni kienu dawk ta’ Kerti li kienet residenti fil-Ġermanja meta r-rikors ġie ppreżentat. Min-naħa l-oħra, il-kawża kienet tinvolvi żewġ partijiet li jinsabu f’pożizzjoni ugwali, b’tali mod li r-rikorrenti ma setgħetx tibbenefika mill-protezzjoni fis-sens tar-Regolament Nru 44/2001.
B’digriet tal-21 ta’ Mejju 2008, il-Bezirksgericht Dornbirn ċaħdet ir-rikors minħabba nuqqas ta’ ġurisdizzjoni internazzjonali.
Għaldaqstant il-VGKK appella quddiem il-Landesgericht Feldkirch u talab li d-digriet tal-21 ta’ Mejju 2008 jiġi annullat u li l-qorti tal-ewwel istanza tiġi ordnata tkompli tisma’ l-kawża.
Il-Landesgericht Feldkirch tqajjem tliet argumenti favur il-ġurisdizzjoni tal-qrati Awstrijaċi. L-ewwel nett, fil-fehma tagħha, il-VGKK għandu jitqies bħala l-parti leża, għaliex, wara l-inċident, huwa pprovda benefiċċji lil Kerti. It-tieni nett, minħabba t-trasferiment
ipso jure
skont l-Artikolu 332 tal-ASVG, il-VGKK daħal, mill-mument stess tal-inċident, fid-drittijiet kollha ta’ Kerti. Peress illi huwa daħal fil-pożizzjoni ġuridika tal-persuna li hija assigurata magħha, huwa jinvoka, fir-rikors tiegħu, id-drittijiet ta’ din tal-aħħar u mhux id-drittijiet proprji tiegħu. It-tielet nett, f’każ ta’ inċident gravi li jwassal għal danni fiżiċi, il-persuna direttament leża żżomm id-dritt tagħha għal kumpens għal dannu morali u għal danni materjali. Għalhekk hija tista’ titlob il-kumpens għal dan id-dannu quddiem il-qorti tal-post tad-domiċilju tagħha. Id-drittijiet ta’ rimbors tal-ispejjeż għat-trattament mediku u eventwalment benefiċċji tal-pensjoni tal-irtirar huma, f’dan il-każ, ittrasferiti lill-korp tas-sigurtà soċjali. Jekk l-imsemmi korp ma jkunx jista’ jeżerċita l-istess ġurisdizzjoni, huwa għandu għaldaqstant jippreżenta rikors għal kumpens quddiem qorti ta’ Stat Membru ieħor. F’dawn iċ-ċirkustanzi, il-qrati ta’ diversi Stati Membri jiddeċiedu fuq l-istess fatti, u dan jista’ jmur kontra l-għanijiet tar-Regolament Nru 44/2001, inkwantu sentenzi konfliġġenti jistgħu jingħataw mill-qrati ta’ diversi Stati Membri.
Madankollu, skont il-qorti tar-rinviju, jeżistu żewġ argumenti sabiex ma tiġix rikoxxuta l-ġurisdizzjoni tal-qrati Awstrijaċi. Minn naħa, l-għan tad-Direttiva 2000/26 huwa li jipproteġi lill-parti l-inqas b’saħħitha billi tissemplifika b’mod sinjifikattiv u tiffaċilita l-eżerċizzju tad-drittijiet għal kumpens f’każ ta’ inċidenti stradali li jinvolvu element barrani. B’riferiment għas-sentenza tat-13 ta’ Diċembru 2007, FBTO Schadeverzekeringen (
C-463/06, Ġabra p. I-11321
), korp tas-sigurtà soċjali ma jistax jitqies bħala parti inqas b’saħħitha, li jistħoqqha protezzjoni fl-applikazzjoni tar-regoli tal-ġurisdizzjoni internazzjonali. Min-naħa l-oħra, l-Artikolu 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001 isemmi biss il-persuni leżi u mhux l-eventwali persuna li tiġi ttrasferita d-drittijiet
ipso jure
.
Kien f’dawn iċ-ċirkustanzi li l-Landesgericht Feldkirch iddeċidiet li tissospendi l-proċeduri u li tagħmel lill-Qorti tal-Ġustizzja d-domandi preliminari li ġejjin:
“1)
Ir-riferiment għall-Artikolu 9(1)(b) [tar-Regolament Nru 44/2001], li jinsab fl-Artikolu 11(2) ta’ dan ir-regolament, għandu jiġi interpretat fis-sens li korp ta’ sigurtà soċjali, li lilu jkunu ġew ittrasferiti d-drittijiet tal-persuna direttament leża bis-saħħa tal-liġi (Artikolu 332 tal-ASVG), ikun jista’ jippreżenta rikors dirett kontra l-assiguratur quddiem il-qorti tal-post fi Stat Membru li fih ikun stabbilit, sakemm dan ir-rikors dirett ikun ammissibbli u l-assiguratur ikollu d-domiċilju tiegħu fit-territorju ta’ Stat Membru?
2)
Fil-każ ta’ risposta pożittiva għall-ewwel domanda:
Din il-ġurisdizzjoni teżisti wkoll jekk, meta jiġi ppreżentat ir-rikors, il-persuna direttament leża ma jkollhiex id-domiċilju jew ir-residenza normali fl-Istat Membru li fih il-korp ta’ sigurtà soċjali jkun stabbilit?”
Fuq id-domandi preliminari
L-osservazzjonijiet preliminari
Preliminarjament, għandu jiġi osservat li jeżistu differenzi bejn id-diversi verżjonijiet lingwistiċi tal-Artikolu 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001. B’hekk il-verżjoni Franċiża tuża l-kelma “victime”, li l-interpretazzjoni semantika tagħha tirreferi għall-persuna li tkun sofriet direttament id-dannu. Min-naħa l-oħra, il-verżjoni Ġermaniża, li hija l-lingwa tal-kawża, tuża l-frażi “der Geschädigte”, li tifsser “il-persuna leża”. Issa, din il-frażi tista’ tirreferi mhux biss għall-persuna li tkun sofriet direttament id-dannu, iżda wkoll għal dik li sofrietu indirettament.
F’dan ir-rigward, hija ġurisprudenza stabbilita li l-ħtieġa ta’ interpretazzjoni uniformi tad-dritt Komunitarju teskludi li, fil-każ ta’ dubju, it-test ta’ dispożizzjoni għandu jiġi kkunsidrat b’mod iżolat, iżda teżiġi, bil-kontra, li huwa jiġi interpretat fid-dawl tal-verżjonijiet stabbiliti fil-lingwi uffiċjali l-oħra (ara s-sentenzi tat-12 ta’ Lulju 1979, Koschniske, 9/79, Ġabra p. 2717, punt 6; tat-2 ta’ April 1998, EMU Tabac
et
, C-296/95, Ġabra p. I-1605, punt 36, kif ukoll tad-9 ta’ Marzu 2006, Zuid-Hollandse Milieufederatie u Natuur en Milieu, C-174/05, Ġabra p. I-2443, punt 20), u skont l-istruttura ġenerali u l-għan tal-leġiżlazzjoni li din id-dispożizzjoni tifforma parti minnha (sentenza tas-27 ta’ Ottubru 1977, Bouchereau, 30/77, Ġabra p. 1999, punt 14).
F’dan il-każ, għandu jiġi osservat, minn naħa, li verżjonijiet lingwistiċi oħra tal-Artikolu 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001 isegwu l-verżjoni Ġermaniża u jużaw il-frażi “il-persuna leża”. Dan jgħodd għall-verżjoni Spanjola (“persona perjudicada”), Ċeka (“poškozený”), Daniża (“skadelidte”), Estonjana (“kahju kannatanud pool”), Taljana (“persona lesa”), Pollakka (“poszkodowany”), Slovakka (“poškodený”) u Żvediża (“skadelidande”). Min-naħa l-oħra, fil-punt 26 tas-sentenza FBTO Schadeverzekeringen, iċċitata iktar ’il fuq, il-Qorti tal-Ġustizzja ddeċidiet li l-funzjoni tar-riferiment magħmul fl-Artikolu 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001 hija li mal-lista ta’ persuni li jistgħu jagħmlu talba, li tinsab fl-Artikolu 9(1)(b) ta’ dan ir-regolament, jiżdiedu l-persuni li jkunu sofrew dannu, mingħajr ma ċ-ċirku ta’ dawn il-persuni jiġi ristrett biss għal dawk li jkun sofrewh direttament.
Għaldaqstant l-Artikolu 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001 għandu jiġi interpretat fis-sens li jirreferi għall-persuna leża.
Fuq il-mertu
Fuq l-ewwel domanda
Permezz tal-ewwel domanda tagħha, il-qorti tar-rinviju tistaqsi, essenzjalment, jekk ir-riferiment magħmul mill-Artikolu 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001 għall-Artikolu 9(1)(b) tal-istess regolament, għandux jiġi interpretat fis-sens li korp tas-sigurtà soċjali, li lilu jkunu ġew ittrasferiti d-drittijiet tal-persuna direttament leża f’inċident tat-traffiku, jista’ jippreżenta rikors dirett quddiem il-qrati tal-Istat Membru fejn huwa stabbilit kontra l-assiguratur tal-persuna allegatament responsabbli għall-imsemmi inċident, li huwa stabbilit fi Stat Membru ieħor.
Il-Qorti tal-Ġustizzja diġà kkonstatat li r-riferiment magħmul mill-Artikolu 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001 għall-Artikolu 9(1)(b) tiegħu għandu jiġi interpretat fis-sens li l-qrati tal-post fejn il-persuna leża għandha d-domiċilju tagħha għandhom il-ġurisdizzjoni sabiex jisimgħu azzjoni diretta kontra l-assiguratur tal-persuna li allegatament hija responsabbli meta tali azzjoni tista’ ssir u meta l-assiguratur għandu d-domiċilju tiegħu fit-territorju ta’ Stat Membru (sentenza FBTO Schadeverzekeringen, iċċitata iktar ’il fuq, punt 31).
Fir-rigward tal-assigurazzjoni għar-responsabbiltà ċivili li tirriżulta minn inċidenti tat-traffiku, mill-Artikolu 1(2) tad-Direttiva 72/166 u mill-Artikolu 3 tad-Direttiva 2000/26, interpretati fid-dawl tat-tieni parti tal-premessa 16a ta’ din id-direttiva tal-aħħar, jirriżulta li l-persuna leża għandha d-dritt li tippreżenta rikors quddiem il-qrati tal-post tad-domiċilju tagħha kontra l-assiguratur tal-persuna allegatament responsabbli.
Għaldaqstant għandu jiġi eżaminat jekk korp tas-sigurtà soċjali, li lilu jkunu ġew ittrasferiti d-drittijiet tal-vittma ta’ inċident tat-traffiku, għandux ukoll dan id-dritt.
F’dan ir-rigward, il-VGKK isostni li huwa sofra dannu meta pprovda benefiċċji lill-persuna assigurata miegħu. B’hekk huwa jqis li huwa għandu jitqies bħala persuna leża, skont interpretazzjoni awtonoma ta’ dan il-kunċett. Barra minn hekk, bħala l-korp li lilu ġew ittrasferiti
ipso jure
d-drittijiet tal-persuna assigurata miegħu, huwa daħal, skont il-liġi Awstrijaka, mhux biss fid-drittijiet sostanzjali ta’ din tal-aħħar, iżda wkoll fid-drittijiet proċedurali tagħha, li jinkludu dawk stabbiliti fl-Artikoli 9(1)(b) u 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001. Inkella, jiġifieri jekk isiru distinzjonijiet fl-ambitu tat-trasferiment
ipso jure
, dan il-kunċett ġuridiku jitlef is-sens tiegħu.
Il-Gvern Spanjol jenfasizza b’mod partikolari li jekk il-persuna leża direttament tmut, il-werrieta tagħha, jiġifieri l-persuni li lilhom jiġu ttrasferiti
ipso jure
d-drittijiet tagħha, għandhom ikunu jistgħu jiftħu, quddiem il-qorti tad-domiċilju tagħhom, kawża għad-danni kontra l-assiguratur tal-persuna li allegatament hija responsabbli, bl-istess mod li seta’ jiftaħ il-kawża d-decuius tagħhom meta kien għadu ħaj.
Sabiex tiġi żgurata l-effikaċja sħiħa u l-interpretazzjoni awtonoma tar-Regolament Nru 44/2001, prinċipalment għandu jsir riferiment għall-istruttura u għall-għanijiet tiegħu (sentenzi tal-14 tal-Lulju 1983, Gerling Konzern Speziale Kreditversicherung
et,
201/82, Ġabra p. 2503, punt 11; tal-20 ta’ Marzu 1997, Farrell, C-295/95, Ġabra p. I-1683, punti 12 u 13; tat-3 ta’ Lulju 1997, Benincasa, C-269/95, Ġabra p. I-3767, punt 12, u tal-15 ta’ Jannar 2004, Blijdenstein, C-433/01, Ġabra p. I-981, punt 24). Għaldaqstant, l-applikazzjoni tal-kunċetti ġuridiċi partikolari, bħalma huwa t-trasferiment
ipso jure,
previst kemm mid-dritt Awstrijak kif ukoll mis-sistemi ġuridiċi tal-Istati Membri, ma tistax taffettwa l-interpretazzjoni tad-dispożizzjonijiet tal-imsemmi regolament. Inkella l-interpretazzjoni tar-Regolament Nru 44/2001 tiġi neċessarjament suġġetta għad-dritt nazzjonali tal-Istati Membri u l-applikazzjoni uniformi tiegħu fil-Komunità tiġi kompromessa.
F’dan ir-rigward, il-premessa 11 tar-Regolament Nru 44/2001 tipprovdi li r-regoli ta’ ġurisdizzjoni għandu jkollhom livell għoli ta’ prevedibbiltà u għandhom ikunu stabbiliti fuq il-prinċipju li l-ġurisdizzjoni hija ġeneralment ibbażata fuq id-domiċilju tal-konvenut u li din il-ġurisdizzjoni għandha dejjem tkun disponibbli, ħlief f’ċerti sitwazzjonijiet definiti sewwa li fihom is-suġġett tal-kawża jew l-awtonomija tal-partijiet jiġġustifikaw kriterju ieħor ta’ rabta.
B’hekk, il-ġurisdizzjoni tal-qrati tal-Istat Membru li fit-territorju tiegħu l-konvenut għandu d-domiċilju tiegħu, indipendentement min-nazzjonalità tiegħu, tikkostitwixxi, fis-sistema tal-imsemmi regolament, il-prinċipju ġenerali, stabbilit fl-Artikolu 2(1), ta’ dan ir-regolament (sentenzi tad-19 ta’ Jannar 1993, Shearson Lehman Hutton, C-89/91, Ġabra p. I-139, punt 14; tal-5 ta’ Frar 2004, Frahuil, C-265/02, Ġabra p. I-1543, punt 23; tat-13 ta’ Lulju 2006, Reisch Montage, C-103/05, Ġabra p. I-6827, punt 22, u tal-11 ta’ Ottubru 2007, Freeport, C-98/06, Ġabra p. I-8319, punt 34).
L-Artikolu 3(1) ta’ dan ir-regolament jidderoga mill-imsemmi prinċipju ġenerali. Fil-fatt, huwa jipprovdi li l-persuni li għandhom id-domiċilju tagħhom fit-territorju ta’ Stat Membru jistgħu jissejħu quddiem il-qrati ta’ Stat Membru ieħor, iżda dan iseħħ biss abbażi tar-regoli stabbiliti fis-Sezzjonijiet 2 sa 7 tal-Kapitolu II tar-Regolament Nru 44/2001 (sentenzi ċċitati iktar ’il fuq, Reisch Montage, punt 22, u Freeport, punt 34).
Għaldaqstant, l-imsemmija regoli ta’ ġurisdizzjoni li jidderogaw mill-prinċipju ġenerali ma jistgħux jagħtu lok għal interpretazzjoni li tmur lil ’hinn mis-sitwazzjonijiet previsti b’mod espliċitu mir-Regolament Nru 44/2001 (ara, b’mod partikolari, is-sentenzi tal-21 ta’ Ġunju 1978, Bertrand, 150/77, Ġabra p. 1431, punt 17; tas-17 ta’ Ġunju 1992, Handte, C-26/91, Ġabra p. I-3967, punt 14, Shearson Lehman Hutton, iċċitata iktar ’il fuq, punt 16; tat-13 ta’ Lulju 2000, Group Josi, C-412/98, Ġabra p. I-5925, punt 49, u Freeport, iċċitata iktar ’il fuq, punt 35).
Is-Sezzjoni 3 tal-Kapitolu II ta’ dan ir-regolament tistabbilixxi sistema awtonoma ta’ tqassim tal-ġurisdizzjoni fil-qasam tal-assigurazzjoni (sentenza tat-12 ta’ Mejju 2005, Société financière et industrielle du Peloux, C-112/03, Ġabra p. I-3707, punt 29). L-għan ta’ din is-sezzjoni huwa, skont il-premessa 13 tar-Regolament Nru 44/2001, li l-parti l-inqas b’saħħitha tiġi mħarsa permezz ta’ regoli ta’ ġurisdizzjoni iktar favorevoli għall-interessi tagħha mir-regoli ġenerali.
Il-funzjoni ta’ protezzjoni sodisfatta minn dawn id-dispożizzjonijiet timplika li l-applikazzjoni tar-regoli ta’ ġurisdizzjoni speċjali, previsti għal dan l-għan mir-Regolament Nru 44/2001, ma tiġix estiża biex tinkludi persuni li għalihom din il-protezzjoni mhix iġġustifikata.
Madankollu ma ġiex sostnut li korp tas-sigurtà soċjali, bħalma huwa l-VGKK, huwa parti ekonomikament inqas b’saħħitha u ġuridikament b’inqas esperjenza minn assiguratur għal responsabbilta ċivili, bħalma hija WGV-SAV. B’mod ġenerali, il-Qorti tal-Ġustizzja diġà ppeċiżat li l-ebda protezzjoni speċjali mhija ġġustifikata fil-każ fejn ir-relazzjonijiet huma bejn professjonisti fis-settur tal-assigurazzjoni u li ħadd fosthom ma jista’ jiġi preżunt li qiegħed f’pożizzjoni dgħajfa meta mqabbel mal-ieħor (sentenza tas-26 ta’ Mejju 2005, GIE Réunion européenne
et
, C-77/04, Ġabra p. I-4509, punt 20).
Għaldaqstant, korp tas-sigurtà soċjali, li lilu ġew ittrasferiti
ipso jure
d-drittijiet tal-persuna li hija direttament leża f’inċident tat-traffiku, ma jistax jinvoka d-dispożizzjonijiet tal-Artikolu 9(1)(b) flimkien ma’ dawk tal-Artikolu 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001 sabiex jippreżenta rikors dirett quddiem il-qrati tal-Istat Membru fejn huwa stabbilit kontra l-assiguratur tal-persuna li allegatament hija responsabbli għall-imsemmi inċident, u li hija stabbilita fi Stat Membru ieħor.
Min-naħa l-oħra, il-korp li lilu ġew ittrasferiti
ipso jure
d-drittijiet tal-persuna li hija direttament leża, li huwa nnifsu jista’ jitqies bħala l-parti l-inqas b’saħħitha, għandu jkun jista’ jibbenefika mir-regoli speċjali ta’ ġurisdizzjoni definiti fl-imsemmija dispożizzjonijiet. Kif sostna l-Gvern Spanjol, dan huwa minnu b’mod partikolari fil-każ tal-werrieta tal-vittma ta’ inċident.
Barra minn hekk, il-konklużjoni magħmula fil-punt 43 ta’ din is-sentenza hija kkonfermata mill-ġurisprudenza tal-Qorti tal-Ġustizzja dwar ir-regoli speċjali fil-qasam tal-kuntratti tal-konsumatur stabbiliti fis-Sezzjoni 4 tal-Kapitolu II tar-Regolament Nru 44/2001, li għandhom ukoll l-għan li jipproteġu lill-parti l-inqas b’saħħitha. Fil-fatt, il-Qorti tal-Ġustizzja stabbilixxiet li l-persuna li lilha jiġu ttrasferiti d-drittijiet li, fl-eżerċizzju tal-attività professjonali tagħha, tidher quddiem il-qorti sabiex titlob id-dejn ta’ min ikun ittrasferixxa d-drittijiet lilha, li jirriżulta minn kuntratt konkluż minn konsumatur, ma tistax tibbenefika mir-regoli ta’ ġurisdizzjoni speċjali previsti fil-qasam tal-kuntratti konklużi mill-konsumaturi, għaliex l-għan ta’ dawn ir-regoli huwa l-protezzjoni tal-parti li hija ekonomikament l-inqas b’saħħitha u li ġuridikament għandha inqas esperjenza (sentenza Shearson Lehman Hutton, iċċitata iktar ’il fuq, punti 20 sa 24).
Is-sentenza Blijdenstein, iċċitata iktar ’il fuq, tikkonferma wkoll il-konklużjoni magħmula fil-punt 43 ta’ din is-sentenza. Fil-punt 34 tas-sentenza Blijdenstein, il-Qorti tal-Ġustizzja interpretat l-Artikolu 5(2) tal-Konvenzjoni tas-27 ta Settembru 1968 dwar il-ġurisdizzjoni u l-eżekuzzjoni tas-sentenzi f’materji ċivili u kummerċjali (
ĠU 1972, L 299, p. 32
), kif emendata bil-Konvenzjoni tad-9 ta’ Ottubru 1978 dwar l-adeżjoni tar-Renju tad-Danimarka, tal-Irlanda u tar-Renju Unit tal-Gran Brittanja u l-Irlanda ta’ Fuq (
ĠU L 304, p. 1
, u — test emendat — p. 77), bil-Konvenzjoni tal-25 ta’ Ottubru 1982 dwar l-adeżjoni tar-Repubblika Ellenika (
ĠU L 388, p. 1
) u bil-Konvenzjoni tas-26 ta’ Mejju 1989 dwar l-adeżjoni tar-Renju ta’ Spanja u tar-Repubblika tal-Portugall (
ĠU L 285, p. 1
), fis-sens li huwa ma jippermettix lil korp pubbliku li jippreżenta quddiem il-qrati tal-Istat kontraenti fejn huwa stabbilit rikors għall-irkupru tal-ammont li, b’applikazzjoni tad-dritt pubbliku, huwa ħallas lil kreditur ta’ manteniment, li l-korp daħal fid-drittijiet tiegħu, kontra d-debitur tal-manteniment li għandu d-domiċilju tiegħu fi Stat Membru ieħor, inkwantu dan il-korp mhuwiex, meta mqabbel mad-debitur tal-manteniment, il-parti l-inqas b’saħħitha.
Fid-dawl tal-kunsiderazzjonijiet preċedenti, ir-risposta għall-ewwel domanda għanda tkun li r-riferiment magħmul mill-Artikolu 11(2) tar-Regolament Nru 44/2001 għall-Artikolu 9(1) tal-istess regolament, għandu jiġi interpretat fis-sens li korp tas-sigurtà soċjali, li lilu ġew ittrasferiti
ipso jure
d-drittijiet tal-persuna li ġiet leża direttament f’inċident tat-traffiku, ma jistax jippreżenta rikors quddiem il-qrati tal-Istat Membru fejn huwa stabbilit kontra l-assiguratur tal-persuna li allegatament hija responsabbli għall-imsemmi inċident u li huwa stabbilit fi Stat Membru ieħor.
Fuq it-tieni domanda
Fid-dawl tar-riposta għall-ewwel domanda, ma hemmx lok li tingħata risposta għat-tieni domanda magħmula mill-qorti tar-rinviju.
Fuq l-ispejjeż
Peress li l-proċedura għandha, fir-rigward tal-partijiet fil-kawża prinċipali, in-natura ta’ kwistjoni mqajma quddiem il-qorti tar-rinviju, hija din il-qorti li tiddeċiedi fuq l-ispejjeż. L-ispejjeż sostnuti għas-sottomissjoni tal-osservazzjonijiet lill-Qorti tal-Ġustizzja, barra dawk tal-imsemmija partijiet, ma jistgħux jitħallsu lura.
Għal dawn il-motivi, Il-Qorti tal-Ġustizzja (It-Tielet Awla) taqta’ u tiddeċiedi:
Ir-riferiment magħmul mill-Artikolu 11(2) tar-Regolament tal-Kunsill (KE) Nru 44/2001, tat-22 ta’ Diċembru 2000, dwar ġurisdizzjoni, rikonoxximent u eżekuzzjoni ta’ sentenzi f’materji ċivili u kummerċjali, għall-Artikolu 9(1)(b) tal-istess regolament għandu jiġi interpretat fis-sens li korp tas-sigurtà soċjali, li lilu ġew ittrasferiti
ipso jure
d-drittijiet tal-persuna li ġiet leża direttament f’inċident tat-traffiku, ma jistax jippreżenta rikors quddiem il-qrati tal-Istat Membru fejn huwa stabbilit kontra l-assiguratur tal-persuna li allegatament hija responsabbli għall-imsemmi inċident u li huwa stabbilit fi Stat Membru ieħor.
Firem
(
*1
) Lingwa tal-kawża: il-Ġermaniż. | [
"Regolament (KE) Nru 44/2001",
"Artikoli 9(1)(b) u 11(2)",
"Kompetenza fil-qasam tal-assigurazzjoni",
"Aċċident tat-traffiku",
"Trasferiment ipso jure tad-drittijiet tal-vittma favur korp tas-sigurtà soċjali",
"Rikors għal kumpens kontra l-assiguratur tal-persuna allegatament responsabbli",
"Għan tal-protezzjoni tal-parti l-anqas b’saħħitha"
] |
61995CJ0131 | da | Dommens præmisser
1 Ved kendelse af 25. oktober 1994, indgaaet til Domstolen den 21. april 1995, har Nederlandenes Raad van State i medfoer af EF-traktatens artikel 177 forelagt Domstolen to praejudicielle spoergsmaal vedroerende fortolkningen af artikel 67 i Raadets forordning (EOEF) nr. 1408/71 af 14. juni 1971 om anvendelse af de sociale sikringsordninger paa arbejdstagere, selvstaendige erhvervsdrivende og deres familiemedlemmer, der flytter inden for Faellesskabet, som aendret og ajourfoert ved Raadets forordning (EOEF) nr. 2001/83 af 2. juni 1983 (EFT L 230, s. 6, herefter »forordningen«), og af EF-traktatens artikel 6.
2 Spoergsmaalene er blevet rejst under en sag mellem P.J. Huijbrechts og Commissie voor de behandeling van administratieve geschillen ingevolge artikel 41 der Algemene Bijstandswet in de provincie Noord-Brabant (herefter »Commissie«) vedroerende tildeling af en fortsaettelsesydelse til en arbejdsloeshedsydelse i henhold til Wet inkomensvoorziening oudere en gedeeltelijk arbeidsongeschikte werkloze werknemers (lov om ydelser til aeldre og delvis uarbejdsdygtige arbejdsloese arbejdstagere, Stbl. 1986, s. 565, herefter »IOAW«).
3 Ifoelge IOAW's artikel 4, stk. 1, tildeles der en ydelse bl.a. til en »arbejdsloes« arbejdstager, der i lovens artikel 2, stk. 1, in initio, og litra a), er beskrevet som en person, der
»1. er arbejdsloes og endnu ikke fyldt 65 aar
2. er blevet arbejdsloes efter det fyldte 50. aar, dog uden at vaere fyldt 57,5 aar, og
3. som derefter i hele den periode, hvor ydelserne kan udbetales, jf. artikel 42, stk. 1 og 2, eller artikel 43, stk. 2, artikel 49, stk. 1, samt artikel 76 i Werkloosheidswet (den nederlandske lov om obligatorisk arbejdsloeshedsforsikring, Stbl. 1986, s. 566) i det omfang, denne finder anvendelse, har modtaget en ydelse til daekning af loentab og herefter en fortsat ydelse i henhold til samme lov.«
4 P.J. Huijbrechts, der er nederlandsk statsborger, havde loennet beskaeftigelse i Bergen op Zoom (Nederlandene) fra 1968 til 1982, mens hun havde bopael i Belgien. Hun oppebar efter at vaere blevet afskediget en arbejdsloeshedsydelse i Belgien. Ved udgangen af december 1987 flyttede hun til Nederlandene, hvorefter hun i endnu tre maaneder oppebar arbejdsloeshedsydelsen i henhold til den belgiske lovgivning.
5 Den 5. april 1988 indgav hun til College van Burgemeester en Wethanders for Putte kommune (Nederlandene) en ansoegning om at faa tildelt en ydelse i henhold til IOAW. Ansoegningen blev afslaaet den 15. august 1989 med den begrundelse, at hun ikke opfyldte betingelsen i IOAW's artikel 2, stk. 1, in initio, og litra a), nr. 3. Ved afgoerelse af 10. oktober 1989 afviste ovennaevnte College ligeledes den klage, hun havde indgivet over afslaget.
6 Huijbrechts indbragte derefter sagen for Commissie under henvisning til forordningens artikel 67, hvorefter den kompetente institution i en medlemsstat i forbindelse med erhvervelse, bevarelse eller generhvervelse af ret til ydelser ved arbejdsloeshed i fornoedent omfang skal medregne forsikrings- eller beskaeftigelsesperioder, der er tilbagelagt efter enhver anden medlemsstats lovgivning.
7 Den 27. august 1990 afviste Commissie Huijbrechts' klage med den begrundelse dels, at hun ikke kunne anses for at vaere arbejdsloes arbejdstager i IOAW's forstand, dels at IOAW ikke er en forsikring i forordningens forstand.
8 Huijbrechts indbragte denne afgoerelse for Nederlandenes Raad van State. Under behandlingen heraf har hun gentaget argumentet om, at hun i medfoer af forordningens artikel 67 opfylder betingelserne i IOAW's artikel 2, stk. 1, in initio, og litra a), nr. 3.
9 Paa denne baggrund besluttede Raad van State at udsaette sagen og forelaegge Domstolen foelgende praejudicielle spoergsmaal:
»1) Naar en medlemsstat goer tildeling af en fortsaettelsesydelse til en arbejdsloeshedsydelse, jf. IOAW's artikel 2, stk. 1, in initio, og litra a), nr. 3, betinget af, at vedkommende person i henhold til den i medlemsstaten gaeldende lovgivning om forsoergelse ved arbejdsloeshed har modtaget en ydelse i den samlede ydelsesperiode, skal da i henhold til artikel 67 i Raadets forordning (EOEF) nr. 1408/71 om anvendelse af de sociale sikringsordninger paa arbejdstagere, selvstaendige erhvervsdrivende og deres familiemedlemmer, der flytter inden for Faellesskabet, de perioder, hvor vedkommende i en anden medlemsstat har modtaget en arbejdsloeshedsydelse, betragtes som forsikringsperioder eller som beskaeftigelsesperioder?
2) Saafremt spoergsmaal 1) besvares benaegtende, er der da tale om forskelsbehandling paa grundlag af nationalitet, som omhandlet i EOEF-traktatens artikel 7 (nu EF-traktatens artikel 6), naar der ved vurderingen af, om et krav, som anfoert i IOAW's artikel 2, stk. 1, in initio, og litra a), nr. 3 - hvorefter vedkommende person i henhold til den i den kompetente medlemsstat gaeldende lovgivning om forsoergelse ved arbejdsloeshed skal have modtaget en ydelse i den samlede ydelsesperiode - er opfyldt, ikke tages hensyn til de arbejdsloeshedsydelser, som vedkommende har modtaget i en anden medlemsstat?«
10 Disse to spoergsmaal, der boer besvares samlet, drejer sig, saaledes som de er formuleret, alene om, hvorvidt forordningens artikel 67 eller, hvis dette ikke er tilfaeldet, traktatens artikel 6, finder anvendelse i en situation, som den i hovedsagen omhandlede.
11 Det bemaerkes dog, at Domstolen, som inden for rammerne af traktatens artikel 177 kan oplyse de nationale domstole i medlemsstaterne om alle de momenter, der angaar fortolkningen af faellesskabsretten, kan inddrage faellesskabsretlige regler, som den nationale domstol ikke har henvist til i sine praejudicielle spoergsmaal (dom af 2.2.1994, sag C-315/92, Verband Sozialer Wettbewerb, Sml. I, s. 317, praemis 7).
12 Under hensyn til hovedsagens faktiske omstaendigheder er der saaledes med henblik paa at give den nationale ret et nyttigt svar grund til at undersoege, om andre relevante bestemmelser i forordningen end artikel 67 ligeledes finder anvendelse.
13 Hvad angaar forordningens personelle anvendelsesomraade henvises til dens artikel 2. I henhold til artikel 2, stk. 1, finder forordningen anvendelse paa »arbejdstagere og selvstaendige erhvervsdrivende, som er eller har vaeret omfattet af lovgivningen i en eller flere medlemsstater, og som er statsborgere i en af disse stater«.
14 Ifoelge forordningens artikel 1, litra b), er en »graensearbejder« enhver arbejdstager eller selvstaendig erhvervsdrivende, som udoever sin erhvervsmaessige virksomhed paa en medlemsstats omraade, men er bosat paa en anden medlemsstats omraade, hvortil han som hovedregel vender tilbage hver dag eller mindst en gang om ugen.
15 Sagsoegeren i hovedsagen opfylder denne definition af en arbejdstager. Huijbrechts har nemlig mellem 1968 og 1982 udoevet en erhvervsmaessig virksomhed paa nederlandsk omraade, mens hun havde bopael paa belgisk omraade, hvortil hun vendte tilbage hver dag eller mindst en gang om ugen.
16 Hvad angaar fortolkningen af forordningens materielle bestemmelser, er det ifoelge Domstolens faste praksis noedvendigt ikke blot at tage hensyn til disse bestemmelsers ordlyd, men ogsaa til deres sammenhaeng og de formaal, der tilstraebes med de regler, som de indgaar i (dom af 2.6.1994, sag C-30/93, AC-ATEL Electronics Vertriebs, Sml. I, s. 2305, praemis 21).
17 Bestemmelserne i forordningens afsnit II udgoer et fuldstaendigt og ensartet system af lovkonfliktregler, hvis formaal er, at arbejdstagere, der flytter inden for Faellesskabet, skal vaere omfattet af den sociale sikringsordning i en enkelt medlemsstat, saaledes at overlapninger mellem gaeldende nationale ordninger og de vanskeligheder, som dette kan give anledning, undgaas (dom af 24.3.1994, sag C-71/93, Van Poucke, Sml. I, s. 1101, praemis 22).
18 Med henblik herpaa bestemmer forordningens artikel 13, stk. 1, at »... de personer, der er omfattet af denne forordning, alene (er) undergivet lovgivningen i én medlemsstat«, og at »spoergsmaalet om, hvilken lovgivning der skal anvendes, afgoeres efter bestemmelserne i dette afsnit«. Ifoelge artikel 13, stk. 2, litra a), »er en person, der har loennet beskaeftigelse paa en medlemsstats omraade, omfattet af denne stats lovgivning, selv om han er bosat paa en anden medlemsstats omraade ...«.
19 Domstolen har fastslaaet, at denne sidstnaevnte bestemmelse alene har til formaal at udpege den anvendelige nationale lovgivning og ikke at fastsaette betingelserne for eksistensen af en ret eller pligt til at tilslutte sig en social sikringsordning (dom af 3.5.1990, sag C-2/89, Kits van Heijningen, Sml. I, s. 1755, praemis 19).
20 Den almindelige regel i artikel 13 praeciseres hvad angaar arbejdsloeshedsydelser i forordningens artikel 67 og 68, som vedroerer beregning af arbejdsloeshedsydelser, og i artikel 69, hvorefter retten til ydelser under visse omstaendigheder bevares i den stat, hvor arbejdstageren senest har haft beskaeftigelse, saafremt den paagaeldende rejser til en eller flere andre medlemsstater for at soege beskaeftigelse dér.
21 Det foelger af de ovennaevnte bestemmelser, at den kompetente stat for saa vidt angaar arbejdsloeshedsydelser er den medlemsstat, hvor arbejdstageren senest har haft beskaeftigelse (jf. dom af 7.3.1985, sag 145/84, Cochet, Sml. s. 801, praemis 14), saaledes at det i henhold til forordningens artikel 1, litra o) og q), principielt paahviler denne medlemsstat at udbetale saadanne ydelser.
22 Forordningen indeholder imidlertid en undtagelse til dette princip for saa vidt angaar graensearbejdere. Artikel 71, stk. 1, litra a), nr. ii), bestemmer nemlig:
»1. Arbejdsloese arbejdstagere, som under deres seneste beskaeftigelse var bosat i en anden medlemsstat end den kompetente stat, modtager ydelser efter foelgende regler:
a) i) ...
ii) graensearbejdere, der er helt arbejdsloese, modtager ydelser efter lovgivningen i den medlemsstat, paa hvis omraade de er bosat, som om de under deres seneste beskaeftigelse havde vaeret omfattet af denne lovgivning; disse ydelser udbetales af bopaelsstedets institution for denne institutions regning
...«
23 Det foelger af denne bestemmelse, at en graensearbejder, der er helt arbejdsloes, ikke har ret til arbejdsloeshedsydelse i den stat, hvor han senest var beskaeftiget, selv om han har betalt bidrag hertil, idet han har pligt til at vaere medlem af bopaelsstatens sociale sikringsordning og dér oppebaere arbejdsloeshedsydelser i henhold til dennes lovgivning i den periode, hvor han er bosat dér.
24 Ifoelge ordlyden af forordningens artikel 71, stk. 1, litra a), nr. ii), udbetaler den medlemsstat, paa hvis omraade graensearbejderen er bosat, disse ydelser, »som om« denne stat var seneste beskaeftigelsesstat. Selv om denne retlige fiktion suspenderer den seneste beskaeftigelsesstats forpligtelser, saa laenge den arbejdsloese fortsat er bosat i en anden medlemsstat, er konsekvensen ikke, at de ophaeves.
25 Domstolen har saaledes i ovennaevnte Cochet-dom fastslaaet dels, at forordningens artikel 71, stk. 1, litra a), nr. ii), opretholder princippet om, at den kompetente stat er den, hvor arbejdstageren senest har haft beskaeftigelse (praemis 15), dels at artikel 69 om »arbejdsloese, der rejser til en anden medlemsstat end den kompetente stat« ikke finder anvendelse paa en helt arbejdsloes graensearbejder, som, naar han ikke laengere udoever sin seneste beskaeftigelse, tager bopael paa den kompetente medlemsstats omraade, dvs. den medlemsstat, hvor han senest har haft beskaeftigelse.
26 Det foelger heraf, at i en situation som den, der foreligger i hovedsagen, kan det forhold, at Huijbrechts har haft bopael Belgien, og at hun dér i henhold til forordningens artikel 71, litra a), nr. ii), har oppebaaret en arbejdsloeshedsydelse i henhold til den belgiske lovgivning, ikke medfoere, at den seneste beskaeftigelsesstat, nemlig Kongeriget Nederlandene, fratages den principielle kompetence. Kongeriget Belgien var nemlig forpligtet til at udbetale ydelsen, »som om« det var den seneste beskaeftigelsesstat.
27 Det skyldes en forkert anvendelse af forordningens bestemmelser, at Huijbrechts i tre maaneder efter flytningen til Nederlandene fortsat har oppebaaret arbejdsloeshedsydelse i henhold til den belgiske lovgivning. Denne omstaendighed kan derfor ikke paavirke hendes retsstilling.
28 Det foelger i det hele af det anfoerte, at naar en arbejdsloes graensearbejder efter at have oppebaaret arbejdsloeshedsydelser i bopaelsstaten tager bopael i den stat, hvor han senest havde beskaeftigelse, ophoerer undtagelsen i forordningens artikel 71, stk. 1, litra a), nr. ii), med at finde anvendelse, saaledes at den stat, hvor han senest havde beskaeftigelse, skal paabegynde eller genoptage opfyldelsen de forpligtelser, der foelger af forordningen for denne stat vedroerende arbejdsloeshedsydelser. De ydelser, der midlertidigt udbetales af bopaelsstaten, skal derfor tages i betragtning ved anvendelsen af lovgivningen i den stat, hvor han senest havde beskaeftigelse, som om de var udbetalt af denne stat.
29 Herefter og uden at det er noedvendigt at gennemgaa traktatens artikel 6, maa de forelagte spoergsmaal besvares med, at forordningens bestemmelser om arbejdsloeshedsydelser, navnlig artikel 71, stk. 1, litra a), nr. ii), sammenholdt med artikel 13, skal fortolkes saaledes, at naar tilkendelse af en fortsaettelsesydelse til en arbejdsloeshedsydelse i den stat, hvor den paagaeldende havde sin seneste beskaeftigelse, er betinget af, at den paagaeldende har oppebaaret en arbejdsloeshedsydelse i et bestemt tidsrum, er denne stat forpligtet til at tage den arbejdsloeshedsydelse i betragtning, som graensearbejderen har oppebaaret i bopaelsstaten i overensstemmelse med artikel 71, stk. 1, litra a), nr. ii), som om ydelsen er oppebaaret i foerstnaevnte stat.
Afgørelse om sagsomkostninger
Sagens omkostninger
30 De udgifter, der er afholdt af den nederlandske og spanske regering samt af Kommissionen for De Europaeiske Faellesskaber, som har afgivet indlaeg for Domstolen, kan ikke erstattes. Da sagens behandling i forhold til hovedsagens parter udgoer et led i den sag, der verserer for den nationale ret, tilkommer det denne at traeffe afgoerelse om sagens omkostninger.
Afgørelse
Paa grundlag af disse praemisser
kender
DOMSTOLEN
(Femte Afdeling)
vedroerende de spoergsmaal, der er forelagt af Nederlandenes Raad van State ved kendelse af 25. oktober 1994, for ret:
Bestemmelserne vedroerende arbejdsloeshedsydelser i Raadets forordning (EOEF) nr. 1408/71 af 14. juni 1971 om anvendelse af de sociale sikringsordninger paa arbejdstagere, selvstaendige erhvervsdrivende og deres familiemedlemmer, der flytter inden for Faellesskabet, som aendret og ajourfoert ved Raadets forordning (EOEF) nr. 2001/83 af 2. juni 1983, navnlig artikel 71, stk. 1, litra a), nr. ii), sammenholdt med artikel 13, skal fortolkes saaledes, at naar tilkendelse af en fortsaettelsesydelse til en arbejdsloeshedsydelse i den stat, hvor den paagaeldende havde sin seneste beskaeftigelse, er betinget af, at den paagaeldende har oppebaaret en arbejdsloeshedsydelse i et bestemt tidsrum, er denne stat forpligtet til at tage den arbejdsloeshedsydelse i betragtning, som graensearbejderen har oppebaaret i bopaelsstaten i overensstemmelse med artikel 71, stk. 1, litra a), nr. ii), som om ydelsen er oppebaaret i foerstnaevnte stat. | [
"Social sikring",
"Grænsearbejder der er helt arbejdsløs",
"Arbejdsløshedsydelse i den kompetente medlemsstat",
"Forordning (EØF) nr. 1408/71"
] |
61990CJ0016 | el | Με Διάταξη της 12ης Δεκεμβρίου 1989, που περιήλθε στο Δικαστήριο στις 22 Ιανουαρίου 1990, το Finanzgericht Bremen (δεύτερο τμήμα) υπέβαλε, δυνάμει του άρθρου 177 της Συνθήκης ΕΟΚ, προδικαστικό ερώτημα ως προς το κύρος του κανονισμού (ΕΟΚ) 725/89 του Συμβουλίου, της 20ής Μαρτίου 1989, για την επιβολή οριστικού δασμού αντιντάμπινγκ στις εισαγωγές ψηκτρών και πινέλων για χρωμάτισμα, επίχριση και βερνίκωμα και παρόμοιων ψηκτρών και πινέλων, καταγωγής Λαϊκής Δημοκρατίας της Κίνας, και για την οριστική είσπραξη του προσωρινού δασμού αντιντάμπινγκ που επιβάλλεται στις εισαγωγές αυτές (
ΕΕ L 79, σ. 24
).
To ερώτημα αυτό ανέκυψε στο πλαίσιο διαφοράς μεταξύ του Detlef Nolle, υπό την εμπορική επωνυμία Eugen Nolle ( στο εξής: Nolle ), και του Hauptzollamt Bremen-Freihafen (στο εξής: Hauptzollamt), σχετικά με οριστικούς δασμούς αντιντάμπινγκ τους οποίους το Hauptzollamt επέβαλε στις εισαγωγές εκ μέρους του Nolle πινέλων προελεύσεως Κίνας.
Στις 21 Νοεμβρίου 1988, 8 Φεβρουαρίου και 14 Φεβρουαρίου 1989, ο Nolle προσκόμισε στο Hauptzollamt τρεις παρτίδες πινέλων για χρωμάτισμα και καθαρισμό καταγωγής Κίνας εμπίπτουσες στη δασμολογική διάκριση 96034010 της συνδυασμένης ονοματολογίας, προκειμένου να τις θέσει σε ελεύθερη κυκλοφορία. Σε πρώτη φάση το Hauptzollamt απήτησε, βάσει του άρθρου 1 του κανονισμού ( ΕΟΚ ) 3052/88 της Επιτροπής, της 29ης Σεπτεμβρίου 1988, για τη επιβολή προσωρινού δασμού αντιντάμπινγκ στις εισαγωγές ψηκτρών και πινέλων για χρωμάτισμα, επίχριση και βερνίκωμα και παρομοίων ψηκτρών και πινέλων καταγωγής Λαϊκής Δημοκρατίας της Κίνας (
ΕΕ L 272, σ. 16
), την καταβολή προσωρινού δασμού αντιντάμπινγκ, για τον οποίο ο Nolle συνέστησε εγγύηση κατά το άρθρο 1, παράγραφος 4, του κανονισμού αυτού, υπό τη μορφή τραπεζικής εγγυήσεως με αποκλεισμό της ενστάσεως διζήσεως, ύψους 31000 γερμανικών μάρκων (DM), 17000 DM και 4400 DM, αντίστοιχα, ήτοι συνολικώς 52400 DM για τις τρεις παρτίδες.
Με τρεις αποφάσεις της 14ης Απριλίου 1989 το Hauptzollamt κάλεσε στη συνέχεια τον Nolle να καταβάλει αντίστοιχα, για τις τρεις εισαγωγές, 29937,04 DM, 16972,57 DM και 4307,79 DM, ήτοι συνολικώς 51217,40 DM ως οριστικό δασμό αντιντάμπινγκ αντίστοιχο, κατά το άρθρο 1 του προαναφερθέντος κανονισμού 725/89 ( στο εξής: επίδικος κανονισμός ), του 69 % της καθαρής τιμής ανά τεμάχιο, ελεύθερο στα κοινοτικά σύνορα, μη εκτελωνισμένο.
Στις 3 Μαΐου 1989 ο Nölle υπέβαλε ένσταση στο Hauptzollamt, ισχυριζόμενος ότι οι αποφάσεις της 14ης Απριλίου του ίδιου έτους ήταν παράνομες, για τον λόγο ότι ο επίδικος κανονισμός επί του οποίου στηρίζονταν είχε εκδοθεί κατά παράβαση υπέρτερων κανόνων του κοινοτικού δικαίου. Ύστερα από την απόρριψη της ενστάσεως του ο Nölle άσκησε ενώπιον του Finanzgericht Bremen προσφυγή ακυρώσεως κατά των τριών αυτών αποφάσεων.
Σ' αυτό το πλαίσιο το εθνικό δικαστήριο υπέβαλε στο Δικαστήριο το εξής προδικαστικό ερώτημα:
« Είναι έγκυρος ο κανονισμός ( ΕΟΚ ) 725/89 του Συμβουλίου, της 20ής Μαρτίου 1989; »
Στην έκθεση ακροατηρίου αναπτύσσονται διεξοδικώς τα πραγματικά περιστατικά της κύριας δίκης, η διαδικασία, καθώς και οι γραπτές παρατηρήσεις που κατατέθηκαν ενώπιον του Δικαστηρίου. Τα στοιχεία αυτά της δικογραφίας δεν επαναλαμβάνονται ανωτέρω παρά μόνο καθόσον απαιτείται για τη συλλογιστική του Δικαστηρίου.
Το εθνικό δικαστήριο στηρίζει τις αμφιβολίες του ως προς το κύρος του επίδικου κανονισμού στους λόγους που επικαλέστηκε ο προσφεύγων της κύριας δίκης, δηλαδή σε παράβαση του άρθρου 2, παράγραφος 5, στοιχείο α, του κανονισμού ( ΕΟΚ ) 2423/88 του Συμβουλίου, της 11ης Ιουλίου 1988, για την άμυνα κατά των εισαγωγών που αποτελούν αντικείμενο ντάμπινγκ ή επιδοτήσεων εκ μέρους χωρών μη μελών της Ευρωπαϊκής Οικονομικής Κοινότητας (
ΕΕ L 209, σ. 1
, στο εξής: βασικός κανονισμός ).
Η διάταξη αυτή ορίζει ότι:
« Στην περίπτωση εισαγωγών από χώρες που δεν έχουν οικονομία της αγοράς (...) η κανονική αξία καθορίζεται με τρόπο κατάλληλο και μη στερούμενο λογικής με βάση ένα από τα ακόλουθα κριτήρια:
α)
την τιμή στην οποία πράγματι πωλείται ένα ομοειδές προϊόν μιας τρίτης χώρας με οικονομία της αγοράς:
i)
για την κατανάλωση στην εσωτερική αγορά αυτής της χώρας
ή
ii)
σε άλλες χώρες περιλαμβανομένης της Κοινότητας (... ) »
Πρέπει να υπογραμμιστεί καταρχάς ότι ο σκοπός του άρθρου 2, παράγραφος 5, του βασικού κανονισμού είναι να μη λαμβάνονται υπόψη οι τιμές και το κόστος χωρών που δεν έχουν οικονομία της αγοράς, οι οποίες δηλαδή δεν αποτελούν την κανονική συνισταμένη των δυνάμεων που ασκούνται στην αγορά ( βλ. απόφαση της 11ης Ιουλίου 1990, υποθ.
C-305/86 και C-160/87, Neotype Techmashexport κατά Επιτροπής και Συμβουλίου, Συλλογή 1990, σ. I-2945
).
Πρέπει να υπομνηστεί επίσης ότι η επιλογή της χώρας αναφοράς εντάσσεται στο πλαίσιο της ευχέρειας εκτιμήσεως που έχουν τα κοινοτικά όργανα ως προς την ανάλυση συνθέτων οικονομικών καταστάσεων.
Η άσκηση της ευχέρειας αυτής δεν εξαιρείται, ωστόσο, του δικαστικού ελέγχου. Όπως προκύπτει από πάγια νομολογία, στο πλαίσιο του ελέγχου αυτού το Δικαστήριο ελέγχει την τήρηση των διαδικαστικών κανόνων, το υποστατό των πραγματικών περιστατικών που λαμβάνονται υπόψη για την αμφισβητούμενη επιλογή, την έλλειψη προφανούς πλάνης ως προς την εκτίμηση των περιστατικών αυτών ή την έλλειψη καταχρήσεως εξουσίας (αποφάσεις της 7ης Μαΐου 1987, υπόθ.
240/84, Toyo κατά Συμβουλίου, Συλλογή 1987, σ. 1809
και υπόθ.
258/84, Nippon Seiko κατά Συμβουλίου, Συλλογή 1987, σ. 1923
).
Όσον αφορά ειδικότερα την επιλογή της χώρας αναφοράς πρέπει να ελεγχθεί αν τα κοινοτικά όργανα παρέλειψαν να λάβουν υπόψη ουσιώδη στοιχεία, προκειμένου να βεβαιωθούν για την καταλληλότητα της επιλεγόμενης χώρας, και αν τα στοιχεία του φακέλου εξετάστηκαν με την απαιτούμενη επιμέλεια, ώστε να μπορεί να θεωρηθεί ότι η κανονική αξία καθορίστηκε με τρόπο κατάλληλο και μη στερούμενο λογικής.
Ο Nolle ισχυρίζεται ότι η κανονική αξία δεν καθορίστηκε με τέτοιο τρόπο, δεδομένου ότι η Σρι Λάνκα, που επελέγη ως χώρα αναφοράς, δεν πληρούσε καμιά από τις προϋποθέσεις τις οποίες η Επιτροπή, κατά συνήθη πρακτική, ελάμβανε υπόψη μέχρι σήμερα, δηλαδή την ύπαρξη στην οικεία χώρα ομοειδούς προϊόντος, ομοειδούς όγκου και μεθόδων παραγωγής, συνθηκών προσβάσεως στις πρώτες ύλες συγκρίσιμες προς εκείνες της οικείας χώρας εξαγωγής και τιμής που προκύπτει από τη λειτουργία των κανόνων της οικονομίας της αγοράς.
Ο Nolle ισχυρίζεται συναφώς, πρώτον, ότι στην Κίνα κατασκευάζονται πινέλα στρογγυλά, πεπλατυσμένα και για σώματα κεντρικής θερμάνσεως, ενώ η Σρι Λάνκα κατασκευάζει μόνο πινέλα πεπλατυσμένα, καθώς και άλλα πινέλα στα οποία δεν επιβάλλεται ο επίδικος δασμός αντιντάμπινγκ.
Η Επιτροπή θεωρεί ωστόσο ότι τα πινέλα της Σρι Λάνκα είναι ομοειδή προς τα κινεζικά, επειδή κατ' ουσίαν κατασκευάζονται με βάση ζωικές τρίχες και έχουν ξύλινες λαβές αναλόγου πάχους, κρίκο, ποσότητα και βάρος τριχών καθώς και τρίχες ανάλογες προς εκείνες των κινεζικών πινέλων. Δεν έχει, επομένως, σημασία, κατά τη γνώμη της, ότι η Σρι Λάνκα παράγει μόνο πεπλατυσμένα πινέλα.
Πρέπει να γίνει δεκτό ότι ούτε από τα στοιχεία της δικογραφίας που διαβιβάστηκαν από το εθνικό δικαστήριο ούτε από τα έγγραφα και τις εξηγήσεις που παρασχέθηκαν κατά την προφορική διαδικασία ενώπιον του Δικαστηρίου προκύπτει σαφώς αν τα οικεία προϊόντα είναι ή όχι ομοειδή. Επομένως, δεν είναι βέβαιο ότι τα κοινοτικά όργανα περιέπεσαν συναφώς σε προφανή πλάνη εκτιμήσεως.
Ο Nölle ισχυρίζεται, δεύτερον, ότι οι όγκοι παραγωγής δεν είναι συγκρίσιμοι, επειδή στη Σρι Λάνκα υφίστανται μόνο δύο παραγωγοί εισαγωγείς, από τους οποίους ο ένας δεν κατασκευάζει, στην πράξη, τα υπό κρίση προϊόντα, ενώ στην Κίνα υφίστανται τουλάχιστον 150 μικρές και μεσαίες επιχειρήσεις και ο όγκος παραγωγής είναι, κατά συνέπεια, τουλάχιστον 200 φορές μεγαλύτερος από εκείνον της Σρι Λάνκα.
Κατά την Επιτροπή, το γεγονός ότι ο όγκος παραγωγής της Κίνας είναι ανώτερος εκείνου της Σρι Λάνκα δεν έχει σημασία, επειδή το καθοριστικό κριτήριο για τον υπολογισμό της κανονικής αξίας είναι το κόστος παραγωγής των κατ' ιδίαν επιχειρήσεων. Και στις δύο, όμως, χώρες πρόκειται για μικρές ή μεσαίες βιοτεχνικές επιχειρήσεις, χαρακτηριζόμενες από τη σημασία του συντελεστή « εργασία » και το χαμηλό επίπεδο των μισθών.
Πρέπει να υπομνηστεί ότι, κατά την προαναφερθείσα απόφαση της 11ης Ιουλίου 1990, Neotype Techmashexport κατά Επιτροπής και Συμβουλίου ( σκέψη 10 ), το μέγεθος της αγοράς δεν αποτελεί, καταρχήν, στοιχείο δυνάμενο να ληφθεί υπόψη κατά την επιλογή της χώρας αναφοράς υπό την έννοια του άρθρου 2, παράγραφος 5, του βασικού κανονισμού, εφόσον, κατά την περίοδο της έρευνας πραγματοποιήθηκε αριθμός συναλλαγών ικανός να εξασφαλίσει την αντιπροσωπευτικότητα της αγοράς αυτής ως προς τις οικείες εξαγωγές. Πρέπει να υπομνηστεί, συναφώς, ότι με την απόφαση της 5ης Οκτωβρίου 1988, υπόθ.
250/85, Brother (Συλλογή 1988, σ. 5683, σκέψεις 12 και 13)
, το Δικαστήριο απέρριψε την αμφισβήτηση της πρακτικής των κοινοτικών οργάνων που συνίσταται στον καθορισμό του « ορίου » αντιπροσωπευτικότητας της εσωτερικής αγοράς, για τον υπολογισμό της κανονικής αξίας, σε ποσοστό 5 % των οικείων εξαγωγών.
Κατά την επ' ακροατηρίου συζήτηση ο Nolle και η Επιτροπή συναποδέχθηκαν ότι ο όγκος των εξαγωγών κινεζικών ψηκτρών και πινέλων με προορισμό την Κοινότητα ανερχόταν σε 60 εκατομμύρια τεμάχια περίπου, ενώ η συνολική παραγωγή της Σρι Λάνκα είναι της τάξεως των 750000 τεμαχίων ετησίως, αντιστοιχούσα στο 1,25
o
/ο του όγκου των οικείων εξαγωγών.
Πρέπει να υπογραμμιστεί ότι, μολονότι το γεγονός ότι ο όγκος παραγωγής της χώρας αναφοράς είναι κατώτερος του ορίου του 5 ο/ο δεν σημαίνει, από μόνο του, οπωσδήποτε, ότι η επιλογή της χώρας αυτής δεν μπορεί να θεωρηθεί κατάλληλη και μη στερούμενη λογικής, ένα ποσοστό της τάξεως του 1,25
o
/ο συνιστά, ωστόσο, ένδειξη της ασθενούς αντιπροσωπευτικότητας της αγοράς που λαμβάνεται υπόψη.
Πρέπει να παρατηρηθεί επίσης ότι η Επιτροπή και το Συμβούλιο δεν παρέσχον, κατά τη διάρκεια της έγγραφης και προφορικής διαδικασίας, κανένα στοιχείο ή διευκρίνιση ικανή να αποδείξει ότι, κατά τους ισχυρισμούς τους, οι μέθοδοι παραγωγής της Σρι Λάνκα είναι βιοτεχνικές και χαρακτηρίζονται από τη σημασία του συντελεστή εργασία και το χαμηλό επίπεδο των μισθών και ότι, κατά συνέπεια, είναι συγκρίσιμες προς τις μεθόδους παραγωγής της Κίνας.
Ο Nolle υποστηρίζει, τρίτον, ότι η βιομηχανία της Σρι Λάνκα υποχρεούται να εισάγει τόσο τις χοίρειες τρίχες όσο και το ξύλο για τις λαβές και τους κρίκους, ενώ η Κίνα διαθέτει το 85 ο/ο της παγκόσμιας αγοράς χοιρείων τριχών.
Η Επιτροπή ισχυρίζεται ότι το φερόμενο πλεονέκτημα, που απορρέει από την πρόσβαση στις πρώτες ύλες, δεν μπορεί να υπολογιστεί ικανοποιητικά σε χώρα που δεν έχει οικονομία της αγοράς και ότι, εν πάση περιπτώσει, το πλεονέκτημα αυτό μπορεί να αντισταθμίζεται από άλλα ανταγωνιστικά πλεονεκτήματα που υφίστανται σε μια χώρα με οικονομία της αγοράς. Επιπλέον, προκειμένου για τις πρώτες ύλες που εισάγονται για την κατασκευή πινέλων, έγιναν, κατά τη γνώμη της, προσαρμογές ( βλ. αιτιολογική σκέψη 20 του επίδικου κανονισμού )· η Επιτροπή αφαίρεσε το 25 ο/ο της ήδη προσαρμοσθείσας τιμής για να λάβει υπόψη τις διαφορές ως προς την ποιότητα.
Το επιχείρημα αυτό της Επιτροπής δεν μπορεί να γίνει δεκτό. Πρώτον, από την πάγια πρακτική των κοινοτικών οργάνων προκύπτει ότι η συγκρισιμότητα της προσβάσεως στις πρώτες ύλες πρέπει να λαμβάνεται υπόψη για την επιλογή της χώρας αναφοράς [βλ., για παράδειγμα, τον κανονισμό (ΕΟΚ) 407/80 του Συμβουλίου, της 18ης Φεβρουαρίου 1980, για την επιβολή οριστικού δασμού αντιντάμπινγκ στις εισαγωγές ορισμένου ανθρακικού νατρίου καταγωγής Σοβιετικής Ενώσεως,
JO L 48, σ. 1
]. Δεύτερον, τα πλεονεκτήματα που απορρέουν από την πρόσβαση στις πρώτες ύλες δεν μπορούν να αποκλειστούν από το γεγονός και μόνο ότι δεν υφίσταται οικονομία της αγοράς στη χώρα εξαγωγής. Δεδομένου ότι το άρθρο 2, παράγραφος 5, του βασικού κανονισμού έχει εφαρμογή μόνο σε περιπτώσεις εισαγωγών προελεύσεως χωρών που δεν έχουν οικονομία της αγοράς, το επιχείρημα αυτό θα στερούσε νοήματος κάθε δυνατότητα συγκρίσεως μεταξύ του κόστους παραγωγής χωρών με διαφορετικές συνθήκες αγοράς.
Ο Nolle ισχυρίζεται, τέλος, ότι οι τιμές που εφαρμόζονται στη Σρι Λάνκα δεν προκύπτουν από τους κανόνες της οικονομίας της αγοράς, δεδομένου ότι δεν υφίσταται φυσικός ανταγωνισμός. Υπογραμμίζει συναφώς ότι οι δύο παραγωγοί κατέχουν μαζί το 90 % περίπου της εσωτερικής αγοράς και ότι ο ένας από τους δύο αυτούς παραγωγούς που κατασκευάζει προϊόντα συγκρίσιμα προς τα εισαγόμενα από την Κίνα είναι θυγατρική κοινοτικού κατασκευαστή ο οποίος είχε καθοριστική συμμετοχή στη διαδικασία αντιντάμπινγκ που κινήθηκε από τους Ευρωπαίους κατασκευαστές.
Η Επιτροπή υποστηρίζει ότι το γεγονός αυτό δεν σημαίνει την ύπαρξη συμπράξεως ως προς τις τιμές ή την έλλειψη επαρκούς ανταγωνισμού.
Πρέπει να υπογραμμιστεί συναφώς ότι το γεγονός ότι υφίστανται μόνο δύο επιχειρήσεις στη χώρα αναφοράς δεν αποκλείει, από μόνο του, οι τιμές να συνιστούν το αποτέλεσμα πραγματικού ανταγωνισμού. Ο Nolle προέβη, κατά την έγγραφη διαδικασία και κατά την επ' ακροατηρίου συζήτηση, χωρίς να αντικρουστεί από την Επιτροπή, σε συγκρίσεις τιμών από τις οποίες προκύπτει ότι οι τιμές που εφαρμόζονται από τους παραγωγούς της Σρι Λάνκα είναι υψηλότερες από τις εφαρμοζόμενες από δύο αντιπροσωπευτικούς παραγωγούς της Κοινότητας. Εξάλλου, ο Nolle προσκόμισε δύο έγγραφα των οικείων επιχειρήσεων της Σρι Λάνκα από τα οποία προκύπτει ότι οι επιχειρήσεις αυτές μπορούν να εφοδιάζουν την Κοινότητα μόνο σε περιορισμένο βαθμό, επειδή η παραγωγή των πινέλων είναι προσαρμοσμένη στις ανάγκες της εσωτερικής αγοράς και οι τιμές δεν παρουσιάζουν κανένα ενδιαφέρον σε σχέση με εκείνες που μπορεί να προσφέρει η μητρική εταιρία στην Ευρώπη.
Από τα ανωτέρω προκύπτει ότι ο Nolle προσκόμισε στοιχεία που ήταν ήδη γνωστά στην Επιτροπή και το Συμβούλιο κατά τη διάρκεια της διαδικασίας αντιντάμπινγκ και ικανά να δημιουργήσουν αμφιβολίες ως προς την καταλληλότητα και το εύλογο της επιλογής της Σρι Λάνκα ως χώρας αναφοράς.
Τα κοινοτικά όργανα συμπέραναν, ωστόσο, ότι η Σρι Λάνκα συνιστούσε επιλογή κατάλληλη και μη στερούμενη λογικής και, κατά συνέπεια, δεν έλαβαν υπόψη τους την Ταϊβάν, όπως είχε προτείνει ο προσφεύγων.
Πρέπει να παρατηρηθεί συναφώς ότι, μολονότι τα κοινοτικά όργανα δεν υποχρεούνται να λαμβάνουν υπόψη τους όλες τις χώρες αναφοράς που προτείνονται από τα μέρη που συμμετέχουν σε διαδικασία αντιντάμπινγκ, οι αμφιβολίες που προέκυψαν εν προκειμένω, ως προς την επιλογή της Σρι Λάνκα, έπρεπε να οδηγήσουν την Επιτροπή σε πλέον εμπεριστατωμένη εξέταση της προτάσεως του προσφεύγοντος.
Από τις αιτιολογικές σκέψεις του επίδικου κανονισμού προκύπτει ότι η Ταϊβάν ελήφθη υπόψη ως ενδεχόμενη χώρα αναφοράς, αλλά ότι τα κοινοτικά όργανα απέκλεισαν το ενδεχόμενο αυτό για τον λόγο ότι τα φυσικά χαρακτηριστικά και το κόστος παραγωγής των προϊόντων ήταν διαφορετικά και ότι οι παραγωγοί της Ταϊβάν με τους οποίους ήρθαν σε επικοινωνία αρνήθηκαν να συνεργαστούν (αιτιολογικές σκέψεις 16 και 17 του επιδίκου κανονισμού ).
Οι ισχυρισμοί αυτοί δεν συνοδεύονται από καμιά διευκρίνιση ούτε από την επίκληση κάποιου πραγματικού περιστατικού. Όσον αφορά, ειδικότερα, τη φερομένη άρνηση συνεργασίας εκ μέρους των παραγωγών της Ταϊβάν, πρέπει να παρατηρηθεί ότι το έγγραφο που απευθύνθηκε στους δύο κύριους παραγωγούς της Ταϊβάν, το οποίο προσκόμισε η Επιτροπή κατά την επ' ακροατηρίου συζήτηση, δεν μπορεί να θεωρηθεί ως επαρκής προσπάθεια λήψεως πληροφοριών, ενόψει του περιεχομένου του και της εξαιρετικά σύντομης προθεσμίας απαντήσεως, που καθιστούσε στην πράξη αδύνατη τη συνεργασία των παραγωγών αυτών.
Ενόψει του συνόλου των ανωτέρω περιστάσεων, κρίνεται ότι, αφενός, διάφορα στοιχεία, γνωστά στα κοινοτικά όργανα, μπορούσαν, εν πάση περιπτώσει, να δημιουργήσουν αμφιβολίες ως προς την καταλληλότητα της Σρι Λάνκα ως χώρας αναφοράς και, αφετέρου, ότι τα κοινοτικά όργανα δεν κατέβαλαν σοβαρή και επαρκή προσπάθεια για να εξετάσουν αν η Ταϊβάν μπορούσε να θεωρηθεί ως κατάλληλη χώρα αναφοράς.
Υπό τις συνθήκες αυτές πρέπει να γίνει δεκτό ότι η κανονική αξία δεν καθορίστηκε « με τρόπο κατάλληλο και μη στερούμενο λογικής », κατά την έννοια του άρθρου 2, παράγραφος 5, στοιχείο α, του βασικού κανονισμού.
Επειδή ο δασμός αντιντάμπινγκ επιβλήθηκε κατά παράβαση αυτής της διατάξεως, ο επίδικος κανονισμός πρέπει να κηρυχθεί ανίσχυρος, χωρίς να απαιτείται η εξέταση των λοιπών λόγων ανίσχυρου που αναφέρονται από το εθνικό δικαστήριο.
Στο υποβληθέν ερώτημα προσήκει, επομένως, η απάντηση ότι ο κανονισμός 725/89 είναι ανίσχυρος.
Επί των δικαστικών εξόδων
Τα έξοδα στα οποία υποβλήθηκε η Επιτροπή και το Συμβούλιο των Ευρωπαϊκών Κοινοτήτων, που υπέβαλαν παρατηρήσεις στο Δικαστήριο, δεν αποδίδονται. Δεδομένου ότι η παρούσα διαδικασία έχει, ως προς τους διαδίκους της κύριας δίκης, τον χαρακτήρα παρεμπίπτοντος που ανέκυψε ενώπιον του εθνικού δικαστηρίου, σ' αυτό απόκειται να αποφανθεί επί των δικαστικών εξόδων.
Για τους λόγους αυτούς,
ΤΟ ΔΙΚΑΣΤΗΡΙΟ ( πέμπτο τμήμα ),
κρίνοντας επί του ερωτήματος που του υπέβαλε, με Διάταξη της 12ης Δεκεμβρίου 1989, το Finanzgericht Bremen ( δεύτερο τμήμα ), αποφαίνεται:
Ο κανονισμός ( ΕΟΚ ) 725/89 του Συμβουλίου, της 20ής Μαρτίου 1989, για την επιβολή οριστικού δασμού αντιντάμπινγκ στις εισαγωγές ψηκτρών και πινέλων για χρωμάτισμα, επίχριση και βερνίκωμα και παρόμοιων ψηκτρών και πινέλων, καταγωγής Λαϊκής Δημοκρατίας της Κίνας και για την οριστική είσπραξη του προσωρινού δασμού αντιντάμπινγκ που επιβάλλεται στις εισαγωγές αυτές, είναι ανίσχυρος.
Slynn
Grévisse
Moitinho de Almeida
Rodríguez Iglesias
Zuleeg
Δημοσιεύθηκε σε δημόσια συνεδρίαση στο Λουξεμβούργο στις 22 Οκτωβρίου 1991.
Ο Γραμματέας
J.-G. Giraud
Ο Πρόεδρος τμήματος
προεδρεύων του πέμπτου τμήματος
Gordon Slynn
(
*1
) Γλώσσα διαδικασίας: η γερμανική. | [
"Ντάμπινγκ",
"Ψήκτρες και πινέλα για χρωμάτισμα",
"Χώρα αναφοράς"
] |
62006CJ0268 | de | Das Vorabentscheidungsersuchen betrifft die Auslegung der Paragrafen 4 und 5 der am 18. März 1999 geschlossenen Rahmenvereinbarung
über befristete Arbeitsverträge (im Folgenden: Rahmenvereinbarung), die im Anhang der Richtlinie 1999/70/EG des Rates vom
28. Juni 1999 zu der EGB-UNICE-CEEP-Rahmenvereinbarung über befristete Arbeitsverträge (ABl. L 175, S. 43) enthalten ist,
sowie die Reichweite der Verfahrensautonomie der Mitgliedstaaten und den Umfang der Verpflichtung der Gerichte der Mitgliedstaaten
zu gemeinschaftsrechtskonformer Auslegung.
Dieses Ersuchen ergeht im Rahmen eines Rechtsstreits zwischen der irischen Gewerkschaft Impact, die im Namen von Beschäftigten
der irischen öffentlichen Verwaltung handelt, und den sie beschäftigenden Ministerien wegen der Bedingungen in Bezug auf die
Vergütung und die Versorgungsbezüge, die für diese Beschäftigten aufgrund ihres Statuts als befristet beschäftigte Arbeitnehmer
gelten, sowie der Bedingungen, unter denen eines dieser Ministerien bestimmte befristete Verträge verlängert hat.
Rechtlicher Rahmen
Gemeinschaftsrecht
Mit der auf Art. 139 Abs. 2 EG gestützten Richtlinie 1999/70 soll gemäß ihrem Art. 1 „die zwischen den allgemeinen branchenübergreifenden
Organisationen (EGB, UNICE und CEEP) geschlossene Rahmenvereinbarung …, die im Anhang enthalten ist, durchgeführt werden“.
Art. 2 Abs. 1 dieser Richtlinie lautet:
„Die Mitgliedstaaten setzen die Rechts- und Verwaltungsvorschriften in Kraft, die erforderlich sind, um dieser Richtlinie
spätestens am 10. Juli 2001 nachzukommen, oder vergewissern sich spätestens zu diesem Zeitpunkt, dass die Sozialpartner im
Wege einer Vereinbarung die erforderlichen Vorkehrungen getroffen haben; dabei haben die Mitgliedstaaten alle notwendigen
Maßnahmen zu treffen, um jederzeit gewährleisten zu können, dass die durch die Richtlinie vorgeschriebenen Ergebnisse erzielt
werden. Sie setzen die Kommission unverzüglich davon in Kenntnis.“
Gemäß ihrem Art. 3 ist die Richtlinie am 10. Juli 1999, dem Tag ihrer Veröffentlichung im
Amtsblatt der Europäischen Gemeinschaften
, in Kraft getreten.
Nach ihrem Paragraf 1 soll die Rahmenvereinbarung:
„a) durch Anwendung des Grundsatzes der Nichtdiskriminierung die Qualität befristeter Arbeitsverhältnisse verbessern;
b) einen Rahmen schaffen, der den Missbrauch durch aufeinander folgende befristete Arbeitsverträge oder -verhältnisse verhindert.“
Der mit „Grundsatz der Nichtdiskriminierung“ überschriebene Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung sieht vor:
„1. Befristet beschäftigte Arbeitnehmer dürfen in ihren Beschäftigungsbedingungen nur deswegen, weil für sie ein befristeter Arbeitsvertrag
oder ein befristetes Arbeitsverhältnis gilt, gegenüber vergleichbaren Dauerbeschäftigten nicht schlechter behandelt werden,
es sei denn, die unterschiedliche Behandlung ist aus sachlichen Gründen gerechtfertigt.“
2. Es gilt, wo dies angemessen ist, der Pro-rata-temporis-Grundsatz.
3. Die Anwendungsmodalitäten dieser Bestimmung werden von den Mitgliedstaaten nach Anhörung der Sozialpartner und/oder von den
Sozialpartnern unter Berücksichtigung der Rechtsvorschriften der Gemeinschaft und der einzelstaatlichen gesetzlichen und tarifvertraglichen
Bestimmungen und Gepflogenheiten festgelegt.
4. In Bezug auf bestimmte Beschäftigungsbedingungen gelten für befristet beschäftige Arbeitnehmer dieselben Betriebszugehörigkeitszeiten
wie für Dauerbeschäftigte, es sei denn, unterschiedliche Betriebszugehörigkeitszeiten sind aus sachlichen Gründen gerechtfertigt.“
Paragraf 5 der Rahmenvereinbarung, der „Maßnahmen zur Vermeidung von Missbrauch“ betrifft, bestimmt:
1. Um Missbrauch durch aufeinanderfolgende befristete Arbeitsverträge oder ‑verhältnisse zu vermeiden, ergreifen die Mitgliedstaaten
nach der gesetzlich oder tarifvertraglich vorgeschriebenen oder in dem Mitgliedstaat üblichen Anhörung der Sozialpartner und/oder
die Sozialpartner, wenn keine gleichwertigen gesetzlichen Maßnahmen zur Missbrauchsverhinderung bestehen, unter Berücksichtigung
der Anforderungen bestimmter Branchen und/oder Arbeitnehmerkategorien eine oder mehrere der folgenden Maßnahmen:
a) sachliche Gründe, die die Verlängerung solcher Verträge oder Verhältnisse rechtfertigen;
c) die insgesamt maximal zulässige Dauer aufeinanderfolgender Arbeitsverträge oder ‑verhältnisse;
b) die zulässige Zahl der Verlängerungen solcher Verträge oder Verhältnisse.
2. Die Mitgliedstaaten, nach Anhörung der Sozialpartner, und/oder die Sozialpartner legen gegebenenfalls fest, unter welchen
Bedingungen befristete Arbeitsverträge oder Beschäftigungsverhältnisse:
a) als ‚aufeinanderfolgend‘ zu betrachten sind;
b) als unbefristete Verträge oder Verhältnisse zu gelten haben.“
Die Rahmenvereinbarung enthält außerdem einen „Umsetzungsbestimmungen“ betreffenden Paragrafen 8, dessen Nr. 5 Folgendes vorsieht:
„Die Vermeidung und Behandlung von Streitfällen und Beschwerden, die sich aus der Anwendung dieser Vereinbarung ergeben, erfolgen
im Einklang mit den einzelstaatlichen gesetzlichen und tarifvertraglichen Bestimmungen und Gepflogenheiten.“
Nationales Recht
Die Richtlinie 1999/70 wurde mit dem Gesetz aus dem Jahr 2003 zum Schutz von Arbeitnehmern bei befristeter Beschäftigung (Protection
of Employees [Fixed – Term Work] Act 2003) (im Folgenden: Gesetz von 2003) in die irische Rechtsordnung umgesetzt. Dieses
Gesetz ist am 14. Juli 2003 in Kraft getreten.
Section 6 des Gesetzes von 2003 setzt Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung um. Section 2 (1) in Verbindung mit Section 6 (1)
dieses Gesetzes gewährleistet befristet beschäftigten Arbeitnehmern einen Anspruch auf gleiches Entgelt und gleiche Versorgungsbezüge,
wie sie vergleichbare Dauerbeschäftigte erhalten.
Section 9 des Gesetzes von 2003 setzt Paragraf 5 der Rahmenvereinbarung um. Ihre Subsection 1 sieht vor, dass der Arbeitgeber
den befristeten Vertrag eines Arbeitnehmers, der zum Zeitpunkt der Verabschiedung dieses Gesetzes oder danach bei ihm oder
bei einem mit ihm verbundenen Arbeitgeber mindestens drei Jahre ununterbrochen beschäftigt ist, nur einmal für höchstens ein
Jahr befristet verlängern darf. Nach Section 9 (3) dieses Gesetzes sind Bedingungen in einem Arbeitsvertrag, die gegen Subsection 1
verstoßen, unwirksam, und der betreffende Arbeitsvertrag gilt als auf unbestimmte Dauer geschlossen.
Ein Arbeitgeber kann bei Vorliegen sachlicher Gründe von den Vorgaben der Sections 6 und 9 des Gesetzes abweichen. Was unter
„sachlichen Gründen“ zu verstehen ist, wird in Section 7 des Gesetzes ausgeführt.
Nach Section 14 des Gesetzes von 2003 kann ein Arbeitnehmer oder die Gewerkschaft, bei der dieser Mitglied ist, eine Beschwerde,
mit der ein Verstoß gegen dieses Gesetz gerügt wird, an eine/n Rights Commissioner richten; diese/r muss die Beschwerde prüfen
und eine schriftliche Entscheidung erlassen. Wird der Beschwerde stattgegeben, so kann er/sie eine Wiedergutmachung gemäß
den Bestimmungen in Section 14 (2) des Gesetzes anordnen, die u. a. eine finanzielle Entschädigung von bis zu zwei Jahresgehältern
des Beschwerdeführers einschließen kann.
Nach Section 15 des Gesetzes kann gegen die Entscheidung eines/r Rights Commissioner Klage beim Labour Court erhoben werden.
Gegen dessen Entscheidung kann ein Rechtsmittel beim High Court eingelegt werden.
Die Rights Commissioners und der Labour Court wurden mit den Gesetzen aus dem Jahr 1969 bzw. 1946 zur Regelung der Arbeitsbeziehungen
(Industrial Relations Act 1969 und Industrial Relations Act 1946) geschaffen. Verschiedene irische Gesetze, darunter das Gesetz
von 2003, übertragen ihnen die Zuständigkeit für die Entscheidung von Rechtsstreitigkeiten zwischen Arbeitgebern und Arbeitnehmern.
Laut der Vorlageentscheidung besitzen jedoch weder die Rights Commissioners noch der Labour Court eine ausdrückliche Zuständigkeit
für die Entscheidung über einen Anspruch, der auf eine gemeinschaftsrechtliche Bestimmung mit unmittelbarer Wirkung gestützt
wird, es sei denn, dass diese in den Anwendungsbereich des Gesetzes fällt, das ihnen die Zuständigkeit überträgt.
Sachverhalt des Ausgangsverfahrens und Vorlagefragen
In der vorliegenden Rechtssache handelt Impact im Namen von 91 ihrer Mitglieder (im Folgenden: Beschwerdeführer), die bei
verschiedenen irischen Ministerien (im Folgenden: Beschwerdegegner) auf der Grundlage von aufeinanderfolgenden befristeten
Verträgen für Zeiträume beschäftigt waren, die vor dem 14. Juli 2003, dem Zeitpunkt des Inkrafttretens des Gesetzes 2003,
begonnen hatten und über diesen Zeitpunkt hinaus fortdauerten.
Bei sämtlichen Beschwerdeführern handelt es sich um außerplanmäßige Bedienstete, für die nach den irischen Rechtsvorschriften
über die Beschäftigung im öffentlichen Dienst andere Regelungen gelten als für beamtete Bedienstete. In der Vorlageentscheidung
wird ausgeführt, dass die Beschwerdeführer die für Letztere geltenden Regelungen für günstiger halten als die Regelungen,
die auf sie Anwendung finden.
Einige der Beschwerdeführer sind weniger als drei Jahre befristet beschäftigt und fordern die gleichen Beschäftigungsbedingungen,
wie sie für vergleichbare Dauerbeschäftigte gelten; die übrigen Beschwerdeführer hingegen weisen eine ununterbrochene Beschäftigungsdauer
von mehr als drei Jahren auf und verlangen außer gleichen Beschäftigungsbedingungen auch einen unbefristeten Vertrag.
Der Vorlageentscheidung zufolge sollte mit den befristeten Arbeitsverträgen ein vorübergehender Bedarf bei den Beschwerdegegnern
gedeckt und Situationen begegnet werden, in denen eine dauerhafte Finanzierung nicht sichergestellt werden konnte. Es war
bei den Beschwerdegegnern allgemein üblich, diese Verträge für Zeiträume zwischen einem und zwei Jahren zu verlängern. In
der Zeit unmittelbar vor Inkrafttreten des Gesetzes von 2003 verlängerte einer der Beschwerdegegner jedoch die Verträge einiger
Beschwerdeführer befristet um bis zu acht Jahre.
Da Impact der Auffassung war, die Beschwerdegegner hätten in ihrer Eigenschaft als Arbeitgeber zum Nachteil der Beschwerdeführer
gegen die Bestimmungen des Gesetzes von 2003 und der Richtlinie 1999/70 verstoßen, reichte sie in deren Namen eine Beschwerde
bei einer Rights Commissioner ein. Im Rahmen dieser Beschwerde rügte Impact zum einen, dass das Recht der Beschwerdeführer,
in Bezug auf das Entgelt und die Versorgungsbezüge mit beamteten Bediensteten, die den Erstgenannten zufolge als vergleichbare
Dauerbeschäftigte anzusehen sind, gleichbehandelt zu werden, verletzt worden sei, und zum anderen, dass die aufeinanderfolgenden
Verlängerungen der befristeten Arbeitsverträge missbräuchlich seien. Die dementsprechend eingereichten Beschwerden gründeten
sich hinsichtlich des Zeitraums, der zwischen dem 10. Juli 2001, dem Tag, an dem die Frist zur Umsetzung der Richtlinie 1999/70
auslief, und dem 14. Juli 2003, dem Tag, an dem die Bestimmungen zur Umsetzung der Richtlinie in das irische Recht in Kraft
traten, auf die Paragrafen 4 und 5 der Rahmenvereinbarung. Für die Zeit nach dem 14. Juli 2003 gründeten sich die Beschwerden
auf Section 6 des Gesetzes von 2003.
Die Beschwerdegegner machten geltend, dass die Rights Commissioner für die Entscheidung über die in Rede stehenden Beschwerden,
soweit sich diese auf die Richtlinie 1999/70 stützten, nicht zuständig sei. Die betreffende Rights Commissioner sei allein
für Beschwerden zuständig, die sich auf innerstaatliches Recht gründeten. Die Paragrafen 4 und 5 der Rahmenvereinbarungen,
die weder unbedingt noch hinreichend bestimmt seien, könnten von Einzelnen nicht vor den nationalen Gerichten geltend gemacht
werden. Im Übrigen könne ein befristet beschäftigter Arbeitnehmer aus der Formulierung von Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung
keinen Anspruch auf das gleiche Entgelt und die gleichen Versorgungsbezüge, wie sie einem vergleichbaren Dauerbeschäftigten
zustünden, ableiten.
Die Rights Commissioner war der Auffassung, dass sie für die Entscheidung über die Beschwerden in ihrer Gesamtheit zuständig
sei, und zwar auch insoweit, als sie sich auf den Zeitraum zwischen dem 10. Juli 2001 und 14. Juli 2003 bezögen. Sie entschied,
dass der in Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung aufgenommene Grundsatz der Nichtdiskriminierung auch das Entgelt und die Versorgungsbezüge
umfasse und dieser Paragraf im Gegensatz zu Paragraf 5 unmittelbar anwendbar sei.
Da die Rights Commissioner zu der Ansicht gelangte, dass die Beschwerden, soweit sie nicht auf Paragraf 5 der Rahmenvereinbarung
gestützt würden, begründet seien und die Beschwerdegegnern die Rechte der Beschwerdeführer sowohl nach den innerstaatlichen
Rechtsvorschriften als auch nach der Richtlinie 1999/70 dadurch verletzt hätten, dass sie diesen weniger günstige Beschäftigungsbedingungen
gewährten als vergleichbaren Dauerbeschäftigten, sprach sie den Beschwerdeführern auf der Grundlage von Section 14 (2) des
Gesetzes von 2003 finanzielle Entschädigungen zwischen 2 000 und 40 000 Euro zu. Sie gab den Beschwerdegegnern darüber hinaus
auf, den Beschwerdeführern Beschäftigungsbedingungen einzuräumen, die denen der genannten Dauerbeschäftigten gleichwertig
seien. Sie verlangte von den Beschwerdegegnern außerdem, bestimmten Beschwerdeführern unbefristete Arbeitsverträge zu gewähren,
die nicht ungünstiger sein dürften als die, die diesen Dauerbeschäftigten zugute kämen.
Gegen die Entscheidung der Rights Commissioner erhoben die Beschwerdegegner Klage vor dem Labour Court. Die Beschwerdeführer
erhoben Widerklage gegen diese Entscheidung, soweit darin festgestellt worden war, dass Paragraf 5 der Rahmenvereinbarung
keine unmittelbare Wirkung habe.
In Anbetracht der vor ihm gewechselten Argumente stellt sich für das vorlegende Gericht eine Reihe von Fragen, von denen seines
Erachtens die Entscheidung des Rechtsstreits im Ausgangsverfahren abhängt und die die Auslegung des Gemeinschaftsrechts erfordern.
Erstens übertrage das Gesetz von 2003 dem vorlegenden Gericht zwar nicht ausdrücklich die Entscheidungszuständigkeit für einen
Anspruch, der die unmittelbare Anwendung des Gemeinschaftsrechts erfordere; in Anbetracht von Art. 10 EG sowie der Grundsätze
der Äquivalenz und der Effektivität bestünden jedoch Zweifel, ob sich das Gericht hinsichtlich der Ansprüche der Beschwerdeführer,
soweit diese auf die Richtlinie 1999/70 und die Rahmenvereinbarung gestützt würden, für unzuständig erklären dürfe.
Zweitens fragt sich das vorlegende Gericht für den Fall, dass es für die Anwendung des Gemeinschaftsrechts zuständig sein
sollte, ob die Paragrafen 4 und 5 der Rahmenvereinbarung, auf die die Ansprüche der Beschwerdeführer hinsichtlich des Zeitraums
zwischen dem 10. Juli 2001 und 14. Juli 2003 gestützt werden, unbedingt und hinreichend bestimmt sind, um unmittelbar wirken
zu können. Seiner Ansicht nach trifft dies nur auf Paragraf 4 zu.
Drittens fragt sich das vorlegende Gericht, ob Paragraf 5 der Rahmenvereinbarung herangezogen werden kann, um die Rechtswidrigkeit
der Entscheidung feststellen zu lassen, die einer der Beschwerdegegner unmittelbar vor Inkrafttreten des Gesetzes von 2003
getroffen hatte, einige Beschwerdeführer mit Verträgen bis zu acht Jahre weiter befristet zu beschäftigen.
Diese Entscheidung wirke sich – unbeschadet der Tatsache, dass der betreffende Beschwerdegegner offensichtlich nicht bösgläubig
gewesen sei, er den zeitweiligen Bedarf begründet habe und es unmöglich gewesen sei, die dauerhafte Finanzierung dieser Stellen
sicherzustellen – konkret dahin gehend aus, dass den Beschwerdegegner die Möglichkeit genommen werde, innerhalb eines angemessenen
Zeitraums nach Verabschiedung des Gesetzes von 2003 einen unbefristeten Vertrag zu erhalten. Irland habe mit dieser Entscheidung
zu Lasten der Beschwerdegegner einen Vorteil aus einem rechtswidrigen Zustand gezogen, den es selbst verursacht habe, indem
es die Richtlinie 1999/70 nicht fristgerecht umgesetzt habe.
Viertens fragt sich das vorlegende Gericht für den Fall, dass es für die Anwendung des Gemeinschaftsrechts nicht zuständig
ist oder die Paragrafen 4 und 5 der Rahmenvereinbarung keine unmittelbare Wirkung haben, ob seine Verpflichtung zu gemeinschaftsrechtskonformer
Auslegung beinhaltet, dass es das Gesetz von 2003 dahin gehend auslegen muss, dass es rückwirkend zum 10. Juli 2001 gilt.
Zwar schließe das irische Recht grundsätzlich die rückwirkende Anwendung von Gesetzen aus; Section 6 des Gesetzes von 2003
lasse sich aber nichts entnehmen, was ihrer rückwirkenden Anwendung entgegenstehe. Auch wenn die Verpflichtung zu gemeinschaftsrechtskonformer
Auslegung durch den Grundsatz der Rechtssicherheit und das Rückwirkungsverbot begrenzt werde und nicht für sich allein genommen
und unabhängig von einem nationalen Gesetz zur Durchführung der Richtlinie 1999/70 die strafrechtliche Verantwortlichkeit
für einen Verstoß gegen das Gemeinschaftsrecht begründen oder verschärfen könne, stelle sich im vorliegenden Fall dennoch
die Frage, ob diese Verpflichtung bedeute, dass ein Gesetz rückwirkend angewendet werden dürfe, um die zivilrechtliche Haftung
eines Mitgliedstaats in seiner Eigenschaft als Arbeitgeber für Handlungen oder Unterlassungen auszulösen, die gegen eine Richtlinie
verstießen und sich auf einen Zeitraum bezögen, in dem diese Richtlinie von dem betreffenden Mitgliedstaat hätte umgesetzt
sein müssen.
Fünftens fragt sich das vorlegende Gericht, ob die Beschäftigungsbedingungen im Sinne von Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung
Bedingungen in Bezug auf die Vergütung und Versorgungsansprüche umfassen.
In Anbetracht des weiten Entgeltbegriffs im Zusammenhang mit der Gleichstellung der Geschlechter nach Art. 141 EG würde eine
Auslegung, die Entgelte vom Anwendungsbereich des betreffenden Paragrafen ausschließt, seiner Ansicht nach dazu führen, dass
befristet beschäftigten Arbeitnehmern in Bezug auf wesentliche auf das Entgelt bezogene Aspekte der Schutz vor Diskriminierung
vorenthalten würde, was der Zielsetzung der Rahmenvereinbarung widerspräche.
Art. 137 Abs. 5 EG, der Arbeitsentgelt vom Geltungsbereich dieses Artikels ausschließe, sei unter Berücksichtigung von Art. 136
EG und der Gemeinschaftscharta der Sozialen Grundrechte der Arbeitnehmer (insbesondere ihres Art. 7), im Zusammenhang mit
denen Art. 137 EG gelesen werden müsse, dahin gehend auszulegen, dass er der Europäischen Gemeinschaft eine Gesetzgebungszuständigkeit
für die Festlegung eines Mindestlohns auf Gemeinschaftsebene versage und er demzufolge der Einbeziehung von Materien wie Arbeitsentgelt
und Versorgungsbezüge in den Begriff „Arbeitsbedingungen“ im Sinne von Art. 137 Abs. 1 EG nicht entgegen stehe.
In Anbetracht dieser Unklarheiten hat der Labour Court beschlossen, das Verfahren auszusetzen und dem Gerichtshof folgende
Fragen zur Vorabentscheidung vorzulegen:
1. Sind die Rights Commissioners und der Labour Court, wenn sie nach einer innerstaatlichen Rechtsvorschrift erstinstanzlich
über einen Rechtsstreit entscheiden oder über ein Rechtsmittel gegen eine solche Entscheidung befinden, durch einen Grundsatz
des Gemeinschaftsrechts (insbesondere den Grundsatz der Äquivalenz und der Effektivität) verpflichtet, eine unmittelbar wirkende
Bestimmung der Richtlinie 1999/70 unter Umständen anzuwenden, in denen
– der Rights Commissioner und der Labour Court nach dem innerstaatlichen Recht des Mitgliedstaats einschließlich der innerstaatlichen
Rechtsvorschriften zur Umsetzung der Richtlinie nicht ausdrücklich dazu ermächtigt worden sind,
– Einzelne vor dem High Court alternativ Ansprüche geltend machen können, die sich daraus ergeben, dass ihr Arbeitgeber die
Richtlinie in ihrem konkreten Fall nicht angewendet hat, und
– Einzelne vor den zuständigen ordentlichen Gerichten alternativ Ansprüche gegen den Mitgliedstaat auf Ersatz des Schadens geltend
machen können, der ihnen daraus entstanden ist, dass der Mitgliedstaat die Richtlinie nicht rechtzeitig umgesetzt hat?
2. Bei Bejahung von Frage 1:
a) Ist Paragraf 4 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung über befristete Arbeitsverträge unbedingt und hinreichend genau, so dass sich
Einzelne vor ihren nationalen Gerichten darauf berufen können?
b) Ist Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung unbedingt und hinreichend genau, so dass sich Einzelne vor ihren nationalen Gerichten
darauf berufen können?
3. In Anbetracht der Antworten des Gerichtshofs auf Frage 1 und Frage 2 b: Verbietet Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung
es einem Mitgliedstaat in seiner Eigenschaft als Arbeitgeber, in dem Zeitraum vom Ablauf der Frist zur Umsetzung der genannten
Richtlinie bis zum Inkrafttreten des Umsetzungsgesetzes einen befristeten Arbeitsvertrag um bis zu acht Jahre zu verlängern,
wenn
– der Vertrag bisher immer um kürzere Zeiträume verlängert worden war, und der Arbeitgeber die Dienste des Arbeitnehmers für
den längeren Zeitraum benötigt,
– die Verlängerung um den längeren Zeitraum bewirkt, dass dem Einzelnen der Nutzen aus der Anwendung des Paragrafen 5 der Rahmenvereinbarung
nach seiner Umsetzung in innerstaatliches Recht vorenthalten wird, und
– es für die Verlängerung keine sachlichen Gründe gibt, die nichts mit dem Status des Arbeitnehmers als befristet Beschäftigtem
zu tun haben?
4. Bei Verneinung von Frage 1 oder Frage 2: Sind der Rights Commissioner und der Labour Court durch eine Bestimmung des Gemeinschaftsrechts
(insbesondere durch die Pflicht, innerstaatliches Recht im Licht des Wortlauts und des Zweckes einer Richtlinie auszulegen,
um das mit ihr verfolgte Ziel zu erreichen) verpflichtet, Vorschriften des innerstaatlichen Rechts, die zur Umsetzung der
Richtlinie 1999/70 erlassen wurden, dahin auszulegen, dass sie zum Zeitpunkt, zu dem die Richtlinie hätte umgesetzt werden
sollen, zurückwirken, wenn
– der Wortlaut der Vorschrift des innerstaatlichen Rechts eine solche Auslegung nicht ausdrücklich ausschließt, aber
– eine innerstaatliche Regel über die Auslegung von Gesetzen eine solche rückwirkende Anwendung ausschließt, es sei denn, es
bestehen eindeutige gegenteilige Anhaltspunkte?
5. Bei Bejahung von Frage l oder Frage 4: Gehören zu den „Beschäftigungsbedingungen“, auf die in Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung
Bezug genommen wird, auch Bedingungen eines Arbeitsvertrags, die die Vergütung und die Versorgungsbezüge betreffen?
Zu den Vorlagefragen
Zur ersten Frage
Mit seiner ersten Frage möchte das vorlegende Gericht wissen, ob ein nationales Gericht wie es selbst oder ein Rights Commissioner,
das einen Rechtsstreit wegen eines Verstoßes gegen das Gesetz zur Umsetzung der Richtlinie 1999/70 entscheiden muss, trotz
des Fehlens einer ausdrücklichen einschlägigen Bestimmung im anwendbaren nationalen Recht aufgrund des Gemeinschaftsrechts
verpflichtet ist, sich auch für die Entscheidung über Ansprüche für zuständig zu erklären, die sich unmittelbar auf diese
Richtlinie selbst gründen, wenn sich diese Ansprüche auf einen Zeitraum beziehen, der nach Ablauf der Frist zur Umsetzung
der betreffenden Richtlinie, aber vor Inkrafttreten des Umsetzungsgesetzes liegt, das dem Gericht die Entscheidungszuständigkeit
für auf dieses Gesetz gestützte Ansprüche überträgt.
Dazu weist das vorlegende Gericht darauf hin, dass die Betroffenen den betreffenden Mitgliedstaat vor den ordentlichen Gerichten
verklagen könnten, und zwar entweder in seiner Eigenschaft als Arbeitgeber oder auf Ersatz des Schadens infolge der nicht
fristgerechten Umsetzung der Richtlinie 1999/70.
Einleitend ist festzustellen, dass, wie Irland in der mündlichen Verhandlung ausgeführt hat, weder die Richtlinie 1999/70
noch die Rahmenvereinbarung die nationalen Stellen bestimmt, die dafür zuständig sind, ihre Anwendung sicherzustellen, und
dass sie ebenso wenig die Verfahrensmodalitäten für Klagen festlegen, die ihre Anwendungen gewährleisten sollen. Paragraf 8
Nr. 5 der Rahmenvereinbarung verweist hinsichtlich der Vermeidung und Behandlung von Streitfällen und Beschwerden, die sich
aus ihrer Anwendung ergeben, vielmehr auf die einzelstaatlichen gesetzlichen und tarifvertraglichen Bestimmungen und Gepflogenheiten.
Ferner ist daran zu erinnern, dass die Freiheit bei der Wahl der Mittel und Wege zur Durchführung einer Richtlinie die Verpflichtung
der einzelnen Mitgliedstaaten unberührt lässt, alle erforderlichen Maßnahmen zu ergreifen, um die vollständige Wirksamkeit
der Richtlinie entsprechend ihrer Zielsetzung zu gewährleisten (vgl. Urteil vom 10. April 1984, Von Colson und Kamann, 14/83,
Slg. 1984, 1891, Randnr. 15).
Die sich aus einer Richtlinie ergebende Verpflichtung der Mitgliedstaaten, das in dieser Richtlinie vorgesehene Ziel zu erreichen,
sowie die Pflicht der Mitgliedstaaten gemäß Art. 10 EG, alle zur Erfüllung dieser Verpflichtung geeigneten Maßnahmen allgemeiner
oder besonderer Art zu treffen, obliegen allen Trägern öffentlicher Gewalt in den Mitgliedstaaten, und zwar im Rahmen ihrer
Zuständigkeiten auch den Gerichten (Urteil Von Colson und Kamann, Randnr. 26).
Vor allem den nationalen Gerichten obliegt es nämlich, den Rechtsschutz zu gewährleisten, der sich für den Einzelnen aus den
gemeinschaftsrechtlichen Bestimmungen ergibt, und deren volle Wirkung sicherzustellen (Urteil vom 5. Oktober 2004, Pfeiffer
u. a., C‑397/01 bis C‑403/01, Slg. 2004, I‑8835, Randnr. 111).
In diesem Zusammenhang ist daran zu erinnern, dass der Grundsatz des effektiven gerichtlichen Rechtsschutzes ein allgemeiner
Grundsatz des Gemeinschaftsrechts ist (vgl. in diesem Sinne Urteil vom 13. März 2007, Unibet, C‑432/05, Slg. 2007, I‑2271,
Randnr. 37 und die dort angeführte Rechtsprechung).
Mangels einer einschlägigen Gemeinschaftsregelung ist es nach ständiger Rechtsprechung Sache des innerstaatlichen Rechts der
einzelnen Mitgliedstaaten, die zuständigen Gerichte zu bestimmen und die Verfahrensmodalitäten für Klagen zu regeln, die den
Schutz der dem Einzelnen aus dem Gemeinschaftsrecht erwachsenden Rechte gewährleisten sollen (vgl. u. a. Urteile vom 16. Dezember
1976, Rewe-Zentralfinanz und Rewe-Zentral, 33/76, Slg. 1976, 1989, Randnr. 5, Comet, 45/76, Slg. 1976, 2043, Randnr. 13, vom
14. Dezember 1995, Peterbroeck, C‑312/93, Slg. 1995, I‑4599, Randnr. 12, Unibet, Randnr. 39, und vom 7. Juni 2007, Van der
Weerd u. a., C‑222/05 bis C‑225/05, Slg. 2007, I‑4233, Randnr. 28).
Die Mitgliedstaaten sind allerdings für den wirksamen Schutz dieser Rechte in jedem Einzelfall verantwortlich (vgl. u. a.
Urteile vom 9. Juli 1985, Bozzetti, 179/84, Slg. 1985, 2301, Randnr. 17, vom 18. Januar 1996, SEIM, C‑446/93, Slg. 1996, I‑73,
Randnr. 32, und vom 17. September 1997, Dorsch Consult, C‑54/96, Slg. 1997, I‑4961, Randnr. 40).
Dabei dürfen nach gefestigter Rechtsprechung die Verfahrensmodalitäten für Klagen, die den Schutz der den Einzelnen aus dem
Gemeinschaftsrecht erwachsenden Rechte gewährleisten sollen, nicht weniger günstig ausgestaltet sein als die für entsprechende
innerstaatliche Klagen (Grundsatz der Gleichwertigkeit) und die Ausübung der durch die Gemeinschaftsrechtsordnung verliehenen
Rechte nicht praktisch unmöglich machen oder übermäßig erschweren (Grundsatz der Effektivität) (vgl. u. a. Urteile Rewe-Zentralfinanz
und Rewe-Zentral, Randnr. 5, Comet, Randnrn. 13 bis 16, Peterbroeck, Randnr. 12, Unibet, Randnr. 43, und Van der Weerd u. a.,
Randnr. 28).
Diese Erfordernisse in Bezug auf die Gleichwertigkeit und Effektivität, in denen die allgemeine Verpflichtung der Mitgliedstaaten,
den gerichtlichen Schutz der Einzelnen aus dem Gemeinschaftsrecht erwachsenden Rechte zu gewährleisten, ihren Niederschlag
findet, gelten ebenfalls für die Bestimmung der Gerichte, die für die Entscheidung über auf diese Rechte gestützte Klagen
zuständig sind.
Ein Verstoß gegen die genannten Anforderungen auf dieser Ebene ist nämlich – ebenso wie deren Nichtbeachtung auf der Ebene
der Festlegung der Verfahrensmodalitäten – geeignet, den Grundsatz des effektiven gerichtlichen Rechtsschutzes zu beeinträchtigen.
Die erste Vorlagefrage ist im Licht dieser Erwägungen zu beantworten.
Eine auf einen Verstoß gegen das Gesetz von 2003 gestützte Klage und eine unmittelbar auf die Richtlinie gestützte Klage sind,
wie auch das vorlegende Gericht selbst festgestellt hat, als einheitlicher Rechtsbehelf anzusehen, da es sich bei diesem Gesetz
um die Rechtsvorschriften handelt, mit denen Irland seine Verpflichtungen aus der genannten Richtlinie erfüllt hat (vgl. in
diesem Sinne Urteile vom 1. Dezember 1998, Levez, C‑326/96, Slg. 1998, I‑7835, Randnrn. 46 und 47, sowie vom 16. Mai 2000,
Preston u. a., C‑78/98, Slg. 2000, I‑3201, Randnr. 51). Denn trotz unterschiedlicher Rechtsgrundlagen dienen diese Klagen,
wie die Generalanwältin in Nr. 58 ihrer Schlussanträge ausgeführt hat, dem Schutz derselben sich aus dem Gemeinschaftsrecht
– nämlich der Richtlinie 1999/70 und der Rahmenvereinbarung – ergebenden Rechte.
Wenn sich der nationale Gesetzgeber unter diesen Umständen dafür entschieden hat, die Zuständigkeit für auf das Gesetz zur
Umsetzung der Richtlinie 1999/70 gestützte Klagen spezialisierten Gerichten zu übertragen, widerspräche es dem Grundsatz der
Effektivität, Einzelnen in der Situation der Beschwerdeführer, die ein solches spezialisiertes Gericht mit einer Klage wegen
eines Verstoßes gegen dieses Gesetz anrufen wollten, die Verpflichtung aufzuerlegen, parallel dazu mit einer anderen Klage
ein ordentliches Gericht anzurufen, um die Rechte geltend zu machen, die sie für den Zeitraum zwischen dem Ablauf der Frist
zur Umsetzung dieser Richtlinie und dem Inkrafttreten des Gesetzes zu deren Umsetzung möglicherweise unmittelbar aus der Richtlinie
herleiten können, sofern sich daraus – was das vorlegende Gericht prüfen muss – für diese Einzelnen Verfahrensnachteile, insbesondere
in Bezug auf Kosten, Verfahrensdauer und Vertretungsregeln, ergeben sollten, die geeignet sind, die Ausübung der aus dieser
Richtlinie erwachsenden Rechte übermäßig zu erschweren.
In der mündlichen Verhandlung hat Irland vorgetragen, die Zuständigkeit der Rights Commissioners und des Labour Court nach
dem Gesetz von 2003 sei fakultativ und hindere die Einzelnen nicht daran, vor einem ordentlichen Gericht eine einheitliche
Klage zu erheben, die teils auf das nationale und teils auf das Gemeinschaftsrecht gestützt wird.
Selbst wenn dies zuträfe, ändert es nichts daran, dass der Grundsatz der Effektivität – wenn Einzelne wie die Beschwerdeführer
beabsichtigen, von der Zuständigkeit Gebrauch zu machen, die der nationale Gesetzgeber bei der Umsetzung der Richtlinie 1999/70
diesen spezialisierten Gerichten, sei es auch fakultativ, für die Entscheidung über auf das Gesetz von 2003 gestützte Rechtsstreitigkeiten
übertragen hat – erfordert, dass die Einzelnen vor diesen Gerichten auch die Rechte geltend machen können, die ihnen möglicherweise
unmittelbar aus dieser Richtlinie selbst erwachsen, sofern die vom vorlegenden Gericht vorgenommene Prüfung ergeben sollte,
dass die Verpflichtung, ihren Rechtsbehelf in zwei unterschiedliche Klagen aufzuteilen und die unmittelbar auf die genannte
Richtlinie gestützte Klage bei einem ordentlichen Gericht zu erheben, zu Verfahrenserschwernissen führt, die geeignet sind,
die Ausübung der Rechte, die die Gemeinschaftsrechtsordnung den Betreffenden verleiht, übermäßig zu erschweren.
Falls das vorlegende Gericht einen derartigen Verstoß gegen den Grundsatz der Effektivität feststellen sollte, muss es die
innerstaatlichen Zuständigkeitsregeln so weit wie möglich dahin auslegen, dass sie zur Erreichung des Ziels beitragen, einen
effektiven Schutz der den Einzelnen aus dem Gemeinschaftsrecht möglicherweise erwachsenden Rechte zu gewährleisten (vgl. in
diesem Sinne Urteil Unibet, Randnr. 44).
In Anbetracht der vorstehenden Erwägungen ist auf die erste Frage zu antworten, dass sich ein spezialisiertes Gericht, das
im Rahmen der Zuständigkeit, die ihm, sei es auch fakultativ, mit dem Gesetz zur Umsetzung der Richtlinie 1999/70 übertragen
worden ist, über eine auf einen Verstoß gegen dieses Gesetz gestützte Klage entscheiden muss, aufgrund des Gemeinschaftsrechts,
insbesondere des Grundsatzes der Effektivität, auch für die Entscheidung über die Ansprüche des Klägers, die für den Zeitraum
zwischen dem Ablauf der Frist zur Umsetzung dieser Richtlinie und dem Inkrafttreten des betreffenden Gesetzes unmittelbar
auf die Richtlinie selbst gestützt werden, für zuständig erklären müsste, falls sich herausstellen sollte, dass sich aus der
Verpflichtung dieses Klägers, parallel hierzu eine andere unmittelbar auf die genannte Richtlinie gestützte Klage bei einem
ordentlichen Gericht zu erheben, Verfahrensnachteile ergeben, die geeignet sind, die Ausübung der Rechte, die ihm die Gemeinschaftsrechtsordnung
verliehen hat, übermäßig zu erschweren. Es ist Sache des nationalen Gerichts, die insoweit erforderlichen Prüfungen vorzunehmen.
Zur zweiten Frage
Für den Fall, dass das vorlegende Gericht in Anbetracht der Antwort auf seine erste Frage verpflichtet sein sollte, sich für
die Entscheidung über die Ansprüche der Beschwerdeführer für zuständig zu erklären, die unmittelbar auf die Richtlinie 1999/70
gestützt werden, muss seine zweite Frage beantwortet werden, mit der es wissen möchte, ob sich Einzelne vor einem nationalen
Gericht auf Paragraf 4 Nr. 1 und Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung berufen könnten.
Nach ständiger Rechtsprechung können sich Einzelne gegenüber dem Staat, insbesondere in dessen Eigenschaft als Arbeitgeber,
immer dann auf die Bestimmungen einer Richtlinie berufen, wenn sich diese als inhaltlich unbedingt und hinreichend genau darstellen
(vgl. in diesem Sinne u. a. Urteile vom 26. Februar 1986, Marshall, 152/84, Slg. 1986, 723, Randnrn. 46 und 49, sowie vom
20. März 2003, Kutz-Bauer, C‑187/00, Slg. 2003, I‑2741, Randnrn. 69 und 71).
Wie die Generalanwältin in Nr. 87 ihrer Schlussanträge festgestellt hat, lässt sich diese Rechtsprechung auf Vereinbarungen
übertragen, die – wie die Rahmenvereinbarung – aus einem zwischen Sozialpartnern auf Gemeinschaftsebene auf der Grundlage
von Art. 139 Abs. 1 EG geführten Dialog hervorgegangen und gemäß Art. 139 Abs. 2 EG mit einer Richtlinie des Rates der Europäischen
Union durchgeführt worden sind, wodurch sie integraler Bestandteil dieser Richtlinie werden.
Zu Paragraf 4 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung
Paragraf 4 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung enthält ein Verbot, befristet beschäftigte Arbeitnehmer hinsichtlich der Beschäftigungsbedingungen
nur deswegen, weil für sie ein befristeter Arbeitsvertrag oder ein befristetes Arbeitsverhältnis gilt, gegenüber vergleichbaren
Dauerbeschäftigten schlechter zu behandeln, es sei denn, die unterschiedliche Behandlung ist aus sachlichen Gründen gerechtfertigt.
Diese Bestimmung verbietet generell und eindeutig jede sachlich nicht gerechtfertigte Ungleichbehandlung befristet beschäftigter
Arbeitnehmer hinsichtlich der Beschäftigungsbedingungen. Wie Impact ausgeführt hat, stellt sie sich als inhaltlich hinreichend
genau dar, um von einem Einzelnen in Anspruch genommen und von einem Gericht angewandt werden zu können (vgl. entsprechend
Urteil Marshall, Randnr. 52).
Anders als Irland vorgetragen hat, beeinträchtigt die Tatsache, dass die betreffende Bestimmung keine Definition des Begriffs
der Beschäftigungsbedingungen enthält, nicht deren Eignung, von einem Gericht auf einen Sachverhalt angewandt zu werden, über
den dieses zu entscheiden hat, und kann daher der genannten Bestimmung nicht ihre hinreichende inhaltliche Bestimmtheit nehmen.
So wurden die Bestimmungen einer Richtlinie trotz des Fehlens einer gemeinschaftsrechtlichen Definition der in ihnen enthaltenen
arbeitsrechtlichen Begriffe bereits als hinreichend genau angesehen (vgl. hierzu Urteil vom 19. November 1991, Francovich
u. a., C‑6/90 und C‑9/90, Slg. 1991, I‑5357, Randnrn. 13 und 14).
Ferner erfordert das genaue Verbot, das in Paragraf 4 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung enthalten ist, keinerlei Maßnahme der Gemeinschaftsorgane
(vgl. entsprechend Urteil vom 4. Dezember 1974, van Duyn, 41/74, Slg. 1974, 1337, Randnr. 6). Im Übrigen räumt die geprüfte
Bestimmung den Mitgliedstaaten keineswegs die Befugnis ein, bei ihrer Umsetzung in innerstaatliches Recht den Umfang des Verbots,
das sie in Bezug auf Beschäftigungsbedingungen ausspricht, an Voraussetzungen zu knüpfen oder einzuschränken (vgl. entsprechend
Urteil Marshall, Randnr. 55).
Zwar enthält diese Vorschrift, wie Irland geltend gemacht hat, hinsichtlich des Grundsatzes der Nichtdiskriminierung einen
Vorbehalt betreffend auf sachliche Gründe gestützte Rechtfertigungen.
Wie jedoch das vorlegende Gericht selbst betont hat, kann die Anwendung dieses Vorbehalts gerichtlich überprüft werden (vgl.
als Beispiel für eine solche Überprüfung hinsichtlich des Begriffs der objektiven Gründe im Zusammenhang mit Paragraf 5 Nr. 1
der Rahmenvereinbarung Urteil vom 4. Juli 2006, Adeneler u. a., C‑212/04, Slg. 2006, I‑6057, Randnrn. 58 bis 75), so dass
die Möglichkeit, sich auf ihn zu berufen, der Annahme nicht entgegen steht, dass die geprüfte Bestimmung den Einzelnen Rechte
verleiht, auf die sie sich vor Gericht berufen können und die die nationalen Gerichte gewährleisten müssen (vgl. entsprechend
Urteile van Duyn, Randnr. 7, vom 10. November 1992, Hansa Fleisch Ernst Mundt, C‑156/91, Slg. 1992, I‑5567, Randnr. 15, vom
9. September 1999, Feyrer, C‑374/97, Slg. 1999, I‑5153, Randnr. 24, und vom 17. September 2002, Baumbast und R, C‑413/99,
Slg. 2002, I‑7091, Randnrn. 85 et 86).
Die Genauigkeit und die Unbedingtheit von Paragraf 4 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung werden ebenso wenig durch dessen Nr. 2 beeinträchtigt.
Wie die Generalanwältin in Nr. 101 ihrer Schlussanträge ausgeführt hat, hebt nämlich diese Nr. 2 lediglich eine der Konsequenzen
hervor, die sich gegebenenfalls aus der Anwendung des Grundsatzes der Nichtdiskriminierung zugunsten befristet beschäftigter
Arbeitnehmer – unter etwaiger richterlicher Kontrolle – ergeben, ohne den Gehalt dieses Grundsatzes selbst in irgendeiner
Weise zu beeinträchtigen.
In Bezug auf Paragraf 4 Nr. 3 der Rahmenvereinbarung, den Irland ebenfalls als Argument gegen die unmittelbare Wirkung von
dessen Nr. 1 anführt, ist festzustellen, dass er den Mitgliedstaaten und/oder den Sozialpartnern die Aufgabe überlässt, die
Modalitäten festzulegen, um die „Anwendung“ des in diesem Paragrafen aufgestellten Diskriminierungsverbots zu erleichtern.
Derartige Modalitäten dürfen sich aber keinesfalls auf die Festlegung des Inhalts dieses Grundsatzes selbst erstrecken (vgl.
entsprechend Urteil vom 19. Januar 1982, Becker, 8/81, Slg. 1982, 53, Randnrn. 32 und 33). Wie das vorlegende Gericht selbst
ausgeführt und Impact vorgetragen hat, können sie somit weder die Existenz dieses Grundsatzes an Voraussetzungen knüpfen noch
dessen Umfang einschränken (vgl. entsprechend Urteile vom 21. Juni 1974, Reyners, 2/74, Slg. 1974, 631, Randnrn. 21 und 26,
sowie Becker, Randnr. 39).
Folglich stellt sich Paragraf 4 Nr. 1 als inhaltlich unbedingt und hinreichend genau dar, um von einem Einzelnen vor einem
nationalen Gericht in Anspruch genommen werden zu können.
Zu Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung
Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung verpflichtet die Mitgliedstaaten, eine oder mehrere der in ihm aufgeführten Maßnahmen
zu ergreifen, um Missbrauch durch aufeinanderfolgende befristete Arbeitsverträge oder ‑verhältnisse zu vermeiden, sofern ihr
innerstaatliches Recht keine gleichwertigen gesetzlichen Maßnahmen beinhaltet. Die drei dort aufgeführten Maßnahmen betreffen
sachliche Gründe, die die Verlängerung solcher Verträge oder Verhältnisse rechtfertigen, die insgesamt maximal zulässige Zahl
aufeinanderfolgender Arbeitsverträge oder ‑verhältnisse und die zulässige Zahl der Verlängerungen solcher Verträge oder Verhältnisse.
Indem Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung den effektiven und verbindlichen Erlass mindestens einer der in ihm aufgeführten
Maßnahmen zur Verhinderung der missbräuchlichen Inanspruchnahme aufeinanderfolgender befristeter Arbeitsverträge oder -verhältnisse
vorschreibt, sofern das nationale Recht noch keine gleichwertigen Maßnahmen enthält (vgl. Urteile Adeneler u. a., Randnrn.
65 und 101, sowie vom 7. September 2006, Marrosu und Sardino, C‑53/04, Slg. 2006, I‑7213, Randnr. 44, und Vassallo, C‑180/04,
Slg. 2006, I‑7251, Randnr. 35), gibt er den Mitgliedstaaten ein allgemeines Ziel – die Verhinderung derartigen Missbrauchs
– vor, lässt ihnen jedoch zugleich die Wahl der Mittel, um dieses Ziel zu erreichen.
Nach dieser Vorschrift steht es nämlich im Ermessen der Mitgliedstaaten, ob sie auf eine oder mehrere der dort genannten Maßnahmen
oder aber auf gleichwertige bestehende gesetzliche Maßnahmen zurückgreifen, und zwar unter Berücksichtigung der Anforderungen
bestimmter Branchen und/oder Arbeitnehmerkategorien.
Wie die Kommission unter Berufung auf das Urteil Francovich u. a. (Randnr. 17) vorträgt, schließt zwar die Tatsache, dass
die Mitgliedstaaten zwischen mehreren möglichen Mitteln zur Erreichung des durch eine Richtlinie vorgeschriebenen Ziels wählen
können, nicht aus, dass der Einzelne vor den nationalen Gerichten die Rechte geltend machen kann, deren Inhalt sich bereits
aufgrund dieser Richtlinie mit hinreichender Genauigkeit bestimmen lässt (vgl. in diesem Sinne auch Urteile vom 2. August
1993, Marshall, C‑271/91, Slg. 1993, I‑4367, Randnr. 37, und Pfeiffer u. a., Randnr. 105).
Anders als die Vorschriften, um die es in der Rechtssache Francovich u. a. ging, enthält Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung
jedoch keine unbedingte und hinreichend genaue Verpflichtung, die ein Einzelner bei Fehlen fristgerecht getroffener Umsetzungsmaßnahmen
vor einem nationalen Gericht geltend machen könnte.
Im Urteil Francovich u. a. konnte der Gerichtshof in der betreffenden Richtlinie, obwohl diese den Mitgliedstaaten die Freiheit
ließ, zu wählen, wie sie das von ihr vorgeschriebene Ziel erreichten, Vorschriften ausmachen, die unbedingt und hinreichend
genau einen Mindestschutz zugunsten Einzelner, nämlich den Arbeitnehmern bei Zahlungsunfähigkeit des Arbeitgebers die Befriedigung
ihrer nicht erfüllten Ansprüche zu garantieren, vorgaben (für andere Fälle, in denen ein solcher Mindestschutz festgestellt
wurde, siehe auch Urteile vom 30. Oktober 2000, Simap, C‑303/98, Slg. 2000, I‑7963, Randnrn. 68 und 69, sowie Pfeiffer u. a.,
Randnr. 105).
Im vorliegenden Fall jedoch kann dem Vorbringen der Kommission nicht gefolgt werden, dass Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung
ebenfalls einen solchen Mindestschutz festlege, indem er bei Fehlen anderer Maßnahmen, die der Missbrauchsbekämpfung dienten,
oder zumindest für diesen Zweck hinreichend wirksamer, objektiver und transparenter Maßnahmen verlange, dass die Verlängerung
aufeinanderfolgender befristeter Arbeitsverträge oder ‑verhältnisse durch sachliche Gründe gerechtfertigt sein müssten.
Die Parteien, die die Rahmenvereinbarung unterzeichnet haben, waren zwar, wie der Gerichtshof in Randnr. 67 der Urteils Adeneler
u. a. ausgeführt hat, ausweislich von Nr. 7 der Allgemeinen Erwägungen der Rahmenvereinbarung der Ansicht, dass „[d]ie aus
objektiven Gründen erfolgende Inanspruchnahme befristeter Arbeitsverträge hilft, Missbrauch zu vermeiden“; durch die von der
Kommission befürwortete Auslegung würde jedoch eine Rangfolge zwischen den verschiedenen in Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung
genannten Maßnahmen geschaffen, obwohl diese Maßnahmen ausweislich des eindeutigen Wortlauts dieser Vorschrift als „gleichwertig“
angesehen werden.
Ferner nähme, wie auch die Generalanwältin in Randnr. 116 ihrer Schlussanträge ausgeführt hat, die von der Kommission vorgeschlagene
Auslegung der der gemäß Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung freigestellten Wahl der Mittel jeden Sinn, da sie einem Einzelnen
ermöglichen würde, sich auf das Fehlen sachlicher Gründe zu berufen, um die Verlängerung seines befristeten Arbeitsvertrags
anzufechten, auch wenn diese Verlängerung nicht gegen die Regeln über die insgesamt maximal zulässige Dauer oder die zulässige
Zahl der Verlängerungen verstößt, die der betreffende Mitgliedstaat entsprechend den Wahlmöglichkeiten, die Paragraf 5 Nr. 1
Buchst. b und c eröffnet, gegebenenfalls erlassen hat.
Im Gegensatz zu den in Randnr. 72 des vorliegenden Urteils angeführten Rechtssachen ist es im vorliegenden Fall nicht möglich,
den Mindestschutz, der in jedem Fall nach Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung gewährt werden müsste, hinreichend zu bestimmen.
Folglich stellt sich die Vorschrift nicht als inhaltlich unbedingt und hinreichend genau dar, um von einem Einzelnen vor einem
nationalen Gericht in Anspruch genommen werden zu können.
In Anbetracht der vorstehenden Ausführungen ist auf die zweite Frage zu antworten, dass Paragraf 4 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung
unbedingt und hinreichend genau ist, um von einem Einzelnen vor einem nationalen Gericht in Anspruch genommen werden zu können,
dass dies hingegen bei Paragraf 5 Nr. 1 dieser Rahmenvereinbarung nicht der Fall ist.
Zur dritten Frage
Mit seiner dritten Frage möchte das vorlegende Gericht in Anbetracht der Antworten auf die erste Frage und auf die zweite
Frage, soweit sich diese auf Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung bezieht, wissen, ob es diese Vorschrift einem Mitgliedstaat
als Arbeitgeber verbietet, während des Zeitraum zwischen dem Ablauf der Frist zur Umsetzung der Richtlinie 1999/70 und dem
Inkrafttreten des Gesetzes zu deren Umsetzung einen befristeten Arbeitsvertrag um bis zu acht Jahre zu verlängern.
Im Rahmen dieser dritten Frage erläutert das vorlegende Gericht, dass zuvor der betreffende Vertrag immer um kürzere Zeiträume
verlängert wurde, dass der Arbeitgeber die Dienste des Arbeitnehmers für einen längeren Zeitraum als die übliche Verlängerung
benötigt, dass die Verlängerung dieses Vertrags um den längeren Zeitraum bewirkt, dass dem Arbeitnehmer die Anwendung des
Paragrafen 5 der Rahmenvereinbarung nach seiner Umsetzung in innerstaatliches Recht vorenthalten wird, und dass es für die
Verlängerung keine sachlichen Gründe gibt, die nichts mit dem Status des Betreffenden als befristet beschäftigtem Arbeitnehmer
zu tun haben.
Für den Fall, dass das vorlegende Gericht in Anbetracht der Antwort auf seine erste Frage verpflichtet sein sollte, sich für
die Entscheidung über die Ansprüche der Beschwerdeführer, die unmittelbar auf die Richtlinie 1999/70 gestützt werden, für
zuständig zu erklären, ist klarzustellen, dass Paragraf 5 Nr. 1 der Rahmenvereinbarung zwar, wie in der Antwort auf die zweite
Frage dargelegt, inhaltlich nicht unbedingt und hinreichend genau ist, um von einem Einzelnen vor einem nationalen Gericht
in Anspruch genommen werden zu können, dass dies jedoch nichts daran ändert, dass die Richtlinie laut Art. 249 Abs. 3 EG,
auch wenn sie den innerstaatlichen Stellen die Wahl und die Form der Mittel überlässt, für jeden Mitgliedstaat, an den sie
gerichtet ist, hinsichtlich des zu erreichenden Ziels verbindlich ist (vgl. Urteil Von Colson und Kamann, Randnr. 15).
In ihrem Art. 2 Abs. 1 sieht die Richtlinie 1999/70 daher vor, dass die Mitgliedstaaten alle notwendigen Maßnahmen zu treffen
haben, um jederzeit gewährleisten zu können, dass die durch die Richtlinie vorgeschriebenen Ergebnisse erzielt werden.
Wie bereits in Randnr. 41 des vorliegenden Urteils in Erinnerung gerufen, obliegen die Verpflichtung der Mitgliedstaaten,
das in einer Richtlinie vorgesehene Ziel zu erreichen, sowie ihre Pflicht nach Art. 10 EG, alle zur Erfüllung dieser Verpflichtung
geeigneten Maßnahmen allgemeiner oder besonderer Art zu treffen, allen Trägern öffentlicher Gewalt in den Mitgliedstaaten
(vgl. Urteil Von Colson und Kamann, Randnr. 26). Derartige Verpflichtungen treffen die Träger öffentlicher Gewalt gegebenenfalls
auch in ihrer Eigenschaft als öffentliche Arbeitgeber.
Hinsichtlich des von der Richtlinie 1999/70 und der Rahmenvereinbarung vorgegebenen Ziels geht die Rahmenvereinbarung ausweislich
der Nrn. 6 und 8 ihrer Allgemeinen Erwägungen von der Prämisse aus, dass unbefristete Arbeitsverträge die übliche Form des
Beschäftigungsverhältnisses sind, erkennt aber zugleich an, dass befristete Arbeitsverträge für die Beschäftigung in bestimmten
Branchen oder bestimmten Berufen und Tätigkeiten charakteristisch sind (vgl. Urteil Adeneler u. a., Randnr. 61).
Feste Beschäftigungsverhältnisse stellen demnach einen wichtigen Aspekt des Arbeitnehmerschutzes dar (vgl. Urteil vom 22.
November 2005, Mangold, C‑144/04, Slg. 2005, I‑9981, Randnr. 64), während, wie aus dem zweiten Absatz der Präambel der Rahmenvereinbarung
und aus Nr. 8 ihrer Allgemeinen Erwägungen hervorgeht, befristete Arbeitsverträge nur unter bestimmten Umständen den Bedürfnissen
sowohl der Arbeitgeber als auch der Arbeitnehmer entsprechen können (vgl. Urteil Adeneler u. a., Randnr. 62).
In diesem Sinne soll die Rahmenvereinbarung dem wiederholten Rückgriff auf befristete Arbeitsverträge, der als eine Quelle
potenziellen Missbrauchs zu Lasten der Arbeitnehmer gesehen wird, eingrenzen, indem sie eine Reihe von Mindestschutzbestimmungen
vorsieht, die die Prekarisierung der Lage der Beschäftigten verhindern sollen (vgl. Urteil Adeneler u. a., Randnr. 63).
Wie aus Paragraf 1 Buchst. b der Rahmenvereinbarung hervorgeht, soll diese einen Rahmen schaffen, der den Missbrauch durch
aufeinander folgende befristete Arbeitsverträge oder -verhältnisse verhindert. Ausweislich seines Wortlauts verfolgt Paragraf 5
Nr. 1 der Rahmenvereinbarung speziell dieses Schutzziel.
Demzufolge sind die Mitgliedstaaten sowohl nach den Art. 10 EG und 249 Abs. 3 EG als auch nach der Richtlinie 1999/70 selbst
verpflichtet, alle Maßnahmen allgemeiner oder besonderer Art zu treffen, die sich zur Erreichung des Ziels dieser Richtlinie
und der Rahmenvereinbarung eignen, die missbräuchliche Verwendung befristeter Arbeitsverträge zu verhindern.
Dieser Verpflichtung wäre jedoch ihre praktische Wirksamkeit genommen, wenn eine Behörde eines Mitgliedstaats in ihrer Eigenschaft
als öffentlicher Arbeitgeber berechtigt wäre, während des Zeitraum zwischen dem Ablauf der Frist zur Umsetzung der Richtlinie
1999/70 und dem Inkrafttreten des Gesetzes zu deren Umsetzung Verträge um eine ungewöhnliche lange Zeitspanne zu verlängern
und dadurch den Betreffenden für einen unverhältnismäßig langen Zeitraum den Nutzen der Maßnahmen vorzuenthalten, die der
nationale Gesetzgeber zur Umsetzung von Paragraf 5 der Rahmenvereinbarung erlassen hat.
In Anbetracht der vorstehenden Erwägungen ist auf die dritte Frage zu antworten, dass die Art. 10 EG und 249 Abs. 3 EG sowie
die Richtlinie 1999/70 dahin auszulegen sind, dass die Behörden eines Mitgliedstaats in ihrer Eigenschaft als öffentlicher
Arbeitgeber keine dem Ziel dieser Richtlinie und der Rahmenvereinbarung, die missbräuchliche Verwendung befristeter Arbeitsverträge
zu verhindern, zuwiderlaufenden Maßnahmen ergreifen dürfen, die darin bestehen, diese Verträge während des Zeitraums zwischen
dem Ablauf der Frist zur Umsetzung dieser Richtlinie und dem Inkrafttreten des Gesetzes zu deren Umsetzung um eine ungewöhnlich
lange Zeitspanne zu verlängern.
Zur vierten Frage
Für den Fall, dass das vorlegende Gericht in Anbetracht der Antwort auf seine erste Frage nicht verpflichtet sein sollte,
sich für die Entscheidung über die Ansprüche der Beschwerdeführer, die unmittelbar auf die Richtlinie 1999/70 gestützt werden,
für zuständig zu erklären, muss seine vierte Frage beantwortet werden, mit der es wissen möchte, ob es aufgrund seiner Verpflichtung,
dass innerstaatliche Recht gemeinschaftsrechtskonform auszulegen, verpflichtet ist, das Gesetz von 2003 rückwirkend auf den
Zeitpunkt des Ablaufs der Frist zur Umsetzung dieser Richtlinie anzuwenden.
Einleitend ist festzustellen, dass sich diese vierte Frage nur auf Section 6 des Gesetzes von 2003 bezieht, die die Maßnahme
zur Umsetzung von Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung darstellt.
In der Vorlageentscheidung wird nämlich darauf hingewiesen, dass die Beschwerdeführer eingeräumt hätten, dass der Wortlaut
von Section 9 des Gesetzes von 2003 es ausschließe, dieser Section, mit der Paragraf 5 der Rahmenvereinbarung umgesetzt werde,
Rückwirkung beizumessen, wenn keine Auslegung
contra legem
vorgenommen werden solle.
Es muss daher geprüft werden, ob das vorlegende Gericht für den in Randnr. 93 des vorliegenden Urteils genannten Fall, dass
es nur insoweit für die Entscheidung über die im Ausgangsverfahren geltend gemachten Ansprüche zuständig ist, als diese auf
einen Verstoß gegen das Gesetz von 2003 gestützt werden, wegen des Gebots gemeinschaftsrechtskonformer Auslegung verpflichtet
ist, Section 6 dieses Gesetzes rückwirkend auf den Zeitpunkt des Ablaufs der Frist zur Umsetzung der Richtlinie 1999/70 anzuwenden.
Das vorlegende Gericht erläutert in diesem Zusammenhang, dass es der Wortlaut dieser Section des Gesetzes von 2003 zwar nicht
ausdrücklich ausschließt, ihr eine derartige Rückwirkung beizumessen, dass aber eine Regel des innerstaatlichen Rechts die
rückwirkende Anwendung eines Gesetzes ausschließt, es sei denn, es bestehen eindeutige gegenteilige Anhaltspunkte.
Insoweit ist daran zu erinnern, dass die nationalen Gerichte bei der Anwendung des innerstaatlichen Rechts und insbesondere
der Bestimmungen einer speziell zur Umsetzung der Vorgaben einer Richtlinie erlassenen Regelung das innerstaatliche Recht
so weit wie möglich anhand des Wortlauts und des Zwecks dieser Richtlinie auslegen müssen, um das mit ihr angestrebte Ergebnis
zu erreichen und auf diese Weise Art. 249 Abs. 3 EG nachzukommen (vgl. u. a. Urteil Pfeiffer u. a., Randnr. 113 und die dort
angeführte Rechtsprechung).
Das Gebot gemeinschaftsrechtskonformer Auslegung des nationalen Rechts ist dem EG-Vertrag immanent, da den nationalen Gerichten
dadurch ermöglicht wird, im Rahmen ihrer Zuständigkeit die volle Wirksamkeit des Gemeinschaftsrechts zu gewährleisten, wenn
sie über die bei ihnen anhängigen Rechtsstreitigkeiten entscheiden (vgl. u. a. Urteile Pfeiffer u. a., Randnr. 114, und Adeneler
u. a., Randnr. 109).
Die Verpflichtung des nationalen Richters, bei der Auslegung und Anwendung der einschlägigen Vorschriften des innerstaatlichen
Rechts den Inhalt einer Richtlinie heranzuziehen, wird jedoch durch die allgemeinen Rechtsgrundsätze und insbesondere durch
den Grundsatz der Rechtssicherheit und das Rückwirkungsverbot begrenzt und darf auch nicht als Grundlage für eine Auslegung
contra legem
des nationalen Rechts dienen (vgl. Urteile vom 8. Oktober 1987, Kolpinghuis, 80/86, Slg. 1987, 3969, Randnr. 13, und Adeneler
u. a., Randnr. 110; vgl. entsprechend Urteil vom 16. Juni 2005 in der Rechtssache C‑105/03, Pupino, Slg. 2005, I‑5285, Randnrn.
44 und 47).
Der Grundsatz der gemeinschaftsrechtskonformen Auslegung verlangt aber, dass die nationalen Gerichte unter Berücksichtigung
des gesamten nationalen Rechts und unter Anwendung ihrer Auslegungsmethoden alles tun, was in ihrer Zuständigkeit liegt, um
die volle Wirksamkeit der fraglichen Richtlinie zu gewährleisten und zu einem Ergebnis zu gelangen, das mit dem von der Richtlinie
verfolgten Ziel übereinstimmt (vgl. Urteile Pfeiffer u. a., Randnrn. 115, 116, 118 und 119, sowie Adeneler u. a., Randnr. 111).
Da das nationale Recht im vorliegenden Fall den Angaben in der Vorlageentscheidung zufolge offenbar eine Regel enthält, die
die rückwirkende Anwendung eines Gesetzes ausschließt, sofern keine klaren und eindeutigen gegenteiligen Anhaltspunkte vorliegen,
ist es Sache des vorlegenden Gerichts zu prüfen, ob es in diesem Recht, insbesondere im Gesetz von 2003, eine Bestimmung gibt,
die derartige Anhaltspunkte enthält, die es ermöglichen, Section 6 des Gesetzes von 2003 eine solche Rückwirkung zu verleihen.
Mangels einer solchen Bestimmung kann das Gemeinschaftsrecht, insbesondere das Gebot gemeinschaftsrechtskonfomer Auslegung,
soll das vorlegende Gericht nicht gezwungen werden, sein nationales Recht
contra legem
auszulegen, nicht dahin ausgelegt werden, dass dieses Gericht Section 6 des Gesetzes von 2003 rückwirkend auf den Zeitpunkt
des Ablaufs der Frist zur Umsetzung der Richtlinie 1999/70 anwenden muss.
In Anbetracht der vorstehenden Erwägungen ist auf die vierte Frage wie folgt zu antworten: Enthält das einschlägige nationale
Recht eine Regel, die die rückwirkende Anwendung eines Gesetzes ausschließt, sofern keine klaren und eindeutigen gegenteiligen
Anhaltspunkte vorliegen, so ist ein nationales Gericht, bei dem eine Klage wegen eines Verstoßes gegen eine Bestimmung des
nationalen Gesetzes zur Umsetzung der Richtlinie 1999/70 anhängig ist, aufgrund des Gemeinschaftsrechts nur dann verpflichtet,
diese Bestimmung rückwirkend auf den Zeitpunkt des Ablaufs der Frist zur Umsetzung der Richtlinie anzuwenden, wenn es in dem
betreffenden nationalen Recht derartige Anhaltspunkte gibt, die es ermöglichen, dieser Bestimmung eine solche Rückwirkung
zu verleihen.
Zur fünften Frage
Für den Fall, dass das vorlegende Gericht in Anbetracht der Antwort auf seine erste Frage verpflichtet sein sollte, sich für
die Entscheidung über einen Anspruch, der unmittelbar auf die Richtlinie 1999/70 gestützt wird, für zuständig zu erklären,
muss seine fünfte Frage beantwortet werden, mit der es wissen möchte, ob zu den Beschäftigungsbedingungen im Sinne von Paragraf 4
der Rahmenvereinbarung auch die in einem Arbeitsvertrag festgelegten Bedingungen bezüglich der Vergütung und der Versorgungsbezüge
gehören.
Wie der Gerichtshof bereits festgestellt hat, hat sich der Rat für den Erlass der Richtlinie 1999/70 zur Durchführung der
Rahmenvereinbarung auf Art. 139 Abs. 2 EG gestützt hat, wonach die Durchführung der auf Gemeinschaftsebene geschlossenen Vereinbarungen
in den von Art. 137 EG erfassten Bereichen erfolgt (Urteil vom 13. September 2007, Del Cerro Alonso, C‑307/05, Slg. 2007,
I‑0000, Randnr. 33).
Als zu diesen Bereichen gehörend werden in Art. 137 Abs. 1 Buchst. b EG die „Arbeitsbedingungen“ genannt.
Weder der Wortlaut von Art. 137 Abs. 1 Buchst. b EG noch der von Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung ermöglicht für sich allein
die Feststellung, ob zu den in diesen beiden Vorschriften genannten Arbeits- bzw. Beschäftigungsbedingungen Bedingungen gehören,
die sich auf Aspekte wie die Vergütung und die Versorgungsbezüge beziehen, die im Ausgangsverfahren in Rede stehen.
Die von der Regierung des Vereinigten Königreichs angeführte Tatsache, dass es in einer Reihe gemeinschaftsrechtlicher Vorschriften
– wie Art. 3 Abs. 1 Buchst. c der Richtlinie 76/207/EWG des Rates vom 9. Februar 1976 zur Verwirklichung des Grundsatzes der
Gleichbehandlung von Männern und Frauen hinsichtlich des Zugangs zur Beschäftigung, zur Berufsbildung und zum beruflichen
Aufstieg sowie in Bezug auf die Arbeitsbedingungen (ABl. L 39, S. 40) in der durch die Richtlinie 2002/73/EG des Europäischen
Parlaments und des Rates vom 23. September 2002 (ABl. L 269, S. 15) geänderten Fassung, Art. 3 Abs. 1 Buchst. c der Richtlinie
2000/43/EG des Rates vom 29. Juni 2000 zur Anwendung des Gleichbehandlungsgrundsatzes ohne Unterschied der Rasse oder der
ethnischen Herkunft (ABl. L 180, S. 22) oder Art. 3 Abs. 1 Buchst. c der Richtlinie 2000/78/EG des Rates vom 27. November
2000 zur Festlegung eines allgemeinen Rahmens für die Verwirklichung der Gleichbehandlung in Beschäftigung und Beruf (ABl.
L 303, S. 16) – ausdrücklich heißt, dass der Begriff der Beschäftigungsbedingungen, auf den die vorgenannten Vorschriften
Bezug nehmen, das Arbeitsentgelt umfasst, erlaubt es dabei nicht, aus dem Fehlen einer entsprechenden Aussage in Paragraf 4
der Rahmenvereinbarung abzuleiten, dass sich der Begriff der Beschäftigungsbedingungen im Sinne dieses Paragrafen nicht auf
finanzielle Aspekte wie die im Ausgangsverfahren in Rede stehenden bezieht.
Da der Wortlaut von Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung keine Entscheidung über die aufgeworfene Auslegungsfrage zulässt, müssen
nach ständiger Rechtsprechung der Zusammenhang der Regelung, zu der dieser Paragraf gehört, und die Ziele, die mit ihr verfolgt
werden, berücksichtigt werden (vgl. u. a. Urteile vom 17. November 1983, Merck, 292/82, Slg. 1983, 3781, Randnr. 12, vom 21.
Februar 1984, St. Nikolaus Brennerei, 337/82, Slg. 1984, 1051, Randnr. 10, vom 14. Oktober 1999, Adidas, C‑223/98, Slg. 1999,
I‑7081, Randnr. 23, und vom 7. Juni 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Kommission, C‑76/06 P, Slg. 2007, I‑4405, Randnr. 21).
Wie der Gerichtshof bereits festgestellt hat (Urteil Del Cerro Alonso, Randnr. 36) soll die Rahmenvereinbarung laut ihrem
Paragraf 1 Buchst. a u. a. „durch Anwendung des Grundsatzes der Nichtdiskriminierung die Qualität befristeter Arbeitsverhältnisse
verbessern“. Entsprechend heißt es im dritten Absatz der Präambel der Rahmenvereinbarung, dass diese „den Willen der Sozialpartner
deutlich [macht], einen allgemeinen Rahmen zu schaffen, der durch den Schutz vor Diskriminierung die Gleichbehandlung von
Arbeitnehmern in befristeten Arbeitsverhältnissen sichert“. Im 14. Erwägungsgrund der Richtlinie 1999/70 wird zu diesem Zweck
festgestellt, dass die Rahmenvereinbarung insbesondere die Qualität befristeter Arbeitsverhältnisse durch Festlegung von Mindestvorschriften
verbessern soll, die geeignet sind, die Anwendung des Grundsatzes der Nichtdiskriminierung zu gewährleisten.
Die Rahmenvereinbarung, insbesondere ihr Paragraf 4, verfolgt somit einen Zweck, der zu den grundlegenden Zielen gehört, die
in Art. 136 Abs. 1 EG sowie im dritten Absatz der Präambel des EG-Vertrags und in den Nrn. 7 und 10 erster Gedankenstrich
der Gemeinschaftscharta der sozialen Grundrechte der Arbeitnehmer, auf die die vorgenannte Vorschrift des EG-Vertrags verweist,
verankert sind und die Verbesserung der Lebens- und Arbeitsbedingungen sowie das Bestehen eines angemessenen sozialen Schutzes
für Arbeitnehmer – im vorliegenden Fall für befristet beschäftigte Arbeitnehmer – betreffen.
Im Übrigen verweist Art. 136 Abs. 1 EG, der die Ziele festlegt, zu deren Verwirklichung der Rat in den durch Art. 137 EG erfassten
Bereichen die von den Sozialpartnern auf Gemeinschaftsebene geschlossenen Vereinbarungen gemäß Art. 139 EG durchführen kann,
auf die am 18. Oktober 1961 in Turin unterzeichnete Europäische Sozialcharta; diese nennt in ihrem Teil I Nr. 4 unter den
Zielen, zu deren Erreichung sich die Vertragsparteien laut Art. 20 in Teil III dieser Charta verpflichtet haben, das Recht
aller Arbeitnehmer auf ein „gerechtes Arbeitsentgelt, das ihnen und ihren Familien einen angemessenen Lebensstandard sichert“.
In Anbetracht dieser Ziele muss Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung als Ausdruck eines Grundsatzes des Sozialrechts der Gemeinschaft
verstanden werden, der nicht restriktiv ausgelegt werden darf (vgl. Urteil Del Cerro Alonso, Randnr. 38).
Wie sowohl Impact als auch die Kommission vorgetragen haben, würde eine Auslegung von Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung, die
finanzielle Bedingungen wie solche, die die Vergütung und die Versorgungsbezüge betreffen, vom Begriff „Beschäftigungsbedingungen“
im Sinne dieses Paragrafen kategorisch ausnimmt, den Bereich, in dem den betroffenen Arbeitnehmern Schutz vor Diskriminierungen
gewährt wird, unter Missachtung des Zwecks dieses Paragrafen einengen, indem eine auf die Natur der Beschäftigungsbedingungen
gestützte Unterscheidung eingeführt wird, die der Wortlaut dieses Paragrafen in keiner Weise nahe legt.
Schließlich nähme eine solche Auslegung, wie die Generalanwältin in Nr. 161 ihrer Schlussanträge ausgeführt hat, der Bezugnahme
in Paragraf 4 Nr. 2 der Rahmenvereinbarung auf den Pro-rata-temporis-Grundsatz, der definitionsgemäß nur bei teilbaren Leistungen
anwendbar ist, wie sie sich aus finanziellen Beschäftigungsbedingungen z. B. im Zusammenhang mit der Vergütung und den Versorgungsbezügen
ergeben, ihren Sinn.
Entgegen dem Vorbringen Irlands und der Regierung des Vereinigten Königreichs wird die vorstehende Analyse nicht durch die
Rechtsprechung des Gerichtshof zur Gleichbehandlung von Männern und Frauen in Frage gestellt, wonach die Arbeitsbedingungen
im Sinne der Richtlinie 76/207 in der Fassung vor ihrer Änderung durch die Richtlinie 2002/73 das Arbeitsentgelt nicht einschließen
(vgl. u. a. Urteile vom 13. Februar 1996, Gillespie u. a., C‑342/93, Slg. 1996, I‑475, Randnr. 24, vom 12. Oktober 2004, Wippel,
C‑313/02, Slg. 2004, I‑9483, Randnrn. 29 bis 33, und vom 8. September 2005, McKenna, C‑191/03, Slg. 2005, I‑7631, Randnr. 30).
Diese Rechtsprechung erklärt sich nämlich durch das Nebeneinander von Art. 119 EG-Vertrag (an die Stelle der Art. 117 bis
120 EG-Vertrag sind die Art. 136 bis 143 EG getreten) und einer eigenen Richtlinie zur Gleichbehandlung von Männern und Frauen
beim Arbeitsentgelt, nämlich der Richtlinie 75/117/EWG des Rates vom 10. Februar 1975 zur Angleichung der Rechtsvorschriften
der Mitgliedstaaten über die Anwendung des Grundsatzes des gleichen Entgelts für Männer und Frauen (ABl. L 45, S. 19).
Da es eine solche Normendualität in Bezug auf den Grundsatz der Nichtdiskriminierung befristet beschäftigter Arbeitnehmer
nicht gibt, lässt sich aus dieser Rechtsprechung nichts für die Auslegung der Begriffs „Beschäftigungsbedingungen“ im Sinne
von Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung herleiten.
Hinsichtlich des von Irland und vom Vereinigten Königreich erhobenen Einwands, der auf Art. 137 Abs. 5 EG gestützt wird, so
wie er im Urteil vom 1. Dezember 2005, Dellas u. a. (C‑14/04, Slg. 2005, I‑10253, Randnrn. 38 und 39), ausgelegt worden ist,
ist daran zu erinnern, dass die Richtlinie 1999/70 auf der Grundlage von Art. 139 Abs. 2 EG erlassen wurde, der hinsichtlich
der Bereiche, in denen der Rat u. a. für die Durchführung der von den Sozialpartnern auf Gemeinschaftsebene geschlossenen
Vereinbarung zuständig ist, auf Art. 137 EG verweist.
Laut seinem Abs. 5 gilt Art. 137 EG „nicht für das Arbeitsentgelt, das Koalitionsrecht, das Streikrecht sowie das Aussperrungsrecht“.
Da Art. 137 Abs. 5 EG, wie der Gerichtshof bereits entschieden hat, eine Ausnahmebestimmung zu den Abs. 1 bis 4 dieses Artikels
darstellt, sind die in Abs. 5 vorbehaltenen Bereiche eng auszulegen, damit nicht die Tragweite der Abs. 1 bis 4 ungebührlich
beeinträchtigt wird oder die mit Art. 136 EG verfolgten Ziele in Frage gestellt werden (Urteil Del Cerro Alonso, Randnr. 39).
Der Grund für den Erlass der in Art. 137 Abs. 5 EG enthaltenen Ausnahmeregelung für „Arbeitsentgelt“ liegt darin, dass die
Festsetzung des Lohn‑ und Gehaltsniveaus der Vertragsautonomie der Sozialpartner auf nationaler Ebene und der Zuständigkeit
der Mitgliedstaaten auf diesem Gebiet unterliegt. Daher ist es als beim gegenwärtigen Stand des Gemeinschaftsrechts angemessen
erachtet worden, die Bestimmung des Lohn- und Gehaltsniveaus von einer Harmonisierung nach Art. 136 ff. EG auszunehmen (Urteil
Del Cerro Alonso, Randnrn. 40 und 46).
Wie die Kommission vorträgt, muss diese Ausnahmeregelung demzufolge so verstanden werden, dass sie sich auf Maßnahmen wie
eine Vereinheitlichung einzelner oder aller Bestandteile und/oder der Höhe der Löhne und Gehälter oder die Einführung eines
gemeinschaftlichen Mindestlohns bezieht, mit denen das Gemeinschaftsrecht unmittelbar in die Festsetzung der Arbeitsentgelte
innerhalb der Gemeinschaft eingreifen würde.
Sie lässt sich jedoch nicht auf alle Fragen, die mit dem Arbeitsentgelt in irgendeinem Zusammenhang stehen, erstrecken, ohne
dass einige in Art. 137 Abs. 1 EG aufgeführte Bereiche großenteils ihrer Substanz beraubt würden (vgl. in diesem Sinne Urteil
Del Cerro Alonso, Randnr. 41, sowie ebenfalls in diesem Sinne Urteil vom 12. November 1996, Vereinigtes Königreich/Rat, C‑84/94,
Slg. 1996, I‑5755, zur Zuständigkeit des Rates, auf der Grundlage von Art. 118a EG-Vertrag [an die Stelle der Art. 117 bis
120 EG-Vertrag sind die Art. 136 bis 143 EG getreten], die Richtlinie 93/104/EG des Rates vom 23. November 1993 über bestimmte
Aspekte der Arbeitszeitgestaltung [ABl. L 307, S. 18], insbesondere deren Art. 7 über einen Jahresurlaubsanspruch von vier
Wochen, zu erlassen).
Der in Art. 137 Abs. 5 zum Ausdruck kommende Vorbehalt steht demzufolge nicht einem Verständnis von Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung
entgegen, wonach dieser Paragraf die Mitgliedstaaten verpflichtet, die Anwendung des Grundsatzes der Nichtdiskriminierung
zugunsten befristet beschäftigter Arbeitnehmer auch beim Arbeitsentgelt zu gewährleisten. Dieser Vorbehalt kann Arbeitnehmer
wie die Beschwerdeführer daher nicht daran hindern, sich unter Berufung auf die unmittelbare Wirkung von Paragraf 4 Nr. 1
der Rahmenvereinbarung dagegen zu wehren, beim Arbeitsentgelt ohne irgendeine sachliche Rechtfertigung schlechter behandelt
zu werden als vergleichbare Dauerbeschäftigte (vgl. in diesem Sinne Urteil Del Cerro Alonso, Randnrn. 42 und 47).
Aus den in den Randnrn. 43 bis 45 des Urteils Del Cerro Alonso genannten Gründen ist die vorstehende Auslegung keineswegs
mit den Ausführungen in den Randnrn. 38 und 39 des Urteils Dellas u. a. unvereinbar.
In der mündlichen Verhandlung hat die Regierung des Vereinigten Königreichs ferner die Auffassung vertreten, aus dem Urteil
Del Cerro Alonso lasse sich ableiten, dass sich der in der Rahmenvereinbarung aufgestellte Grundsatz der Nichtdiskriminierung
nur auf die Entgeltbestandteile unter Ausschluss der Entgelthöhe beziehe, die die zuständigen nationalen Stellen für Dauerbeschäftigte
und befristet Beschäftigte weiterhin unterschiedlich festlegen dürften.
Auch wenn aber, wie aus den Randnrn. 40 und 46 des Urteils Del Cerro Alonso hervorgeht und in den Randnrn. 123 und 124 des
vorliegenden Urteils in Erinnerung gerufen wurde, die Festlegung der Höhe der verschiedenen Bestandteile des Arbeitsentgelts
eines Arbeitnehmers der Zuständigkeit des Gemeinschaftsgesetzgebers entzogen und unbestreitbar Sache der zuständigen Stellen
in den einzelnen Mitgliedstaaten ist, sind diese Stellen gleichwohl gehalten, bei der Ausübung ihrer Zuständigkeit in Bereichen,
in denen die Gemeinschaft nicht zuständig ist, das Gemeinschaftsrecht zu beachten (vgl. in diesem Sinne Urteile vom 11. Dezember
2007, International Transport Workers’ Federation und Finnish Seamen’s Union, C‑438/05, Slg. 2007, I‑0000, Randnr. 40, und
vom 18. Dezember 2007, Laval un Partneri, C‑341/05, Slg. 2007, I‑0000, Randnr. 87), insbesondere Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung.
Folglich müssen die zuständigen nationalen Stellen sowohl bei der Festlegung der Entgeltbestandteile als auch bei der Festlegung
ihrer Höhe auf befristet beschäftigte Arbeitnehmer den Grundsatz der Nichtdiskriminierung, wie er in Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung
verankert ist, anwenden.
Hinsichtlich der Versorgungsbezüge ist klarzustellen, dass – nach ständiger Rechtsprechung des Gerichtshofs, die im Kontext
von Art. 119 EG-Vertrag (an die Stelle der Art. 117 bis 120 EG-Vertrag sind die Art. 136 bis 143 EG getreten) und dann ab
dem 1. Mai 1999 im Kontext von Art. 141 EG ergangen ist, von Artikeln also, die den Grundsatz des gleichen Entgelts für Männer
und Frauen betreffen – unter den Begriff „Entgelt“ im Sinne von Art. 141 EG Versorgungsbezüge fallen, die von dem Beschäftigungsverhältnis
zwischen Arbeitnehmer und Arbeitgeber abhängen, ausgenommen Versorgungsbezüge aus einem gesetzlichen System, zu deren Finanzierung
Arbeitnehmer, Arbeitgeber und eventuell die öffentliche Hand in einem Maße beitragen, das weniger von einem Beschäftigungsverhältnis
abhängt, sondern vielmehr durch sozialpolitische Erwägungen bestimmt wird (vgl. u. a. Urteile vom 25. Mai 1971, Defrenne,
80/70, Slg. 1971, 445, Randnrn. 7 und 8, vom 13. Mai 1986, Bilka, 170/84, Slg. 1986, 1607, Randnrn. 16 bis 22, vom 17. Mai
1990, Barber, C‑262/88, Slg. 1990, I‑1889, Randnrn. 22 bis 28, und vom 23. Oktober 2003, Schönheit und Becker, C‑4/02 und
C‑5/02, Slg. 2003, I‑12575, Randnrn. 56 bis 64).
Unter Berücksichtigung dieser Rechtsprechung sind Versorgungsbezüge als unter den Begriff „Beschäftigungsbedingungen“ im Sinne
von Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung fallend anzusehen, die von einem Beschäftigungsverhältnis zwischen Arbeitnehmer und
Arbeitgeber abhängen, ausgenommen Versorgungsbezüge aus einem gesetzlichen System der sozialen Sicherheit, die weniger von
einem Beschäftigungsverhältnis abhängen, sondern vielmehr durch sozialpolitische Erwägungen bestimmt werden.
Diese Auslegung wird durch die Ausführungen im fünften Absatz der Präambel der Rahmenvereinbarung gestützt, in dem die Vertragsparteien
„[an]erkenn[en], dass Fragen der gesetzlichen Regelung der sozialen Sicherheit der Entscheidung der Mitgliedstaaten unterliegen“,
und an diese appellieren, ihre im Rahmen des Europäischen Rates von Dublin abgegebene Erklärung zur Beschäftigung aus dem
Jahr 1996 zu konkretisieren, in der unter anderem betont wird, dass die Systeme der sozialen Sicherheit an neue Arbeitsstrukturen
angepasst werden sollten, um denjenigen, die im Rahmen solcher Strukturen arbeiten, einen angemessenen sozialen Schutz zu
bieten.
In Anbetracht des Vorstehenden ist auf die fünfte Frage zu antworten, dass Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung dahin auszulegen
ist, dass die Beschäftigungsbedingungen im Sinne dieses Paragrafen die Bedingungen umfassen, die die Vergütung sowie diejenigen
Versorgungsbezüge betreffen, die von dem Beschäftigungsverhältnis abhängen, nicht dagegen die Bedingungen betreffend die Versorgungsbezüge
aus einem gesetzlichen System der sozialen Sicherheit.
Kosten
Für die Parteien des Ausgangsverfahrens ist das Verfahren ein Zwischenstreit in dem bei dem vorlegenden Gericht anhängigen
Rechtsstreit; die Kostenentscheidung ist daher Sache dieses Gerichts. Die Auslagen anderer Beteiligter für die Abgabe von
Erklärungen vor dem Gerichtshof sind nicht erstattungsfähig.
Aus diesen Gründen hat der Gerichtshof (Große Kammer) für Recht erkannt:
1.
Ein spezialisiertes Gericht, das im Rahmen der Zuständigkeit, die ihm, sei es auch fakultativ, mit dem Gesetz zur Umsetzung
der Richtlinie 1999/70/EG des Rates vom 28. Juni 1999 zu der EGB-UNICE-CEEP-Rahmenvereinbarung über befristete Arbeitsverträge
übertragen worden ist, über eine auf einen Verstoß gegen dieses Gesetz gestützte Klage entscheiden muss, müsste sich aufgrund
des Gemeinschaftsrechts, insbesondere des Grundsatzes der Effektivität, auch für die Entscheidung über die Ansprüche des Klägers
für zuständig erklären, die für den Zeitraum zwischen dem Ablauf der Frist zur Umsetzung dieser Richtlinie und dem Inkrafttreten
des betreffenden Gesetzes unmittelbar auf die Richtlinie selbst gestützt werden, falls sich herausstellen sollte, dass sich
aus der Verpflichtung dieses Klägers, parallel hierzu eine andere unmittelbar auf die genannte Richtlinie gestützte Klage
bei einem ordentlichen Gericht zu erheben, Verfahrensnachteile ergeben, die geeignet sind, die Ausübung der Rechte, die ihm
die Gemeinschaftsrechtsordnung verliehen hat, übermäßig zu erschweren. Es ist Sache des nationalen Gerichts, die insoweit
erforderlichen Prüfungen vorzunehmen.
2.
Paragraf 4 Nr. 1 der am 18. März 1999 geschlossenen Rahmenvereinbarung über befristete Arbeitsverträge, die im Anhang der
Richtlinie 1999/70 enthalten ist, ist unbedingt und hinreichend genau, um von einem Einzelnen vor einem nationalen Gericht
in Anspruch genommen werden zu können. Bei Paragraf 5 Nr. 1 dieser Rahmenvereinbarung ist dies hingegen nicht der Fall.
3.
Die Art. 10 EG und 249 Abs. 3 EG sowie die Richtlinie 1999/70 sind dahin auszulegen, dass die Behörden eines Mitgliedstaats
in ihrer Eigenschaft als öffentlicher Arbeitgeber keine dem Ziel dieser Richtlinie und der Rahmenvereinbarung, die missbräuchliche
Verwendung befristeter Arbeitsverträge zu verhindern, zuwiderlaufenden Maßnahmen ergreifen dürfen, die darin bestehen, diese
Verträge während des Zeitraums zwischen dem Ablauf der Frist zur Umsetzung dieser Richtlinie und dem Inkrafttreten des Gesetzes
zu deren Umsetzung um eine ungewöhnlich lange Zeitspanne zu verlängern.
4.
Enthält das einschlägige nationale Recht eine Regel, die die rückwirkende Anwendung eines Gesetzes ausschließt, sofern keine
klaren und eindeutigen gegenteiligen Anhaltspunkte vorliegen, so ist ein nationales Gericht, bei dem eine Klage wegen eines
Verstoßes gegen eine Bestimmung des nationalen Gesetzes zur Umsetzung der Richtlinie 1999/70 anhängig ist, aufgrund des Gemeinschaftsrechts
nur dann verpflichtet, diese Bestimmung rückwirkend auf den Zeitpunkt des Ablaufs der Frist zur Umsetzung der Richtlinie anzuwenden,
wenn es in dem betreffenden nationalen Recht derartige Anhaltspunkte gibt, die es ermöglichen, dieser Bestimmung eine solche
Rückwirkung zu verleihen.
5.
Paragraf 4 der Rahmenvereinbarung über befristete Arbeitsverträge ist dahin auszulegen, dass die Beschäftigungsbedingungen
im Sinne dieses Paragrafen die Bedingungen umfassen, die die Vergütung sowie diejenigen Versorgungsbezüge betreffen, die von
dem Beschäftigungsverhältnis abhängen, nicht dagegen die Bedingungen betreffend die Versorgungsbezüge aus einem gesetzlichen
System der sozialen Sicherheit.
Unterschriften
*
Verfahrenssprache: Englisch. | [
"Richtlinie 1999/70/EG",
"Paragraf 4 und Paragraf 5 der Rahmenvereinbarung über befristete Arbeitsverträge",
"Befristete Beschäftigungsverhältnisse in der öffentlichen Verwaltung",
"Beschäftigungsbedingungen",
"Entgelt und Versorgungsbezüge",
"Verlängerung befristeter Verträge um bis zu acht Jahre",
"Verfahrensautonomie",
"Unmittelbare Wirkung"
] |
62004CJ0215 | it | 1 La domanda di pronuncia pregiudiziale verte sull’interpretazione degli artt. 2, lett. g), 6, n. 5, e 7, nn. 1, 2 e 4, lett. a),
del regolamento (CEE) del Consiglio 1° febbraio 1993, n. 259, relativo alla sorveglianza e al controllo delle spedizioni di
rifiuti all’interno della Comunità europea, nonché in entrata e in uscita dal suo territorio (GU L 30, pag. 1).
2 Tale domanda è stata presentata nell’ambito di una controversia tra la Marius Pedersen A/S (in prosieguo: la «Pedersen»),
impresa autorizzata alla raccolta di rifiuti provenienti da assemblaggi elettronici, con sede in Danimarca, e la Miljøstyrelsen
(Agenzia nazionale per l’ambiente) in merito alla spedizione in Germania dei detti rifiuti destinati al recupero.
Contesto normativo
3 Ai sensi del nono ‘considerando’ del regolamento n. 259/93:
«(…) le spedizioni di rifiuti devono essere soggette a notifica preliminare alle autorità competenti affinché queste siano
debitamente informate in particolare del tipo, dei movimenti e dello smaltimento o del ricupero dei rifiuti, in modo che dette
autorità possano prendere le misure necessarie per la protezione della salute umana e dell’ambiente, con la possibilità di
sollevare obiezioni motivate nei confronti della spedizione».
4 L’art. 2, lett. g), del detto regolamento definisce il «notificatore» nei seguenti termini:
«(…) qualsiasi persona fisica o ente giuridico cui venga assegnato l’obbligo della notifica, cioè una delle seguenti persone
che intenda trasferire o far trasferire i rifiuti:
i) la persona la cui attività abbia prodotto i rifiuti in questione (produttore iniziale); oppure
ii) qualora questo risultasse impossibile, un operatore riconosciuto a tal fine da uno Stato membro oppure un commerciante o intermediario
iscritto o riconosciuto che si occupi dello smaltimento o del recupero dei rifiuti;
(…)».
5 L’art. 6 dello stesso regolamento dispone quanto segue:
«1. Quando il notificatore intende trasferire rifiuti destinati al ricupero (…) da uno Stato membro all’altro (…) invia una notifica
all’autorità competente di destinazione trasmettendone copia alle autorità competenti di spedizione e di transito nonché al
destinatario.
(…)
4. Nell’ambito di tale notifica, il notificatore compila il documento di accompagnamento e fornisce, su richiesta delle autorità
competenti, informazioni e documentazione addizionali.
5. Il notificatore fornisce informazioni sul documento di accompagnamento concernenti in particolare:
– l’origine, la composizione e l’entità dei rifiuti destinati al ricupero, compresa l’identità del produttore e, in caso di
rifiuti di origini diverse, un inventario particolareggiato degli stessi nonché, se è nota, l’identità dei produttori iniziali;
(…)».
6 L’art. 7 del regolamento n. 259/93 stabilisce quanto segue:
«1. Ricevuta la notifica, l’autorità competente di destinazione invia conferma entro tre giorni lavorativi al notificatore e copia
della medesima alle altre autorità competenti e al destinatario.
2. Le autorità competenti di destinazione, di spedizione e di transito dispongono di 30 giorni dopo la spedizione della conferma
per formulare obiezioni sulla spedizione. Tali obiezioni si basano sul paragrafo 4. Qualsiasi obiezione deve essere formulata
per iscritto al notificatore e alle altre autorità competenti interessate entro 30 giorni.
(…)
4. a) Le autorità competenti di destinazione e di spedizione possono sollevare obiezioni motivate sulla spedizione programmata:
– conformemente alla direttiva 75/442/CEE, in particolare all’art. 7, oppure,
– se la spedizione non è conforme alle leggi ed ai regolamenti nazionali relativi alla protezione dell’ambiente, all’ordine
pubblico, alla sicurezza pubblica o alla tutela della salute pubblica
(…)
(…).
5. Se, entro il termine di cui al paragrafo 2, le autorità competenti ritengono che siano risolti i problemi che hanno suscitato
le loro obiezioni e siano rispettate le condizioni fissate per il trasporto, esse ne inviano immediatamente comunicazione
scritta al notificatore con copia al destinatario e alle altre autorità competenti interessate.
Se ne risulta una modifica sostanziale delle modalità di spedizione si procede ad una nuova notifica».
7 L’art. 4 della direttiva del Consiglio 15 luglio 1975, 75/442/CEE, relativa ai rifiuti (GU L 194, pag. 39), come modificata
dalla direttiva del Consiglio 18 marzo 1991, 91/156/CEE (GU L 78, pag. 32; in prosieguo: la «direttiva 75/442»), così recita:
«Gli Stati membri adottano le misure necessarie per assicurare che i rifiuti siano ricuperati o smaltiti senza pericolo per
la salute dell’uomo e senza usare procedimenti o metodi che potrebbero recare pregiudizio all’ambiente e in particolare:
– senza creare rischi per l’acqua, l’aria, il suolo e per la fauna e la flora;
– senza causare inconvenienti da rumori od odori;
– senza danneggiare il paesaggio e i siti di particolare interesse.
Gli Stati membri adottano inoltre le misure necessarie per vietare l’abbandono, lo scarico e lo smaltimento incontrollato
dei rifiuti».
Causa principale e questioni pregiudiziali
8 Con notifica in data 21 febbraio 2000, la Pedersen ha chiesto al Miljøstyrelsen l’autorizzazione a trasferire, a fini di recupero,
2 000 tonnellate di rifiuti provenienti da assemblaggi elettronici verso la sua impresa partner avente sede in Germania. Tale
agenzia non ha autorizzato la spedizione perché la Pedersen non le aveva fornito le informazioni necessarie per l’esame della
domanda di autorizzazione, in particolare:
1) la procura, rilasciata dai produttori iniziali dei rifiuti, comprovante che la Pedersen li rappresenta nell’ambito delle spedizioni
dei rifiuti raccolti;
2) la prova che nell’impianto tedesco i rifiuti sono trattati in modo ecologicamente equivalente a quello previsto dalla normativa
danese;
3) sufficienti informazioni in merito alla composizione dei rifiuti, dato che la Pedersen si era limitata ad indicare, nel modulo
relativo al trasporto transfrontaliero, che si trattava di spedizione di «rifiuti provenienti da assemblaggi elettronici».
9 Inoltre, considerata l’asserita incompletezza della notifica, la Miljøstyrelsen ha ritenuto che non potesse decorrere il termine
di 30 giorni previsto all’art. 7 del regolamento n. 259/93 affinché l’autorità competente possa dare il suo consenso o formulare
obiezioni.
10 Il 22 maggio 2001 la Pedersen ha proposto ricorso dinanzi all’Østre Landsret. Essa ha sostenuto di avere fornito una documentazione
sufficiente affinché la Miljøstyrelsen potesse rilasciare l’autorizzazione richiesta e che i termini per formulare obiezioni
erano trascorsi, di modo che essa era legittimata a procedere alle spedizioni di cui alla causa principale.
11 In tali circostanze, l’Østre Landsret ha deciso di sospendere il procedimento e di sottoporre alla Corte le seguenti questioni
pregiudiziali:
«1) Se l’espressione “qualora questo risultasse impossibile”, figurante all’art. 2, lett. g), sub ii), del regolamento (…) n. 259/93
(…), debba intendersi nel senso che un operatore riconosciuto non può automaticamente svolgere il compito di notificatore
di una esportazione di rifiuti destinati al recupero.
In caso affermativo, si chiede alla Corte di chiarire in base a quali criteri un operatore riconosciuto possa svolgere il
compito di notificatore di un’esportazione di rifiuti destinati al recupero.
Se tale criterio possa essere che il produttore dei rifiuti è ignoto, ovvero che si tratta di un numero di produttori così
elevato, la cui singola quota è così esigua, che sarebbe irragionevole che ciascuno notificasse singolarmente l’esportazione
di rifiuti.
2) Se l’art. 7, n. 2, in combinato disposto con il suo n. 4, lett. a), primo e secondo trattino, del regolamento (…) n. 259/93
(…) consenta alle autorità competenti dello Stato di spedizione di opporsi ad una domanda di autorizzazione all’esportazione
di rifiuti destinati al recupero se non esistono informazioni da parte del notificatore sul fatto che i detti rifiuti, nello
Stato di destinazione, saranno trattati con metodi ecologicamente equivalenti a quelli richiesti ai sensi della normativa
dello Stato di spedizione.
3) Se l’art. 6, n. 5, primo trattino, del regolamento (…) n. 259/93 (…) debba essere inteso nel senso che l’obbligo di informazione
sulla composizione dei rifiuti può essere considerato adempiuto con l’indicazione, da parte del notificatore, di una categoria
di rifiuti, ad es. «i rifiuti provenienti da assemblaggi elettronici».
4) Se l’art. 7, nn. 1 e 2, del regolamento (…) n. 259/93 (...) debba essere inteso nel senso che il termine di cui all’art. 7,
n. 2, inizia a decorrere da quando la competente autorità dello Stato di destinazione invia la conferma del ricevimento della
notifica, indipendentemente dal fatto che le competenti autorità dello Stato di spedizione non ritengano di aver ricevuto
tutte le informazioni richieste all’art. 6, n. 5.
In caso negativo, si desidera che sia chiarito quali informazioni una notifica debba contenere perché il termine di 30 giorni
di cui all’art. 7, n. 2, inizi a decorrere.
Se il superamento di tale termine di 30 giorni produca l’effetto giuridico che le autorità competenti non possono più sollevare
obiezioni o chiedere ulteriori informazioni».
Sulla prima questione
12 Con la prima questione, il giudice del rinvio chiede, in sostanza, se l’art. 2, lett. g), sub ii), del regolamento n. 259/93
vada interpretato nel senso che l’operatore riconosciuto del settore della raccolta di rifiuti non è automaticamente autorizzato
a notificare la spedizione di tali rifiuti destinati al recupero.
13 Dal disposto del detto art. 2, lett. g), emerge che, quando la persona la cui attività ha prodotto i rifiuti in questione,
nel caso specifico il produttore iniziale, non è in grado di notificare la spedizione, un operatore riconosciuto può, ma solo
in tale caso, svolgere la funzione di notificatore.
14 Tale articolo esclude quindi espressamente che l’operatore riconosciuto possa automaticamente essere considerato l’unico notificatore
della spedizione dei rifiuti.
15 Il giudice del rinvio chiede inoltre di precisare quali siano i criteri in base ai quali l’operatore riconosciuto può essere
notificatore di una spedizione di rifiuti destinati al recupero.
16 Anche se l’obbligo di notificare la spedizione di rifiuti grava in primo luogo sul produttore iniziale, i termini «qualora
questo risultasse impossibile» significano che, qualora per il produttore iniziale sia impossibile notificare, l’operatore
riconosciuto può effettuare la detta notifica. Considerato uno degli obiettivi del regolamento n. 259/93, illustrato al nono
‘considerando’ di quest’ultimo, ossia la notifica preliminare delle spedizioni di rifiuti alle autorità competenti affinché
queste siano debitamente informate e possano prendere le misure necessarie per la protezione della salute umana e dell’ambiente,
occorre infatti interpretare i termini «qualora questo risultasse impossibile» in modo estensivo, per assicurare che, quando
è impossibile che la notifica della spedizione alle autorità competenti sia garantita dal produttore iniziale, essa lo possa
essere ad opera dell’operatore riconosciuto.
17 In tale contesto, le circostanze addotte dal giudice del rinvio, come il fatto che il produttore dei rifiuti è ignoto oppure
che il numero di produttori è talmente elevato e la produzione derivante dalla loro attività talmente esigua che sarebbe irragionevole
che tali produttori notificassero singolarmente la spedizione dei rifiuti, rappresentano criteri che consentono all’operatore
riconosciuto di procedere alla notifica della spedizione alle competenti autorità e che possono rientrare nell’espressione
«qualora questo risultasse impossibile».
18 In particolare, quando l’identità del produttore iniziale è ignota, è assolutamente giustificato e auspicabile che sia l’operatore
riconosciuto che effettua la notifica alle autorità competenti. Inoltre, la moltiplicazione delle notifiche provenienti da
un numero elevato di operatori, ognuno dei quali produce quantità esigue di rifiuti, sarebbe, come ha rilevato l’avvocato
generale al paragrafo 26 delle conclusioni, inconciliabile con l’obbligo imposto dal regolamento n. 259/93 alle autorità competenti
di esaminare queste notifiche entro termini relativamente brevi.
19 Occorre pertanto risolvere la prima questione dichiarando che i termini «qualora questo risultasse impossibile», di cui all’art. 2,
lett. g), sub ii), del regolamento n. 259/93, vanno interpretati nel senso che la mera circostanza che una persona sia un
operatore riconosciuto non gli conferisce la qualità di notificatore di una spedizione di rifiuti destinati al recupero. Tuttavia,
le circostanze che il produttore dei rifiuti è ignoto o che il numero di produttori è talmente elevato e la produzione derivante
dalla loro attività talmente esigua da rendere irragionevole che essi notifichino singolarmente la spedizione di rifiuti possono
giustificare che l’operatore riconosciuto sia considerato notificatore di una spedizione di rifiuti destinati al recupero.
Sulla seconda questione
20 Con la seconda questione il giudice del rinvio chiede, in sostanza, se le autorità competenti dello Stato di spedizione sono
legittimate ad opporsi a una domanda di autorizzazione all’esportazione di rifiuti destinati al recupero in uno Stato di destinazione
per il solo motivo che le informazioni fornite dal notificatore non indicano che la normativa dello Stato di destinazione
richiede lo stesso livello di tutela ecologica garantita nello Stato di spedizione.
21 In limine, occorre ricordare che il regolamento n. 259/93 disciplina a livello comunitario, in modo armonizzato, il problema
delle spedizioni di rifiuti al fine di garantire la tutela dell’ambiente (sentenze 13 dicembre 2001, causa C‑324/99, DaimlerChrysler,
Racc. pag. I-9897, punto 42, e 27 febbraio 2002, causa C‑6/00, ASA, Racc. pag. I-1961, punto 35).
22 I casi in cui gli Stati membri possono opporsi ad una spedizione di rifiuti tra di loro, per quanto riguarda i rifiuti destinati
ad essere recuperati, sono tassativamente elencati dall’art. 7, n. 4, del detto regolamento, ai sensi del n. 2 di tale disposizione
(sentenza ASA, cit., punto 36).
23 Ebbene, l’applicazione di detto art. 7, n. 4, che definisce i casi in cui le autorità competenti di spedizione, di transito
o di destinazione possono sollevare obiezioni alle spedizioni di rifiuti destinati al recupero, presuppone che l’autorità
competente disponga delle informazioni necessarie per verificare se una spedizione corrisponde o meno ad uno di tali casi.
24 A tal fine, l’art. 6, n. 5, del regolamento n. 259/93 prevede che il notificatore fornisca talune informazioni.
25 Dal n. 4 dello stesso art. 6 risulta inoltre che le autorità competenti possono richiedere informazioni e documentazione ulteriore
al notificatore.
26 Orbene, dato che il regolamento n. 259/93 non prevede una specifica procedura in caso di inosservanza di siffatta domanda
di informazioni o di ulteriore documentazione, l’autorità competente può formulare l’«obiezione» prevista all’art. 7, n. 2,
del detto regolamento qualora non disponga delle informazioni necessarie per verificare se una spedizione sollevi problemi
alla luce dell’art. 7, n. 4, di tale regolamento.
27 In tale contesto, il livello delle informazioni da considerarsi necessarie e che l’autorità competente può quindi richiedere
varia a seconda di quale dei casi previsti all’art. 7, n. 4, del regolamento n. 259/93 si è verificato.
28 Per quanto riguarda, ad esempio, il caso di cui all’art. 7, n. 4, lett. a), primo trattino, del regolamento n. 259/93, la
Corte, al punto 43 della sentenza 16 dicembre 2004, causa C‑277/02, EU-Wood-Trading (Racc. pag. I-11957), ha statuito che
le autorità competenti possono fondare un’obiezione su considerazioni legate non solo all’operazione di trasporto stessa,
ma anche all’operazione di recupero prevista da tale spedizione.
29 Infatti, dato che, ai sensi dell’art. 4 della direttiva 75/442, gli Stati membri adottano le misure necessarie per assicurare
che i rifiuti siano recuperati o smaltiti senza pericolo per la salute dell’uomo e senza usare procedimenti o metodi che potrebbero
arrecare pregiudizio all’ambiente, le disposizioni dell’art. 7, n. 4, lett. a), primo trattino, del regolamento n. 259/93
devono essere interpretate nel senso che autorizzano le autorità competenti di spedizione a sollevare obiezioni nei confronti
di una spedizione di rifiuti destinati al recupero per il fatto che il recupero previsto non tiene conto di quanto richiesto
dal detto art. 4 (sentenza EU‑Wood‑Trading, cit., punto 42).
30 Nella citata sentenza EU‑Wood-Trading, la Corte ha dichiarato che le disposizioni dell’art. 7, n. 4, lett. a), primo trattino,
del regolamento n. 259/93 implicano che le autorità competenti di spedizione, nel valutare i rischi che il recupero dei rifiuti
effettuato nello Stato di destinazione comporterebbe per la salute umana e ambientale, possano tener conto di tutti i criteri
pertinenti in proposito, compresi quelli in vigore nello Stato di spedizione, anche se essi sono più restrittivi di quelli
dello Stato di destinazione, qualora essi siano diretti ad evitare tali rischi. Tuttavia, le autorità competenti di spedizione
non possono essere vincolate ai criteri del loro Stato qualora essi non offrano maggiori garanzie di evitare i detti rischi
rispetto a quelli dello Stato di destinazione (sentenza EU‑Wood‑Trading, cit., punto 46).
31 Inoltre, l’opposizione ad una spedizione, da parte dell’autorità competente di spedizione, sulla base delle sue disposizioni
nazionali di recupero può intervenire legalmente solo qualora queste ultime, nel rispetto del principio di proporzionalità,
siano idonee a realizzare gli obiettivi perseguiti, diretti a prevenire i rischi per la salute umana e l’ambiente, e non eccedano
quanto necessario per il raggiungimento degli stessi (sentenza EU‑Wood‑Trading, cit., punto 49). Tali rischi devono essere
valutati non già alla stregua di considerazioni di ordine generale, bensì alla luce di specifiche ricerche scientifiche (sentenza
EU‑Wood‑Trading, cit., punto 50).
32 Così, nell’ambito della notifica preliminare introdotta dall’art. 6 del regolamento n. 259/93, il notificatore, in conformità
al n. 5 di tale articolo, deve fornire, nel documento di accompagnamento che funge da supporto alla notifica, informazioni
relative non solo alla composizione e all’entità dei rifiuti destinati al recupero e alle modalità del loro trasporto, ma
anche alle condizioni del recupero degli stessi.
33 Per contro, non si può chiedere al notificatore di dimostrare che il recupero nello Stato di destinazione sarà equivalente
a quello previsto dalla normativa dello Stato di spedizione. Al contrario, se l’autorità competente di spedizione intende,
ai sensi dell’art. 7, n. 4, lett. a), primo trattino, del regolamento n. 259/93, opporsi alla spedizione sulla base delle
sue disposizioni nazionali in materia di recupero, spetta ad essa dimostrare i rischi per la salute e per l’ambiente che il
recupero dei rifiuti nello Stato di destinazione comporterebbe.
34 Alla luce di quanto precede, occorre risolvere la seconda questione nel senso che l’autorità competente di spedizione è legittimata,
ai sensi dell’art. 7, nn. 2 e 4, lett. a), primo trattino, del regolamento n. 259/93, ad opporsi a una spedizione di rifiuti
in assenza di informazioni sulle condizioni del trattamento di questi ultimi nello Stato di destinazione. Non si può però
richiedere al notificatore di dimostrare che il recupero nello Stato di destinazione sarà equivalente a quello previsto dalla
normativa dello Stato di spedizione.
Sulla terza questione
35 Con la terza questione, il giudice del rinvio chiede, in sostanza, se, nell’ambito di una notifica della spedizione, la menzione
di una categoria di rifiuti quali i «rifiuti provenienti da assemblaggi elettronici» soddisfi l’obbligo di informazione sulla
composizione dei rifiuti previsto dall’art. 6, n. 5, primo trattino, del regolamento n. 259/93.
36 Come già osservato al punto 16 di questa sentenza, una delle finalità del regolamento n. 259/93 è di garantire la notifica
preliminare delle spedizioni di rifiuti alle autorità competenti, affinché queste siano debitamente informate e possano prendere
le misure necessarie per la protezione della salute umana e dell’ambiente.
37 Il detto obiettivo può essere conseguito solo da una notifica completa, che rifletta dettagliatamente l’origine, la composizione
e l’entità dei rifiuti destinati al recupero e che contenga, se si tratta di rifiuti di origini diverse, il loro inventario
particolareggiato.
38 La menzione «rifiuti provenienti da assemblaggi elettronici» non soddisfa tale condizione, in quanto presenta carattere astratto
ed impreciso ed è priva di indicazioni dettagliate idonee a fornire all’autorità competente informazioni in merito alle caratteristiche
specifiche dei rifiuti in questione.
39 Visto quanto precede, occorre risolvere la terza questione dichiarando che l’art. 6, n. 5, primo trattino, del regolamento
n. 259/93 va interpretato nel senso che l’obbligo di informazione sulla composizione dei rifiuti non può considerarsi adempiuto
se il notificatore dichiara una categoria di rifiuti con la menzione «rifiuti provenienti da assemblaggi elettronici».
Sulla quarta questione
40 Con la quarta questione, il giudice del rinvio chiede se il fatto che l’autorità competente di spedizione ritenga di non disporre
di tutte le informazioni necessarie sulla spedizione dei rifiuti destinati al recupero incida sulla data dalla quale comincia
a decorrere il termine di 30 giorni previsto dall’art. 7, n. 2, del regolamento n. 259/93. Lo stesso giudice vuole sapere
se il superamento di tale termine escluda la possibilità, per le autorità competenti, di sollevare obiezioni nei confronti
della spedizione o di chiedere ulteriori informazioni al notificatore.
41 Per risolvere la questione sottoposta è necessario esaminare il meccanismo di notifica delle spedizioni di rifiuti come stabilito
dal regolamento n. 259/93.
42 Ai sensi dell’art. 6, n. 1, di tale regolamento, quando il notificatore intende trasferire rifiuti destinati al recupero da
uno Stato membro ad un altro, invia una notifica all’autorità competente di destinazione trasmettendone copia alle autorità
competenti di spedizione e di transito nonché al destinatario.
43 L’art. 7, n. 1, del detto regolamento prevede che, ricevuta tale notifica, l’autorità competente di destinazione invia conferma
entro tre giorni lavorativi al notificatore, nonché copia della medesima alle altre autorità competenti e al destinatario.
44 Ai sensi del n. 2, primo comma, dello stesso articolo, le autorità competenti di destinazione, di spedizione e di transito
dispongono di 30 giorni dopo la spedizione della conferma per formulare obiezioni sulla spedizione.
45 Dal disposto stesso dell’art. 7 del regolamento n. 259/93 risulta quindi che, dall’invio della conferma da parte dell’autorità
competente di destinazione, comincia a decorrere il termine di 30 giorni. Il fatto che, come accade nella causa principale,
l’autorità competente di spedizione ritenga di non avere ricevuto tutte le informazioni necessarie non dovrebbe ostare all’inizio
del decorrere di tale termine. Il detto termine di 30 giorni garantisce al notificatore che l’esame della sua notifica di
spedizione avrà luogo entro i termini rigorosi previsti dallo stesso regolamento, e che egli sarà informato, al più tardi
alla scadenza di tale termine, della possibilità di realizzare la spedizione e, eventualmente, delle condizioni di quest’ultima
(v., in questo senso, quanto all’obiezione dell’autorità competente di spedizione relativa all’errata qualifica attribuita
ad una spedizione, sentenza ASA, cit., punto 49).
46 Per questo motivo, alla luce di considerazioni inerenti alla certezza del diritto, l’art. 7, n. 2, del regolamento n. 259/93
deve essere interpretato restrittivamente. Dato che il termine di 30 giorni previsto da tale articolo rappresenta una garanzia
della buona gestione amministrativa, le autorità competenti possono sollevare obiezioni solo nel rispetto di detto termine.
47 Così, l’assenza di determinate informazioni che l’autorità competente, nella fattispecie l’autorità di spedizione, reputerebbe
utile o persino necessario domandare non impedisce che il termine di 30 giorni stabilito dall’art. 7, n. 2, del regolamento
n. 259/93 cominci a decorrere.
48 Nelle loro osservazioni scritte, i governi danese, austriaco e polacco hanno espresso riserve in merito a questa interpretazione,
sostenendo che ammettere che il termine di 30 giorni comincia a decorrere dalla spedizione della conferma da parte dell’autorità
competente di destinazione, senza tener conto del fatto che la notifica è incompleta, metterebbe le autorità competenti in
una situazione tale che non sarebbero in condizioni di sollevare obiezioni contro la spedizione.
49 A tale riguardo, considerato che le autorità competenti devono essere informate, mediante la notifica preliminare, sul tipo,
sui movimenti, e sullo smaltimento o il recupero dei rifiuti, così da potere adottare tutte le misure necessarie alla tutela
della salute e dell’ambiente, compresa la possibilità di sollevare obiezioni motivate sulle spedizioni, è necessario preservare
il diritto, loro conferito dall’art. 6, n. 4, del regolamento n. 259/93, di chiedere ulteriori informazioni qualora ritengano
che la notifica sia incompleta.
50 Tuttavia, l’interpretazione fornita ai punti 46 e 47 di questa sentenza non arreca alcun pregiudizio a tali diritti. Dato
che il regolamento n. 259/93 non prevede alcun procedimento specifico per la presentazione, da parte delle autorità competenti,
di richieste di informazioni e di ulteriori documenti ai sensi dell’art. 6, n. 4, del detto regolamento, siffatte domande
possono essere formulate dalle autorità competenti, nella fattispecie dall’autorità di spedizione, entro 30 giorni, nella
forma dell’«obiezione» prevista dall’art. 7, n. 2, dello stesso regolamento. Siffatta soluzione consente di conciliare l’interpretazione
rigorosa del detto art. 7, n. 2, con l’osservanza dei diritti delle autorità competenti di richiedere ulteriori informazioni.
51 Nel caso in cui le ulteriori informazioni richieste dall’autorità competente di spedizione siano pervenute entro 30 giorni
e tale autorità ritenga che le questioni alla base delle sue obiezioni siano state chiarite, essa, in conformità all’art. 7,
n. 5, del regolamento n. 259/93, ne invia immediatamente comunicazione scritta al notificatore con copia al destinatario e
alle altre autorità competenti interessate. Se ne risulta una modifica sostanziale delle modalità di spedizione, si procede
ad una nuova notifica.
52 Occorre pertanto risolvere la quarta questione nel senso che il termine fissato dall’art. 7, n. 2, del regolamento n. 259/93
comincia a decorrere dalla spedizione della conferma della notifica da parte delle autorità competenti dello Stato di destinazione,
indipendentemente dal fatto che le competenti autorità dello Stato di spedizione non ritengano di aver ricevuto tutte le informazioni
richieste all’art. 6, n. 5, del detto regolamento. Il superamento di tale termine esclude la possibilità, per le autorità
competenti, di sollevare obiezioni contro la spedizione o di chiedere ulteriori informazioni al notificatore.
Sulle spese
53 Nei confronti delle parti nella causa principale il presente procedimento costituisce un incidente sollevato dinanzi al giudice
nazionale, cui spetta quindi statuire sulle spese. Le spese sostenute da altri soggetti per presentare osservazioni alla Corte
non possono dar luogo a rifusione.
Per questi motivi, la Corte (Prima Sezione) dichiara:
1)
I termini «qualora questo risultasse impossibile», figuranti all’art. 2, lett. g), sub ii), del regolamento (CEE) del Consiglio
1° febbraio 1993, n. 259, relativo alla sorveglianza e al controllo delle spedizioni di rifiuti all’interno della Comunità
europea, nonché in entrata e in uscita dal suo territorio, vanno interpretati nel senso che la mera circostanza che una persona
sia un operatore riconosciuto non gli conferisce la qualità di notificatore di una spedizione di rifiuti destinati al recupero.
Tuttavia, le circostanze che il produttore dei rifiuti è ignoto o che il numero di produttori è talmente elevato e la produzione
derivante dalla loro attività talmente esigua da rendere irragionevole che essi notifichino singolarmente la spedizione di
rifiuti possono giustificare che l’operatore riconosciuto sia considerato notificatore di una spedizione di rifiuti destinati
al recupero.
2)
L’autorità competente di spedizione è legittimata, ai sensi dell’art. 7, nn. 2 e 4, lett. a), primo trattino, del regolamento
n. 259/93, ad opporsi ad una spedizione di rifiuti in assenza di informazioni sulle condizioni del trattamento di questi ultimi
nello Stato di destinazione. Non si può però richiedere al notificatore di dimostrare che il recupero nello Stato di destinazione
sarà equivalente a quello previsto dalla normativa dello Stato di spedizione.
3)
L’art. 6, n. 5, primo trattino, del regolamento n. 259/93 va interpretato nel senso che l’obbligo di informazione sulla composizione
dei rifiuti non può considerarsi adempiuto se il notificatore dichiara una categoria di rifiuti con la menzione «rifiuti provenienti
da assemblaggi elettronici».
4)
Il termine fissato dall’art. 7, n. 2, del regolamento n. 259/93 comincia a decorrere dalla spedizione della conferma della
notifica da parte delle autorità competenti dello Stato di destinazione, indipendentemente dal fatto che le competenti autorità
dello Stato di spedizione non ritengano di aver ricevuto tutte le informazioni richieste all’art. 6, n. 5, del detto regolamento.
Il superamento di tale termine esclude la possibilità, per le autorità competenti, di sollevare obiezioni contro la spedizione
o di chiedere ulteriori informazioni al notificatore.
Firme
*
Lingua processuale: il danese. | [
"Rifiuti",
"Spedizioni di rifiuti",
"Rifiuti destinati ad operazioni di recupero",
"Nozione di \"notificatore\"",
"Obblighi che incombono al notificatore"
] |